Dark Green

Ultimele microtexte

Microtexte, din nou

AL CINCILEA VĂL - Feţele adevărului

Cristina era tot mai convinsă că dăduse răspunsul greşit. Comisarul parcă maşina şi se lăsă pe spate, privind duşmănos faţada vilei pe care Cristina ajunsese s-o considere casă. Ar fi trebuit să-i deschidă portiera, dar nu se clintea. Cristina se prefăcu că nu-i observă nepoliteţea şi ieşi, hotărâtă să nu facă din respectarea protocolului o problemă. Trânti portiera, convinsă că, dinăuntru, Alex putea auzi zgomotul.
Bănuia că îi aştepta în sufragerie, pregătindu-şi masca potrivită pentru întâlnirea cu un om al legii amestecat în atâtea întâmplări sângeroase. Pentru alţii, vizita unui poliţist ar fi un eveniment stresant. Nu şi pentru Alex. E obişnuit şi cu minciuna, şi cu moartea. Gândul o străbătu ca un ţurţure, iar când se sparse de podeaua minţii ei, înţelese că nu-l va mai vedea niciodată pe Alex ca-n clipa primului lor sărut. Era inevitabil pentru orice relaţie, dar asta nu-i îndulcea tristeţea. Truşescu o ajunse la baza scărilor, îi oferi din nou braţul, iar Cristina îl acceptă. Pulsul comisarului se putea la întrecere cu cel al unui sprinter.
Când păşiră în hol, văzu buzele poliţistului rotunjindu-se la vederea opulenţei vilei. Cristina nu-l putea condamna pentru asta. Şi ei i se tăiase respiraţia la prima vizită, însă era greu de socotit cât contribuise la asta simpla prezenţa a lui Alex. Deşi nu locuia de multă vreme acolo, acum nici nu mai remarca marmura ori tablourile cu semnături celebre. Truşescu îşi înfrână însă cu hotărâre orice comentariu, iar Cristina îl ghidă rapid spre sufragerie. Cât de ciudat era, că dintre cunoscuţii din vechea ei viaţă, tocmai el le călca primul pragul? Ce spunea asta despre ea?
De pe canapea, Alex li se ridică în întâmpinare, împrăştiind cu generozitate aceeaşi căldură care o făcuse de multe ori pe Cristina să se piardă.
– Domnule preşedinte, spuse cu glas deodată răguşit Truşescu, bună ziua! Mulţumesc că m-aţi primit.
– Sigur că da! Sunt oricând la dispoziţia oamenilor legii. Luaţi loc!
Se întoarse spre ea şi o sărută dezinvolt, iar în pântecele Cristinei, o flăcăruie se aprinse la atingerea buzelor lui. Poate că nu-l mai vedea printr-o perdea roz, dar rămânea cel lângă care voia să-şi trăiască restul vieţii. Îi admira şi mai mult dezinvoltura, ştiind ce ascunde sub suprafaţa aparent netulburată a apei ochilor săi.
– Ţi-am pregătit un cocteil, dragă, murmură Alex şi-i întinse un pahar în care plutea un cub de gheaţă. O cafea sau un suc, domnule Truşescu? Nu vă ofer ceva mai tare, ştiu că sunteţi în misiune.
– O cafea, dacă se poate.
În timp ce Alex îi umplea ceaşca poliţistului, Cristina se holbă la paharul cu pereţii aburiţi. Albastrul cristalului masca doar parţial culoarea licorii, iar mirosul ei, imperceptibil pentru comisar, îi făcea Cristinei nările să tremure. Îi venea greu să creadă că Alex îi oferea sânge de faţă cu poliţistul, totuşi chiar asta se întâmpla. Pentru prima oară de când îi încercase pielea cu pumnalul, îşi zise că Alex se juca şi cu ea. Îl studie pe furiş, încercând să ghicească la ce se gândea. Destins, Alex sorbea din cafeaua braziliană al cărei parfum umplea camera. Părea că se pregăteşte să discute despre prognoza meteo a primăverii, nu despre o crimă atroce.
Cristina roti paharul între degete, convinsă că Alex îi putea citi setea. Tot trupul ei ţipa după o înghiţitură, însă mintea se temea de ce i-ar urma. Gândul că Alex ar fi putut vorbi cu fratele său, că poate ştia deja tot adevărul sordid al înfruntărilor pierdute de ea, îi tăie răsuflarea. Volodea avea dreptate, cum se putuse amăgi că era pe potriva lui? A oricăruia dintre fraţi... Se privi în oglinda veneţiană din spatele comisarului şi văzu un chip liniştit, chiar uşor plictisit. Cum putea fi aceeaşi femeie care se zvârcolea pe dinăuntru, renunţând crâmpei cu crâmpei la tot ce-o definea? Alex ştie ce face. Trebuie să am încredere în el. Sorbi mai puţin decât ar fi vrut, puse paharul pe masă şi se întoarse la conversaţia dintre cei doi bărbaţi. Trebuia să ia lucrurile pas cu pas. Deocamdată, faptul că era în stare să amâne o nouă înghiţitură devenea o victorie.
– Deci, cum vă pot ajuta, comisare? întrebă Alex şi prinse ca din întâmplare palma Cristinei.
Truşescu puse cana pe masă şi scoase din buzunar fotografiile. Erau în plicuri separate, iar Truşescu dădea impresia că nu s-a hotărât pe care s-o arate întâi. Alex îşi păstra mina surâzătoare şi puţin intrigată, neîncercând să-l grăbească pe poliţist să-şi dea cărţile pe faţă. Truşescu se uită scurt la Cristina şi alese.
– În primul rând, voiam să vă întreb dacă o cunoaşteţi.
Puse pe masă poza Odoricăi. Degetele lui Alex nu se clintiră pe palma Cristinei şi ea se sili să rămână destinsă, deşi îi aştepta îngrozită răspunsul.
– Nu, spuse calm Alex. Ar trebui?
Truşescu ridică din umeri.
– Sincer, nu ştiu. Probabil că aţi auzit despre asasinarea unei vrăjitoare de mahala, Vera....
–  Da, îl întrerupse Alex, pentru prima oară lăsând să-i răzbată în glas o nuanţă de nerăbdare, mi-a povestit Cristina. Însă nu văd ce legătură are asta cu mine.
Comisarul privi încurcat fotografia şi o vârî înapoi în buzunar.
– Azi a fost descoperită moartă această femeie, Odorica Stancu.
Alex ridică din sprâncene.
– E-o veste proastă, într-adevăr. Mă tem că mai avem mult de lucru în privinţa siguranţei publice. Totuşi, Cristina îmi spunea că aveaţi un suspect...
Comisarul îşi şnurui buzele şi scoase pozele cu ei trei.
– Nu ştim încă dacă-i vorba despre opera aceluiaşi asasin. Oricum, femeia avea pe masă aceste fotografii. Încercăm să stabilim o legătură, de aceea sunt nevoit să insist. Acesta este fratele dumneavoastră?
Căutătura lui Alex se înăspri.
– Unde vreţi să ajungeţi? Da, e fratele meu.
Truşescu păli, iar Cristina îşi coborî privirea. Intuia că pentru ea cea mai fericită alegere era să rămână tăcută.
– Nu vreau să fiu nerespectuos, domnule preşedinte! răspunse după o pauză lungă Truşescu. Autopsia ar trebui să ne spună mai multe, dar până vom avea rezultatele, trebuie să presupunem ce-i mai rău. Dacă nu părintele Andrei e-n spatele ambelor crime, dacă un asasin e încă liber, dumneavoastră şi logodnica dumneavoastră puteţi fi în mare pericol. E-n interesul tuturor să ne dăm seama rapid care-i treaba.
Muşchii lui Alex se destinseră, tonul coborî cu o octavă.
– Mă voi ocupa de toate aranjamentele pentru a ne asigura securitatea. De altfel, plecăm săptămâna viitoare la Moscova. Cred că vom fi în siguranţă la Kremlin. Sper că, până ne vom întoarce, veţi afla răspunsuri la toate întrebările. Dacă nu, poate se impune o schimbare...
Ultimele cuvinte ale lui Alex răciră aerul din încăpere mai repede decât suflul unui crivăţ. Cristina nu mai băgă în seamă însă figura ultragiată a comisarului. Uimirea o făcuse să uite de toate. Nu implicaţiile diplomatice o deranjau, deşi nu-i era clar ce se aştepta de la ea. Mergea la Moscova doar ca şef al Departamentului media sau ca logodnică a preşedintelui? Habar n-avea care era protocolul, totuşi găsea faptul că Alex aruncase aşa vestea mult mai tulburător. Deşi nu fusese pusă la cale în ultimul ceas,  logodnicul ei considera că prima vizită de stat e un subiect ce nu trebuie discutat mai întâi în intimitate.
– Mai doreaţi să mă întrebaţi ceva? se interesă din nou surâzător Alex.
– Nu cred, răspunse Truşescu. Nu acum, cel puţin. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Încă o dată, îmi cer scuze dacă v-am inoportunat. O voi ţine la curent pe domnişoara Man cu desfăşurarea evenimentelor.
Cristina nu putu să nu invidieze curajul comisarului, care-şi lăsa o portiţă deschisă spre un interogatoriu ce ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. Alex şi Truşescu se ridicară şi-şi strânseră mâinile, iar Cristina aproape se aşteptă să vadă sângele poliţistului ţâşnind printre degete. Truşescu făcu primul pas spre ieşire. O gazdă bună s-ar fi oferit să-l conducă, dar Cristina nu se mai simţea în stare să-şi joace rolul. Căutătura ei se încrucişă cu cea a comisarului, care îşi strânse şi-şi destinse degetele de parcă ar fi vrut să vadă dacă mai funcţionează.
– Nu vă deranjaţi, găsesc singur ieşirea, spuse Truşescu.
Cristina închise ochii imediat ce silueta comisarului îi ieşi din câmpul vizual. Îşi afundă cu duşmănie mâinile în buzunare. Putea auzi cum se învârte mecanismul capcanei pe care şi-o întinsese singură, îndrăgostindu-se de Alex. Auzi uşa trântindu-se. Comisarul plecase, paşii lui Alex se îndreptau spre bucătărie. Cristina nu-l strigă şi nici nu se mişcă. Nu era gata pentru un nou interogatoriu care ar fi adus o altă ploaie de minciuni. Alex zdrăngănea din tacâmuri la bucătărie. Oricine decapita bătrâne şi le lăsa capetele pe masă nu putea fi sănătos tun, şi nici pentru propria sănătate mintală n-ar fi pus mâna în foc. Iar fiecare pahar de licoare putea s-o aducă şi mai aproape de balamuc.
– Ţi-am pregătit nişte macaroane cu şuncă şi caşcaval, o minune! strigă Alex. Vii? Abia le-am scos din cuptor.
– Aş mânca în pat. Te superi?
– Nu, de ce? Urcă şi-ţi aduc tava.
Se ridică, iar contururile obiectelor se dublară. Obrajii şi nările îi ardeau. Se sili să inspire pe nas şi să expire pe gură, rar şi adânc. Masa şi canapeaua redeveniră clare şi Cristina se grăbi spre scări, cu poşeta aruncată pe umărul stâng. Greutatea ei i se părea nefirească, pereţii erau învăluiţi într-un fel de negură, însă vedea bine cadrul uşii. Ca printr-un tunel al groazei, urcă treptele şi se prăbuşi pe pat. Alex apăru după câteva minute, cu o tavă. Lângă farfuriile cu mâncare era un inel de argint.
– Pentru tine, spuse Alex şi i-l întinse. O slabă consolare pentru pierderea pruncului.
Încet, Cristina îl roti, examinându-l ca pe un obiect venit din altă lume. Metalul avea temperatura normală, era uşor şi aparent inofensiv. Nu fusese împodobit cu pietre preţioase sau litere chirilice, dar nici nu avea zgârieturi ori urme de sânge. I-ar fi venit numai bine pe degetul arătător. Degetul mare şi arătătorul începură s-o furnice, iar curiozitatea şi frica se amestecară ca nuca şi pudra de cacao în aluatul de cozonac. Trase inelul pe deget şi aşteptă iluminarea, dar simţi doar o durere cumplită. Ţipă şi se ghemui, cu mâinile pe pântece. Un trib invizibil, dar foarte hotărât, îi folosea uterul drept ţintă pentru săgeţile sale otrăvite. Reuşi să nu plonjeze în bezna leşinului, deşi mintea i se tulbura. Trebuia să-şi smulgă inelul ce strălucea într-o auroră verzuie a agoniei. Năclăite de transpiraţie, buricele degetelor îi alunecară pe inel. Mai încercă o dată şi reuşi să-l agaţe cu unghia. Trase, zgâriindu-şi adânc pielea, dar nu reuşi să-l arunce. Parcă ar fi târât o piatră de moară. În sfârşit, se dădu prizonieră negurii.
Când întunericul se risipi, văzu nu doar chipul îngrijorat al lui Alex, ci şi pe cel inexpresiv al doctoriţei. Tortura încetase. Simţi sub ea perna pufoasă, atingerea cearşafului de mătase pe spatele ei gol. Îşi privi palmele. Inelul era tot acolo, dar nu o mai deranja.
– Ei? spuse molcom Cristina.
– Da, sigur! spuse după o pauză Alex şi o înveli grijuliu. Noua... dietă funcţionează. Un pahar la două zile, în funcţie de cum te simţi. Însă, după criză, nu ştiu cât de competente sunt sfaturile femeii ăsteia.
– Îmi pare rău, şopti Cristina. Toate astea m-au... Sunt cam multe pentru mine.
– E-n regulă, răspunse Alex şi-o sărută pe frunte. Trebuie să ne gândim ce vom face mai departe. Liu, ai o zi să ne dai un răspuns corect!
– Cum spune, stăpâne, şopti doctoriţa. Pot să plece?
– Da, du-te!
Chinezoaica făcu o plecăciune şi se îndepărtă, în cadenţa unei păpuşi mecanice. Când femeia dispăru, Alex îşi aruncă pantofii şi se aşeză în pat. Cristina îşi lăsă capul pe umărul lui şi-şi porunci să trăiască momentul, să uite măcar pentru un ceas de trecut şi de viitor. Descoperi însă repede că era imposibil. Respiraţia lui uşoară, parfumul pe care îl răspândea o aruncau în vechiul vârtej al îndoielilor. Se îndreptă, îl privi în ochi şi-şi impuse să fie sinceră cu sine însăşi. Tocmai îl văzuse impunându-şi voinţa, iar prima întrebare care-i venise în minte fusese dacă şi când va reuşi şi ea aşa ceva. Logica o îndemna să privească totul doar ca pe o problemă de matematică. Dacă se adunau suficiente pahare... L-ai blestemat fiindcă te-a silit să bei, dar va veni şi momentul când vei binecuvânta prima înghiţitură. Când te vei privi în oglindă şi vei zări... ce?
Oftă şi-l sărută pe Alex, bucurându-se de toate gusturile ce se îngemănau în el. Nu se putea întoarce la inocenţa pierdută, dar asta nu însemna că renunţa la luptă. Alex îi răspunse mai reţinut decât îi stătea în obicei, dar Cristina se lipi de el şi-şi închipui că se întâlneau pentru prima oară. Alex o desprinse de el şi o ţintui cu privirea.
– Volodea te-a atins azi, spuse.
Cristina încremeni, uitând să răsufle. Adevărul ieşea la iveală printr-un simplu sărut. Nu putea, nu îndrăznea să nege. Mai bine recunoştea tot.
– Nu e prima oară, murmură, cu ochii plecaţi. La prima vizită...
O prinse de bărbie şi o privi foarte mult timp, iar Cristina simţi, cu o ruşine crescândă, că ştie tot despre ea şi căderile ei.
– E bine că mi-ai spus, zise Alex în cele din urmă.
– Nu m-am putut opune.
Alex zâmbi crud, pentru prima oară, şi o pălmui.
– Ştiu. Nimeni nu se poate opune unui vampir, dar tu eşti a mea. Ce vrei acum? Plăcere? Amăgire? Uitare? Confort?
Obrazul o ustura. Vorbele lui o dureau şi cel mai rău era că o parte din ea îi dădea dreptate. Cealaltă jumătate a ei se revoltă însă.
– Adevăr...

Alex surâse rece, iar Cristina gemu. Asemănarea cu Volodea era uimitoare când Alex se lăsa pradă furiei.
– Adevăr? Ce fel de adevăr, Cristina?
Cristina îşi înghiţi lacrimile. Răspunsul era acolo, la îndemână, dar îi lipsea curajul de a-l găsi. Vreau puterea? Dar în ce se exprimă ea, puterea? În cunoaştere.
– Vreau să te văd aşa cum eşti.
– Poftim?
– Nu doar faţa pe care le-o arăţi tuturor. Voi împărţi viaţa cu tine, la bine şi la rău. Arată-mi că nu-i faţa monstrului aceea! Arată-mi că eşti tot tu, că voi fi tot eu!
Alex răsuflă adânc şi umerii i se mişcară înainte şi înapoi.
– Ultima dată ai luat-o la fugă, zise.
– Nu şi de data asta.
– Nu-ţi dai seama ce-mi ceri!
– Ba da.
Alex o privi ca şi cum ar fi vrut s-o lovească din nou şi ţâşni drept în mijlocul dormitorului. Cristina nu încercă să-l oprească şi nici să-l mai convingă. Încă o silabă şi-ar fi stricat totul. Alex se rezemă cu braţele desfăcute de perete. Cristina rămase pe pat, încordată ca un soldat înaintea atacului ce-i putea scoate din raniţă bastonul de mareşal. Preţul victoriei începea să o sperie, dar nu se putea ascunde şi de tenebrele din ea. Deodată, îşi dădu seama că aşa se răzbuna pe Alex, nu doar pentru ce era el, ci şi pentru trădarea ei. Era însă prea târziu.
– Prea bine, mormăi Alex.
Cristina duse palmele la gură, astupând orice sunet. Alex se transforma chiar în faţa ei. Ar fi vrut să-i spună să se oprească, însă teama îi pecetluia buzele. N-ar fi îndurat să afle că Alex nu controla pe deplin schimbarea. Degetele Cristinei începură să tremure când gura lui Alex se deschise şi buzele se ridicară, dezgolind gingie neagră şi colţi ce păstrau albul perfect al dinţilor lui. Se auzi icnind. A fost o greşeală. Ochii lui Alex deveniră felinare rubinii, pomeţii îi ieşiră în afară. Pielea îi căpătă o nuanţă violacee şi o vână groasă, neagră, începu să se deseneze de la colţul stâng al gurii până la ochi şi pe frunte, apoi iarăşi în jos. Cristina coborî mâna stângă în aşternut, căutând fără să ştie ce spera să găsească. Apucă o pernă şi o aduse peste pântece, o apăsă cu toată puterea.
– Ei, îţi place adevărul? mârâi Alex şi se apropie de pat.
Cristina îl fixa, incapabilă să vorbească. Îşi vedea viitorul. Nu putea da vina pe soartă pentru farsa asta, doar pe propria încăpăţânare. Aceeaşi voce care o îndemnase să înfrunte soarta îi şoptea însă că-n spatele măştii rămânea vampirul de care se îndrăgostise. Dacă nu privea dincolo de oroare, era pierdută. La fel de bine putea să-şi vâre capul în cada plină şi să aştepte să moară. Lacrimile erau gata să ţâşnească, dar nu le permise. Poate că avea să plângă mai târziu, în noapte, dar înainte de toate îi va da lui Alex un răspuns. Nu putea să-l mintă.
– Nu. Dar îţi mulţumesc c-ai avut încredere să-mi arăţi.
Alex hârâi şi-şi ascunse faţa în palme. Cristina se ridică în sfârşit, se opri în faţa lui, dar Alex nu-şi schimbă poziţia.
– Doar mă ştii, sunt mofturoasă. Mă scot din minţi cei care fură şi cei care vorbesc pe radicale, dar au creier de ciubotă. Din păcate, pe mulţi din categoriile de mai sus va trebui să-i invităm la nuntă.
Alex se holbă neîncrezător la ea. Cristina reuşi să zâmbească.
– Asta nu schimbă nimic din ce simt pentru tine.
Ignorând unghiile lui ascuţite, îi luă palma dreaptă şi i-o sărută, apoi pe stânga. Ochii lui încă erau două văgăuni purpurii, buzele îi tremurau peste colţii care începeau să se scurteze. Îl simţi cum o muşcă de gât şi scoase un mic ţipăt. Senzaţiile de şoc, durere, resemnare se amestecară în ea, înlocuite treptat cu un fior de plăcere şi scurgere.
– E-n regulă, şopti.
– Acum eşti iertată, spuse Alex.
Clipi şi ochii îi redeveniră negri. Ca şi cum s-ar schimba culoarea semaforului. Trăsăturile îi păstrau ceva din ferocitatea transformării, sângele încă pulsa negru în vena ce-i străbătea chipul. Alex o ridică în braţe ca pe un fulg. În vreme ce o purta spre pat, o sărută apăsatpe buze, iar ea îi răspunse, interzicându-şi sentimentul ciudat că avea să facă dragoste cu un necunoscut sau cu o bestie. Alex o aşeză în aşternutul răvăşit şi îi mângâie pulpele, coapsele, pântecele şi sânii. Se dezgoliră unul pe altul, iar când Alex o pătrunse, Cristina îşi încrucişă picioarele în jurul mijlocului lui şi închise ochii. Mişcările lui Alex aveau un alt ritm decât cel pe care îl cunoştea atât de bine, unghiile lui o zgâriau pe spate. Se lăsă în voia lui, permiţând prezentului s-o acapareze cu totul. Plăcerea se învârteji în trupul ei ca într-o nouă facere a lumii, până când terminară împreună cu un ţipăt prelung, neomenesc. Îi trebui jumătate de minut ca să-şi regăsească suflul. Redevenit bărbatul fermecător din postere, Alex o studia cu un mic zâmbet parşiv.
– Credeam că ştiu cum ai reacţiona...
Cristina se strâmbă la el ca o copiliţă şi se înfăşură în plapumă. Uşurarea pe care o simţea o uimea. Fusese lovită, muşcată, posedată. O parte din ea ştia că murise. Şi era incredibil de rece.
– Ce credeai c-am să fac? întrebă.
– Ai să ţipi. Ai să fugi. Ai să leşini.
– Dacă ne-am despărţi, o ţară întreagă ar bârfi. Mi s-a părut destul de greu de îndurat şi agitaţia stârnită de logodnă! Nici nu ştii ce articole au apărut prin tabloide. Îţi făceau...
Aproape uitase. Aproape uitase de Volodea. Se opri, ştiind că Alex doar plasase tentaţia, într-un pervers cuplu de vânători cu fratele său. Alex se ridică într-un cot şi o privi încruntat.
– N-am vorbit deloc despre aranjamente, zise cu un calm ce deodată părea exagerat, deşi mai e puţină vreme până atunci. Rochia ta, bijuteriile, locaţia, invitaţii... De mâine, începem pregătirile. Deci, tu la ce te-ai gândit?
Cristina şovăi. Era logodiţi de la Crăciun, dar nu se visase niciodată în rochie de mireasă. Amintirea senzaţiei inconfortabile din cimitir explodă deodată într-o întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună demult.
– Vrei să ne căsătorim şi religios?
– Tu nu? E drept, nu pari bisericoasă...
Nu-mi uşurează deloc sarcina.
– Dar tu... Ei bine, poţi intra într-o biserică?
Alex se holbă la ea neîncrezător, apoi izbucni în râs.
– Of, Cristina, ar fi trebuit să vorbim mai devreme despre asta! Te temi c-am să mă prefac în pulbere, am să iau foc sau altceva în genul ăsta?
Cristina bâigui un da.
– Nu-ţi bate capul cu asta! Cu multă vreme în urmă am rezolvat problema.
– Cum?
– Vrei să-mi afli în seara asta chiar toate secretele?
– Vrei să ţi le păstrezi?
– Unele, poate. Dacă mă cunoşti prea bine, ai să te plictiseşti în luna de miere.
Deşi vorbele erau glumeţe, glasul său avea o doză de duritate care îi închise gura.
– Aş prefera fără ceremonie religioasă.
Alex o privi foarte atent.
– Ce simţi faţă de cruce?
– Mă enervează, spuse Cristina pe nerăsuflate. Mă duce cu gândul la crimă, de când cu babele astea. La minciuni, viziuni oribile, trădare, tortură, foame, molimă...
Alex îşi ascuţi privirea.
– După vizita comisarului, oricum va trebui să schimb câte ceva din planurile noastre. Vom face un ritual negru.
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu spună nimic. Gândul că umbra lui Volodea se va întinde peste ea chiar şi în ziua nunţii i se părea hidos, însă ştia că lipsa fratelui său ar fi fost o lovitură pentru Alex. Şi, în fond, ceva din ea îl găsi sexy.
– Ce ritual? întrebă.
Primi o atingere fugară a buzelor pe frunte.
– Ceva neaşteptat pentru tine. Misterios şi puternic.
– Altfel ar fi o ceremonie fastuoasă, nu? murmură Cristina. Cu tot felul de şefi de stat şi consoarte, examinându-mi incomoda rochie de prinţesă... Iar pe masă cu mâncăruri ale căror nume nici nu ştiu să le pronunţ, darămite să găsesc tacâmurile potrivite...
– După cum le povesteşti tu, sună mai degrabă a tortură decât a nuntă.
– Păi, într-un fel... Fără supărare, nu mi-au plăcut niciodată chestiile astea simandicoase. Tu te descurci de minune.
– Va fi atunci o ceremonie discretă... Un ritual de iniţiaţi. Ceva sub semnul Ochiului.
Cristina se lipi de Alex, încă nevenindu-i să creadă ce auzise. Aproape se întreba dacă acea formulă ciudată nu era un pretext pentru a o părăsi. Alex îşi trecu palma prin părul ei şi un mic fior electric îi făcu vaginul să palpite.
– Şi ziariştii ce-or să spună? Până la urmă or să afle.
– Contează doar dacă pe tine aranjamentul ăsta te-ar face fericită.
O povară uriaşă se ridică de pe umerii Cristinei, deşi nu i se răspunsese la întrebare.
– Da.
– Atunci aşa va fi! Vom găsi o explicaţie pentru presă. Ce-ai zice să facem o nuntă de nudişti?
Cristina aruncă înspre el cu perna, dar Alex o prinse din zbor.
– Vrei să-mi vadă fundul toată naţia?  
– Îl sun pe Volodea, avem destule de aranjat. Tu să-mi spui doar ce rochie şi bijuterii vrei.
Cristina îşi simţi surâsul topindu-se şi-şi ascunse faţa sub pătură. Era pe jumătate adormită când Alex se întoarse.
– Gata?
– Da, Volodea se ocupă de toate. Apropo, ţi-a pregătit deja cadoul.
Un fior o trecu pe Cristina, dar Alex păru să nu-l observe.
– Ce-i?
– E-o surpriză, dragă! Va fi pe măsura afecţiunii pe care i-ai arătat-o. Crede că a purtat pentru tine, pe nedrept, masca monstrului.
Cristina simţi cuvintele lui Alex ca pe o lovitură peste faţă. Nunta îi părea brusc foarte periculoasă. Poate dragostea lui pentru mine s-a topit. Poate doar se joacă. Poate el m-a îmboldit să-i cer transformarea, ca să termine ce s-a început la cimitir. Îmi trebuie o armă mai puternică decât un cuţit. Doar ca să mă apăr. Cărţile acelea din cavou... Va trebui să mă gândesc la ele.

Micro 3

Micro noir 2

În bucătăria Iadului se pregătea un produs nou.
Îi spunea SLĂNINĂ DE PĂIANJEN.
Şi era în meniu, imediat după copiii prăjiţi.

Micro noir

Canção do Mar - Dulce Pontes

Al cincilea văl - Revolta

Cristina  primi sfârşitul consultaţiei cu un amestec de uşurare şi de încordare. Nu-i plăcuse să fie palpată peste tot, să i se ia din nou sânge şi să răspundă la o mulţime de întrebări. Dar cel mai puţin o încântase să se uite în ochii inexpresivi ai doctoriţei, dincolo de care posibilităţile dezastruoase se agitau ca râmele din cutia pescarului. Însă nici perspectiva întâlnirii cu Volodea nu era mai îmbietoare, iar Cristina îşi acoperi faţa cu palmele, ascultând singurătatea ce nu avea să dureze mult. Nu ar fi ajutat la nimic să-l evite pe Volodea, chiar dacă o scârbea şi mai mult după ce-l văzuse adunând sângele osândiţilor. Crezi că tu eşti fără pată? Ce-ai băut azi dimineaţă? O fi pilula amară, da-i mai bine s-o înghiţi cât mai repede! Era însă mai uşor de zis decât de făcut şi Cristina se eliberă de necaz cu o înjurătură meşteşugită.
– Aşa vorbeşte viitoarea primă doamnă? Mă oripilezi, draga mea! Cum e zicala aia? Gura dulce mult aduce!
Vocea lui Volodea venise chiar de lângă ea şi Cristina se dădu fără să vrea înapoi, descoperindu-şi obrajii împurpuraţi. Cu toată ascuţirea simţurilor ei, nu-l auzise intrând. După teamă veni şi ruşinea, îngroşată de gândul că încă nu ştia tot ce-o silise să facă. Să şi-l amintească pe gâde era până la urmă mai simplu decât să-l vadă pe bărbatul care o folosise ca pe o târfă. Strânse pumnii şi lăsă imaginea eşafodului s-o invadeze. Furia îi dădea curaj, dar nu făcea conversaţia mai uşoară. Iar Volodea o privea calm, evident încântat de efectul pe care-l avea asupra ei.
– Ne revedem prea repede, Cristina?
– Ce vrei, de fapt?
Volodea îşi trase un scaun lângă pat, îl puse invers şi se aşeză nonşalant. Fără să mai încerce să se îndepărteze, Cristina mulţumi sorţii că măcar reuşise să se îmbrace până la apariţia lui. Era mai puţin vulnerabilă aşa, deşi căutătura lui o strângea ca o cămaşă de forţă, îngreunându-i respiraţia şi încâlcindu-i firul gândurilor .
– Detectez multă ostilitate, spuse tărăgănat Volodea. Oare de ce? Nu suntem noi prieteni? Am vrut doar să te văd, să te ştiu în siguranţă. Ultimele evenimente l-au cam zguduit pe Alioşa. Îşi face griji pentru tine. I-am zis că nu-i cazul. Eşti încă o femeie... stăpână pe situaţie.
Lauda suna batjocoritor şi admirativ în acelaşi timp, iar Cristina îşi fixă degetele, bucuroasă că nu le vede clintindu-se. Vorbeşte-i la fel!
– Ei bine, zise rece, m-ai văzut şi sunt în siguranţă. Poţi să te ocupi de porcăriile tale obişnuite.
Volodea netezi pătura şi degetele lui ajunseră la un fir de păr de genunchiul ei. Cristina strânse din dinţi şi nu se mai feri. Nu voia să arate nici teamă, nici dezgust. Nu intenţiona să-i dezvăluie visele ei şi, în clipa aceea, ar fi fost gata să îndure altele, dacă i-ar fi dezvăluit o cale de a-l bloca. Rânjetul lui îi trezea pentru prima oară dorinţa de a răni cumplit. Iar Volodea continua să o fixeze impasibil. Orice-aş face, nu-l pot supăra azi. E de gheaţă. Oare a iubit vreo femeie?
– Ei, continuă Volodea, doar n-o să încheiem întâlnirea noastră după numai câteva minute! N-ar merita toată osteneala, minciunile... Nu i-ai spus lui Alioşa, nu-i aşa?
Cristina îşi muşcă buzele. Era doar un bun psiholog sau o citea altfel? Decise să joace pe moment cartea sincerităţii.
– Nu.
– Atunci, să stăm pe-ndelete la taclale! Hai, nu fi morocănoasă! Ştii cum umblă vorba: cine se ceartă se iubeşte. Iar eu slujesc, în fond, Tentaţiei.
Cristina îşi încrucişă în tăcere braţele pe piept. Nu avea de gând să se transforme în paiaţa lui. Volodea oftă demonstrativ.
– Bine, am să-ncep eu. M-ai visat?
Cristina tresări. O întrebare pusă la întâmplare sau... Nu îndrăznise să discute cu Alex despre cele petrecute pe eşafod, să-l întrebe câţi ani jucase Volodea rolul gâdelui.
– Am destule coşmaruri şi fără să te văd pe tine, mormăi.
– Câtă sinceritate! Cum te împaci cu noua dietă?
Deci despre asta e vorba!
– Ştii care-i prima ei calitate? Acum nu mă mai poţi manipula!
Volodea izbucni în râs, iar Cristina se întrebă dacă ura pentru cineva poate fi atât de mare încât să te facă să explodezi. Îşi regreta deja izbucnirea.
– Of, Cristina, Cristina! Naivitatea ta e pur şi simplu încântătoare. Crezi că, după două căni de sânge, te poţi măsura cu mine? Ia să vedem!
Cu o mişcare fulgerătoare, o prinse de încheietura mâinii drepte. Cristina păli şi-şi dădu seama că el îi simţea perfect pulsul accelerându-se. Se luptă ca să se elibereze, dar nu izbuti decât să-şi învineţească pielea.
– Fac asta de sute de ani, cumnăţico!
Cristina se zbătu din nou, mai tare, dar era ca şi cum ar fi pornit o partidă de skanderberg cu un braţ de macara. Icnind, renunţă după un minut de sforţări zadarnice. Încheietura o durea destul de tare. Şi pieptul la fel.
– Aşadar, draga mea, ai prins curaj, spuse Volodea. Suficient cât să-ţi reiei obiceiul de a scurma prin toate mormanele de gunoi întâlnite-n cale. Te ţii de mână cu poliţistul ăla de parc-aţi fi fraţi gemeni. Ai uitat că, dacă te vâri în tărâţă, te mănâncă porcii?
– Da, ţin legătura cu Truşescu! Ancheta lui e vitală pentru noi toţi. Alex ştie şi nu-l deranjează, iar părerea ta nu mă interesează. Ce-ai să-mi faci pentru asta? O să mă torturezi, ca pe Adam? N-ai îndrăzni!
– N-aş îndrăzni? Drăguţă, ai nevoie de încă o lecţie. Nici măcar nu va fi una dureroasă.
Vedea că-l înfuriase cu adevărat. Copilul care-şi văzuse mama ucisă, care îndurase bătăile tatălui asasin preţuia controlul asupra propriei vieţi mai mult decât orice. Degetele mâinii lui stângi alunecară spre palma ei, imobilizată pe piciorul lui. O dezmierdară uşor, în vreme ce strânsoarea de pe încheietură slăbea. Ochii lui roşii scurmară în mintea ei, dezvelind straturi de amintiri. Cristina se revăzu deasupra lui Alex, în maşină, despuiată şi aţâţată. Încercă să închidă ochii, să rupă vraja, dar nu putea. Un fior de plăcere trecu din vârful degetelor Cristinei până în pântece şi palma ei urcă pe coapsa lui Volodea fără să mai fie îmboldită.
– O, Cristina, eşti chiar obraznică!
Cu mâna liberă, Cristina îşi desfăcu bluza. Volodea nu se uita însă la sânii ei, ci doar la gât. Buzele lui fremătau şi Cristina îi percepu setea ca pe a ei. Doar pentru o secundă, se îngrozi de ce se întâmpla.
– Aşa, murmură Volodea şi frica redeveni plăcere.
Îi eliberase braţul, dar degetele ei continuau să-l caute. Chipul lui Volodea şi cel al lui Alex se topiră într-unul singur şi Cristina se întinse spre el, cu pântecele şi coapsele pulsând de o dorinţă sălbatică. Voia să-l sărute, să-l guste, să... O, Doamne, cât de jos poţi ajunge? Volodea se feri şi asta o făcu să aibă şi mai multă nevoie de el. Parfumul lui era aspru ca palmele, ochii îi deveniseră doi sâmburi de sori. Volodea o atinse pe buza de sus şi se curbă toată spre el, gemând. Îl voia pe Volodea peste tot, degete şi buze care să-i frământe sânii, fesele, pântecele, colţi şi bărbăţie care să-şi croiască drum în ea. Se lipi de el, dar Volodea o îndepărtă brutal.
– Nu încă.
Gemu de frustrare şi înţelese ce aştepta Volodea. Cristina îşi muşcă buza, căutând sângele. Setea creştea în ea, nerăbdătoare.
– Nu încă! repetă Volodea. Ştii ce vreau! Sânge.
Mintea i se scindă în mii de crâmpeie fără sens când Volodea îşi lipi buzele de pielea ei. Respiră adânc, copleşită de cea mai dureroasă dorinţă. Era pierdută. Plămânii i se goliră de aer şi vederea i se tulbură, iar când febra dispăru, îşi încordă muşchii şi mintea, îşi prefăcu unghiile în gheare de pisică sălbatică şi-i brăzdă piciorul drept, prin pânza pantalonilor. Sângele ţâşni şi Volodea icni surprins. Strânsoarea lui slăbi numai pentru o clipă, dar era de ajuns. Dintr-un salt, Cristina fu în celălalt capăt al încăperii.
– Ce faci? strigă Volodea.
Îşi acoperi rana cu palma. Pantalonii i se înroşeau repede, iar vederea sângelui făcu nările Cristinei să freamăte. Scutură din cap cu hotărâre. Nu era momentul să cedeze acelei pofte.
–  Te învăţ să mă respecţi, cumnăţele! răspunse.
Din excitaţia nebunească nu mai rămăsese nimic. Îl urmări circumspectă pe Volodea. Cumnatul ei respiră adânc, închise ochii şi-şi presă mai tare piciorul. De data asta reuşi să oprească sângele, iar Cristina respiră uşurată. Oricât de decisă ar fi fost să nu mai cadă în greşeală, era mai bine dacă ispita dispărea.
Volodea îşi lăsă bărbia în piept, iar când o privi iarăşi, ochii îi erau veninoşi. Cristina îl înfruntă, fără să-i mai pese de consecinţe.
– Încearcă încă o dată să te joci cu mintea mea, şi jur că-ţi va părea rău! îi zise cu glas îngroşat, pe care nu şi-l recunoştea. Am să-i spun lui Alex, orice-ar fi!
Văzu îndoiala fracturându-i privirea şi se sprijini de victorie ca de un toiag. Se auzi sâsâind.
– Porcăria asta se termină aici şi acum! Nu cred că vrei să pornim un război.
Chipul lui Volodea era încă strâmbat de mânie, dar înclină tăcut din cap. Cristina nu se amăgi însă. Era doar o bătălie câştigată într-un război ce putea dura o veşnicie. Un ciocănit îi făcu pe amândoi să se întoarcă spre uşă. Uitasem unde suntem. Ce nebunie! Dacă intra cineva? Chiar şi gândul îi prefăcea stomacul în minge de fotbal. Ciocănitul se repetă, mai puternic. Trebuia să răspundă.
– Cine-i? întrebă Cristina.
– Truşescu. Am noutăţi.
Cristina îşi căută cu un gest reflex telefonul. Se descărcase.
– Am sunat la vilă şi domnul Corbu mi-a spus că te găsesc aici, continuă comisarul.
– O secundă, zise Cristina.
Privi cu îndoială spre Volodea. Nu mai părea furios, însă chipul lui palid îi stârnea Cristinei cam aceeaşi senzaţie de siguranţă pe care i-ar fi oferit-o scufundarea în bazinul unui rechin.
– Lasă-l, şopti Volodea şi se ascunse repede, fără vreun zgomot, după paravanul care masca masa de consult.
Cristina fu tentată să facă exact pe dos. Oricare ar fi fost agenda ascunsă a lui Volodea, mirosea doar a necazuri. Ai încă sângele lui sub unghii. Crezi că te va ierta vreodată? Până la urmă, de ce ai făcut-o? Era suficient să-i rezişti. Dar tu ai vrut să-l faci să simtă măcar o parte din durerea şi umilinţa pe care le-a produs-o altora. Totuşi, noutăţile se puteau dovedi importante, iar Volodea era destul de prudent cât să nu sară la beregata comisarului într-un spital. Cristina îşi aranjă hainele, îşi ascunse mâinile care abia începuseră să tremure sub pătură, fixă încă o dată, cu îndoială, ascunzătoarea lui Volodea şi apoi uşa. Secundele se scurgeau prea repede. Privirea i se opri pe micile pete roşii de pe podea. Cu întârziere, îşi zise că ar fi trebuit să le şteargă, însă ar fi durat prea mult şi nici nu avea nimic la îndemână. Dă-le dracului, o să presupună că-i de la mine.
– Ăăă, bine, spuse Cristina. Intră!
Truşescu păşi energic în salon, dar avântul i se frânse când zări urmele de sânge. Cu un aer stânjenit, îşi mută privirea spre un punct deasupra capului ei. Cristina profită de răgaz ca să-l studieze. Cearcănele comisarului îi spuneau că nu dormise de la moartea preotului. – Poate n-a fost o idee prea bună să vin, murmură Truşescu. Dacă te deranjez...
– Nu, e-n ordine! Ce noutăţi ai? Ce-a ieşit la autopsia părintelui Andrei?
– Mda. Cauze naturale, dar continuă... În fine, n-aş zice că plâng moartea lui. Putea totuşi să dea colţul cu o oră mai târziu. Am fi avut o mărturisire completă.
– Cauze naturale? E cam vag... A fost ciudat.
– Şi n-ai văzut tot!
Comisarul scoase o fotografie din buzunar şi i-o întinse. Cristina se holbă îngreţoşată la ea. Pe corpul popei apăruseră bube pline de puroi negru, gros. Nu ştiu cum să scape mai repede de poză.
– Ce-s astea?
– Pustule. De aia se scărpina. Ne-au ţinut toată noaptea-n carantină. Nu ne-au zis oficial, dar cineva mi-a şoptit că se temeau de ciumă. Parcă n-ar fi fost de ajuns gripa...
Cristina se înfioră. Desluşi, în spatele paravanului, expiraţia uimită a lui Volodea.
– Dar nu-i ciumă, aşa-i? murmură.
– Evident! De unde mama mă-si? Ne-au căutat, pe mine şi pe Agrişan, şi-n cur până s-au convins!
Cristina chicoti, deşi toată situaţia nu avea nimic hazliu. Comisarul se îmbujoră.
– Scuză-mi limbajul, Cristina, a fost o noapte îngrozitoare... M-a luat gura pe dinainte. Of!
– Nu-i nici o problemă, murmură Cristina. Am mai văzut imagini urâte, nu-i prima. Probabil, nici ultima.
– În altă ordine de idei, am găsit amprentele popei pe cruce. El a luat-o!
– Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Şi sper că medicii ştiu ce spun. Despre schelet sau sângele de pe cuţit tot nu...
Truşescu ridică duşmănos din umeri.
– Scheletul are câteva sute de ani. Bărbat, remarcabil de bine conservat. Doar un fragment de deget de la palma stângă lipsea. Medicii au descoperit o deformare a oaselor mâinii drepte care-i face să creadă că mânuia des sabia. Azi, le luăm din nou la întrebări pe femeile care au fost la înmormântare.
Părea un plan la fel de bun ca oricare altul, iar Cristina nu putea decât să-i dorească succes. Înfruntea cu Volodea încă n-o lăsa să judece la rece. Era gata să-şi ia rămas bun, când telefonul comisarului sună înfundat. Truşescu îl scoase din buzunarul de la piept şi se încruntă la el ca la un suspect impertinent.
– Da? se răsti.
Cristina oscilă între impulsul de a prinde vorbele lui Agrişan şi cel de a nu-şi demonstra ascuţimea auzului în prezenţa lui Volodea. Deşi nu-l vedea, percepea crescând în el ca o prăjitură pusă la dospit dorinţa de a-i zdrobi capul comisarului. Iar Truşescu se apropia de paravan, cu telefonul încă lipit de ureche şi chipul tot mai boţit, ascultând un raport care părea că nu se mai opreşte.
– Bine, zise Truşescu. Vin acum! Nu atingeţi nimic!
S-a mai întâmplat ceva rău. Foarte rău.
– Ce zici de o plimbare? întrebă poliţistul.
Cristina rămase fără replică. Truşescu o invita la o nouă cercetare la faţa locului? Ideea îi făcea pielea de găină. Precipitarea respiraţiei lui Volodea, încă ascuns vederii comisarului, o determină să se hotărască.
– De ce nu?
Îşi trase cizmele şi-şi înşfăcă haina. Ieşi şi, împreună cu Truşescu, străbătu coridorul aproape în fugă, bucuroasă că oboseala nu potolea ritmul nebun al comisarului. Plecarea ei cu poliţistul nu putea fi pentru Volodea decât o nouă sfidare. Dar până în clipa când toate datoriile vor fi plătite, era bine să pună o distanţă cât mai mare între ei.
– Eşti cu maşina, nu?
– Da, însă putem merge pe jos, e la zece minute de aici. Cum preferi?
Pe Cristina o trecu fiorul unei anticipări sinistre. Comisarul îi vorbise despre una dintre femeile de la înmormântare, Odorica Stancu. Stătea pe lângă spital şi era pe lista celor de luat la întrebări.
– Pe jos e bine, spuse Cristina. Luăm şi nişte aer... Devenise înăbuşitor în salon.
Se prinse de braţul comisarului şi-şi interzise orice altă întrebare. Veştile rele se desluşeau întotdeauna prea repede.

Karpov aştepta încă în faţa spitalului, pe jumătate întors, cu ochii fixaţi pe ecranul telefonului mobil. Crede că stăpânul lui are totul sub control şi nici nu se mai oboseşte să stea la pândă? Neatenţia noii ei umbre le dădu ocazia să se strecoare pe lângă o ambulanţă care încetinea astmatic şi să iasă pe aleea laterală. Replica poliţistul despre schelet îi răsună din nou în minte. Începuse să ningă, dar Cristina nu se plânse. Ridică faţa spre cerul care părea că uitase ce însemna seninul şi lăsă fulgii să-i cadă peste gură, peste frunte şi obraji. Îi simţea reci şi curaţi. Oftă şi se strădui să ţină pasul cu Truşescu.
Merseră în tăcere, învăluiţi de perdeaua tot mai deasă de zăpadă. Albul ei îndulcea murdăria pereţilor, acoperea multe dintre crăpăturile tencuielii ori ţiglele lipsă, conferind caselor ceva din vechea lor cochetărie boierească. Era însă doar altă iluzie, spulberată de culorile ţipătoare ale perdelelor, de mirosul canalizării prea vechi ori de lătratul câte unei cotarle flocoase. Încă o lecţie că prezentu-i important, nu trecutul. Iar prezentul înseamnă decădere. Îşi trase fularul mai spre bărbie, întrebându-se dacă se gândea la soarta vechii mahalale sau la istoria ei de dragoste şi ură. Femeia fără un sân de pe frontispiciul unei case păru să-i murmure că al doilea răspuns era cel potrivit. Cristina îşi mută privirea pe zăpada care se învălătucea. Poate că obţinuse o victorie împotriva lui Volodea, dar nu trebuia să uite cât de aproape fusese de-o nouă înfrângere. Nici nu ştia care avea să-şi ceară preţul mai mare. Amândouă.
– Am ajuns, zise Truşescu şi se opri.
Cristina se holbă la casa cu acoperiş de tablă strălucitoare şi pereţi proaspăt văruiţi, care se potrivea pe strada aceea ca un dinte de aur într-o gură plină de cioturi negre. Niciun zgomot nu răzbătea dinăuntru, iar Cristina îşi dori brusc să fi urlat toate sirenele. Liniştea aceea albă o zgâria pe creier.
– Casa Odoricăi, spuse Cristina cu glas spart.
– Da.
Cristina îi simţi braţul tremurând uşor şi asta o sperie. Truşescu nu era insul care să se lase pradă fricii, poate doar mâniei. Şi nu furia era cea care-l făcea acum să ezite.
– Ascultă, Cristina, spuse poliţistul, poate n-a fost o idee prea bună să te chem. Te-am luat de la spital, iar ieri... În starea ta, n-ar trebui să vezi ce-i înăuntru.
– Comisare, nu ne jucăm! Ai avut un motiv important să mă chemi. A dispărut cumva în ultimele zece minute?
– Nu.
– Atunci nu trebuie să-ţi faci griji că mă voi simţi rău. Nu aflând informaţii într-un caz care-i deja o enciclopedie a ororilor! Hai să intrăm odată!
– Bine.
Comisarul scotoci prin buzunare şi-i întinse o pereche de mănuşi. Cristina le trase pe mâini şi îl urmări cum bate la uşă. Ar fi pariat un milion de lei contra unui capac de bere că Odorica nu mai era în viaţă, însă nu reuşea să ghicească de ce comisarul trebuise s-o care după el. O văzuse pe femeia aia o singură dată. Nu-i putea spune nimic nou, în timp ce el părea s-o cunoască destul de bine cât s-o antipatizeze profund.
Agrişan deschise, iar Cristina constată că arăta chiar mai rău decât comisarul.
– Şefule, îi naşpa!
Agrişan făcea abstracţie de ea, iar Cristina se ţinu de tocul uşii, izbită de miasmă, luptând cu tentaţia de a o lua la sănătoasa. Îşi ţinu braţele lipite de corp şi păşi după comisar. Intrară în şir indian într-un hol îngust, cu tavanul jos. Nu vedea mare lucru, dar izul de cadavru îi tăie răsuflarea. Reversul medaliei. Se concentră asupra sunetelor aparatelor foto şi a conversaţiilor şoptite ale criminaliştilor ca să uite de duhoare.
– E veche, mormăi comisarul.
– Cam de pe 24, zice legistul. Şi nu-i doar baba, şefule, răspunse obidit Agrişan. E ceva de-a dreptul... La bucătărie!
Agrişan le arătă prima uşă pe stânga, iar comisarul se mişcă greoi, fără să mai pună întrebări. După cum îi scrâşneau maxilarele, Cristina se aştepta să smulgă uşa din ţâţâni, dar Truşescu apăsă delicat pe clanţă. Agrişan rămase în hol, lăsându-şi şeful să se familiarizeze singur cu scena crimei. Îi bloca vederea Cristinei, iar ea ezita să facă pasul care i-ar fi permis să afle ce-l marcase. Înghiţi în sec şi-şi dori să fi primit o mască chirurgicală. Putea auzi podeaua scârţâind sub paşii comisarului, dar Truşescu nu spunea nimic. Ce poate fi atât de îngrozitor că-l lasă fără cuvinte? Avea o singură cale de a afla. Îl ocoli pe Agrişan şi intră în bucătărie.
Comisarul înţepenise în mijlocul camerei, iar culoarea feţei sale făcea de ruşine albul pereţilor. Cristina îi urmări privirea spre dulapul şubred şi înţelese imediat de ce. Tabloul se îmbogăţise cu un amănunt  – vasul de tuci de sub leşul sfâşiat al motanului, pe jumătate plin de sânge închegat.
– Asta-i o chestie nouă, zise Cristina. Când credeam că le-am văzut pe toate...
Truşescu se întoarse, cu o mină spăsită.
– Nu ţi-e rău? Vrei să pleci?  
– E-n regulă. Presupun că mai avem de văzut şi alte atrocităţi. Bietul motan... Cui i-a căşunat pe el şi de ce?
Comisarul clătină sictirit din cap.
– Nimic din cazul ăsta n-a avut logică. Va trebui să facem autopsia animalului. Cine-a mai auzit de-aşa ceva?
Cristina îşi mută privirea pe calendarul ortodox lipit pe perete, chiar deasupra mesei. Legistului nu-i mai rămâneau prea multe de făcut. La cum fusese ciopârţit motanul, cauza morţii era evidentă.
– Şi Odorica?
– Mda, zise comisarul. Să mergem!
– Uşa din fund, le suflă de pe coridor Agrişan. În dormitor...
Ieşiră împreună pe coridor şi Truşescu o prinse pe Cristina de braţul drept. Abia încăpeau unul lângă altul. În spatele lor, Agrişan îşi târşea picioarele şi tuşea bătrâneşte, dar inima îi bătea mai regulat decât a comisarului.
Uşa de la dormitor avea geamul acoperit de o zdreanţă roşie, iar grupul se opri înaintea ei ca în faţa unui mormânt deschis. De data asta, Agrişan împinse smucit uşa, iar Truşescu lăsă delicat braţul Cristinei şi-i făcu semn să intre prima. Acum şi-a găsit să fie galant! Cristina îşi drese glasul şi făcu un pas mare, descoperind că mirosul de hoit n-o mai deranja aşa de tare.
Odaia era spaţioasă şi rece, cu şiraguri de mărgele negre şi roşii atârnând de lampă, chiar deasupra canapelei extensibile. Pe pereţi se regăsea garnitura obişnuită de tapiserii de prost gust. Sângele Odoricăi o îmbibase pe cea în care un tigru scălâmb îşi urmărea prada printre tufişurile ce s-ar fi potrivit mai bine pe malul Bahluiului. Trupul femeii era încă aşezat la masa rotundă şi albă, fără acoperământ. Odorica murise îmbrăcată în straie negre şi cu mătănii presărate printre degete. Capul, cu ochii larg deschişi şi îmbibaţi de groază, trona în chiar mijlocul mesei. Dar nu asta dorise comisarul să vadă Cristina, ci restul aranjamentului. În triunghiul format de trupul, braţele ţepene şi de capul Odoricăi, lumânări gri străjuiau trei poze pătate cu sânge. Pentru prima oară în acea zi, Cristina simţi că-i vine să vomite.
– Ce înseamnă asta?
– Tu ce crezi că înseamnă? răspunse tărăgănat comisarul.
La dracu, nu suntem la psihiatru! Nu-mi întoarce întrebarea!
– Nu ştiu.
Nu-şi putea lua privirea de la fotografii. Două erau tăiate din acelaşi ziar, iar personajele nu erau greu de recunoscut pentru oricine. Pe chipul lui Alex şi pe al ei, cineva desenase câte o cruce purpurie. Învingându-şi greaţa, Cristina se aplecă asupra mâinilor Odoricăi. Vârfurile degetelor mari erau pătate cu sânge.
– Crucile au fost ideea Odoricăi sau a asasinului? şopti Cristina.    
 Truşescu ridică din umeri.
– S-ar putea să nu aflăm niciodată. Dar presupun deocamdată că a Odoricăi, iar asta a fost ca un fel de justificare pentru asasin. N-ai zis nimic despre a treia poză.
Ultima fotografie nu era decupată dintr-o gazetă, iar Cristina se uită din nou la ea, cu o strângere de inimă. Calitatea proastă a imaginii o ducea cu gândul la o cameră de supraveghere. Deşi pixelat, chipul bărbatului era recognoscibil. Cristina îşi epuiză ultimele rezerve de control silindu-şi muşchii feţei să rămână imobili.
– Îl cunoşti? întrebă Truşescu.  
Cristina gândea cu viteza unui supercalculator, prefăcându-se că studiază poza. Prea multe erau în joc ca să acţioneze după cum îi dicta inima. Mă poate prinde cu minciuna? Când Volodea a venit la vilă, eram doar eu şi Adam. Dar ar fi o prostie să neg existenţa lui.
– Din câte-mi dau seama, e fratele lui Alex, Vladimir. Dar nu pot spune nimic despre el.
– Mda. Am să mă discut cu domnul Corbu. Pare un ritual angelic terminat teribil de prost.
Cristina dădu aprobator din cap, deşi mintea îi striga că trebuie să ajungă acasă.
– Ai stabilit o întâlnire cu Alex?
– Agrişan a sunat şi a rămas să ne întoarcem împreună. Mi-a spus să am mare grijă de tine.
Cristina îşi compuse un surâs, deşi înţelegea foarte bine manevra comisarului. Totul depinde acum de el.  Alex e mai experimentat în arta decepţiei decât orice poliţist. Va avea însă suficientă stăpânire de sine ca să nu-l pocnească pe Truşescu doar pentru îndrăzneala de a-l lua la întrebări? Nu era sigură de asta, dar nu mai avea ce face.
– Dragul de el! E tot mai protector zilele astea, murmură.
– Nu cred că exagerează. Nu după ce am văzut aici.
– Mda, se pare că avem o mulţime de fani sadici!
– Scenele crimelor poate că seamănă, dar n-avem nicio dovadă că-i vorba despre acelaşi asasin.
– Poate măcar vom găsi sângele Odoricăi pe cuţitul de la cimitir. Ar mai elimina o necunoscută.
– Pe cuţitul fără amprente, vrei să zici! De ce ar fi folosit moarta fotografiile de la anunţarea logodnei voastre într-un ritual care implică şi uciderea unei mâţe?
– Ei, spuse fără să-şi ascundă indignarea Cristina, doar nu crezi c-aş fi amestecată într-o asemenea chestie? Nu i-a plăcut ceva la noi? Era îndrăgostită în secret de Alex? Vedea cine ştie ce rău sau monstru în el sau în Vladimir?
Comisarul îşi vârî mâinile în buzunare şi se uită la ea multă vreme. Cristina îi susţinu privirea, simţind că ultima variantă fusese cam prea aproape de adevăr.
– Nu, spuse în cele din urmă. Te cunosc prea bine! Dar ai fost în casa Verei, ai descoperit pumnalul la cimitir, iar acum am găsit asta... Amândoi ţinem minte ce s-a întâmplat anul trecut. Eşti sigură că-mi spui tot ce ştii?
Are dreptate, îl minţi. Dar legea nu te va ajuta. Chiar crezi că Truşescu i-ar putea pune cătuşele unui vampir ori unui acolit?
– Ţi-am spus tot ce ţi-ar uşura viaţa, comisare, zău!
Truşescu se încruntă, dar lăsă tăcerea să se înstăpânească în odaie. În fine, Cristina se lăsă doborâtă de atmosfera de abator a locului şi închise ochii. Nu era o idee bună. Imediat, capul Odoricăi se suprapuse în mintea ei cu cele ale boierilor osândiţi. La secole distanţă, carnea fusese retezată cu o lamă la fel de ascuţită, într-o execuţie perfectă, fără remuşcări. Viziunea se adeverise. Moartea Verei era doar începutul. Câţi mai erau pe listă?
– Nici un mesaj de data asta?
Începea să se teamă de răspuns
– Nu încă, spuse Agrişan. A pus pozele, n-o mai fi socotit necesare şi cuvintele. Întreaga familie prezidenţială e în vizorul lui.
Crucea... Templierii... Hâncu... Încă nu ştiu dacă a fost viziune, halucinaţie, altceva. Ce altceva?
– Vreau să merg acasă, zise Cristina. Mă ia cu ameţeală…
Se rezemă de braţul lui Truşescu, fără să-şi joace sfârşeala. Ajunsese prea repede să regrete salonul de spital.
– Bine, zise cu un aer sumbru Truşescu. După cum ziceam, vreau să vorbesc şi cu domnul Corbu. Agrişane, mă anunţi imediat ce apar date noi! Mă interesează în primul rând…
Cristina nu mai aşteptă ca Truşescu să dea ultimele indicaţii, ci se împletici spre ieşire. I se făcuse foarte cald şi totuşi tremura. Un călău hain îi bătea cui după cui în tâmple. Gemu uşor, dar nu se opri. Mirosul cărnii moarte se lipise de nările ei, de haine, de orice părticică de piele liberă. Încerca să-l scuture, dar avea aceleaşi sorţi de izbândă ca o musculiţă injectată cu veninul păianjenului.
Abia când ajunse din nou în stradă reuşi să scape din pânza invizibilă. Aerul rece o atinse binefăcător şi Cristina se prinse de peretele zgrunţuros, reînvăţând să respire. Încă era scuturată de frisoane când comisarul îi puse mâna pe umăr.
– Mergem?  
– Te rog, răspunse slab Cristina.
În glasul comisarului, părerea de rău era dublată de o anumită încordare. Fără îndoială, Truşescu trăsese nişte concluzii, dar în clipa aia nu-i păsa de calculele lui nici cât negru sub unghie. Urcă în maşină şi-l lăsă să demareze fără să încerce să susţină cumva conversaţia ori să-şi ceară scuze. De fapt, se comportase mai bine decât ar fi fost de aşteptat de la cineva în situaţia ei.
După cinci minute, durerea se potoli şi izul de cadavru începu să se transforme într-o amintire. Ca să-l alunge, Cristina se concentră asupra comisarului şi desluşi imediat bătaia tot mai rapidă a pulsului lui. E stresat de întâlnirea cu Alex. E totuşi o nebunie să-l iei la întrebări pe preşedinte! Câţi poliţişti din Românica au avut o asemenea ocazie? Oricum o dai, iese rău.
O scuturătură violentă o făcu să privească pe fereastră. Maşina gonea spre vilă, iar ea încă nu-şi făcuse planul. Cu ochii aţintiţi asupra drumului, comisarul începu să fluiere, dar încordarea se vedea în strânsoarea degetelor sale pe volan. Cristina surâse palid. Pentru amândoi, întâlnirea cu Alex mirosea a necazuri. Cu indiferenţă studiată, îşi admiră palmele, înnodate în poale. Sub unghii avea încă sânge închegat. Truşescu trase de volan şi maşina coti, evitând în ultima clipă un camion plin cu frânturi de cărămizi. Cu coada ochiului, Cristina zări agitaţie pe strada ce se încrucişa cu şoseaua principală. Recunoscu cu întârziere locul. Dimineaţa în care Adam fusese gata să intre în stâlp părea la trei secole distanţă.
– Ce se întâmplă în partea aia? întrebă.
– Demolări. Era şi timpul! Chiar zilele trecute o coşmelie s-a prăbuşit. Cică un latifundiar a cumpărat toate casele de pe stradă. De ce, numai Dumnezeu ştie...
Cristina simţi un nou junghi în tâmple, iar o lovitură puternică în pântece o făcu să se îndoaie. Bănuia că Volodea era amestecat în tranzacţie. Îşi mângâie burta. Începea să se întrebe dacă nu greşise furişându-se din spital, fără a mai aştepta rezultatele analizelor. Se ghiftuise cu licoare, dar asta nu însemna neapărat că Liu avea să-i dea veşti bune. Dar ce putea fi, în fond, mai rău decât avortul?

Şotron (Text apocrif după Nu da niciodată înapoi datoria)

Văduva a mâncat prea mult grătar şi are o indigestie.
Domnul Albastru sugerează folosirea unei unelte tăietoare.
De Domnul Albastru e îndrăgostit un tip cu multe lanţuri.
O domniţă doreşte o orgie militară.
Păsărica îngenunchează.
Are loc, cu ocazia fericitului eveniment, o bătălie epică.
Domniţa taie cu graţie duşmanii poporului.
Mai mulţi Urukhai apar în roluri episodice.
Un călăreţ se introduce în problemă, atras de păsărica domniţei.
Domniţa şi Domnul Albastru se luptă cu săbiile.
(Domniţa venerează o caracatiţă. Pşşşt)
Vine Văduva să cumpere ardei kapia şi pixuri negre.
O însoţesc Spartani în ţinute sumare, cu muşchi proeminenţi.
Are loc un nefericit accident de circulaţie (sub)marină.
Domniţa şi Văduva sunt oarecum indispuse că au aceeaşi ţinută.
Domniţa moare pe câmpul de luptă.
Domnul cu lanţuri fuge pe Plaiul elefanţilor.
Văduva îşi exprimă energic furia.
Domnul Albastru se uită semnificativ la public.

