Ultima poveste - Adevărul

Look, said She, the K, a target!
Look, said He, the D, a gun!
Well, said She, the K, Juliette has a gun already.
Well, said He, the D, i am not Romeo.
Cool, said She, the A, cause Romeo must die.
Oh, my dear, said He, the Dracula, what the poor soul did to you? Refused you in love or war?
Oh, my sinner, said She, The Hunter, i did ok on my own.
Oh, my temptation, said He, The Dracula, i do not see it.

(Laughs and applauses).

Well, He, said She, my mask is not gonna change.
Well, said He, The Last Dracula, why?
Cause i am an assassin, said She, the Corvinus. Like a long line before me, who had no place in Wallhala.
Look, said He, the Dracula, a cross! Do you care to set upon it?
Well, said She, the Corvinus, not really. I used to eat sinners and high...
Stop! said He, the Dracula, no vampire has a place in Walhala.

It must be than a very sad place, said She, the Corvinus. But there is a place for me in Hell. It is called a Throne.
What are you than, She Corvinus? said Dracula.
A burning an eternal flame, He Dracula, i am. And you are not the blood to feed it or the ice to calm it down.
Than you will not meet me.
Oh, my dear boy, said She, The Crone, you met me. I did not like you. Maybe the Mina will like you enough to survive.
In the Shadows, Jack the Ripper smiled.

Dialog englez

- Look, said She, The Khali, an angel!
- Yes, said He, The Shiva, the last of his kind.
- Look, said She, the portrets of the ones saved by the angel.
- Yes, said He, The Budha, i saw them too. They were hungsmans all. What are you, She, The one day Khali?
- I am Venice, mesire.
- What is Venice, She?
- The Lost Mask.
- Lost Where?
- In Heavens.
- What is Heavens?
- An Eternal Place.
- A place of what? said He.
- A place of Virtue.
- And now what?
- And now, we open the Inferno.
- What are you there, Venice?
- The Sin.
- The Sin of what?
- The Sin of the Look.
He, the Budha, smiled. She, The Khali, was a virtuos dancer. She, The Khali, smiled. Venice was Eternal also. But there were tears in her smile.
- Why are you crying, She? asked He, The Devil.
- Cause you not gonna see it, He.
- What?
- The last door. The open one. The one all hungsmans saw.
- What is behind that door? said He, The Budha.
- Me, said She, The Devil. And a star. A battlestar called Galactica.
- Why? said He.
- To no repeat my mistakes. And let all of you to repeat yours.
The Angel was tasty.

Revelaţia Judecăţii

FENOMENA

Atunci când Diavolul nu are mijloacele sau timpul de a pedepsi un păcat capital, acel păcat, prin repetiţie, creează o formă de expresie karmică numită tipar şi de manifestare a legii talionice numită FENOMENA.
Chiar şi prin lumi paralele, paradoxuri sau efecte temporale de tip tunel, fereastră, coridor, lift, se ajunge la globalizare. Se trece astfel de un efect Poltergeist sau de contacte între entităţi. Un astfel de FENOMENA e imposibil de oprit, e ireversibil şi impredictibil. În epoca medievală, ar fi considerat IRA DEI.
Potrivit cronicilor secrete, primul său semn e imaginea unui mâini negre. Al doilea - incarnarea elementală a Diavolului şi a Arhanghelului. Al treilea e Pecetea. Al patrulea - Cartea. Al cincilea - Nebunul. Al şaselea - Cavalerii. Al şaptelea şi ultimul semn e Calea. Dacă acea cale e urmată de geminari, se deschide Tărâmul Primordial.
(Dicţionarul secret al Vaticanului, Ediţia Borgia)
NOTA ORDINULUI ASASINILOR
FENOMENA a început în anul 2000. S-a numit Efectul Lazarus. Păcatul a fost canibalismul intrauterin.
După 18 ani, Nebunul Galben a ieşit de pe tabla de şah în Pădure. Aici, a dat peste Vrăjitoare. Şi Vrăjitoarea purta negru şi servea Turnul.
Viitorul a devenit necunoscut. Dar toţi erau deja săriţi de pe fix...

Extraterestră

Apocaliptica

Microtexte 5

- Nu mi-ai strâns mâna, a spus Masca Veneţiană. Nu voi uita niciodată asta.
- Unii uită şi iartă.
- Nu şi Infernul.
- De ce?
- Căci iarna e lungă, şi plină de creaturi înfricoşătoare. Şi doar flăcările noastre o pot opri.

Microtexte 4

Banii se duc, loialitatea rămâne, trădarea costă.

Microtexte 3

O fată cu nas de Pinocchio urcă scările rulante.

Microtexte 2

Oglinda lumii e neagră.

Din nou, Microtexte

Coşmar

VINO CU NOI.
Erau acolo, în pasaj. Lucrurile. Lăsate la întâmplare. Lucrurile unor oameni care nu mai existau. Lucruri pe care le lăsaseră acolo ca şi cum s-ar fi dus undeva. Să răspundă la chemarea unei sirene. Sau la blestemul unei vrăjitoare.
Mă uitam la ele, neştiind dacă e vis sau realitate. Erau ca o dungă colorată de oroare, ducând spre o ieşire ce nu se vedea. Şi nu ştiam nici dacă îmi era frică. