CODUL SÂNGELUI

Un bastard ştie foarte puţine lucruri despre sine. Dar ştie principalul - că nu e dorit. Şi fiindcă nu e dorit, nici nu doreşte multe lucruri. Dar are mereu o cauză - răzbunarea. Şi mai ştie că lucrurile, într-un fel sau altul, se întâmplă în jurul lui. Din cauza lui. Şi de aceea, e privit mereu cu o suspiciune pe care nu o merită.
Am închis caietul, pe care Robin îl socotea prea frumos pentru mine. Erau gânduri care ar fi fost scump plătite, dacă le-ar fi citit Preatorianul. Din fericire, sau poate dintr-o nefericire de ordin mai general, puţină lumea ştia să citească în partea asta a Domeniului.
Soarele răsărea rece. De undeva, iarăşi se auzeau urletele câinilor de vânătoare. O parte din mine o ura şi o parte o savura, vânătoarea asta. Făcea din mine un fel de tâlhar, în foarte multe feluri. Un tâlhar de timp neobservat, binecuvântat şi blestemat de originea sa umilă. Am pus caietul în scrin şi am surâs. Azi se aştepta prezenţa Praetorianului printre noi. Probabil, alegea.
-- Jackin!
Vocea foarte îngrijorată a lui Robin.
-- Da, am spus şi am ieşit din încăperea de la baza Turnului.
Am dat de Administrator deja îngenuncheat lângă armăsarul unui oaspete pe care ar fi trebuit să nu-l mai recunosc. Un Vânător de care soarta de bastard mă despărţise. Lordul Charles.
-- Mylord, am murmurat, cu privirea plecată.
-- Băiete.
Aceeaşi voce dispreţuitor benevolentă. Şi aceleaşi amintiri tulburi, dureroase, sinistre.
-- Am nevoie azi de tine, să mă duci în pădure. Am auzit că te pricepi la capcane.
-- Cum doriţi, mylord.
Mă pricepeam destul cât să am spatele biciuit.
-- Să mergem.
-- Pe jos?
I-am simţit imediat furia.
-- Cum altfel, Jackin?
-- V-aş încetini, mylord, să alerg pe lângă armăsar.
-- Îmi permit răgazul, Jackin.
O schimbare periculoasă în voce. Aerul visător al cuiva care a decis să ucidă. Şi o femeie cu mantie neagră, apărând pe un armăsar ciudat, portocaliu.
-- Lord Charles, nu-i aşa?
-- Domniţă. Nu cred că ne-am mai întâlnit.
-- Lady Corvinus. Dar prietenii îmi spun Raven.
A tresărit.
-- E un nume care mi-a fost pomenit de un amic. S-a plâns că l-aţi blestemat, mylady.
-- Posibil, domnul meu. Am acest talent, printre altele. Am auzit că mergeţi în pădure.
-- Da.
-- Aş vrea să vă însoţesc.
-- Mă duce băiatul.
-- Aşa?
Furia lui a cabrat armăsarul. S-a stăpânit cu greu să o lovească.
-- Poate doriţi să împărţiţi calul cu el.
-- Poate mergem toţi per pedes, mylord. Aerul curat şi mişcarea mai şterg din blesteme, se spune.
A făcut un gest mic, neglijent, cu mâna, şi am ştiut că o lovise de la distanţă. Ăsta era unul dintre lucrurile care se schimbaseră pe domeniu. Am avut fără să vreau un mic salt de pisică, din dorinţa de a-i sări în ajutor. Aşa am văzut că abia venise de pe drum, mantia şi cizmuliţele îi erau prăuite şi purta pantaloni.
-- Ce vrei de fapt, Lady Corvinus?
Deci şi ea era un bastard, doar de alt fel.
-- Ca de obicei, aduc un mesaj.
-- De la cine?
-- Soarele Negru.
A tresărit şi şi-a forţat un surâs larg.
-- Pentru mine?
-- Pentru Domnia Ta, Lord Charles.
A scos din pungă un bileţel împăturit şi i l-a întins. L-a citit şi s-a încruntat.
-- Mulţumesc, Lady Corvinus. Să mergem la plimbare, atunci. Eu, Domnia Ta şi băiatul.
Doamna s-a uitat la mine. Avea ochi negri şi foarte pătrunzători. Am ajutat-o să coboare. Mâna îi era caldă şi blândă. Aproape m-am îndrăgostit, privind-o. Dar era mai bătrână decât părea. Şi mai îndurerată.

-- Cum te cheamă? a întrebat.
-- Jackin, mylady.
-- Mă bucur să te cunosc, Jackin.
-- Mulţumesc, mylady.
Am pornit toţi trei spre pădure. Nu era departe, umbroasă, misterioasă, plină de daruri, uneori. Şi de totemuri.
Am mers o vreme în tăcere. Eu primul, ei în spate. Simţeam uneori privirea Lordului Charles pe spinarea mea, ca un bici.
-- Vă plac sufletele îndurerate, Lady Corvinus?
-- Vă simţiţi îndurerat, Lord Charles? Şerbii se presupune că nu au suflet.
-- Minunat! Sunteţi prima libertariană pe care o cunosc.
-- Şi Domnia Ta, primul purist.
Un foşnet în lateral, o creangă căzută, un prilej de a privi în spate. O prinsese de braţ şi o ţintuia cu privirea. Umbrele tot mai grele ale brazilor cădeau peste ei.
-- Ce căutaţi în pădure, Lady Corvinus?
-- Alune. Domnia ta?
-- Vânat.
-- Mort sau viu?
-- Haideţi să vedem ce ni se oferă, Lady Corvinus.
O făcea să-i dorească mângâierea sau lovitura.
-- One more night, and the Devil got my soul, a şoptit ea.
-- E o parolă pe care a folosit-o deja cineva, a surâs şi mai rece Lordul Charles.
-- The Devil has my soul, mylord. Doar că...
-- Da, a şoptit el, şi ştiam deja că o posedă din picioare, ca pe orice ţărancă de pe domeniu. Doar că...
A gemut.
-- Doar că Domnia ta semeni cu un scorpion, iar eu urăsc insectele.
-- Domnia Ta te-ai oferit să ne însoţeşti, Lady Corvinus, pentru a salva un biet argat.
-- Eu nu port mască albă, mylord. Nu salvez pentru a suferi, şi nici doar pentru plăcere.
S-a apropiat de ea şi a cuprins-o de mijloc.
-- Dar îţi place ce-ţi fac?
-- Da.
-- So easy. Dezamăgitor.
-- Şi simplu.
-- Să adunăm alune, atunci, mylady. Voi folosi aplecările Domniei Tale.

Aplecările doamnei erau scurte şi robuste. Lordul Charles ţinea să dea din coapse de fiecare dată, împungând scurt, în aşteptarea următorului geamăt. Alunele se adunau în desagă. Am început şi eu să caut castane şi conuri.
-- Păstrează-le tu, castanele, mi-a spus. Şi conurile le împărţim.
-- Caută şi nişte pietricele de baie, Jackin, a zis Lordul Charles. Între timp, am s-o tăvălesc pe doamna puţin.
A trântit-o în iarbă înainte să apuc să mă îndepărtez. Aproape am simţit că să schimb cartea fusese o greşeală. Încă mai visam decari, uneori.
Când m-am întors, arăta roşie la faţă şi furioasă, iar el semăna cu un motan.
Adunasem destule castane şi conuri. Ea adunase destulă durere. Totuşi, ceva din ochii ei umezi spunea că e mai periculoasă ca oricând.
-- Mă bucur că v-am satisfăcut o fantezie, Lady Corvinus, a rânjit Lordul Charles.
-- Sunteţi, desigur, priceput în fantezii, domnul meu, a spus doamna.
-- Chiar şi în realitate, a surâs Lordul Charles.
-- Realitatea are mai multe cercuri decât credeţi, mylord.
-- Sunt cercuri ca ale lui Jackin, pe care nu doresc să le aprofundez, mylady.
-- Atunci aceasta va fi răzbunarea mea.
A prins-o iute de braţul drept, trecându-şi mâna peste mijlocul ei.
-- Crezi că-ţi voi îngădui să te răzbuni, ţărăncuţă?
-- Sper că nu.
I-a dat iute drumul, şi ea s-a sprijinit de un copac. A căutat adânc sub chipul ei, ca şi mine. Nu era cea pe care fusesem trimis s-o exorcizez.
-- Şi dacă niciodată nu vei şti, Lady Corvinus, pentru ce venisem de fapt?
Am văzut cel mai îngrozitor şi ucigător surâs.
-- Dar ştiu, Mylord. To make me a Bathory.
-- Da.
-- Şi nu doresc.
-- Atunci veţi fi soţia mea, Lady Corvinus, şi nu e nimic mai îngrozitor ca asta.
-- Oh, mylord, nu sunteţi pregătit să fiţi soţul a ceea ce sunt.
-- Şi ce eşti, draga mea?
-- Sabbath.
-- E un principiu foarte generos.
-- Întocmai, Generale. Unii dintre noi nu am uitat că acesta era ţinutul nostru, înainte ca ale voastre corăbii să apară.
Un şarpe verde, o făclie portocalie şi un trandafir negru au clipit prin ochii ei, dar el doar a schiţat aceeaşi grimasă batjocoritoare.
-- Mă bucur.
-- Acum, dacă domnia ta a terminat, îl voi ruga pe Jackin să mă conducă înapoi.
-- Eu abia am început, mylady. Dar dacă preferi compania servului...
-- A adunat conuri pentru mine.
-- Foarte bine.
El s-a întors spre desiş, iar eu am mers în tăcere alături de ea. Era obosită şi mirosea a sânge.
-- Te întrebi cine sunt. Sau ce sunt.
-- Poate, mylady.
-- Sunt ceea ce ei urăsc. Un profet. Şi, uneori, cuvintele profeţilor sunt scrise pe zidurile Infernului.
-- Mă poate lua pe mine în locul domniei voastre, doamnă.
S-a oprit şi m-a privit cu un surâs protector şi extrem de dureros pentru mine. Ca şi cum lua decizia unui război sau a unui masacru care nu se va putea termina niciodată.
-- Noi doi vom face multe împreună, Jackin, când va veni vremea cuţitelor.
Şi aşa ne-am întors la castel. Ştiam că, în urma noastră, Lordul Charles vâna muieri goale prin pădure, să le prăjească la proţap. Şi, aşa mândră cum era, Lady Corvinus avea să se servească din friptură. De aceea şi gândurile mele de exorcist, sarcinile Ordinului se topiseră în pofta unui miros ameţitor.
-- Caietul meu, am şoptit. Am un caiet, doamnă, în care scriu gânduri ascunse şi lucruri care nu s-au mai întâmplat.
-- Vrei să ştii numele tău adevărat, nu-i aşa?
-- Da.
-- Dacă ţi-l spun, Moştenirea mea, Moştenirea lui Kain, se va uni cu ceea ce vampirii numesc Codul Sângelui.
Ieşeam pe poteca spre fântână.
-- Tot sunt un bastard, doamna mea.
-- Te numeşti FitzChivalry. Şi ai fost trimis aici ca ostatec, dar şi exorcist, de Soarele Negru.
-- Am o misiune imposibilă, doamnă. Vânătoarea a devenit...
-- Doar o crimă.
-- Da.
-- Atunci vom fi mai ucigaşi decât ei. Ăsta era şi mesajul.
Era un blestem pe care spinarea mea mereu biciuită îl putea accepta.