MELODIA

Incipit de proiect

Feţele Morţii

Al cincilea văl - Oţel şi sânge

Palmele începură să o mănânce pe Cristina şi un punct de pe ceafă deveni tot mai dureros, ca şi cum ar fi fost înţepată de o viespe. Privi în spate, convinsă că paznicul pătrunsese în cimitir şi o fixa reprobator. Nu văzu decât criminaliştii care se învârteau pe lângă mormântul văduvit de singura dovadă că era mai mult decât un simplu sălaş al descompunerii. Măsurătorile, vânătoarea de urme şi seriile de fotografii se apropiau de sfârşit, iar grimasele celor de la laborator spuneau că nu prea aveau cu ce se lăuda.
Cristina îşi pipăi gâtul şi-l simţi fierbinte. Tuşi silit, impunându-şi să se liniştească. Un mormânt fără cruce nu avea nimic de speriat, mai ales în miezul zilei, când era înconjurată de atâta lume. Zăpada căpătase însă o nuanţă bizară de roz, iar gaura din ea, acolo unde fusese stâlpul crucii, îi întorcea stomacul pe jos. A fost o idee proastă! Ce credeai c-ai să afli? Nimic. Cât crezi că va dura până când nebunia ta va deveni ştire?
Strânse pumnii, supărată pe lumea întreagă şi lăsă furia s-o pătrundă până când alungă durerea din ceafă. Haide, încearcă-mă! Ceva pocni în stânga, iar Cristina îşi plimbă privirea peste şirurile de cruci. Altă nălucire? Chiar lângă ea, acompaniat de o cacofonie de trosnete, pârâituri şi vaiete, un inel de flăcări se înălţă. Pălălaia izbucnise din zăpada afânată, iar mirosul de ars se răspândi iute. Încremenită, Cristina urmărea spectacolul apocaliptic al văpăilor sângerii ce se hrăneau din nimic. Focul repeta vechiul său dans păgân, ameţitor, îşi trimitea limbile către cer, dar nimeni altcineva nu părea să remarce imposibilul spectacol. Cristina îşi muşcă buzele, impunându-şi tăcerea şi nemişcarea. La câţiva paşi de ea, criminaliştii îşi strângeau trusele şi făceau pronosticuri pe seama unei partide de poker. Truşescu discuta cu administratorul cimitirului, notându-şi câte ceva în veşnicul său carnet ponosit. Din atâţia oameni, nimeni nu dădea alarma, nu cerea un stingător, nu tuşea din cauza fumului gros ce se învârtejea peste mormânt. Cristina se ciupi dureros de palma stângă, dar imaginea nu se schimbă. Într-o ultimă sfidare a unei realităţi coapte doar pentru ea în cuptorul nebuniei, Cristina se apropie de foc. Truşescu îi aruncă o privire goală şi se întoarse la conversaţie, iar Cristina înţelese că n-ar fi oprit-o nici măcar dacă ar fi îmbrăţişat crucea. Decise să aştepte, să se poarte ca şi cum totul era normal, chiar dacă vedea flăcările unduindu-se spre ea, gata să-i cuprindă cizmele.
După doar un minut, văpaia se stinse. Cristina se întoarse, căutând o inexistentă maşină de pompieri. Nu zări decât zăpadă şi fier. S-a terminat... Încă o iluzie.  Respiraţia îi reveni la normal şi chiar reuşi să-i surâdă comisarului.
– O mare pierdere de vreme, murmură Truşescu. Individul nu ştie nimic sau face pe prostul. Nu putem decât s-aşteptăm pozele... N-ai îngheţat?
– Nu, sunt bine. Mă gândeam...
Vorbele i se opriră în gâtlej când crucea din vârful unui cavou de marmură începu să ardă. Într-o tornadă puhavă, vişinie, flăcările sărutau pereţii, sfârtecau piatra, cu vuiet de marfar. Vântul fierbinte îi sufla în faţă Cristinei, fără să o împroaşte însă cu aşchii de marmură sau cu bulgări de pământ. Fu gata să-şi acopere urechile, dar mina plictisită a comisarului o convinse să reziste tentaţiei. Nu voia s-o trimită din nou la spital.
– Da? zise Truşescu. La ce te gândeai?
– Aaaa, la înmormântare şi la...
Deşi urletul focului se estompase, îi era tot mai greu să-şi păstreze cumpătul. Îşi fixă privirea pe nasturii hainei lui Truşescu.
– La Felix. O să vrea exclusivitatea pentru toată istoria.
– La asta o să ne gândim mai târziu. Deocamdată, să vedem ce are. Poate-i doar nu balon de săpun...
– Felix e-un tip serios, nu s-ar umfla în pene degeaba.
Cristina văzu cum monstrul învăpăiat se prăbuşeşte înăuntrul său şi se topeşte în aerul rece, lăsând în urmă o ceaţă deasă. Un minunat efect special. Cui îi mai trebuie filme, când are parte de astfel de halucinaţii?
– Cristina? Eşti sigură că te simţi bine?
Vocea lui Truşescu părea să vină de dincolo de un perete de vată. Trebui să-şi bage mâinile în buzunare ca să nu le întindă după el, într-un joc de-a baba oarba.
– Da, răspunse tremurător. Minunat!
Comisarul mormăi ceva şi se îndepărtă din nou, iar ea rămase să se holbeze la cavou. Pereţii pişcaţi de vreme i se dezvăluiau pe măsură ce ultimii vălătuci cenuşii dispăreau. Cristina îşi mângâie încet pântecele şi încercă să se convingă că uşa cu pistrui de rugină nu se crăpa.
– Gata, şopti. Gata, s-a terminat!
O ultimă boare de vânt trecu pe lângă ea şi, într-o clipă, decorul acelei piese fu perfect vizibil. Uşa era întredeschisă. Tiparul se repeta. Cristina făcu un pas înainte şi se opri, privind vinovată în jur. Criminaliştii erau pe picior de plecare şi nimeni n-o băga în seamă. Ar fi fost foarte simplu să intre în cavou, să afle... Ce? Ai mai răspuns o dată unui astfel de imbold şi ştii cum s-a terminat. Dă-o dracului de uşă! Ai două soluţii – ori ignori porcăriile astea, ori ajungi la balamuc!
Furnicăturile din tălpi puteau fi potolite însă doar într-un fel. Păşi încet către cavou, sperând să audă glasul lui Truşescu. Comisarul n-o puse în gardă, nu-i ceru să se întoarcă şi, prea devreme, Cristina atinse uşa. Era rece. Cristina îşi lăsă degetele să se obişnuiască, prin lâna mănuşii, cu metalul pe care flăcările nu lăsaseră nicio cicatrice. După vreo treizeci de secunde, se simţi în stare să mişte uşa. Se deschise larg, iar Cristina nici măcar nu mai fu surprinsă când zări crucea. Numele Verei strălucea nefiresc în semiîntunericul cavoului, iar Cristinei nu-i era greu să-şi închipuie că fusese rescris cu ciuperci otrăvitoare. Lângă cruce, rezemat de perete, scheletul părea că se odihneşte înainte de a se întoarce în lume pentru o nouă viaţă. Oare acele oase îngălbenite ţineau fără vlagă o cutie? Nu mai putea deosebi nu doar iluzia de realitate, ci şi straturile halucinaţiilor între ele.
Cristina îşi frecă energic ochii şi se lovi peste obraz, dar crucea şi scheletul nu se clintiră. Bineînţeles! Se aplecă şi luă cutia, strecurând-o în buzunar. Un cuţit apăru în locul lui. Începu să râdă, întrebându-se dacă avea se mai oprească vreodată.
– Ce faci aici, Cristina? Ce s-a întâmplat?
Glasul lui Truşescu nu-i opri hohotele. Cristina făcu un pas înspre stânga şi-şi împinse arătătorul spre perete. Nu credea că Truşescu vedea altceva decât pânze de păianjen.
– Ce dracu? murmură comisarul. Cum au ajuns astea înăuntru?
Cristina îşi ţinu răsuflarea şi râsul i se transformă într-un icnet. Truşescu îi puse mâna pe umăr.
– Vrei nişte apă, o pastilă? O asemenea descoperire zguduie pe oricine...
Cristina clătină din cap.
– De ce nimeni n-a observat că s-a umblat la cavou? Să ajungi tu să... Ce fel de cercetare au făcut ăştia? O să avem o discuţie!
În fine, comisarul scoase telefonul mobil şi lumină peretele. Cuţitul era acolo.
– Să-mi bag...! bolmoji poliţistul. Scuze, Cristina! Ticălosul îşi bate joc de noi...  
Cristina ştia la ce fusese folosit pumnalul şi fără să analizeze petele stacojii. Şi nu doar lama plină de sânge îi oprea inima. Mânerul avea o formă cunoscută, aceleaşi pietre roşii şi vineţii drept podoabe. Acel cuţit fusese făurit de Vera şi locul unde-l găsiseră putea însemna că tot el i-a adus moartea. Seamănă cu... Dar poate toate armele ei sunt la fel. Şi dacă nu-i aşa? Vezi cât de proastă ai fost? Vorbi, ca nu cumva cutia craniană să-i explodeze de la toate îndoielile.
– Arma crimei? Nu se poate! E dement. De ce ne-ar pune-o drept sub nas?
– De ce nu? Chem băieţii.
Cristina rămase nemişcată şi, dregându-şi glasul, comisarul o atinse uşor la cotul stâng.
– Hai! Am să-l prind pe ticălosul ăsta îngâmfat de coaie!
Cristina se clinti în sfârşit. Nu putea decât să aştepte. Privirea comisarului o urmărea şi  Cristina încercă un surâs. Măcar nu trebuie să-mi ascund tulburarea. E firească pentru o femeie care tocmai s-a holbat la un schelet. O femeie care, dacă recunoaşte chipul asasinului, va trebui să mintă. Şi-i va deveni astfel complice.
Lumina amiezii îi păru şi mai puternică, iar Cristina profită de răgazul oferit de vânzoleala criminaliştilor ca să-şi şteargă fruntea asudată şi să-şi pună veşmintele în ordine.
– Am chemat şi legistul, mormăi Truşescu. Cristina, cum ai intrat?
– Am văzut uşa întredeschisă... De fapt, nu ştiu ce mi-a venit. Ştim al cui e cavoul?
– Da. Ă fost al familiei Moruzzi, până prin anii `90. De atunci, concesiunea e plătită, la fiecare cinci ani, de cineva din America. Trimite suma prin transfer bancar, n-a călcat niciodată pe aici.
– Familia Moruzzi? Interesant!
– Ce-i aşa de interesant, mă rog?
– Au fost stăpânii casei cu fantome, din Manta Roşie. Ştii tu, unde a stat ultimul călău al Iaşului... Acum e-o dărăpănătură, firma care a preluat-o după revoluţie a intrat în faliment şi nimeni întreg la minte n-ar cumpăra-o. Vecinii spun că e bântuită de fantomele hoţilor şi tâlharilor pe care i-a executat Gavril Buzatu.
– Glumeşti?
– Nu, deloc! Am făcut un reportaj acum vreo doi ani. Am stat acolo doar jumătate de oră, spre asfinţit, şi zău că mi s-a părut că mă urmăreşte cineva! Ce să zic, e cavoul potrivit ca să laşi în el un schelet.
– Nu cred c-a fost scos din sicriele lor.
– Nici eu. Ar fi prea simplu. Dar nici nu-mi închipui c-a venit cu mortu-n spate! Şi cum l-a aranjat... Cred că vrea să ne spună ceva.
– Da, ne tot lasă mesaje, iar noi nu înţelegem nimic. Pun mâna-n foc că se distrează de minune la gândul că ne-a făcut să ne dăm cu capul de perete! Dar nu intră el pe mâna mea...
Panica se reinstală în sufletul Cristinei. Îl credea pe Volodea în stare să folosească un schelet pe post de jucărie, chiar şi numai ca s-o chinuie pe ea. Dar el n-ar renunţa niciodată la o armă care-l poate ucide. De ce am luat cutia? O simţea tot mai grea în buzunar.
Apariţia lui Agrişan îi înlesni evadarea din plasa panicii, chiar când se temea că o s-o sugrume. Privirea cercetătoare a subinspectorului înconjură rapid mormintele şi se întoarse la ei.
– Şefule, da văd că nu v-aţi plictisit! Ce dracu s-a întâmplat aici?
– Mai târziu, mai târziu îţi explic! Ai adus aparatul?
– Uite-l, şefule! Chiar ultima poză. Nici nu m-am uitat la ea...
Truşescu luă camera şi o ţinu aşa încât Cristina să poată vedea ecranul. Ecranul se lumină şi toţi trei se încordară. Respirând greu, comisarul focaliză pe profilul bărbatului din cabina telefonică. El şi Cristina icniră la unison.
– Drăcia dracului! Ştii cine-i, nu? zise comisarul.
– Popa de la Biserica Domnească, şopti Cristina. Nu pot să cred!
– Da, părintele Andrei. Va trebui să-i batem la uşă cât mai repede.
– Dar la înmormântare... De fapt, stai! Era răguşit, de aia nu i-am recunoscut vocea.
– Era sau se prefăcea, interveni Agrişan.
Uşurarea o îmbrăţişă pe Cristina. Până la urmă, acţionase corect.
– Du-o la birou! îi ordonă Truşescu lui Agrişan. Descarcă toate pozele. Cine ştie ce mai vedem! A, şi într-o oră vreau să afli tot ce se poate despre popă! Mai ales, unde a fost în dimineaţa asta...
– Am înţeles, şefu.
Comisarul îşi frecă mâinile şi-i surâse învigorat Cristinei.
– Până la urmă, azi e-o zi bună! Am nevoie de-un mandat de percheziţie. Te descurci să pleci singură?
– Sigur, murmură Cristina, dar ceva scârţâie. Un preot, criminal feroce? Nu înţeleg de ce ar fi sunat, de ce te-a căutat şi s-a ocupat de înmormântare. S-a băgat singur în gura lupului.
– Se potriveşte cu nevoia de atenţie, nu? O să-l luăm la întrebări şi o să aflăm. Trebuie să fie el! Vorbim mai târziu, da? Te anunţ dacă-l aduc la sediu...

Plecă fără să-i mai aştepte răspunsul, iar Cristina încercă să rememoreze pas cu pas, vorbă cu vorbă, slujba. Vibraţia telefonului mobil o smulse dintre amintiri. Mesajul era de la un număr necunoscut, iar Cristina îl deschise fără să se mai chinuie a anticipa vreun curs al evenimentelor. La biserica cimitirului, în zece minute. Amicul lui Felix. Cristina îşi reţinu în ultima clipă un fluierat golănesc. Uitase de rugămintea pentru băiatul cu ochi albaştri. Momentul întâlnirii era însă cât se putea de nefericit, cu atâţia poliţişti mişunând în jur. Iar felul cum fusese formulat mesajul dovedea că agentul secret o urmărise. Se îndreptă, uşor moleştită, spre biserică. Deodată, conştientiză că era prima oară când intra într-o biserică după ce simţise gustul licorii. Poftim! Ţi-ai mai găsit o grijă... Eşti deja pe pământ sfânt. Ai păţit ceva, fricoaso? Ce-i drept, intrase în cimitir şi nu i se întâmplase mare lucru, dacă nu punea la socoteală vedeniile. Iar locaşul era locul de întâlnire cel mai potrivit dacă voia să scape de priviri indiscrete. Şi amicul lui Felix n-o contactase degeaba.
Se opri în faţa uşii bisericii şi-şi trase sufletul. Dinăuntru nu se auzea nici un zgomot, dar răzbătea un miros vag de tămâie. Duse batista la nas, încercată de greaţă. Era prima oară când tămâia avea un asemenea efect. Pecetea celeilalte lumi i se imprima adânc în piele şi în suflet. Nu putea rămâne însă o veşnicie acolo, întrebându-se dacă o s-o otânjească un fulger drept în creştet. Cu degete şovăitoare, Cristina atinse clanţa şi constată uşurată că nu o arde. Ceva mai liniştită, păşi în lumina aurie a lăcaşului, pe care altădată ar fi găsit-o romantică, poate chiar primitoare. Nu-şi făcu cruce, fariseismul unui asemenea gest o oripila. Tocurile ei sunau înfundat pe podeaua roasă de încălţările şi genunchii atâtor credincioşi, iar durerea din ceafă reveni. O greutate i se aşeză pe piept, degetele începură să-i tremure şi pereţii părură gata să prăvale peste ea. Se aşeză pe prima bancă, aşteptându-se la ce era mai rău. Ca să nu se mai holbeze la icoane, îşi privi telefonul şi constată că se scurseseră cele zece minute. Oare agentul secret îşi bătea joc de ea? Nu, ar trebui să aibă o doză prea mare de ţicneală ca să încerce aşa ceva cu logodnica preşedintelui.  O capcană?
Un foşnet se auzi dinspre uşă şi Cristina se ridică abrupt, gata să fugă. Înţepeni însă când îşi dădu seama că, dacă pericolul era cel ce intra, îi va bloca ieşirea.
– Fricoaso! şopti.
Îşi impuse să păstreze o poză relaxată şi aşteptă. Un bărbat lat în umeri, cu ochi căprui şi obraji îmbujoraţi de frig, înţepaţi neglijent de primele fire ale unei bărbi roşcate, intră cu pas măsurat. Purta o geacă de piele şi blugi albaştri, iar părul era prins în coadă. Cristina îl văzu scanând cu privirea încăperea în doar câteva secunde şi decise că era la fel de tensionat ca ea.
– Domnişoară Man, spuse cu voce joasă bărbatul, bună ziua. Sunt prietenul lui Felix, Vlad.
Cristina îi făcu semn să i se alăture pe bancă.
– Bună ziua. Mă aşteptam la o întâlnire mai puţin misterioasă.
– O, îmi cer scuze, dar am presupus că păstrarea confidenţialităţii e vitală pentru dumneavoastră.
– Cum aţi aflat că sunt aici? Nici măcar logodnicul meu nu ştie asta.
– Îmi pare rău dacă v-am supărat. Nu v-am urmărit, vă asigur! S-a întâmplat să fiu prin apropiere când aţi coborât din maşină.
Cristina nu credea o iotă din ce-i spunea, însă avea destulă minte cât să nu-l piseze cerând alt răspuns.
– Presupun că-i importantă discuţia.
– Da. Trebuie să recunosc, speram să fie altfel.
Cristina îşi reţinu oftatul. Se prefigura încă o complicaţie. Începea să le piardă numărul.
– Sunt două probleme de discutat. În primul rând, Adam Volk, angajatul domnului preşedinte, a fost dat dispărut.
Cristina se încruntă. Ea ar fi trebuit să dea replica asta.
– Da, însă nu pricep...
– Era cu dumneavoastă la cimitir când aţi avortat. Îmi pare rău, dar eu spun lucrurilor pe nume. Nu se ştie dacă nu v-a lovit şi a fugit, e-un personaj bizar. A crescut într-un orfelinat din Chişinău, în perioada comunistă. Nici până în ziua de azi nu se ştie numele mamei, se pare că a dat unul fals. În fine, la 18 ani şi-a luat lumea în cap. Trei ani, nu s-a mai auzit nimic de el. Apoi, a apărut la Sankt Petersburg, drept cocotă masculină. Totuşi, n-a fost trimis în judecată niciodată.
– Cineva l-a protejat.
– Cineva cu relaţii la cel mai înalt nivel, şi nu insinuez că ar fi domnul preşedinte! După încă o pauză de un an, a reapărut ca angajat al unei firme de pază şi protecţie, cu filiale cam peste tot în Europa. Din Rusia, a ajuns la Londra şi, la un moment dat, şi-a înfiinţat propria firmă. O schimbare cam radicală pentru cineva ieşit din cloaca străzii, nu?
– Mda. Dar aşa-i viaţa, adesea haotică. Nu neapărat binele aduce succesul.
 – Poate! Cu tot respectul însă, nu-i omul pe care mi l-aş angaja consilier de securitate.
– Totuşi, unde vreţi să ajungeţi?
– La faptul că nu consider întâlnirea noastră o coincidenţă. Eu sunt implicat în studierea unor fenomene... subterane. Misterioase, oculte, cum vreţi să le numiţi. Unii le consideră târguri cu Diavolul. Însă e doar prima mască a unei realităţi foarte complexe.
Cristina pufni.
– Poftiiim?
– Se zvoneşte că domnul preşedinte ar fi făcut aşa ceva.
– Domnule, nu pot comenta aşa ceva. Mi se pare de domeniul fanteziei.
– Conform... credinţei populare, domnişoară Man, Diavolul îşi cere primul născut ca preţ pentru succes. Şi alege călăi speciali pentru asta. Umbre, le spune.
Cristina avu un moment de ameţeală, apoi amintirea ororii prin care trecuse îi dezlegă limba.
– Dar de un ordin ocult prin zonă aţi auzit ceva? Crima de zilele trecute, ştirile de la Moscova, toate astea...
Vocea îi cedă şi lăsă fraza neterminată. Florescu avu un lung moment de pauză.
– De fapt, despre asta doreaţi să vorbim?
Cristina aprobă scurt din cap, deşi, în fond, intenţia ei fusese alta.
– Frăţia Mormântului e singurul ordin despre care am auzit. Se îngrijeşte de locurile de odihnă ale... marilor personalităţi.
Cristina înclină uşor bărbia.
– Şi templierii?
Privirea agentului se ascuţi.
– Domnişoară Man, în locul dumneavoastră, aş acţiona cu maximă prudenţă. Nu eu mă ocup de calea Crucii.
Cristina îşi permise o pauză lungă de respiraţie.
– De ce? Din câte ştiu, domnul Volk studia texte vechi, unele biblice.
Privirea circumspectă a lui Florescu îi spuse că avea o mulţime de întrebări şi nicio dorinţă de a comunica informaţii sensibile.
– Domnişoară, Biblia în sine e un text foarte încifrat despre finalul unor civilizaţii, din cauza trădării unor porunci, persoane sau legi, cum vreţi să le numiţi. Un fel de enigmă care a tulburat minţile credincioşilor multă vreme, şi care are legătură şi cu alte scrieri vechi, oculte.
– De exemplu?
O nouă ezitare a agentului îi acceleră pulsul.
– De exemplu, ceea ce exorciştii numesc grimoire. Goetia... Acolo sunt sigilii diabolice. Ele acţionează chiar şi azi.
– Exorcişti, sigiliii? Totuşi, trăim în epoca modernă. Nu toţi cred în Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre duşmanul Satan.
Agentul izbucni într-un râs deloc vesel, iar Cristina fu brusc sigură că ştia despre dieta lui Alex. Se priviră în ochi şi ceva ca un fior trecu prin ei.
– Pactul demonic, potrivit legendei, se semnează cu sânge, domnişoară Man. Al unei fecioare sau mirese.
Nu era nevoie să i se reamintească avortul, tortura sau că băuse sânge. Reacţionă acid.
– Ei bine, domnul Volk clar nu e primul născut al lui Alex, iar eu nu mai sunt fecioară. Care era a doua problemă?
Mirosul de odicolon insinuat de dincolo de uşă o întrerupse. Se lipi de Florescu şi-i puse mâna la gură. Nu mai erau singuri, şi nu putea şti dacă afară aştepta un prieten ori un duşman. Se uită la agent, aşteptând să ia o hotărâre. În fond, el era specialistul. Dar bărbatul rămânea nemişcat, inspirându-i parfumul, ca şi cum atingerea ei l-ar fi hipnotizat. Pântecele Cristinei se încălzi, respiraţia îi deveni şuierătoare, degetele ei apăsară mai tare. Percepea sângele pulsând, auzea bătăile rapide ale inimii agentului. O nevoie dureroasă creştea în ea, o dorinţă care nu avea nimic erotic, dar o mistuia mai repede, o pătrundea mai adânc. Degetele îi lunecară peste obrazul lui, spre gât. Îi era sete. O venă pulsa ademenitor, iar Cristina se linse pe buze. Ar fi fost atât de simplu...
Nu! Ce faci? Se desprinse violent de el, fără să-i mai pese de zgomot, iar agentul clipi ca trezit din somn. Cristina îşi încrucişă braţele pe piept şi arătă cu bărbia spre uşă, într-o invitaţie nerostită de a face ceva. Ce, mă rog? Vrei să tragă în tot ce mişcă? Ar putea fi un poliţist. Nu, un poliţist nu s-ar furişa.
După ce-i aruncă o privire întrebătoare, Florescu se apropie silenţios de uşă. Îşi dusese palma la subsoara stângă, unde Cristina bănuia că are tocul pistolului, însă ea rămase în expectativă, cu urechile ciulite. Nu mai detectă însă un alt zgomot, iar când agentul deschise larg uşa, Cristina nu se miră să descopere că nimeni nu fugea pe alee.
– Ciudat, murmură. Aş fi putut jura că era cineva afară, trăgând cu urechea... Ce mai era, deci?
Doar dacă nu vrei să-mi dai nişte sânge.
– E posibil să fiţi supusă unor încercări. Moscova s-a interesat de dumneavoastră.
– Moscova?
– Ce nu putem spune Poliţiei este că Vera era omul lor, slujind o organizaţie pe nume Mordor. Se deghizau în ghicitoare şi curve de lux. Urmele dumneavoastră au fost descoperite la locul crimei, dar ştim că aţi ajuns după ce totul se terminase. Însă incidentul de la înmormântare nu poate fi, de asemenea, o întâmplare. Cineva v-a luat în vizor, deşi sunteţi nouă în lumea... politică. Să vă folosească drept cal troian, împotriva României.
Cristina constată că, din cauza şocului, chiar nu mai putea spune nimic. Florescu o privi încă o dată foarte intens, apoi surâse enigmatic.
– Nu am presupus niciodată că ar fi vorba despre politică.
– Într-un fel sau altul, domnişoară Man, suntem cu toţii morţi, cei care am vrut să fim mai mult decât oameni. Ucişi de o molimă pe care nu o putem identifica. Împrăştiată de un asasin numit Pisica Neagră. Încă ne întrebăm dacă ne-a făcut un bine sau un rău.
– Aş vrea să ştiu şi eu.
– Am să vă caut eu. Acum, dacă-mi permiteţi, am să mă pierd în peisaj.
– Bine atunci. Aştept veşti.
Bărbatul se ridică hotărât, dar se opri în uşă, privind-o ezitant.
– Domniţă, vampirii nu nasc copii, ci servitori. Gândiţi-vă la asta...
Rămasă brusc fără cuvinte, îl lăsă pe Florescu să iasă şi se rezemă de perete.
Uită.
Oare ce ar fi trebuit să uite? Pofta? Nu mai simţise niciodată aşa ceva. Se temea să refacă în minte ultimele minute, ca nu cumva dorinţa să o prindă din nou în plasa ei stacojie. Se uită la dalele vechi pe care rămăsese o urmă de noroi şi aproape îl văzu pe agent întins la picioarele ei, într-o baltă de sânge, cu gâtul sfâşiat. Chiar se putea termina aşa întâlnirea noastră? Data viitoare mă voi putea abţine? Privi spre icoane, dar nu primi niciun sfat. Surâse întunecat şi-şi desprinse umerii de perete. Dacă sfinţii ar fi putut reacţiona, dacă n-ar fi fost doar nişte siluete zugrăvite cu vopsea veche, ar fi afurisit-o, nu i-ar fi sărit în ajutor.
Scoase pachetul din buzunar. Erau nişte cărţi ca de joc şi un bilet.
O SINGURĂ ETALARE, DACĂ AI CURAJ.
Cărţile erau cu cifre şi litere, fără imagini. Alese 2 de Pământ, 7 de Aer şi Fecioara de Apă. Imediat ce le scoase din set, toate deveniră negre şi apoi dispărură.
Ieşi pe aleea troienită, fără să mai privească în urmă. Albul zăpezii, în care soarele se reflecta mărinimos, o zgâria la ochi. Înjură în surdină şi începu să tropăie spre poartă. Era bine că Truşescu şi Agrişan plecaseră. N-ar fi putut suporta nici măcar cea mai banală conversaţie. Nici măcar imaginea lui Karpov, care o aştepta rezemat de maşină, nu-i mai iuţi pulsul.
– Ne întoarcem la vilă, decretă Cristina.
Rigiditatea gesturilor rusului îi spuse că nu-i convenea ordinul de a face pe şoferul. Îi va da raportul lui Volodea îndată ce se va închide uşa în urma mea. Trebuie să discut cu Alex despre Florescu.
– De ce le-ai spus să mă ţină la poartă? întrebă Karpov. Ce s-a întâmplat acolo?
– N-am chef de interogatorii acum! Ce-ar fi să-ţi ţii gura până ajungem la vilă?
Karpov se încruntă, dar apoi rânji larg.
– Prea bine! Kneazul Vladimir vrea să te vadă mâine dimineaţă, kiska.
Fără vreun motiv aparent, Cristina pricepu în fine cuvântul care o enervase de la prima rostire. Ba chiar înţelese că rusul n-o alinta numind-o pisicuţă.
– Şi dacă n-am chef să mă întâlnesc cu el? se răsti. O fi stăpânul tău, dar nu-i şi al meu.
– Eu doar am transmis mesajul. Îl sfidezi pe riscul tău... Stăpânul te poate face să strigi nu doar de plăcere.
Cristina se închise în muţenie ca într-o armură şi privi pe fereastră. Discuţia cu Volodea promitea să fie un calvar, dar alte dileme erau mai importante. Nu-l putea refuza. Măcar în privinţa asta Karpov avea dreptate. Totuşi, rusul nu era aşa de sigur pe sine ca până atunci. Îi simţea nedumerirea în ritmul respiraţiei, în zgomotul pe care-l făceau degetele sale mişcându-se pe volan. Karpov ştia că se schimbase ceva la ea, că era mai puternică. Îşi linse uşor buzele, întrebându-se ce gust ar fi avut sângele lui. Termină! Îşi masă tâmplele şi reuşi să alunge furtuna din minte. Minutele se scurseră în linişte, iar Cristina îşi permise să alunece într-un fel de somnolenţă. Nici nu simţi când maşina opri.
– Am ajuns, zise răguşit rusul.
Cristina îşi drese glasul şi se grăbi să pună o distanţă confortabilă între ea şi rus. Volodea îşi alege slugile dintre cei asemenea lui.
– Presupun că ne vedem curând, mormăi şi fugi spre casă.
Alex deschise uşa când Cristina urca prima treaptă. N-o lăsă să se strecoare pe lângă el, ci o prinse de braţ. Degetele lui păreau ascunse într-o mănuşă de zale, iar Cristina se strâmbă, dar nu încercă să se desprindă. Alex era furios.
– Ce crezi că faci?
– Adică?
– De ce ai plecat fără să-mi spui?
– Să-ţi spun? M-am trezit singură, după ce m-ai forţat să beau porcăria aia! Unde erai?
– Trebuia să ies. Nu m-am gândit c-ai să umbli pe coclauri cu poliţia.
Chiar nu mai pot face un pas fără ca toată lumea să ştie?
– Am nevoie de răspunsuri la o mulţime de întrebări. Poate chiar mai multă nevoie decât tine!
Îi trase o palmă, amuţind-o.
– Cristina, nu mai poţi gândi ca jurnalistul băgăcios până la inconştienţă! Eşti logodnica preşedintelui... Te pândesc atâtea pericole. Adam e dat dispărut.
Uită.
Cristina fu încercată deodată de sfârşeală. Cum puteau să-şi sfâşie sufletele cu ghearele, când trecuseră prin atâtea coşmaruri unul pentru altul? Cum să n-o facem?
– Hai să nu ne certăm! şopti. Am putea să încercăm, măcar pentru o zi, să pretindem că suntem o pereche normală? Că ne iubim şi restul nu contează?
Ochii lui Alex se îmblânziră şi o roşeaţă uşoară îi apăru pe pomeţi.
– Iartă-mă! spuse şi-şi desfăcu degetele. Of, din nou sunt omul negru! Dacă sunt urâcios, e tocmai fiindcă te iubesc.
Dezarmată, îi surâse printre lacrimi şi-şi căută drumul spre dormitor. Auzi paşii lui Alex după ea, dar nu se întoarse. Greaţa îi dădea târcoale şi nu era doar o reacţie la cea de a doua ceartă a lor. O luă la fugă spre baie. Nu reuşi decât să scuipe ceva fiere, deşi se opinti de trei ori. Stoarsă de puteri, îşi privi îndelung în oglindă chipul. Albul ochilor devenise roz. Licoarea mă schimbă, pe dinafară şi pe dinăuntru.
Panica pândea ca o hienă, gata să devoreze hoitul speranţelor ei. Îşi stropi obrajii cu apă îngheţată şi o alungă. Totul era pierdut dacă ea şi Alex se înstrăinau. Indiferenţa, renunţarea erau blesteme mai aprige decât dependenţa de licoare.
Deschise uşa şi Alex era chiar acolo, aşteptând, cu chipul boţit de îngrijorare.
– Ce se întâmplă cu noi? spuse Cristina. Nu vreau să ne certăm. Sângele...
El o sărută şi ea îi căută căldura. Alex o săltă în braţe şi o duse la pat. O aşeză în aşternut şi rămase lângă ea, privind-o cercetător. Cristina se ghemui pe o parte şi-şi strecură palma într-a lui.
– Cum te simţi?
– Ca şi cum aş sta pe locomotiva unui tren care goneşte cu 300 de kilometri pe oră. Şi în faţă e un tunel...
El o înveli cu duioşie mai degrabă părintească şi Cristina se lăsă în voia senzaţiei că e doar un copil bolnav, de care vor avea grijă cei mari.
– O să treacă şi asta! Dac-aş fi găsit altă soluţie...
– Am înţeles asta. Mi-au spus că Vera era un fel de ghicitoare şi spion pentru Moscova.
– Ceeee?
– Un tip de la serviciile speciale. Şi i-a dispărut crucea din cimitir.
– Vom lămuri toate astea.
Cristina se destinse uşor, deşi măcar o parte a minţii ei nu credea în promisiune mai mult decât în existenţa lui Bigfoot.
– Demult voiam să te întreb, şopti. De ce te-ai băgat în ochiul public? Volodea mi-a vorbit şi mie despre discreţie.
Alex surâse ca un adolescent.
– Poate că am sărit calul! Am vrut să compensez pentru anii petrecuţi în umbră. Dar tot răul a fost spre bine, nu? Altfel nu te-aş fi cunoscut.
Alex îşi însoţi vorbele cu încă un sărut.
– De ce România? spuse Cristina.
Alex ridică din umeri.
– O ţară izolată, cu săraci... Mai multe şanse de câştig, mai puţine riscuri ca totul să iasă la iveală. Apoi, am petrecut o vreme aici pe când eram flăcău neştiutor.
Alegerea cuvintelor o făcu pe Cristina să zâmbească.
– Tu, flăcău neştiutor? Niciodată!
– Ba da...
– Şi când se întâmpla asta?
– Pe vremea lui Aron Vodă, răspunse după o pauză Alex. Dar n-are rost să răscolim trecutul!
N-are rost? Trecutul ăsta ne-a pecetluit viitorul.
– Cum spui, dragule.
– Vrei să mănânci ceva?
– Poate ceva uşor. Greaţa asta...
– Nu te mişca! Aduc eu.
Deşi până să-i fie pus în braţe fusese convinsă că nu va putea lua decât două înghiţituri, Cristina devoră friptura de pui, salata de roşii şi brânza. Abia la a doua felie de pandişpan cu vişine observă privirea amuzată a lui Alex. Îl ameninţă cu arătătorul unsuros:
– Să nu râzi!
– Erai flămândă... Parcă văd c-ai să mă trezeşti în miez de noapte, să-mi ceri cine ştie ce nebunie exotică.
Cristina se lipi de umărul lui. Cât de simplu părea totul! Parcă nu şi-ar fi petrecut timpul privind cruci în flăcări, oase şi hoituri. Dădu farfuria deoparte.
Telefonul cârâi din poşeta ei şi Alex se încruntă.
– Un mesaj... Trebuie să fie comisarul, murmură Cristina. Vrei să-mi dai telefonul, te rog?
Alex îi întinse aparatul, cu mina scârbită a cuiva căruia i se ceruse să se masturbeze în public.
– Ce mai vrea? N-ajunge pentru o zi?
– E important. Chiar, nici n-am apucat să-ţi povestesc ce s-a întâmplat în cimitir! Avem un suspect în cazul Verei. Se pare că e-un popă...
Alex miji ochii.
– Călugării au o fascinaţie nesănătoasă pentru vampiri. Nu vrem sângele lor.
Era momentul să aducă în discuţie ideea de pact, dar ceva o opri.
– Să vedem ce zice comisarul!
Mesajul avea doar o propoziţie. L-am ridicat.