Albă-ca-Zăpada şi Vânătorul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o femeie pe care străjerii Palatului o numeau Albă-ca-Zăpada. Nu fiindcă era albă sau purta straie albe, ci fiindcă nu avea copii nici de născut, nici de luat acasă. Palatul era pe Domeniul Verde, acolo unde era păstrată Masa Rotundă. Masa unde se întâlneau, odată la o mie de ani, cavalerii. Şi tot pe acea masă, spunea legenda, apăreau destul de des mănuşile sau sabia unui cavaler ucis, pe drept sau pe nedrept. Uneori, foarte rar, pe masă se punea un pocal. Şi odată... Ei, odată...
-- Odată, a spus Armand, străjerul Lunii, pe masă va apărea un inel spart.
-- Ce va însemna? a întrebat pajul său, Walter.
-- Va însemna că s-a trezit Doamna Lacului.
-- Cine e Doamna Lacului?
-- Cea care aduce Răul în lume şi cu care visăm toţi să ne batem. Chiar şi Seniorul
-- Seniorul  e deseori trist. De ce?
-- Pentru că şi-a pierdut mireasa.
Aici, Armand s-a oprit. Unele poveşti nu erau pentru urechile scutierilor, iar temniţele Palatului se dovedeau adânci şi pline de unelte însângerate. Apoi, Albă-ca-Zăpada se apropia iarăşi de porţile Palatului. Stătea des acolo, pe altarul de piatră, de parcă aştepta ceva sau pe cineva.
-- Tu ştii vreo poveste, Alba? a spus Walter.
Armand s-a încruntat. Nu era politicos să abordezi aşa o domniţă, dar despre Alba se ştia că e cam smintită. Vorbea cu copacii, cu motanii, cu corbii şi chiar cu măştile, aşa încât de ce n-ar fi vorbit şi cu un scutier?
-- Ştiu, a surâs Alba, şi pentru o clipă foarte, foarte lungă, a părut mai bătrână.
-- Îţi dau o acadea dacă-mi spui, a tras de coardă Walter.
-- Eu îţi dau o floare, dacă-mi spui de ce a bătut dimineaţă Ceasul.
Aici, Armand trebuia să intervină.
-- Asta se poate spune, a zis, dar atunci ar trebui să juri Castelului, copilă. Şi Castelul e mereu flămând ca un lup.
Alba a repetat surâsul, cu ochii ceva mai negri decât de obicei.
-- Am pus destule mărgele prin copacii din jur cât să fi jurat.
Era un răspuns ciudat, iar lui Armand îi plăceau răspunsurile ciudate. În plus, fiecare jura pe răspunderea lui.
-- Foarte bine! Ceasul a sunat ca să vestească Balul. Tatăl tău, Căpitanul Măştilor, ar fi trebuit să-ţi spună asta.
-- Tata vânează de ieri. Şi apoi, Măştile nu ies decât pe drumul spre Palat.
Încă o dată, Armand şi-a strecurat colţii într-un surâs.
-- Tu cu ce i-ai întâmpina pe oaspeţi, Alba?
-- Cu un trandafir. Cu o mască neagră. Sau, poate, doar cu o pană neagră.
Armand a avut o mică tresărire.
-- Ar trebui să porţi deja mască, Alba. Şi să intri în Palat. Poate e mai bine că tatăl tău nu e aici.
Alba nu a părut speriată. Dimpotrivă, a avut o jumătate ciudată de surâs. Armand a privit-o foarte lung. Era îmbrăcată cu pantaloni, cu o cămaşă strânsă la brâu, avea o traistă pe umăr şi semăna mai mult ca oricând cu un băiat.
-- Dacă mă duci înăuntru, Cavalere, voi trece prin multă piatră şi voi găsi ceva poate prea înalt pentru mine.
Armand a chicotit, punându-şi trigonul Bufonului.
-- Te joci prea serios de-a ghicitoarea. Poate-mi faci şi vrăji în fapt de seară, Alba?
Alba l-a măsurat cu cea mai neagră privire a ei.
-- Poate. Am avut o bunică vrăjitoare. Şi un prieten jongler mi-a vorbit despre Cel cu Coarne.
Armand s-a înfiorat. În unele familii, străbunii treceau în nepoţi. În cea a Seniorului, când venea vârsta, erau trimişi în pădurea Diavolului.
-- Mai e până la Samhain, a spus.
-- Luna e mai mică decât Soarele, pentru mine, a spus Alba.
Şi au intrat în Palat, prin cercul de flori de crin de pe podeaua strălucitoare strălucitoare, ca dorinţa unei fecioare. În mijlocul cercului, Alba s-a oprit şi a închis ochii. Armand a surâs cu o blândeţe înşelătoare.
-- Spune-ţi cuvintele, copilă.
-- Eu sunt Alpha şi Omega. Eu sunt Clepsidra şi Toiagul.
Armand şi-a mascat prost un urlet. Dar ritualul era început, şi nimic nu-l putea opri. Din greşeală, putea oare duce la altceva decât o greşeală. I-a pus mâna Albei pe umăr.
-- Hai să te facem vişinie.
Şi a dus-o pe coridorul întunecos, nu pe scările înalte, printre ţepe, fiare şi bice, spre Fecioara de Fier. Aici, a fost rândul Albei să respire greu. Butucul şi securea o făcuseră doar să ridice din sprânceană, şi acum Armand ştia că în Alba se ascundea osul unui Cavaler. Dar cine?
Vişinie au făcut-o întâi de ruşine, el şi Călăul Vlad, arătându-i bărbăţia şi scoându-i straiele, ca să vadă comorile ei. Între timp, Seniorul a fost anunţat că o Fecioară a intrat în Labirint. Şi a dorit să o cunoască. Aşa au dus-o, dezbrăcată, dornică şi ruşinată de la atingerile lor, în camera lui roşie. Acea odaie, se ştia, era blestemată de sângele fecioarelor şi de altarul Diavolului. Uneori apărea aşternutul negru, alteori altarul. Dar întotdeauna era şi Oglinda, cea rămasă de la mireasa fugară. Sau poate nu chiar fugară. Şi de data asta, Oglinda era acolo. Alba a privit în ea, şi strălucirea s-a tulburat.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus, cine e cel mai periculos din ţară?
-- Dracula e.
Alba şi-a muşcat buza de jos. Dracula era spiritul proteguitor al Căpitanului, tatăl ei, cel mai bătrân dintre spirite şi cel mai apăsător deci. Nu era bine să fie considerat periculos aici, când slujea şi el cu câtă credinţă îi mai rămăsese. O uşă secretă s-a deschis în spatele ei şi a apărut Seniorul. Era înalt, cu părul lung, alb, ce-l făcea să semene cu un leu mereu gata de atac. O privea cu un mic surâs în ochi şi multă plictiseală pe buze.
-- Bine ai venit, Alba.
-- Bine v-am găsit, domnule.
Ştia că foloseşte un cuvânt prea mic, dar altele nu se potriveau.
-- Aşază-te pe pat, draga mea.

S-a aşezat. Seniorul s-a dezbrăcat repede şi cu aceeaşi bruscheţe i-a aşezat palma pe bărbăţia lui.
-- Cum ţi se pare?
-- Tare, a spus scurt Alba.
-- Şi mai cum?
-- Uşor de măsurat.
Seniorul s-a gândit puţin, stând încă în faţa ei.
-- Măsoară cu un sărut, Alba.
Alba s-a gândit la un trandafir roşu, udat de rouă, picături căzând într-o dimineaţă ploioasă. Sărutul a fost dulce, catifelat. Ceasul a bătut pentru a doua oară.
-- Vă sosesc oaspeţii, domnule, a murmurat Alba.
-- Cavalerii negri se ocupă de ei. Tatăl tău le vânează cina. Acum sunt aici, cu tine.
Nu mai era nimic de spus, oare? Seniorul a prins-o de gât pe Alba şi a muşcat-o. Apoi a lăsat-o pe spate şi a penetrat-o. Aşternutul s-a udat de sânge. A fost ca o glumă scurtă şi fără hohote la sfârşit. Pentru o clipă, Alba a Văzut. O plajă pe care se spărgeau valurile unei mări la care nu mai avea cum ajunge. Apă înspumată şi o lună uriaşă.
Te omooooooor! Curvoooooooo!
Urletul s-a auzit de peste tot, din pereţi, din lemnul patului, din Oglindă, din podelele geluite. Alba a scos un mic ţipăt, ghicind că o ura mireasa, dar nedispusă să dea clepsidra înapoi. Seniorul s-a ridicat, încă gol, dar cu cuţitul pregătit. Flăcările lumânărilor s-au ridicat sus, sus, şi un şarpe a sâsâit. Altarul Celui Întunecat s-a dezvăluit. Era acolo un cap de ţap, negru şi încornorat, pe o pânză cu steaua în cinci colţuri. Pe podea se aşezase o mantie vişinie.
-- Baphomet, a murmurat Alba, care devenise Trandafirul.
Era ciudat că vorbea despre Diavol, şi nu despre mireasă. S-a lăsat din nou tăcerea, lumânările s-au potolit.
-- Dacă tot a clipit Doamna Lacului, a spus Seniorul, să continuăm ce am început.
Şi l-a chemat pe Armand. Împreună, au folosit-o pe Alba până a murit de plăcere şi de durere. Dar nu de ruşine. Şi au lăsat-o în aşternutul pătat, pentru ca Baphomet să-i decidă soarta.
Alba a visat un câmp de maci, un Turn şi o fântână. Îi era sete, dar nu a băut din fântână. Pe ghid era un corb cu trei ochi, frumos ca un prinţ pe care-l cunoscuse odată. Un prinţ pe nume Mordred. Pe când ea era Morgana. Şi Doamna Lacului încă nu se născuse, să-şi mănânce din pântece copiii şi să se dea Crucii. Pe fundul fântânii, Alba a văzut oasele ei şi ale micului monstru zămislit cu un Vestitor. Alba ura Vestitorii, ura adevărul lor, care era singurul, deşi era îmbibat cu minciună. Plimbându-se printre maci, Alba şi-a amintit ce ştia ca Morgana, ce-şi lăsase să nu uite, şi totuşi fusese silită de foamete să o facă. De unde venise Seniorul şi cum cei ca el aduseseră Moartea. Moartea neagră. Dar Moartea neagră fusese o binecuvântare, pe lângă darurile otrăvite ale Avalonului, pruncii care te mâncau dacă nu-i consumai.

Uşa Turnului era închisă, dar pe zidurile sale apăruseră semnele. Ele spuneau că Seniorul o înecase pe Doamna Lacului, ca să nu se molipsească de Răul ei. Dar ea încă încerca să-l ucidă, să-i îngrădească plăcerile, ţinându-l doar în armura datoriei faţă de Domeniu. Alba nu purta aripi, ca să-l salveze după cum cereau Vestitorii. Dar Alba ştia uneori ce fusese sau ce urma, şi găsea cele necesare pentru ca ce era să nu doară prea mult. Alba îl respecta pe Cel cu coarne, şi Cel cu coarne o respecta pe ea. Şi-ar fi dorit să nu simtă ce simţise, să nu vadă dincolo de masca Seniorului. Dar o făcuse. Şi ştia că istoria cea mică, poate mai preţioasă decât istoria cea mare, se ţesea din firele subţiri ale sfidării şi mărgelele cele mari ale destinului. Alba a decis să nu se scurgă cu totul, doar să doarmă.
Şi a trezit-o gustul sângelui, odată cu mieunatul unei pisici. A deschis ochii. Armand o privea oarecum obosit.
-- Hai să te duc acasă, a spus.
-- Bine, a murmurat Alba.
I-a dat hainele, peste care a tras mantia vişinie. Seniorul îi lăsase un trandafir negru, să şi-l prindă pe bluza albă. Şi un inel de lemn, semn că fusese remarcată de Doamna Lacului. Dar nu destul cât să iasă din oglindă. Fecioria ei fusese suficient de Albă cât Marea Bătălie să fie amânată până la o nuntă adevărată a Seniorului, cu Oracolul.
Alba a surâs ca un motan care a prins un ghem.
-- Aş vrea să mai întreb ceva oglinda. Ceva ce nu are legătură cu tatăl meu, periculos ori ba ca vânător.
Armand a zăbovit cu răspunsul.
-- Pentru o întrebare, după ce ai stârnit un urlet, vei fi pedepsită cu o trecere pe sub balconul oaspeţilor.
Alba şi-a mângâiat inelul.
-- Poate pentru mine nu ar fi o pedeapsă.
-- Bine, a spus Armand. Întreabă.
Oglinda se făcuse de acum neagră. Deci, Alba nu minţise că era şi Alpha, şi Omega. Balul, în fond, era mereu în afara timpului, supus doar dorinţei Veneţianului.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus Alba, ce măr e pe policioară?
O crăpătură a răsărit brusc pe sticlă.
-- Un măr galben e pe policioară, a spus Oglinda, dar te duce la Luna amară. Şi din Luna amară, la Cel verde.
Alba a mulţumit şi s-a lăsat ghidată de Armand spre o curte de piatră rece, cu arcade mari şi întunecate şi statui de bărbaţi dezgoliţi. De sus, de la balcon, siluete de fum întunecat sau cu mantii argintii o priveau. Alba a făcut o mică plecăciune, zărind în colţ masca Vestitorului şi pe cea a Veneţianului. Lor le răspundea şi tatăl ei, Dracula.
-- Cum te numeşti? a întrebat Vestitorul.
Părea tare răguşit.
-- Alba am fost. Acum sunt Trandafirul.
-- Ce ne vei spune sau arăta, Trandafirule?
Alba le-a arătat un semn de întrebare, într-un cerc.
-- Nu e suficient, a spus aspru Vestitorul.
-- Ce vrei mai mult, din moment ce doar tu ştii adevărul?