Orice ritual este, într-un fel, o scenă a crimei

Banc enigmatic

Măreţul Croşcobaur s-a întâlnit cu Motanul Mustăcios. Măreţul avea 1,50 metri şi o coadă de un verde tulburător. Motanul îşi arsese mustăţile cu aurolac.
-- Vin de pe planeta Croşcobauria, a zis Măreţul. Acolo, toţi suntem verzi şi mâncăm mere.
-- Mere, pere în panere, a răspuns enigmatic Motanul. Pam pam!
-- Cool, a concluzionat Croşcobaurul. Vrei să te fuţi?
Misterios, Motanul a dat din coadă.

MAYA LAW

Te-ai creat prin Religie, prin Religie răspunzi.

Te-ai creat prin Ocult, prin Ocult răspunzi.

Te-ai creat prin Comerţ, prin Comerţ răspunzi.

Te-ai creat prin Moarte, prin Moarte răspunzi.

Te-ai creat prin Istorie, prin Istorie răspunzi.

Te-ai creat prin Ştiinţă, prin Ştiinţă răspunzi.

Te-ai creat prin Matrice, prin Matrice răspunzi.

Roşu

The Mortal Instruments: City Of Bones

Gargoyles

Al cincilea văl - Manuscrisul

Cristina se trezi lovind aerul cu pumnii. Clipi de vreo zece ori până să priceapă că o înconjura lumina dimineţii, că era întinsă pe spate în pat, dezvelită de tot şi asudată ca după un maraton. Se ridică greu în şezut, căutându-l pe Alex. Era singură în dormitor şi capul o durea de parcă ar fi fost folosit pe post de minge de fotbal toată noaptea. Ceasul de pe noptieră îi spuse că dormise până la ora nouă.
– Nu m-a trezit, şopti. A plecat undeva... De ce m-a lăsat singură?
Răguşeala o convinse că ţipase în somn, şi nu doar o dată. Dacă nu te-ar fi lăsat singură, ar fi trebuit să-i explici de ce urlai. Haide, începe ziua fără a-ţi căuta motive de nemulţumire! Viaţa îţi va oferi destule oricum.
Coborî din pat şi se târî spre baie. Îşi simţea membrele amorţite, iar gura îi era uscată. Când se privi în oglindă, constată că avea cearcăne mari şi buzele îi crăpaseră. Duşul rece şi micul dejun frugal o înviorară, dar cu fiecare secundă care se scurgea simţea că mai are ceva de făcut. Nu trebuia să se ducă la slujbă, şi nici nu era vorba despre aranjamentele pentru nuntă ori căutarea criminalului. Răspunsul îi scăpa, dar asta nu o supăra prea tare. Ridicându-se de la masă, se întrebă cum de plecase Alex, după ce îi vorbise despre primejdia cumplită care-i ameninţa. Mai mulţi poartă şi folosesc semnul. Gândul, parcă străin, o uimi. Desenul de pe zid? Pentru cine a fost? Şi mai important, pentru ce?
Înţelese în sfârşit de ce-i oferise Alex şansa de a se gândi la toate astea singură. Ca să accepte că pericolul era real şi să ia decizia fără a se simţi din nou manipulată. Ciuda nu-i dispăru însă. Aparenta ei libertate era tot o manevră abilă. Licoarea provoca dependenţă, fie şi diluată.
– Încă un pahar poate nu va face asta, dar următorul... Ticălosul!
Cuprinsă de frustrare, Cristina se lovi peste frunte cu pumnul, de parc-ar fi putut sili neuronii să facă toate conexiunile necesare. Întâlni un plasture şi aşteptă durerea rănii zgândărite, dar nu simţi nimic. Pipăi din nou, prudentă, locul lovit. Se întoarse în dormitor şi se proţăpi în faţa oglinzii.
– Bine, murmură. Hai să vedem! Întâi burta...
Priveliştea pielii intacte, strălucitoare, o făcu să-şi acopere gura cu mâinile. Nu mai avea pe tot trupul nici măcar o vânătaie.
– Nu se poate! zise îndărătnic Cristina. Nu sunt nebună!
Mâinile începură să-i tremure şi un gust de fiere o făcu să se opintească. Tot ce înghiţise la micul dejun ajunse în closet, iar un lichid vineţiu se scurse în chiuvetă când se spălă pe dinţi.
– Se întâmplă toate prea repede. De ce?
Se înfurie din nou pe Alex. Ar fi trebuit să rămână lângă ea, nu să umble după cai verzi pe pereţi. O silise să bea primul pahar şi acum o lăsa să îndure singură chinul, ba chiar trebuia să se simtă recunoscătoare pentru asta? Un junghi ascuţit o făcu să se încovoaie.
– Nu, horcăi Cristina târându-se spre pat. Nu, nu, nu!
Se încovrigă şi încercă să reziste durerii crescânde. Îşi auzea dinţii clănţănind în ritmul spasmelor, gândaci uriaşi, cu picioare tăioase, se târau prin aşternut, peste pielea ei, pe pereţi. Îşi prinse disperată pântecele care parcă luase foc. Copilul te-ar fi ucis. Asta îţi spunea Vera. Indiferent cum l-ai pierdut, a fost spre binele tău. Gândul veni cu o îngrozitoare claritate. Era gândul ei ori unul străin? Volodea? Hâncu? Un frate din ordinul lui? Licoarea? Se linişti spunându-şi că era diferită de restul femeilor din viaţa lui Alex, singura care împărţise cu el sângele. Dar drăcuşorul din mintea ei o întrebă dacă schilodirea sufletului nu era cumva preţul prea mare pentru fericirea visată. Până şi Alex avusese îndoielile sale, o ştia acum.
Durerea se stinse când credea că n-o va mai putea îndura şi rămase doar slăbiciunea. Cu paşi împleticiţi, interzicându-şi orice altă introspecţie, se întoarse la bucătărie şi deschise frigiderul. Carafa era tot acolo şi Cristina îşi umplu paharul. Câteva picături căzură pe jos şi Cristina le şterse cu talpa, drăcuind. Din uşă, răsărit nu se ştie de unde, cotoiul o fixa, lingându-se pe bot.
– Crezi c-am găsit motivul perfect pentru a-mi satisface pofta? Ia mai lasă-mă şi tu!
Închise ochii şi dădu pe gât conţinutul paharului.
– Aşa...
Motanul strănută. Animalul îşi îmbăţoşase coada şi o privea intens, aproape uman. Semăna cu un savant nebun care aştepta rezultatul ultimului experiment. Cristina izbucni în râs şi aruncă paharul spre el. Se simţea întremată, mintea i se limpezise, orice urmă de durere, slăbiciune sau greaţă dispăruse.
– Minunat! Ca la drogaţi...
Cotoiul o aprobă cu un miorlăit plin de importanţă şi păşi ţanţoş spre ieşire. Cristina ridică din umeri.
– Sigur că da! Abia ai apărut şi acum pleci şi tu, ingratule!
Rămase la masă, savurând efectele licorii. Nu doar că era din nou puternică, dar şi înfăţişarea lumii se schimba, senzaţiile explodau în mintea şi în corpul ei. E altfel decât ieri. Mai bine. Mai... închegat.  Nu putea să nu se întrebe ce aveau să aducă zilele următoare, dar era convinsă că nici măcar Alex nu i-ar fi putut răspunde. Soarta ei era o necunoscută, dar se simţea fericită, într-un fel straniu.
Un miorlăit îi întrerupse gândurile dezlânate. Cristina se ridică şi privi pe geam. Motanul se oprise pe ultima treaptă a scării şi se spăla tacticos pe labele din faţă. Când a ieşit?  Cum? Mă cheamă.
– Cine-ţi şopteşte la ureche? murmură Cristina.
Ieşi pe hol, îşi trase haina şi nişte cizme, apoi se îndreptă spre uşă. Totuşi, lumea n-o luase razna de tot, iar motanul porni tăcut spre capătul aleii.
– Vrei să merg cu tine? Păi, ce altceva am de făcut?
Cotoiul se opri la intrarea în şopronul cu unelte.
– Vrei să mă uit înăuntru? Nu-mi arde de joacă!
Motanul îi ignoră vocea. Cristina pufni, dar rămase cu ochii pe el. A câta oară te porţi prosteşte?
O pală de vânt făcu uşa să scârţâie ademenitor. Cristina se întrebă, cu o urmă de scepticism şi o măsură întreagă de groază, dacă nu era o prostie să o deschidă. Totuşi, atinse încet clanţa şi privi înăuntru. Zări un dulap cu tot felul de şurubelniţe, foarfeci, ciocane, cuţite, o găleată de vopsea, şuruburi şi piuliţe. Totul părea inofensiv. Apoi văzu în colţ, pe podea, o cutie de tablă, aproape acoperită de nişte ziare vechi. Dinspre ea radia ceva, un fel de energie întunecată care o speria şi o atrăgea deopotrivă. Şi ştia că era ultima şansă să dea înapoi în faţa unei linii nevăzute, roşii. Dar era deja prea târziu. Se întinse şi luă cutia. Capacul era prins într-un lacăt ruginit, deschis deja. Îl ridică şi găsi un caieţel învelit în piele scorojită, neagră.
– Ce spui tu de asta? întrebă motanul.
Cotoiul nu avea nimic de spus, iar Cristina se întoarse înapoi în vilă. Se opri la bucătărie şi puse carneţelul pe masă. Ceva din aspectul lui îi părea teribil de cunoscut. O făcea să se gândească la Adam. Dezlegă panglica cu care era legat. Pe prima pagină era scris cu majuscule un singur cuvânt – Goetia. Urmau tot felul de desene fără nume sau explicaţii, toate în cercuri. Căută o semnătură, O ameţeală uşoară o făcu să cadă pe scaun.
– Frater S, Marele Maestru al Ordinului Millennium.
Ce naiba se întâmpla? Citi mai departe.
– Ştiu faptele tale, şi osteneala ta, şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine judecători şi nu sunt, şi i-ai aflat mincinoşi. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit pentru cruce dragostea ta cea dintâi. Vin curând.
Se opri, cu un spasm. Cuvintele acelea erau cunoscute, şi totuşi noi. Ultimele patru pagini erau pline cu notiţe şi desene, şi privirea i se opri la întâmplare peste ele.
– Cei patru – leu, vultur, cal, războinic. Alpha şi Omega.
Înghiţi în sec şi continuă. Simţea că plonjează într-un fel de Ev Mediu cleios.
– Şi am văzut un copac negru care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei?” Acela să vină să vadă. Cine? Ce? De ce? Cum?
Lumea se clătina din nou cu ea, dar o puse pe seama oboselii şi a durerii. Un alt citat se desprindea parcă de pe foaie, arzând cu litere roşii.
– A venit mânia ta şi vremea celor morţi să fie judecaţi... Am rezistat cât am putut, slujind altarul negru. Dar ca să înving fiare, ar trebui să fiu o fiară. Să devin ce dispreţuiesc. Voi căuta altceva, în locul cărţii... Mormântul... Abbadon... Nu se poate face asta, fără să fim văzuţi şi primiţi. Am fost pecetea a cincea. Doar a noua mă poate izbăvi. Dacă mai există. Dacă mai vrea. Soarta va uni ce e unit.
Se opri cu un icnet şi ştiu. Peceţile erau bebeluşi. A noua pecete ar fi fost copilul ei. Sacrificat pe un altar. Şi oare nu asta se întâmplase? Din buzunarul hainei îi sună telefonul. Cristina citi numărul de pe ecran şi încercă să reintre în prezent.
– Da?
– Bună ziua, domnişoară Man. Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, sunt.
– Bună ziua.
Deci trăieşte. Nu l-am distrus. Sau a fost vindecat cu sânge?
– Îmi cer scuze că vă deranjez într-o zi liberă, domnişoară Man, dar aş dori să verific o informaţie mai... delicată.
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu urle.
– Spuneţi! Să vedem despre ce-i vorba.
– Potrivit unor surse medicale, controlul dumneavoastră de ieri, de la spital, nu a fost unul de rutină. Se zvoneşte că au apărut probleme în evoluţia unei sarcini. Unele surse vorbesc chiar despre un avort spontan.
Cristina fu gata să scape telefonul. Ar fi avut un criminal atâta tupeu, că răutate găsea în el destulă?
– Domnişoară Man, doriţi să comentaţi această informaţie?
Cristina îşi drese glasul. Dacă nu-i răspundea nimic, nu făcea decât să confere informaţiei şi mai multă credibilitate. Trebuia să spună ceva. Adevărul. Sau măcar o parte a lui.
– Domnule Hâncu, vă pot confirma că au fost probleme cu o sarcină, dar eu şi Alex am dori să facem noi anunţul. La urma urmei, e în primul rând o problemă personală. Dacă mai aşteptaţi câteva zile, vă pot oferi un interviu în exclusivitate despre relaţia noastră.
O tăcere lungă urmă.
– Ştiu şi eu? Poate că ar fi o idee bună! zise Hâncu, dar vocea lui nu părea deloc mulţumită. În cât timp credeţi c-aş putea anunţa subiectul la ziar?
Cristina trase aer în piept. Se vedea deja înfigându-i un cuţit în piept.
– Lăsaţi-mă să mă consult cu Alex! Până diseară, am să vă ofer pe mail şi o dată.
– Aştept, atunci. O zi bună, domnişoară Man! Şi multă sănătate.
– Şi dumneavoastră la fel, domnule Hâncu! Şi să te ia dracu
Strecură manuscrisul în buzunar şi privi pe geam. Ca la un semnal, uşa garajului se deschise şi Karpov ieşi, făcând gesturi largi cu mâinile. Părea un sportiv ieşit la înviorare. Cristina se uită la el. Nu ştia la ce să se aştepte. Când însă Karpov rânji şi intră în bucătărie, decise că n-avea să dea înapoi tocmai în locul ce-i devenise casă.
–  Neaţa, zise cu glas răguşit bărbatul. Am preluat toate îndatoririle lui Adam, până ne vom lămuri unde e. Sunt noua ta gardă de corp şi te voi însoţi peste tot. Bucuroasă?
Cristina îşi muşcă buzele, oprindu-şi ocările care i se buluceau din gâtlej asemenea unei  armate de miriapode. Sunetul telefonului o scuti de orice comentariu. Alex? Vrea să-şi ceară iertare pentru c-a plecat sau să mă anunţe că mi-a pus paznic la poartă? Ori, poate, să verifice dacă am băut din licoare. Pescui telefonul de pe fundul buzunarului. Nu era Alex.
– Da, comisare, răspunse.
– Bună dimineaţa, zise Truşescu. Am înţeles că eşti bine. Te-am trezit cumva?
– Nu. Care-i baiul?
– Nu vreau să te deranjez. Am ceva veşti, dar dacă nu e momentul...
– Nu, ascult.
– A dispărut crucea Verei.
Cristina se întoarse instinctiv cu spatele la paznic. Ar fi acceptat cu o ridicare din umeri tot felul de noutăţi sinistre, dar la asta nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului.
– Cum adică?
– Uite-aşa, nu mai e! S-a întâmplat peste noapte. Dimineaţă s-a sesizat groparul. Avea de săpat pe parcela de-alături.
Coroanele, felinarele şi lumânările se furau adesea, iar bijuterii sau haine scumpe nu mai era oricum nimeni nebun să lase în sicriu. Totuşi, să şterpelească cineva o cruce Cristina nu auzise de când centrele de preluare a fierului vechi se închiseseră. Era însă clar că nu putea pleca singură. Karpov aştepta nemişcat, fără s-o slăbească din ochi, iar Cristina îşi compuse o mină sobră.
– Alo, mai eşti acolo? zise Truşescu.
– Da. M-ai lăsat fără cuvinte.
– Mda, e bizar. Am trimis o echipă la cimitir, plec şi eu. Vrei să vii cu mine?
– Vin!
– Ajung într-un sfert de oră la vilă.
– Bine. Mă duc să mă îmbrac.
Păşi nesigură spre dormitor. Nu doar amintirea acelei halucinaţii, a avortului şi a licorii o făcea să şovăie, ci şi gândul că avea să calce pe pământ sfânt. Au fost doar două pahare. N-ai să păţeşti nimic! Eşti încă normală. Oare?
Se opri în faţa scărilor, dureros de conştientă nu doar de tremurul picioarelor, ci şi de faptul că, în chiar acea secundă, se petreceau în trupul ei poate zeci de procese pe care nu le cunoştea, pe care niciun medic nu le-ar fi putut explica. Poate ar fi fost mai bine să stea acasă, să-l aştepte pe Alex. Poate ar fi trebuit să nu răspundă la telefon. Poate ar fi mai bine nici să nu mai respiri. Nu poţi întoarce trecutul!
Scotoci în dulap după hainele de când alerga toată ziua după ştiri. Aşeză pe pat blugii şi flaneaua verde pe gât, cu un oftat nostalgic. Poate nu erau ţinuta potrivită pentru logodnica preşedintelui, dar când le purtase, se simţise mult mai încrezătoare în sine.