Veneţianul a aplaudat încet. Vestitorul a cerut-o pentru slujire. Armand a promis că o va aduce la el, după binecuvântarea părintelui.
Undeva, în sala cea mare, Alba a zărit pe masă un cap de mistreţ. Colţii îi erau pătaţi de sânge. Ochii încă erau plini de ură. Pentru el, Luna fusese într-adevăr amară. Odată, fusese om. Apoi o cunoscuse pe Doamnă.
Căpitanul i-a dat, desigur, binecuvântarea, odată cu un coş de struguri. În timp ce-şi lua rămas bun de la el, Alba i-a simţit bărbăţia penetrând-o. I-a răspuns cu un dor care nu putea avea alean.
-- Trebuie să-l găsim pe tatăl Doamnei, chiar dacă pacea pare trainică, a şoptit. Oglinda s-a crăpat de la ruperea porţii Moriei.
Dracula a privit-o, îndoit în gând. Nu putea pleca, dar putea chema Cavalerii. Sabia sa era deja albastră.
-- Tatăl Doamnei e Oracolul, a răspuns tot murmurat. Şi Seniorul încă nu-l ia în pat. Îl vrea priceput.
Alba s-a gândit la o mănuşă sângerie şi la un blestem vechi, mai vechi decât ea. Şi a plecat privirea. Se întreba dacă Vestitorul avea să fie pentru ea o grea încercare, sau ea pentru Vestitor.
La încăperile Vestitorilor au dus-o a doua zi. Oaspeţii se plimbau deja pe Domeniu, şi erau multe distracţii de aranjat pentru ei, şi multe veşti de schimbat între ei. Alba purta la gât un cristal roz, iar pe braţ, pecetea lui Baphomet. Ştia deja că Doamna încerca să o vâneze. Văzuse aripi, în vis. Aripi şi văluri. Alba îşi creştea dungile de tigru, din mărul roşu al inimii lui Walter. Pentru o noapte, Alba îşi amintise de Salem.

Roza Neagră

Ne uitam peste masă unul la altul cu un amestec de curiozitate şi prudenţă, doi străini care s-au întâlnit într-o cafenea pentru o tranzacţie mai puţin obişnuită. Bineînţeles, eu speram că Radu Pascu, aşa cum se recomandase, nu va fi multă vreme un mister. În fond, dinainte să vină la cafea ştia foarte clar ce-mi doream de la discuţia noastră. Despre el, în schimb, nu aflasem nimic, cu excepţia calităţii sale oficiale, a numelui şi, acum, a înfăţişării. Adresa de mail indicată în anunţul de pe Ejobs era impersonală, la fel şi răspunsul care mă chema la un interviu neconvenţional. În locul sediului oficial, a doua masă de lângă geam, în Bistro La Folie. Ora zece, destul de confortablă pentru o zi de duminică. Mă foisem jumătate de noapte, convinsă că mă voi întâlni cu un bărbat, întrebându-mă dacă va purta uniformă, dacă-mi va testa capacităţile lingvistice din primul moment, dacă îmi va cere să memorez un număr interminabil ori să descriu un cuplu zărit doar o clipă, la intrarea în cafenea.
Ei, Radu era bărbat, şi încă unul care arăta al dracului de bine! Brunet, înalt, cu gesturi energice de pirat rătăcit în secolul XXI, ochi verzi ca valurile sălbatice şi buze pline, parcă făcuse doar pentru sărutat domniţe prizoniere. Mă fixa, lăsându-mă să preiau iniţiativa conversaţiei. Atitudinea aia rezervată avea o logică. Eu am fost cea care a pornit totul, căutându-mi o astfel de slujbă.
-- Îmi pare bine să vă cunosc, am zis. Sunteţi incredibil de sexy.
Se impunea un răspuns de genul “şi mie”. Radu doar surâdea cu acea politeţe care mirosea de la o poştă a făcătură. M-am încruntat, dar am continuat.
--  Trebuie să recunosc, mă simt într-o oarecare inferioritate.Eu sunt prietenoasă de felul meu.
M-am oprit, să nu pară că mă ofer pe tavă. Pe omul ăla îl vedeam pentru prima oară, şi presupuneam că reputaţia ireproşabilă se număra printre condiţiile de angajare. Ca şi capacitatea de a nu vorbi gura fără tine. Poate greşeam, şi era invers însă. Asta ar fi fost interesant de verificat. Schimbarea nuanţei zâmbetului lui mi-a dovedit imediat că mintea lui Radu mergea în aceeaşi direcţie ca a mea.
 -- Aşa şi trebuie, a răspuns. Aşa suntem toţi, fiecare în felul său.
Desluşeam oare o insinuare de forţă sau ameninşare în tonul lui? Probabil că nu. Probabil că mintea îmi juca feste, fiindcă îmi doream viaţa a cărei poartă mi-o putea deschide Radu. Poate fiindcă nu ştiam exact ce mă aştepta dacă eram admisă în faza următoare. Poate că toată istoria asta era doar ultimul vis romantic al adolescentei care se îndopa cu romanele lui 007. Mă săturasem să-mi tocesc coatele pe biroul Agerpres, traducând ştiri stupide şi, ocazional, câte un film pentru televiziuni. Voiam adrenalina aventurii, a conspiraţiei, a plasei de minciuni. Cu A şi C. Şi asta era prima şansă să transform visul în realitate. Dar să mă simt stânjenită ca o puştoaică în faţa unui ofiţer trimis să mă evalueze psihologic era calea sigură spre un eşec răsunător. Noroc că a apărut chelneriţa cu sucurile şi cafelele noastre şi am tăcut amândoi, încă măsurându-ne.
-- Oricum, a spus lejer Radu, am fi aflat totul, Cristina. Să ascunzi ceva nu e... înţelept. Eşti destul de matură ca să pricepi asta, nu?
Mă lua peste picior! Ştia cât de uşor îmi sare muştarul, o bilă neagră într-un CV oricum nu foarte impresionant. Am strâns degetele pe sticla de suc şi am păstrat tonul neutru. De tipul acela depindea totul, chiar dacă-l uram deja.
-- Nu ascund nimic, am zis. Desigur, ştiţi asta. Viaţa mea e o carte deschisă. Şi oarecum plicticoasă.
A ridicat uşor din sprâncene şi a sorbit zgomotos din sticlă, cu paiul. Făcea doar pe mârlanul? Era o încercare de a mă irita? Speram că da.
-- Şi dacă mai avem îndoieli, ce facem? a întrebat.
-- Atunci banii contribuabililor din toate suplimentările alea de buget sunt cheltuiţi degeaba. Mai bine i-ar fi dat pe programe de oftalmologie.
Gluma era proastă, nu m-am mirat că n-a zâmbit.
-- Te autosabotezi? Ai o problemă cu autoritatea, Cristina. Abia te descurci şi la agenţie...
Se referea la conflictul de anul trecut, cu şeful nou pus de partid. Un bou şi jumătate, a vândut blugi în piaţă înainte să devină mare sculă pe basculă la democraţi, dar ne dădea nouă lecţii despre cum să scriem corect cu liniuţe. Popindiculare, vorba romanului. Şi i s-a pus pata tocmai pe mine, singura care a intrat pe post fără pile.
-- Autoritatea nu suportă adevărul? Eu învăţ repede şi chiar îmi doresc postul ăsta. Mă pot adapta.
-- Nu prea cred! Şi ştii ceva? Ai un temperament păcătos. Te cerţi cu babele-n tramvai, eşti încăpăţânată. Voinţă? Ţi-ai transformat bicicleta în cuier, după doar o lună de exerciţii. Capacitatea de a-ţi asuma riscuri? Nu pleci în vacanţe exotice, nu petreci nopţile prin cluburi şi nu ieşi nici măcar la concertele din piaţă. Abilităţi de comunicare? Ai o viaţă socială... Hmm, care-ar fi cuvântul? A, da! Inexistentă.
-- Nu-i chiar aşa! am protestat.
-- Zău? Să vedem... Traseul tău zilnic e casă -serviciu - casă. Sâmbetele, ieşi la cumpărături pentru toată săptămâna. Eşti mai apropiată cu o tipă de la Radio România, dar nu suficient cât să o inviţi acasă. Mai beţi o cafea împreună, la mall, sau schimbaţi câteva vorbe pe messenger. Duminica, dacă eşti liberă, te plimbi pe la târguri, mai mult ca să faci poze. Nu suporţi pantofii cu toc şi iarna nu mai ieşi din blugi. De sărbători, îţi vizitezi părinţii şi te fuţi cu câte un tip, la întâmplare, de pe site-urile de dating. În concediu, mergi singură la ştrand, dimineaţa şi seara, când e mai puţin aglomerat. Ţi-e frică de înălţime. Nu fumezi. Nu-ţi pierzi mult timp în bucătărie.
Era o radiografie perfectă a vieţii mele văzute de dinafară şi, când o spunea pe tonul acela de bilanţ pragmatic, suna jalnic.
-- De când mă urmăriţi? am întrebat. De ce? Am trimis CV-ul doar cu zece zile în urmă. N-aveaţi cum şti toate astea.
  -- Suntem foarte meticuloşi, a zis, un răspuns care nu mă lămurea deloc. De ce nu te-ai măritat?
Ar fi trebuit, probabil, să mă simt stânjenită, dar am ridicat din umeri.
-- Perspectiva de a spăla chiloţii unui bărbat şi de a-i suporta hachiţele nu m-a încântat niciodată. Şi nici nu mi-am dorit copii. Când eram mică, mă jucam nu cu păpuşi, ci cu săbii şi pistoale. În primii ani, bebeluşii sunt doar nişte maşini de urlat şi, scuze pentru limbaj, fabrici de rahat. N-ai cu cine vorbi, dar nici nu te lasă să adormi. Mă mulţumesc să-i admir în porţii de câte cinci minute, în braţele cunoştinţelor. Decât să fiu o mamă denaturată, mai bine deloc. Mai degrabă mi-aş lua o pisică.
Sunase prost, dar era adevărat. Şi, oricum, bănuiam că instinctul matern nu valora mare lucru în lumea serviciilor speciale. Mamele erau mai puţin predispuse la porcăriile pe care le fac agenţii secreţi. Şi, desigur, mai vulnerabile. Însă, din nou, judecam doar după filme şi cărţi moderne. Radu m-a fixat lung, cu o umbră de surâs.
-- Joci cartea unei sincerităţi şocante.
-- Mi-aţi zis să nu ascund nimic.
-- Ai dreptate. Dar n-am vorbit încă despre sex. Ieşi pe site-uri surprinzător de deşucheate. Pun pariu că te masturbezi în faţa calculatorului.
M-am înroşit, surprinzător. Mă consideram o tipă modernă, în fond.
-- Asta chiar nu-i treaba nimănui!
-- Te-am filmat. Câteva din producţiile tale sunt de masturbat la greu.
Aici nu găseam replică, fiindcă nu ştiam dacă era un compliment sau o batjocură.
-- Deci, Cristina, ce crezi că te-aş pune să faci. Pornografie?
-- După cum merge discuţia, da.
-- Ce spunea în anunţ?
-- Că sunteţi nişte labe triste albastre şi tinere.

OK. Dezastru. Total neprogramat. Absolut neprogramat. Minunat. Nimic de făcut în continuare.
Radu a surâs acid.
-- E o caracterizare poetică pentru cineva ca mine. Poate sunt un cavaler medieval, Cristina.
-- Poate sunt o domniţă medievală, Radu.
-- Domniţele medievale sunt caste, Cristina.
-- Fiindcă de fapt nu au tentaţii şi poartă accesoriile potrivite, Radu.
M-a prins de încheietura dreaptă.
-- Cine eşti, de fapt?
-- Cristina.
-- Cristina e doar un nume într-un buletin.
-- Poate atât pot arăta, când nu mă masturbez.
-- Poate există şi masturbări intelectuale.
-- Poate nu într-un bar.
-- Întrebarea rămâne şi e serioasă.
-- Cineva care vrea să facă lucruri periculoase şi să folosească instrumente mortale.
-- De ce?
-- Ca să-şi exprime natura.
S-a uitat foarte lung în ochii mei, parcă de undeva de departe.
-- Cine? Vreau un nume.
-- Roza Neagră.
Aaaaaah. Prea devreme sau prea târziu? A schiţat un mic surâs parşiv şi satisfăcut. Începea să mă sperie, labirintul ăsta de surâsuri ale lui.
-- Eu sunt Regele Negru şi am o mulţime de legiuni de cavaleri negri.
-- Sună teribil de matematic, şi eu nu am trimis un CV pentru o partidă de şah.
-- Pentru ce, atunci?
-- Mai contează?
-- De ce n-ar conta?
Ce să-i spun? Că acum nu mai contau nici adevărul, nici minciuna, nici emoţia, nici calmul lui de gheaţă? Vedeam despre mine doar un sfinx, şi întâlnirea aia fusese pretextul să văd mai multe. Am lăsat sfinxul să vorbească, pentru prima şi ultima oară.
-- Ce-ar fi să ne futem? am propus.
Dezamăgitor. Mă aşteptasem la mai multe de la un sfinx. La ceva misterios, întunecat, cu parfum de cimitir şi cu consecinţe magice.
-- Ce-ar fi, Cristina? Nu aş afla prea multe despre tine.
-- Ai afla dacă am păr la păsărică.
-- Poate e o informaţie pe care o prefer  confidenţială. Sau o cunosc.
-- Big Brother deja? Că nu-mi amintesc să fi pozat pentru Hustler.
Am făcut o pauză scurtă, simţind cum mă cuprinde o veche melancolie. Radu s-a uitat lung la mine şi am ştiut că interviul s-a terminat. Privirea lui semăna cu un cub de gheaţă din paharul de Martini al lui 007 şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş fi scuturat paharul.
-- Ai devenit prea defensivă, a spus sec.
-- Poate.
-- Ce motiv ai?
-- Înţelepciunea.
-- Eu nu te consider înţeleaptă. Deci, nu. Nu vei lucra pentru noi.
--  OK.
Nu prea mai era nimic de spus la chestia asta. A făcut semn ospătarului să aducă nota.
-- Fac eu cinste, a spus.
-- Mulţumesc, am răspuns, cu un indicativ învârtindu-mi-se prin minte.
Măcar putea bifa pe fişa mea de parcurs că întâlnisem un spion sexy. A plătit, fără să mă lase să văd câţi bani avea în portofel, şi eu am simţit asupra mea privirea unei femei geloase. Care semăna teribil cu o puşcă cu lunetă. Ne-am ridicat deodată şi mi-a sărutat galant mâna. Atingerea degetelor lui mi-a lăsat vaga impresie a unei muşcături.
-- Cu cine vrei să ţin minte că m-am întâlnit, Cristina?
-- Cu Cristina. Corvinus.
-- Foarte bine.
-- Nu-mi faci o urare, la despărţire?
-- Eşti sigură că poţi duce aşa ceva?
-- Ca pe un fulg de nea.
-- Să fii iubită aşa cum meriţi.
-- Dragostea e un sentiment periculos. Mai periculos decât un cartuş, fie el şi ultimul.
-- Ai venit aici să fii împuşcată?
-- Doar de Cupidon, se pare.
-- Atunci cu el te vei mai întâlni.
Radu avea, se pare, propriul sfinx, care dădea replici mai inteligente decât al meu. Poate, unul mai bătrân şi mai înţelept. Poate unul cu acces la un scenariu de nivel superior.
-- Aşa să fie.
Mi-a aruncat o ocheadă scurtă de despărţire. Era ceva ciudat în ea, de parcă acceptarea deciziei lui îl provocare mai rău decât o revoltă.
-- Îţi place prea mult să dai verdicte pe neve, a spus când deja ne ridicam de la masă.
-- Îmi place să merg mai departe.
-- Mai departe de ce?
-- De ce presupun ceilalţi că aş fi. De ce e scris într-un pergament. Îmi place să ard pergamente.
O ultimă privire, un ultim surâs expert. Un mic fior de prevestitor. Era prea devreme pentru acea alegere. Nu eram încă pregătită. Dar nu mai există altă cale. Nu pentru mine. Fiindcă petrecusem deja prea mult timp în normalitatea altora. Fiindcă mai era ceva de trezit, şi puşca aia deja trăgea.
-- Toate cele bune, am spus. Şi mult succes în activitate.
Când am ieşit pe uşa localului, ştiam deja că nu va avea succesul acela. Şi el ştia că ştiu. I-am simţit hotărârea de a mă vâna ca pe un cui în ceafă. Mi-am simţit cufundarea în trecutul pe care jurasem să-l uit nu ca pe o trădare, ci ca pe ceva ce trebuia făcut. Şi am avut acel scurt moment de iluminare. Altă Umbră. Alt Maestru. Dar duşmanul meu era acelaşi. Axa Oglinzii şi a Crucii. Şi cu ea se putuse lupta într-un singur fel - aflând, acceptând tiparul şi uitându-l. Iar eu nu mai acceptam asta. Nu mai voiam să fac asta. Voiam să merg mai departe. Cu orice risc.
-- In nomine Inferno, am spus, Legum. In nomine Diablo, Sumum. In nomine Amberum, Modelum.
Piatra s-a deschis şi am văzut semnul deasupra refugiului staţiei de tramvai - un turbion. Uşa Iadului era deschisă. Larg deschisă, imposibil de închis. Mă întrebam cum avea să fie, minunaţii noştri spioni ciocnindu-se nu cu insecte scârboase, creştine, nu cu păpuşile voodoo ale unor superiori necunoscuţi, ci cu cei ca mine, cu cei de peste mine. Cu Agenţii Forţei. Cu..
Cineva m-a muşcat de gât..
AAAAAAAAH!
SUNTEM AMÂNDOI CAVALERI, FLORICICO.
Aşa este, Dragonule. Hai să bem nişte sânge.
Şi sânge am băut, umplând primul cerc al Modelului. În urmă a rămas doar trupul Scufiţei Roşii.
Uneori, Dragonul era Lup şi Trandafirul era negru.

Schizofrenică

Iepuraşul Schizofrenic a bătut la uşa mea pe 16 martie, la ora 16. Arăta ca un iepuraş de 1,6 metri, cu mantie roşie de superman, tricou inscripţionat cu numele şi chiloţi de boxer, albaştri. Nu părea deloc un ins costumat pentru vreo reclamă mai dementă.
- Bună seara, stimabile, a zis. Am venit să vă solicit serviciile.
- Aaaa, am mormăit, eu sunt detectiv particular.
- Exact. Am bani.
- Cool, am spus.
Şi-a scos din buzunarul şortului portofelul. Avea degeţele ciudate, de iepuraş. Îmi venea să râd la fel de schizofrenic.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule...
- Bunny, a spus. Domnul Bunny.
- Desigur, am murmurat.Deci...
- Mi-am pierdut serviciul de ceai. Posibil să mi-l fi luat Regina cea Rea.
- Înţeleg. Unde locuiţi?
- În pădure, pe lângă Alice.
Am chicotit puţin isteric.
- Alice, din Ţara Minunilor.
- Întocmai, a spus oarecum indignat. Suntem un colectiv minunat. Sunt pe acolo şi Frodo, Sperietoarea de Ciori, şi Lupul cel Rău.
- Nu cred că ştiu unde e pădurea asta. De fapt, nu vă pot ajuta.
- Păcat. Dar poate vă răzgândiţi.
- Nu cred.
- Ei. vom vedea.
Mi-a lăsat o hârtiuţă cu un număr de telefon mobil şi a ieşit, cu un Zen remarcabil. Am rămas puţin pe gânduri. Şi aş fi stat mult şi bine aşa, dacă nu-mi zbura o piatră prin geam. Am pus mâna pe pistolul cu apă şi am ieşit în stradă. Nu se vedea niciun golănaş de ăsta de cartier, pus pe glumiţe proaste. Brusc, m-am întrebat de ce am pistol cu apă şi nu unul cu gloanţe. Nu găseam nicio explicaţie. Pe trotuarul de vizavi trecea un grup de 7 pitici.
- Ok, am spus, e timpul să beau o cafea.
Am reintrat în agenţie şi am astupat cu o folie de plastic geamul spart. Apoi mi-am făcut o cafea. Nu mai ştiam ce zi e. Aproape uitasem cum mă cheamă. Sigur, nu Prinţul cel Fermecat. Cum mă priveam aşa saşiu, semănam mai degrabă cu un pirat din Caraibe. Am studiat piatra care-mi aterizase, printre cioburi, pe birou. Avea un aer vag melancolic şi albastru. Scria pe ea ceva, un fel de rune.
- Destinul te va atinge, imediat ce ieşi din birou, am citit. Destinul... Ciudat. Totul e ciudat.
La fel a părut şi după ce mi-am terminat cafeaua. Tipul care repara geamuri nu răspundea. Am încuiat biroul şi am plecat spre casă, înainte să apară şi Scufiţa Roşie. Iepuraşul ăla Schizo probabil că lucra la Playboy.

Maşina neagră a ţâşnit de după colţ. Decapotabilă, cu un Grimm Reaper la volan. Coasa era rezemată de portiera aferentă locului mortului. Grimm era îmbrăcat într-o pelerină lungă, neagră, din care ieşeau mâinile doar os şi care ascundea o privire de foc. A oprit cu scrâşnet de frâne.
- Hai cu mine, H.L., a spus oarecum metalic.
- Unde?
- Să bem o limonadă.
- Nu vreau.
- Doar nu te temi?
Am surâs.
- După Iepuraşul Schizofrenic, nu mă tem de nimic.
- Serviciul ăla al lui de ceai o fi distrus demult. Când nu e Regina cea Rea, e nevasta. I-am spus că e prea microbist...
Absurdul dialogului ajungea la cote inimaginabile. De pe acoperişul fierbinte al brutăriei, a căzut o pisică neagră. Avea la gât o fundiţă roşie.
- Miorlau, a spus.
- Miorlau, a răspuns Grimm. Ce mai faci?
- Mi-a dispărut cutiuţa cu oase de şoarece, a miorlăit Pisica.
- Oh, se pare că avem un cleptoman aici, a zis Grimm. Ce propui, amice?
- Aaaaa... Să ardem o biserică? Evident, dzeu s-a îmbetat.
- Dzeu... El mereu e o cantitate neglijabilă.
Acestea fiind spuse, eu, Grimm şi Pisica am dat foc la trei biserici şi o benzinărie. Era Sfârşitul Lumii, şi nimeni nu mai bea ceai.