Maşina lui Truşescu parcă în faţa vilei tocmai când Cristina încuia uşa. Întors la garaj, Karpov privea încordat scena, iar când Truşescu îi deschise Cristinei galant portiera, ţâşni nu spre ea, ci înăuntru. Cristina nu-şi bătu însă capul să-i ghicească intenţiile, ci se concentră asupra comisarului.
– Arăţi mai bine azi! spuse Truşescu.
Cristina ridică din umeri. Maşina zvâcni înainte, cu toată forţa motorului bine turat. În oglinda retrovizoare răsări, după câteva secunde şi Volkswagenul negru al lui Karpov.
– Avem coadă, constată comisarul.
– Da. După necazul din cimitir, Alex a decis să sporească măsurile de securitate. Nu-l băga în seamă!
Merseră o vreme într-o tăcere tulburată doar de muzica de la radio şi apoi de semnalul ştirilor. O reclamă la detergenţi urmă veştii despre următoarea şedinţă a Cabinetului, iar Cristina se întrebă, cu un surâs strâmb, dacă realizatorul emisiunii făcea vreo aluzie subtilă. Următoarea ştire îi tăie cheful de ironii.
– La Moscova a fost inaugurată azi o expoziţie mai puţin obişnuită  – „Între Dumnezeu şi Diavol”. Ruşii vor putea admira manuscrise religioase foarte rare, dar şi opere de artă consacrate ştiinţelor oculte, într-o aşa-zisă expoziţie blestemată. La precedenta expunere, un misterios incendiu a distrus o parte din Manuscrisul roşu. Cu foile din piele tăbăcită de om, acesta cuprindea tehnici de vânătoare tortură ale Ordinului Apocalipsei. Pin valoarea pieselor, este nu doar cea mai controversată, ci şi cea mai scumpă expoziţie de gen din lume.
Cristina expiră zgomotos, deodată convinsă că există o legătură între acel ordin şi cel care-i asasinase copilul. Truşescu o privi nedumerit.
– Arăţi de parcă ai găsit lozul cel mare şi ai constatat că a expirat perioada de plată a banilor! Nu te ştiam amatoare de artă religioasă.
– Expoziţia pare foarte interesantă, mormăi Cristina, alunecând într-un fel de tunel întunecat. Ai părăsit dragostea ta cea dintâi pentru cruce.
Tresări, uimită că repetase cuvintele din carnet. Truşescu o fixa în oglinda retrovizoare.
– Nu ştiam că citeşti Apocalipsa lui Ioan Teologul. Ce coincidenţă, nu?
Cristina îşi opri un răspuns ursuz. Abia acum, sentimentul pierderii copilului începea s-o izbească. Dar nu putea să-şi dea frâu lacrimilor în faţa comisarului.
– Aşa suntem noi, femeile. Ne temem de ceasul rău şi... de pisica neagră.
Vocea îi cedase puţin, dar reluă încet.
– Tu de ce te temi, comisare?
Truşescu se încruntă.
– Doar de oameni. Sunt mai răi decât orice fantasmă.
Cristina îşi zise că, doar cu două luni în urmă, acelaşi ar fi fost şi răspunsul ei. Acum însă ştia că o altă lume o înconjura, invizibilă şi foarte periculoasă.
– Noutăţi privind apelul la 112? întrebă.
– Păi, cu amprentele nu ajungem niciunde. Am trimis un mail către toate ziarele şi teveurile, să dea o ştire. Poate cineva era pe lângă tribunal tocmai atunci şi l-a văzut în cabină. Mai ştii de unde sare norocul?

Cristina descoperi în vocea comisarului aceeaşi doză de scepticism pe care i-o stârnise şi ei ideea lui. Dacă nu se anunţase şi o recompensă, era puţin probabil să iasă în faţă vreun martor. Restul drumului, Cristina îl petrecu imaginându-şi cum întorceau colegii ştirea pe toate părţile. Comisarul fluiera absent o melodie la fel de veselă ca a unui cor de bocitoare, fără să-şi mascheze enervarea pentru felul cum asasinul rămânea cu un pas înainte. În faţa cimitirului, Truşescu frână abrupt, vărsându-şi măcar o parte din supărare. Duba laboratorului era parcată lângă poartă, iar un agent zgribulit oprea accesul celor dornici să se închine la morminte. Salutându-l, Cristina zări Volkswagenul care trăgea pe dreapta, în spatele dubei. Karpov nu încerca să se ascundă mai mult decât în timpul drumului. Comisarul îi urmări privirea.
– Vrei să intre cu noi? Să nu-i încurce pe băieţi...
– Nu, lasă-l să stea la poartă! Sunt în siguranţă cu tine.
Un semn făcut agentului fu de ajuns pentru ca paznicul să rămână pe dinafară, iar Cristina intră alături de Truşescu pe aleea principală.  Comisarul mergea de parcă îi sufla moartea în ceafă, dar ritmul îi convenea Cristinei. Prea multe amintiri urâte erau legate de tărâmul morţilor şi privirea Cristinei fugea dintr-un capăt al aleii într-altul, căutând umbre şi monştri. În ciuda frigului, gropile acoperite în ultimele săptămâni îi asaltau nările cu duhori de trupuri intrate în zodia descompunerii, iar dincolo de scârţâitul zăpezii, prindea uneori foşgăiala armatelor de insecte prinse într-un concurs de dezgolit oase. Un pas furişat, în stânga?
Cristina se întoarse rapid şi desluşi, doar cu coada ochiului, o mişcare fulgerătoare printre morminte. Se opri, căutând un om în uniformă, dar nu mai zări decât albul murdar al zăpezii.
– Mai avem de mers vreo cinci minute. Doar ştii unde-i mormântul Verei!
– Da. Mi s-a părut...
Încă o dată, o umbră se iţi de după umărul unui înger îngenuncheat. Cristina îşi muşcă buzele şi clipi de câteva ori. Trebuia doar să-şi limpezească privirea, nu?
– Nu vii?
Cristina nu se clinti.
– Cineva s-a ascuns după monumentul ăsta!
– Nu te mişca!
Cristinei nici prin cap nu-i trecea să nu-l asculte. Cu răsuflarea tăiată, îl privi cum ocoleşte mormântul, cu mâna pe tocul pistolului. Fiecare pas al comisarului îi făcea inima să bubuie ca o tobă africană. Când statuia ascunse silueta comisarului, Cristina închise ochii, ca să nu vadă ţâşnind spre ea bucăţile de carne şi jeturile de sânge. Dar imaginile din mintea ei erau şi mai rele. Auzi un fâlfâit de aripi şi deschise ochii, la timp ca să vadă o cioară ţâşnind spre cer.
– Nu-i nimic aici! spuse Truşescu.
Cristina ştia c-ar trebui să fie uşurată, însă nu-l credea. Tensiunea se acumula, muşcând hrăpăreţ.
– Chiar nimic? întrebă. Eşti sigur?
– Vino să vezi!
Cristina îşi şterse palmele transpirate de pantaloni şi ocoli monumentul. Truşescu o aştepta, trăgând cu sete dintr-o ţigară. Cristina se holbă, rămasă fără vorbe din cauza ororii, la leşul negru agăţat de lancea îngerului. O sfoară îi străbătea gâtlejul străpuns şi trupul încă se clătina. Măruntaiele câinelui atârnau din burta sfârtecată, găvanele lui însângerate erau acoperite de un strat de promoroacă, limba vânătă fusese pe jumătate devorată de ciori. Cutremurându-se, Cristina se sprijini de braţul comisarului. Are o definiţie ciudată a nimicului.
– Ţi-am spus doar, nu? Totu-i în regulă! zise poliţistul.
– În regulă, repetă ca un ecou Cristina.
Cum se putea ca doar ea să vadă animalul? Prin ce magie întunecată? N-avea cum. Nu e aici. Ce se întâmplă cu mine? Chiar înnebunesc?
– Hai să mergem la groapă! Dacă nu cumva vrei să te întorci la vilă. Nu-i nicio problemă dacă nu te simţi bine, doar spune-mi...
– Nu. Mă simt perfect. Haide!
Cristina păşi printre locurile de veci fără să se mai uite în stânga sau în dreapta. N-ar mai fi putut îndura încă un astfel de spectacol. Până zăriră echipa de criminalişti, stomacul i se mai liniştise, dar genunchii încă îi tremurau.
Nelipsita bandă galbenă fusese întinsă şi flash-urile aparatului foto mânuit de un ins rotofei nu făceau decât să accentueze aerul dezolant al pătratului de pământ răvăşit. Cristina se desprinse de braţul comisarului şi îl lăsă să discute cu Agrişan. Ea rămase la o distanţă sigură, încă încercând să priceapă ce-i stârnise o nouă halucinaţie. Nu putea da vina doar pe licoare, avusese vedenii şi înainte să o bea. Deodată, se întrebă dacă motanul chiar fusese la vilă. Îi venea să râdă, să plângă şi s-o ia la fugă, aşa cum probabil făcuse Adam, să nu se mai întoarcă niciodată. Încă o dată, zbârnâitul telefonului mobil o trezi la realitate. Şi, de data asta, fu bucuroasă să vorbească.
– Bună, Felix!
– Bună! Ce mai faci, ce mai zici? Ai o voce cam pierită.
– Ei, sunt la cimitir... Da cum de mă suni? Nu că nu-mi place să te aud...
– Păi, să nu spui că tetea nu-i băiat gigea! Am o bombă de bombă.
Cristina surâse. Felix îşi înfoia penele ca un cocoş care-a trezit tot satul.
– Nu zău?  
– Apăi da! Mi-a trimis Truşescu un mail...
– Da, da! Mi-a zis. Care-i treaba?
– Am moaca tipului de-a sunat! Aşteptam pe cineva şi am tras vreo două pozuci. L-am prins, dracu să-l ia de nebun! În prim plan, mânca-l-ar mama! Ei, e bombă ori nu?
 – Îi spun lui Truşescu.
Nu-i dădu voie lui Felix să mai pună alte întrebări, ci se repezi să-l anunţe pe comisar.
– Într-un sfert de oră, am putea vedea faţa criminalului, rânji comisarul. În sfârşit, o victorie!