Bine aţi venit pe Terra

-- Bună ziua! Nu ştiu dacă am nimerit bine...
Nee-lu vorbea moale, prelungind doar o idee vocalele. Chiar şi aşa, era convins că accentul nu-l dădea de gol, iar camuflajul îi era perfect. La urma urmei, copiase nu doar tiparul corporal, ci şi  costumul primului grup de indivizi întâlnit, unul dintr-o singură bucată, apropiat la nuanţă de cerul acelei planete. Ba, pentru culoarea locală, sintetizase chiar şi mirosul masculului care conducea grupul. Preferase totuşi să nu procedeze aşa cu mersul oarecum împleticit, din motive de siguranţă. De altfel, nu părea o trăsătură a speciei, ci mai degrabă una individuală
Femela de la Biroul de informaţii turistice era în schimb un exemplar obişnuit pentru acea aşezare, doar protuberanţele gemene de pe torace erau ceva mai mari decât norma. Creierul navei, cu care era în permanentă legătură, îi spuse că erau folosite pentru hrănirea progeniturilor. Oricum, femela strâmbă din nas înainte de a-şi întoarce privirea la unghiile lungi, acoperite cu un fel de substanţă colorată. Aveau o înfăţisare hidoasă de-a dreptul, dar ea le privea cu vădită admiraţie.
-- Păi, dacă nu ştiţi, de ce nu ne lăsaţi să ne facem treaba?
Nee-lu se uită în stânga, apoi în dreapta. Cu excepţia lor, în camera cu pereţi transparenţi, având drept unică podoabă o plantă cu ţepi, pe jumătate uscată, nu era nimeni. În faţa femelei, pe un obiect de mobilier pătrat, nu se vedea decât un recipient cu lichid de aceeaşi culoare nefericită, care lui Nee-lu îi amintea de voma unui aldebaranian. Algoritmii de traducere, setaţi de creierul navei înainte de a coborî pe sol, găsiră termenul potrivit – «ojă». Nee-lu îşi drese diplomatic glasul. Începea să se întrebe dacă femela era chiar specialistul în comunicare selectat de creierul navei după criterii ştiinţifice.
-- De fapt, cred că sunt în locul potrivit. Oferiţi informaţii, nu?
Femela se uită scurt la el, fluturând din membrele superioare într-un mod dezordonat. Din când în când, sufla peste unghii.
-- Nu ştiu, cred... Mai bine vă hotărâţi ce vreţi înainte să ne consumaţi timpul! Şi aşa noi, bugetarii, facem muncă voluntară... În fine, dacă tot aţi intrat, ziceţi ce vreţi.
Nee-lu se întreba de ce «funcţionara» vorbea despre sine la plural. Poate că algoritmii nu se adaptau cum trebuie. Vorbi şi mai rar, bucuros că alesese o temă simplă.
-- Aş dori să ştiu amănunte despre animalele din apropiere.
-- Animalele? repetă tărăgănat «funcţionara».
-- Fiinţe organizate, pluricelulare, heterotrofe, la care facultatea de a simţi şi cea de mişcare sunt legate îndeosebi de sistemul nervos şi uneori muscular.
Definiţia era descărcată din baza de date locală, pe care computerul de bord o accesase la comanda sa. Nee-lu zâmbi larg, felicitându-se că fusese prevăzător.
-- Pluricelulare, hetero...
Femela îi tot repeta cuvintele şi Nee-lu începu să-şi facă griji. Nu vroia să se dea de gol, declanşând un incident cultural de proporţii cosmice. Planeta nu figura pe lista acelora cu care se făcuse oficial contactul. Nici n-ar fi oprit aici dacă nu i se strica motorul, forţat la limită în ultima vreme. Nevoit să iasă din hiperspaţiu, verificase atent zona. Pentru reparaţii avea nevoie de resurse pe care le putea găsi doar pe ceea ce ei numeau Terra.
-- Am înţeles că sunt 1,5 milioane de specii, continuă totuşi blajin.  
Obrajii femelei căpătau o nuanţă apropiată de cea a unghiilor.
-- Las-o mai moale cu tescovina, nene, că şi aşa trăsneşti!
Vocea «funcţionarei» căpătase altă tonalitate, iar senzorii biologici încorporaţi în costum indicau fluctuaţii ale ritmului cardiac. Nu putea fi de bine, chiar dacă nu înţelegea ultima parte a frazei.
-- N-am vrut să vă supăr. Doar că abia am venit şi nu ştiu cum stau lucrurile pe aici. Nee-lu mă cheamă.
Femela continua să-l privească feroce. Ultima oară, aşa se uitase la el un negustor heromian, când îl învinuise că vinde marfă putredă. Fireşte, avusese dreptate.
-- Abia ai venit... Hm! Ce fel de animale, Nelule? se interesă femela.
Îşi încrucişă picioarele, acoperite doar în partea de sus cu o fâşie îngustă de material. Nee-lu căzu pe gânduri. Creierul navei, ocupat în primul rând cu reparaţiile, nu putuse consacra prea multe resurse explorării. Doar cât să aleagă o regiune potrivită pentru aprovizionare, cu o densitate nu prea mare a populaţiei şi climă aparent prietenoasă. N-ar fi trebuit să rişte un incident, nu când deja întârzia la cea mai importantă întâlnire din viaţa sa. De fapt, dacă ar fi fost deştept, ar fi rămas lângă navă. Dar tentaţia de a impresiona confraţii cu date unice în momentul decernării premiului fusese copleşitoare.
-- Cât mai puţin periculoase, răspunse, renunţând la orice pretenţie ştiinţifică.
Femela se lăsă puţin înainte, iar protuberanţele aproape ieşiră din veşmântul care-i acoperea doar parţial partea de sus a corpului. Urmărind-o cu nesăţioasa curiozitate a savantului, Nee-lu își spuse că bucăţica aia de material nu putea avea scop utilitar, ci mai degrabă estetic. Probabil, trebuia să-i aprecieze înfăţişarea. Căută un compliment, dar algoritmii păreau că se blocaseră. În fine, îi oferiră o variantă.
-- Mişto ugere, zise candid.
-- Hai sictir! îi răspunse “funcţionara”.
Din nou, nu avea o traducere. Poate, participa fără voie la un ritual? Culturile care nu depăşiseră graniţa propriului sistem solar erau bogate în ritualuri bizare. Femela se uita la el ca şi cum aştepta ceva, protuberanţele se ridicau şi coborau rapid. Nee-lu riscă.
-- Hai sictir şi ţie!
Fugar, îi atinse ugerele, pentru a-i dovedi că le apreciază. Femela sări cu unghiile spre faţa lui, făcându-l să dea înapoi. Tot mai îngrijorat în privinţa algoritmilor, făcu paşi rapizi spre uşă. În urma sa, femela emitea mesaje obscure, cu un nivel îngrijorător al  intensităţii sonore.
-- Boule! Beţiv ordinar!
Ieşit din clădire, coti spre stânga. Fu nevoit să încetinească, deşi corpul său ar fi putut face faţă mult timp alergării. Solul era ciudat. Stratul tare, artificial, era întrerupt de tot felul de adâncituri, crăpături, unele dintre ele cât să-i intre piciorul până la jumătate. Presupuse că băştinaşilor le plăcea să-şi păstreze mereu trează atenţia, deşi găsea că o astfel de metodă se putea dovedi periculoasă în cazul celor cu anumite dizabilităţi. Oricum, o rasă care îşi sacrifica astfel confortul în beneficiul antrenamentului mental şi fizic era demnă de respect.
Trecu pe lângă un mascul care nu depăşise pubertatea. Hrănea nişte vertebrate ovipare, acoperite de pene şi dotate cu aripi. Nu păreau să se teamă de el, dimpotrivă, se îmbulzeau pe lângă tălpile lui. Nee-lu începea să regrete că îşi formase o primă impresie proastă despre «oraş». O rasă care trăieşte în armonie cu regnul animal nu poate fi decât de lăudat. Evident, episodul cu femela fusese o neînţelegere, iar vina îi aparţinea.
Adâncit cum era în deducţii, se trezi într-un spaţiu dreptunghiular, mărginit de conglomerate de locuinţe. Pe laturi se vedeau forme de viaţă vegetală, lângă care terrieni stăteau aşezaţi pe «bănci». Unii doar priveau înainte, alţii păreau să comunice între ei. Un mascul şi o femelă făceau schimb de fluide pe cale orală, evident prinşi într-un ritual important. Chiar în mijlocul «pieţei», şuvoaie de lichid incolor şi inodor ţâşneau dintr-o construcţie cilindrică, destul de joasă. Câţiva stropi reci aterizară lângă Nee-lu, care se simţi înviorat. Tocmai îşi spunea că acea scenă era agreabilă, când două femele micuţe escaladară marginea «fântânii». Nimeni nu le opri. Femelele aruncară pe stratul verde bucăţile de material care le acopereau formele întunecate. Se tăvăleau fără inhibiţii prin lichid, îl aruncau una spre cealaltă. Părea foarte distractiv, iar Nee-lu auzi, de undeva din spate, un gâlgâit pe care îl identifică drept aprobare.

Fără să mai stea pe gânduri, încurajat de ultimele sale consideraţii asupra acelei încă tinere civilizaţii, se aruncă în «fântână» şi le stropi pe fete.
-- Valea de acolo! Vă credeţi la ştrand?
Era o voce gravă, de mascul. Nee-lu se întoarse spre el şi înţepeni, oarecum nedumerit. Terrianul purta un costum de o nuanţă mai închisă decât a celui ales pentru camuflaj.  Ţinea strâns un obiect lung şi subţire, întins spre el. Algoritmii îşi făceau iar de cap şi Nee-lu obţinu cu greu o asociere.
-- Când ai şapcă şi pulan, nu contează că eşti ţăran.
Cuvintele aveau un fel de melodie şi Nee-lu se gândi că ar fi vrut să le descopere «poezia».
 -- Faci mişto de mine, băi? Las că vedem noi care-i ţăranu’!
Probabil că masculului nu-i plăcea «poezia», ori exemplul ales de el nu era foarte reuşit, fiindcă se uita urât. Când Nee-lu era cu un picior afară din fântână, terrianul ridică obiectul. Înainte ca Nee-lu să poată protesta, îl izbi în plină faţă. Câmpul vizual îi fu invadat de tot felul de pete şi îşi pierdu echilibrul. Lungit la baza «fântânii», mai primi câteva lovituri peste spate. Tot trupul îi zvâcnea şi se întreba ce armă era aceea care trecea atât de uşor prin câmpul de protecţie. Noroc că, după încă o izbitură peste picioare, masculul se opri.
-- Hai, întinde-o! Şi zi mersi că nu te duc la secţie...
Cu algoritmi funcţionali ori fără, sensul invitaţiei era clar şi, mai mult târâş, Nee-lu se îndepărtă. Merse cam poticnit spre râul pe care şi-l amintea vag. Mintea îi era copleşită de contradicţii şi se uita cu spaimă în jur, după alţi băştinaşi în albastru. Probabil, era vorba despre dezechilibraţi mintal, evadaţi dintr-o instituţie de însănătoşire.
Era aproape de scăpare, când auzi pe cineva furişându-se în urma sa. Se întoarse şi îl văzu pe animal. Avea patru picioare şi corpul acoperit de blană. Ochii îi erau inteligenţi, îl privea de parcă l-ar fi înţeles că e nedumerit şi speriat. «Câine », veni explicaţia computerului. «Câinele, prietenul omului», «câini cu colaci în coadă», «din bucata mea de pâine, am hrănit un om şi-un câine». Zăpăcit de atâta informaţie, Nee-lu scutură din cap. Regretă imediat, fiindcă durerea se întrei. Totuşi, era savant şi nu putea ignora ocazia de a face cunoştinţă cu o specie indigenă, şi încă una prezentată încurajator în folclorul local. Animalul avea la gât un fel de bandă roşie, ceea ce nu putea decât să confirme că este îmblânzit. Întinse încet palma spre el.
Colţii fiarei pătrunseră prin stratul protector la fel de uşor ca băţul bolnavului. Animalul se agăţă de palma lui, de parcă ar fi avut de gând să-l înghită cu totul. Nee-lu ţipă şi se holbă neîncrezător la primele picături albastre care ţâşneau din rană. Îndemnat de mânie şi de disperare, scoase fazerul, reglat încă pe intensitatea minimă, şi trase. Scoţând sunete jalnice, micul monstru îi dădu drumul şi se îndepărtă şchiopătând. Nee-lu se lăsă în genunchi, respirând precipitat. Nu mai înţelegea nimic.
Piatra şuieră pe lângă el şi ateriză pe sol.
-- Hingher împuţit! Ce ţi-a căşunat pe bietul căţel?
Femela, ajunsă în  ultima perioadă a vieţii terestre, se iţise de după colţ şi  îl fixa răzbunător. În palmă învârtea încă un proiectil, probabil luat dintre cele care li se aglomerau sub picioare. Deci ăsta era rostul lor! Fără să mai încerce să discute logic cu ea, Nee-lu o luă la fugă. «Piatra» următoare se izbi cu zgomot de un pătrat de metal pe care se distingea destul de greu o inscripţie. «Bine aţi venit la…».
Abia când ieşi pe malul apei, în care se zăreau obiecte artificiale imposibil de identificat, cu miros neplăcut, pătrunzător,  Nee-lu începu să spere că va scăpa de pe acea planetă.
-- Teleportează-mă! ceru computerului, fără să mai piardă vremea cu explicaţii.
Când ieşi din camera de decontaminare, îl aştepta o ceaşcă plină de ceai viscasian  aburind. Sorbi prelung, cu o exclamaţie care îngloba suferinţă şi uşurare.
-- Reparaţiile sunt gata. Dacă îmi permiţi să o spun, nu arăţi prea bine, Nee-lu! A fost o explorare de gradul trei spre patru?
Deşi Nee-lu renunţase la costum, cuvintele ieşiră bizar-terestru.
-- Boule, valea de aici!
Înainte să intre în modulul de somn, i se păru că aude creierul navei râzând în surdină. Poate nu ar fi trebuit să se zgârcească la îmbunătăţirea sugerată înainte de plecare?

1.

Imediat ce am luat decizia, am văzut viitorul şi am ştiut că nu merita. Ticălosul ăla de Crowley nu merita să mă lupt cu el. Nu meritase ca Julien, nu meritase ca Dracula, iar ca măreţul şi absolut ineficientul tarotist Crowley nu merita absolut deloc să-mi stric şi moartea, după toată viaţa. Dar, din păcate, îi dădusem deja un pumn în nas. Ca atare, garda lui Crowley îmi ţinea pistolul la ceafă.
-- Băi, H.L., a spus garda, ai comis-o de data asta.
-- Posibil, am recunoscut. Dar trebuie să recunoşti că arată mişto.
Mişto arăta sângele de pe bărbia lui Crowley. Care surâdea  albastru, probabil pregătind o prelungită şedinţă de sugere, tortură sau canibalizare a mea.
-- H.L., a susurat aproape drăgăstos, recunoaşte că ţi-a fost dor de mine.
A scotocit în buzunar şi a scos câteva file din carneţetul meu. Ia te uită, înainte să mă cheme în parcarea de la mall îmi umblase prin lucruri!
-- Ai început să scrii istorioare despre serviciul tău în slujba mea, a continuat.
A doua gardă, total necunoscută mie, un tip cu ochelari de soare, rezema flegmatic peretele. Crowley scăpase de înfăţişarea cavalerească şi oarecum seducătoare şi arăta ca un nazist împuţit. Blond, ţeapăn, în costum negru şi cu ochi de cel mai enervant albastru. Numai zvastica îi mai lipsea.
-- Nu am minţit cu nimic, am zis.
-- Bine. Am cerut jurământul tău şi altora. Mulţi te vor înjura dacă publici aşa ceva.
-- Era doar o încercare literară.
-- Deja dai înapoi?
Gura pistolului apăra pe ceafa mea, acţionând mai bine decât o pastiluţă de linişte.
-- De la ce?
-- De la o partidă de polo cu veveriţe şi hipopotami.
Ok, mi-am spus. Nu doar eu eram într-o ciudată transformare, ci şi Crowley, Descoperea umorul absurd, sau ceva similar.
-- Nu, am spus, nu dau. NU MĂ ÎNTORC ÎN SCLAVIE.
Rânjetul lui Crowley s-a lărgit.
-- Vorbeşti acum cu majuscule?
Am primit un pumn în şale care m-a doborât. Din genunchi, majusculele ieşeau mai greu.
-- Nu, am repetat.
-- Vom vedea.
M-am întrebat dacă o să vadă gorila sau ochelaristul. Harry Potter, aşa aveam să-i spun.
-- Ce vrei? am murmurat, într-o tentativă de ridicare.
Altă lovitură m-a liniştit în privinţa perspectivei imediate.
-- Te vreau înapoi.
-- Pentru?
-- Ştii pentru ce, H.L. Ce ai făcut şi pentru Lordul Dracula.
-- Ce am făcut pentru Lordul Dracula?
A strâns uşor buzele. Enervările lui păreau mai slab, dar mult mai periculos semnalizate.
-- Hai să-mi vezi noua casă.
 Am plonjat în întunericul unui leşin din care m-a scos huruitul unui lift. Ochelaristul mă sprijinea de braţ, în colţul din dreapta. Crowley nu se vedea, am presupus că deja urcase.
-- Aşa, a spus, copăcel. Eu sunt Lecter. Mănânc copii mici de muie sub formă de pizza.
Asta chiar suna liniştitor. Absolut. Mai ales că ştiam că nu era o glumiţă.
-- Eu nu sunt un copil de muie, am mormăit.
-- Sper şi eu.
-- Nu va fi o repetare a poveştii cu Julien.
Nu ştiam dacă să mă bucur sau să fiu trist din cauza asta. Uşa s-a deschis, în fine, şi m-am trezit în pasajul subteran din centrul oraşului. Era un lift pentru handicapaţi acolo, dar nu zona m-a mirat, ci cadavrul. Era o femeie într-o rochie albă, cu o pelerină roşie. Blondă, cu braţele depărtate de corp, ca un îngeraş de zăpadă. Avea chipul zdrobit şi o baltă de sânge în jurul capului. Lângă trup stătea încruntat Crowley.
-- Sângele cheamă sânge, am murmurat.
-- Ia te uită, ce misterioşi suntem! m-a apostrofat Lecter.
-- Vreţi să feliez cadavrul, sau ce?
Lecter a surâs.
-- Asta făceai pentru Lordul Dracula?
Nu am răspuns. Destul de nesigur pe picioare, am mers spre cadavru. Pe braţul drept purta o brăţărică din pietricele argintii, strălucitoare.
-- E una dintre pungile mele, a spus Crowley. Ultima imagine din ochii ei e asta.
Mi-a întins o hârtiuţă pe care schiţase fugar ceva într-un cerc. Părea simbolul Capricornului, dar cu un braţ suplimentar, frânt. Am expirat uşor. Cunoşteam semnul.
-- E un sigiliu demoniac.
-- Al cui?
-- Euronymous.
Ochelaristul a ridicat uşor din sprânceana dreaptă.
-- Euro era Secerător.
Am clătinat din cap.
-- Eu l-am întâlnit ca demon grec al Morţii.
-- Vreau să discut cu el, a spus aspru Crowley.
-- Nu e aşa de simplu. Nu poate fi căutat prin cărţi.
-- Încearcă.
Am dat să remarc faptul că mă eliberase de jurământ dându-mă lui Dracula şi apoi Morţii Negre. Am încasat o pereche zdravănă de palme şi m-am răzgândit. Am încercat să fac un channeling şi vocea demonului mi-a răsunat în minte.
-- Ce vrei?
-- Cine şi de ce mi-a luat proprietatea?
-- Cine se poate spune. De ce, nu.
-- Cine?
-- Potirul.
L-am simţit pe Crowley dând mental înapoi. Eu auzisem vag despre Potir ca despre un fel de cuib de asasini.
-- Au adormit de pe vremea Caterinei de Medici, a spus încet ochelaristul.
Contactul cu demonul se pierduse şi eu doar am clătinat din cap.
-- Atât.
Crowley s-a încruntat urât de tot.
-- Să-ţi fie clar, H.L. Oricât de priceput ai fi devenit la chestii oculte, nu eşti pentru mine decât băiatul pe care l-am îngenuncheat, supt şi supus. O altă proprietate care doar a fost amanetată.
Trecuseră de atunci 200 de ani, petrecuţi într-o Românie iluzoriu medievală. Şi încă locuiam aici.
-- Voi cere renegocierea jurământului, am spus.
Am încasat un pumn în burtă şi m-am îndoit peste o mână care se cerea sărutată. A fost un moment teribil de scurt în care mi-am dorit să o pot face. Dar nu aşa obţineai credinţa cuiva. Am simţit surâsul lui Crowley înainte să fiu ridicat cu un ghiont.
-- Tu vezi în mine doar tarotistul sau seniorul, dar vei descoperi şi altceva. Aşa cum tu nu poţi săruta mâna, nici eu nu pot renunţa la tine. Nu e vorba despre onoare, simpatie sau antipatie, ci despre autoapărare. Odată ce mi-ai jurat, eşti al meu pe vecie. Şi până la un nou legământ, rămâne valabil cel vechi. Dar recunosc schimbarea ta. Poate în bine, poate în rău.
Apăsarea aparent calmă a cuvintelor sale m-a silit să-i fac pe plac. Da, trebuia să recunosc, şi el evoluase în tortură. Mănuşa de mătase luase locul pumnului de fier. Odată ce i-am atins mâna cu buzele, am ştiut ce mă făcea să mă leg aşa uşor de Mistere. Ce eram sau, mai degrabă, ce fusesem.
-- Nostradamus, am şoptit.
Vocea lui Euronymous mi-a susurat din nou în ureche şi i-am repetat cuvintele.
-- And so, it all beggins. Şi aşa începe totul.
 (Va urma)

Mică poveste erotică

La ora 15,34, Vânătorul a scos pixul şi a scris trei chestii foarte mişto în Caieţetul de combătut sindromul obsesiv compulsiv prin metoda Dexter. Desigur, Vânătorul avea criteriile estetice destul de joase, fiind fan al serialului Criminal Minds şi al seriei cu Mărgelatu. Drept urmare, nu s-a putut căsători cu Doamne Doamne, dar şi-a tras-o chaotic cu Scufiţa Roşie. Scufiţei, mare fan de Kama Sutra Eroic, i-a plăcut. Drept urmare, Vânătorul a inventat Penisul. Scufiţa Roşie l-a apreciat drept o chestie divină şi i-a spus Măreţul Croşcobaur. Când se plictisea, Măreţul Croşcobaur vorbea cu propria voce. Îi răspundea vaginul Scufiţei, care era academician doctor docent în Floci. Copilul lor comun s-a numit Hustler şi au fost o uniune binecuvântată de însuşi Budha.

Povestea păianjenului albastru

Păianjenul albastru şi-a privit tandru puişorul gri.

-- Mami, a spus puişorul, cum devii mare general?

-- Prin fapte de vitejie, până la victoria finală.

-- Mami, dar tu eşti mare general?

-- Am fost, o dată, foarte aproape, dar atunci m-a ajutat tati. Acum nu mai e printre noi.

-- Mami, dar vei fi mare general?

-- Fără îndoială, puişor.

Cel gri a început să ţopăie.

-- Cum, cum, cum? 

Mami a dat atotştiutor din cap. 

-- Cu ajutorul tău, dragă. Vrei s-o facem azi?

-- Daaaaa.... Da, mami. 

Mami s-a bucurat, a deschis gura mare şi a înghiţit puişorul gri.

-- Ce bine a fost! a spus. Acum sunt un mare general şi voi învinge ciuperca piciorului.

TRANDAFIRUL ROŞU

Pe stânga era Moartea. Pe dreapta era Diavolul. Coridorul se unduia sub un X. Era, fără îndoială, un drum periculos. Destul de periculos cât să fie străbătut de o Nălucă sau de un sinucigaş. Kain a rânjit cu mulţi colţi. Uneori era sinucigaş, dar pentru o plată generoasă. Acum însă, brăţara veche ardea a Chemare. A rotit-o.
Unde?
Dincolo de Munte. Pe poteca Cerbului.
Muntele era întotdeauna o problemă. Kain presupusese de nenumărate ori că cineva, un zeu sau un bastard, aşezase undeva, în mijlocul lui, o pietricică aiurea. Uneori, doar de o pietricică era nevoie pentru a gripa osia Lumii. Şi-a privit din nou brăţara, plină de foc verde. Maestrul era nerăbdător.
-- Mda, a murmurat. Să purcedem la drum.
Avea în spate o desagă cu Instrumentele, iar în minte amintirea ultimei ţinte. Copila care mai credea în poveşti cu zâne şi cavaleri, în sărutul Dragostei Adevărate şi puterea ierbii de leac. Măcar îi oferise o moarte curată şi un trandafir pe pat. Roşu.
Uşa Muntelui, a paisprezecea pe peretele Morţii, era însă încuiată cu totul. De când străbătea coridorul, de 500 de ani, Kain nu mai păţise asta.
-- Ce chestie!
Vizavi era Turnul, şi acolo doar ar fi stat sub bici. Iar după Munte... După Munte mergea doar Sângele Nobil. Un firicel de sânge a izbucnit de sub brăţară. Nu avea de ales. A privit atent uşa. Era galbenă şi purta doar un număr. 16.
Însurătoarea cea adevărată, se pare. Mireasa cu aripi, ultimul discipol al Maestrului.
-- Ce-am avut şi ce-am pierdut, a murmurat Kain.
A apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis. Dincolo de ea se vedea un brad împodobit cu oase şi şiraguri de perle, pe o scenă indigo. O lume ciudată, fără îndoială. Şi o pisică neagră la un pas de prag.
-- Bună, Kain, a miorlăit pisica. Mă mai ţii minte?
Avea vocea femeii pe care o ucisese. Şi îl privea arţăgos, cu ochi galbeni.
-- Bună, Jolene, a spus. Ai de gând să rămâi aşa? Ai cam multă blană...
-- Ai de gând să mă schimbi?
Kain a surâs urât şi a pregătit cuţitul. În fond, era obişnuit cu surprizele.
-- Nu. Dar nici femeie nu te mai fac.
-- Acum mă fac eu vrăjitoare.
-- Vrăjitoarele ard pe rug, în lumea mea.
Pisica şi-a mişcat încet coada, iar Kain s-a gândit că începea să semene cu un Sfinx.
-- Mie îmi place focul.
-- Cât ai stat lângă brad?
-- Cât să te aştept.
-- Pentru ce?
-- Poate vreau să te zgârii.
-- Poate vreau să te ucid din nou. Fără trandafir, de data asta.
Pisica a miorlăit sonor şi a dispărut între umbrele care se îndeseau, lăsând în urmă o copie vagă a zâmbetului ei. În brad, lumânările s-au aprins.
-- Vino după mine atunci...
Ecoul a fluturat o vreme, dar Kain nu a reuşit să mai facă vreun pas. Chemarea se oprise. Kain a încercat să se întoarcă pe călcâie, dar nici asta nu se mai putea. Undeva, dincolo de brad, a răsunat muzica. Lugubru, sacadat, ascuţit. Şi un ţipăt de femeie, dar nu al ei. Mirosea a sulf, iar Kain a ştiut că undeva, roţile se inversaseră. Era pe calea Diavolului. Jolene a răsărit din nou dintre umbre, goală şi puţin nebună. Din pisică păstrase doar urechile şi mustăţile. Şi avea mâinile pline de sânge.
-- Ce ai făcut? a şoptit Kain.
Acum se putea mişca, putea păşi spre ea, putea vedea ce e sub brad. Un trup sfârtecat de colţi şi gheare.
-- Am momit Mireasa şi am chemat Lupii.
-- Nu mă puteai iubi atât de tare! a strigat neîncrezător Kain. A fost doar o vară...
-- Nu din iubire am ucis.
-- Din ce atunci?
Jolene a chicotit cu glas aproape bărbătesc.
-- Din gelozie.
-- Nu e gelozia o formă de iubire?
-- Ba da.
-- Ţi-ai pierdut minţile, Jolene.
-- Mi le-a furat mireasa ta, Kain. Odată cu trupul meu, cu puţinele mele daruri, cu norocul meu şi cu amintirea sărutului tău. Doar fiindcă era fecioară.
-- Nu te-am violat. Tu m-ai dorit atât de mult, în costumul meu de piele, că sărutul te-a deschis.
-- Nu te-am iertat că nu mi-ai spus ce eşti.
S-au privit lung, doi asasini din lumi diferite cu aceeaşi întrebare. De ce? Ea a rostit-o prima.
-- De ce m-ai luat?
-- Nu întreb niciodată de ce. Doar când. Şi a fost atât de simplu...
Un trandafir a răsărit în mâna femeii pe care o ucisese cu un ac.
-- Acum nu mai e, a spus Jolene.
Sub brad se întindea, ca un păianjen, o baltă de sânge.

Masca veneţiană (Inspirată de Alice in W)

Masca veneţiană iubise un bărbat. Ca să aibă inimă, fusese femeie. Acum, Masca nu mai avea de la acel bărbat decât un micuţ medalion. Îl purta rar şi nu era sigură că nu-i aduce ghinion. Şi acel medalion, un dragon debusolat, a atras atenţia Florentinului la intrarea în parcul Domeniului.
-- Bună, Mască, a spus. Azi îţi voi împiedica mişcările.
-- Bună, Asasinule, a răspuns Masca. Azi Îţi voi permite să mă legi. Dar dacă mă dezleg, eşti blestemat să mă ântâlneşti mereu cu această faţă.
-- Sau poate binecuvântat?
-- Sau poate binecuvântat.
A legat-o cu aţă albă, de un foişor alb unde nu se întâmpla niciodată nimic important. Asta, dacă ignorai faptul că un nobil îşi consuma amanta. Desigur, pentru Mască un astfel de obicei nu era o noutate, dar ea prefera pizza. Era, în fond, o mască proletară în gusturi, iar Veneţia ei semăna cu ştrandul. Ca să se elibereze, Masca a scos două cărţi. Pe una scria Diavolul, Pe alta, Moartea.
-- Ce ciudat, a spus Masca. Mă întreb dacă Moartea chiar călăreşte.
Asta, fiindcă Moartea era desenată pe un cal verde. Masca a concluzionat pentru sine că verdele e o culoare norocoasă, care se potriveşte şi dragonilor, Deşi bărbatul care îi luase inima fugise de Soartă, Masca încă găsea acel obicei ruşinos. Soarta a zis să răspundă la întrebare şi Moartea a apărut călare. Din păcate, sau poate din fericire, calul era absolut negru. Considerând că Soarta şi Moartea sunt puţin în urmă la desenul Domeniului, Masca a scos foarfeca verde şi şi-a tăiat legăturile.
-- Ce foarfecă mişto, a spus Florentinul.
-- Tu de fapt ce faci aici? a zis Masca.
-- Am venit să tai copii.
-- Pentru ce?
-- Pentru pizza. Peperoni. Mă gândeam că vrei să-i salvezi.
-- Nicidecum! Eu vreau doar să dansez şi să mă bucur că nu mai sunt nori negri peste capul meu.
-- Cerul albastru nu e deloc mai lipsit de griji. Piraţii ştiu asta cel mai bine.
Masca a surâs, s-a ascuns de cuţitul însângerat al Florentinului şi a prins o aţă neagră într-un copac. Apoi a mâncat ceva ciuperci otrăvite, a rupt o floare galbenă şi a zdrobit-o între palme. Între timp, Vrăjitoarea cea rea a plâns că nimeni nu mai face copii la proţap.
-- Sunt moderni, a spus Florentinul. Mâncăm carnea pe feliuţe delicat aranjate şi ornate cu ardei roşu.
-- Să ştii că da! a aprobat Masca. Se usucă uşor şi e plăcut la gust.
Masca nu primise în dar de la Vrăjitoarea cea Rea decât foarfeca. De aceea, de câte ori vedea un tron se urca pe el şi se simţea bine. Vrăjitoarea totdeauna se băga în seamă şi, dacă nu-i ieşea pasienţa, strica mersul tramvaielor.
-- Nu te supăra, Mască, a spus la despărţire Florentinul. Tramvaiul tău încă mai hoinăreşte.
-- Ce tramvai?
-- Cel verde. De noroc.
Masca nu a mai găsit nimic de întrebat. Verdele o adormise când bărbatul ei cu barbă plecase în braţele Vrăjitoarei, ca să devină Lup. Din păcate pentru toţi, fusese, până la urmă, doar un copil. Când nu deveneau pizza, copiii umpleau sticlele din pivniţele Palatului şi apoi vitrinele de prăjituri.
-- Pentru verde, îmi trebuie roşu, a spus Masca şi mantia ei a căpătat culoarea macilor.
Plecând din parc, Masca a simţit renăscând căldura medalionului. Mirosea a pizza, iar masca s-a gândit la ketchup.

Uşa cu numărul 19

-- Scrie un bileţel. Ceva mic, mic. Să-ţi dovedeşti că mai exişti.
Uite ce gros suna glasul meu! Uitasem că îl am. Am deschis sertarul şi am găsit vechiul carneţel, de când lucram la ziar.
-- Să-mi dovedesc că exist? Poate nu exist. Poate m-au mâncat păianjenii. Sau poate nu. Tu ce zici, m-au mâncat?
Nu mi-am răspuns. M-am uitat în oglinda de pe hol. Arătam obosită. Palidă. La marginea schizofreniei. Şi eram chemată la Biroul din fund. Uram păianjenii. Nu fiindcă ne cuceriseră planeta. Pur şi simplu, de mică îi uram. Crăcanaţi şi cu multe picioare. Prea multe picioare. Mă întrebam ce gust ar fi avut fursecurile din picioare de păianjen. Ce culoare. Gri, probabil. Şi un gust ciudat, înecăcios. Doar să le îmbunătăţeşti cu stafide.
Am ieşit pe coridor. Eram singură pe coridorul cu uşi pe ambele părţi. Păianjenilor le plăceau uşile maro, cu cifre. Eu lucram la Biroul 13. Lucram, era un fel de a spune. Învârteam hârtii cu nume şi adrese de morţi, pungi cu lucrurile din buzunarele şi genţile lor. Trei în Piaţa Unirii, doi în tramvai, unul la mall... Îi adunau militarii şi îi duceau nu ştiu unde, deja ţepeni. Ce făceau cu ei nu ştia nimeni. Eu aşezam pungile şi hârtiile în cutii. Îşi spunea Prinţul Întunericului, şeful meu şi avea ochi ca de tarantulă. Nu mai existam, în fond. Acum eram sigură de asta. Prinţul Întunericului ţi-o trăgea cu degeţelul şi te făcea să te simţi bine. Şi-i plăcea să se considere un factor evolutiv. Probabil, evoluţia lui se făcea în sens invers. Într-o groapă, spre centrul Pământului.
Am păşit repede, cumva săltăreţ, spre biroul cu numărul 19. Când nu-şi spunea Prinţul Întunericului, pe şeful meu îl chema Kronin. Cu K. Bănuiam că furase numele din vreun roman sau o carte veche de telefoane, de dinainte de invazie. În general, încă mă simţeam ruşinată că nu observasem invazia. Pe de altă parte, dacă aş fi observat-o, probabil aş fi crăpat din prima de infarct. Totuşi, ar fi fost o ştire minunată. De prima pagină. Am bătut la uşă încet.
-- Intră, Cristina.
Prinţul Întunericului vorbea întotdeauna cu o blândeţe înşelătoare. Am intrat. Kronin stătea la birou şi deschisese un caiet legat în piele neagră, veche, crăpată.
-- Mi-ai spus că pasiunea ta, pe vremuri, era ocultismul.
Mi-a tras o ocheadă lungă şi semnificativă.
-- Da, domnule.
-- Aruncă o privire la asta. Şi pentru mine e o dragoste veche.
Am aruncat. Erau fragmente, în română, din catrenele lui Nostradamus.
-- Ce zici?
-- Aaaa... Foarte complex, misterios. Probabil, intraductibil.
-- Întocmai. Mă pasionează chestiile astea.
Era prima oară când îmi pomenea de pasiunile lui. Eu aş fi mâncat. În ultima vreme, tuturor ne era foame, iar mâncarea folositoare era tot mai scumpă.
-- Uite că de noi n-a pomenit, a adăugat cu un vag surâs.
Faţa i se făcea ciudată când surâdea. Cumva psihopată, amintind de o combinaţie de Joker şi Saw. Oricum, nu ştiam ce să răspund la asta. M-a măsurat din nou, apoi s-a uitat la ceas.
-- Mai ai o oră azi.
Erau foarte scrupuloşi cu trecerea timpului, păianjenii.
-- Da, domnule.
-- Hai să te fut.
Sexul făcea parte din fişa postului.
-- Cum doriţi?
-- Cu faţa la perete.
M-am aşezat cu faţa la perete şi m-am dezbrăcat. L-am simţit venind în spatele meu.
-- Încă nu mă placi în mod deosebit.
Sinceritatea era şi ea în fişa postului.
-- Nu.
-- Ţi-am prelungit azi contractul.
-- Mulţumesc.
-- Adaug însă nişte atribuţii noi.
-- Cum doriţi.
-- Doresc să te fut de să te rup, în primul rând.
Îi plăcea să vorbească porcos. Mi-a pus mâna stângă pe gât şi a atins uşor. Aveam un punct nevralgic acolo, foarte uşor şi de îndurerat, şi de excitat. Mi s-a iuţit imediat răsuflarea. De pe gât, a coborât spre sâni. Mă cabram deja spre el, căutându-l. Era cea mai păcătoasă chestie, dorinţa asta sinceră de a împărtăşi plăcerea cu un invadator. Absolut ciudată şi căcăcioasă, imposibil de oprit. Îmi strângea sfârcurile şi eu gemeam.
-- Să te iau? a şoptit în urechea mea.
-- Da, domnule.
Mâna a ajuns pe buric, a zăbovit puţin acolo, s-a dus încet spre pubis şi a prins uşor clitul. Am gemut foarte tare.
-- După aceea, îţi dau cadoul de Crăciun.
Asta era o chestie nouă, dar eram prea excitată să-mi pese de ea. Degetul lui a intrat, lung şi foarte priceput, în vagin, apăsând expert. Am palpitat ca nebuna, mişcându-mă şi după ce ieşise el. Ştiam că se distra şi se hrănea în acelaşi timp cu energia mea sexuală. Pe moment, nu-mi păsa. Când s-a terminat, mi-a cerut să mă întorc şi să-l privesc. Am citit în ochii lui uşor bulbucaţi uimire.
-- Încă ţi-e ruşine. Ce mimosa pudica mai eşti şi tu, dragă! Îmbracă-te şi aşază-te.
M-am îmbrăcat şi am căzut în scaunul din faţa biroului. S-a aşezat şi el şi mi-a întins carnetul.
-- Alege un citat, la întâmplare.
-- Pământul va fi acoperit cu sânge barbar. Ia te uite, catrenul 19!
A surâs din nou, profund neliniştitor.
-- Soarta, ha?
-- Nu mai cred în soartă.
-- Ar trebui să crezi.
-- De ce? Voi oricum faceţi ce vreţi. Şi...
M-am oprit. Nu uitasem ultima lui lecţie.
-- Ia te uită, sexul te-a încurajat la sinceritate! Continuă.
Nu voiam să continuu, dar nu i te puteai opune.
-- Şi nu e drept. Just.
-- Dreptatea e un concept străin nouă. Ca şi răul sau binele. Am zis că te servesc cu ceva.
Mi-a întins o ciocolată. Părea făcută la comandă, mai întunecată decât cele din magazinele la care mai aveam noi acces. Am rupt o tabletă. Era bună. Fără cremă, dar păstoasă, dulce, cu o aromă uşor exotică. M-a lăsat să mă bucur de gust, apoi a continuat.
-- Acum, ce îţi spune citatul?
-- Voi fi execuţii sau pedepse.
-- Corect. Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
M-a plesnit rapid peste obraz.
-- Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
A doua lovitură a fost şi mai puternică. Buza de jos a început să sângereze.
-- Cine sunt barbarii?
Ştiam ce răspuns aştepta. Noi, rasele inferioare prin simplul fapt că ne lăsasem cucerite.
-- Voi, am spus.
De data asta nu m-a mai pocnit.
-- De ce?
-- Fiindcă nu suportaţi refuzul, contrazicerea, sfidarea. Curajul.
-- Sunt eu un barbar?
-- Fără îndoială.
-- Ţi-am dat ciocolată, a spus insinuant.
-- Şi două palme.
-- Disciplina e semnul civilizaţiei.
Am tăcut. Nu vedeam rostul în a continua discuţia.
-- Cine sunt barbarii? a reluat. Alt răspuns.
-- Cei care au nevoie de avutul altora pentru a prospera.
Nu m-a atins, dar senzaţia nemulţumirii sale a fost şi mai dureroasă. Aproape m-a aruncat din scaun.
-- Adică tot noi, a concluzionat. Eşti cea mai încăpăţânată târfă pe care am cunoscut-o.
Având în vedere că mi-o puneam doar cu el, caracterizarea era discutabilă
-- Mai ia nişte ciocolată.
Parcă eram un animal de circ, oscilând între mâncare şi lovituri. Am luat altă tabletă. Era la fel de bună, dar mă durea să mănânc. Am decis să permit schizofreniei să se manifeste.
-- Urăsc păianjenii, l-am informat. Când eram mică, îi omoram pe ai noştri. Desigur, nu aveau doi metri.
Mi-am dat seama că l-am surprins, nu l-am jignit.
-- Eu urăsc pisicile, mi-a spus. Sunt perfide şi nu acceptă înfrângerea. Ciocolata aia e din cadavru.
Noroc că terminasem îmbucătura! Şi aşa m-am înecat şi a fost nevoie de o palmă după ceafă ca să-mi revin. A dat-o cu maximum de responsabilitate, că am ajuns cu fruntea pe birou. M-a ţinut de ceafă, ca pe un pisoi.
-- E nevoie de un cadavru pentru o ciocolată de concentraţia asta. Şi nu e nimeni vinovat că voi aţi ales, prin liderii voştri, să trăiţi sub ocupaţie, nu să vă sinucideţi onorabil.
-- Pisicile au nouă vieţi negre şi o moarte verde, am murmurat ce auzisem şi eu de la alţii. Pisicile nu au ştiut.
-- Şi tu eşti o pisică?
M-a prins de păr şi mi-a ridicat faţa. Am tăcut. Nu credeam că mai sunt o pisică şi îmi curgea sânge din nas.
-- Nu ştiu.
-- Poate tu eşti barbarul... Incapabil de adaptare, de evoluţie, de rupere de trecut.
Am citit condamnarea în glasul lui. Prelungirea aia de contract ori fusese un joc, o minciună, ori o încercare pe care n-o trecusem. Nu mai suportam încercările. Nu mă mai suportam pe mine. Poate nu eram schizofrenică, ci depresivă.
-- Vrei să mă trimiţi la abator?
-- Îmi ştii deja secretele. Plus că-mi place pizda ta. E delicioasă, udă.
A trimis din nou spre mine o undă de plăcere şi mi-am desfăcut automat picioarele. Mi-am adus aminte cu o vagă nostalgie de vremea când exista o carte numită Codul Penal şi trupul tău era considerat proprietatea ta.
-- Vreau să-mi contruieşti un cerc. Am adunat destul cutii. Restul sunt necesari.
Arachno venerau cercurile, din motive obscure mie.
-- Ce fel de cerc?
-- De sclavi. Asta sunteţi pentru noi şi asta veţi rămâne. Sclavi care ne pot asigura plăcerile culte, artistice, misterioase.
-- E doar altfel de bordel.
-- Aici greşeşti. De vase. Extensii. Ca un fel de mână suplimentară. Un cerc de aleşi pentru aplicarea singurei legi pe care o respectă orice clarvăzător.
A aşteptat să întreb ceva, dar eu am tăcut.
-- Legea penetrării realităţii celuilalt pentru a-i asigura supunerea.
-- Dezvirginări? Chiar nu pricep. Aproape nu mai sunt fete în oraş.
-- Fetele au fost duse... altundeva. Asta e o ciocolată din fată. Şi s-a văzut că ţi-a plăcut.
În abator, am ghicit. Şi el m-a fixat cu ochi absolut reci, ca să vadă că pricep implicaţiile acelei dezvăluiri. Nu mă simţeam trădătoare, ci o specie pe cale de dispariţie, cu mica mea păsărică udă. Ciudat, nu găseam în mine nici cea mai mică urmă de disperare. Mai degrabă prelungirea contractului m-ar fi făcut să plâng, dacă aş fi îndrăznit să-mi mai arăt lacrimile în faţa cuiva care încă ne considera pe toţi sclavi. Spatele meu purta urmele biciului lui, cicatrici care nu aveau deci să se şteargă niciodată.
-- Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea face asta.
-- Alegând dintre condamnaţii la execuţie.
-- Pentru ce?
-- Pentru revoltă. Cei din Zebra Town.
-- Acolo se suferă cumplit de foame. Ultimele ture de cadavre au venit doar din Zebra.
-- Fiindcă au refuzat să îngenuncheze. Tu ai făcut-o, aşa ai ajuns la mine.
-- Eu am fost... silită. Atunci foamea la noi, în presă, nu era o problemă. Ni se destrămau doar vieţile, prieteniile, familiile.
Am simţit şocul lui. Şi eu eram uimită, credeam că fusese ordinul lui.
-- Cum?
-- Când a trecut Praetorianul prin redacţie să o însemneze, cineva a ales şi a împuşcat. Încă nu ştiam ce şi cum, ni s-a spus de către necro că se face o poză. Apoi am aflat, în ziua când ţi-am jurat slujire.
S-a încruntat.
-- Necro doar adună sclavii şi prepară cadavrele, nu intervin în cursul sorţii.
-- Nu sunt sigură că pot...
Ce tare a durut! Nici n-am văzut când a scos din mânecă biciul şi a lovit peste obraz. Am ţipat şi a zâmbit, din nou. Era cel mai ciudat surâs, tocmai fiindcă nu avea urmă de răutate. Parcă devenise prizonierul regulilor sale, al conceputului aceluia absolut, aproape absurd de disciplină al Serviciului de Resurse Planetare.
-- Vei putea, a spus simplu.
Pe faţă îmi curgeau sânge şi lacrimi.
-- Mulţumesc, am murmurat.
Era clar că acum, convins că fusesem aleasă de soartă pentru cine ştie ce misiune ocultă şi enigmatică, nu m-ar fi lăsat să mă sting, nici măcar urlând de durere. Mi-a întins încă o dată ciocolata. Mi-era greaţă, dar am gustat din nou.
-- Pe femeia din care e făcută o chema Laura şi ar fi trebuit să fie concubina mea. Din păcate pentru ea, nu ştia deloc să sfideze.
-- De ce vrei să te sfidăm, dacă tot ce primim e... asta?
A chicotit uşor.
-- Admirabilă diplomaţie! Fiindcă mă plictisesc. Şi unu plus nouă fac zece, iar unu minus nouă fac opt. Opt e numărul întors al infinitului. În plus, diplomatul are multă frişcă.
-- Da, domnule, am spus. Voi vizita Zebra Town cu mesajul dumneavoastră. Cel rezultat din toată conversaţia asta.
-- Te voi însoţi cu gândul, draga mea. Mâine ai programată prima întâlnire.
Se spunea că dungaţii tundeau colaboraţioniştii. Poate, până la urmă, Laura fusese cea norocoasă. Poate mâine mi se va cere să mă numesc Laura. Ciocolata îmi încleiase dinţii.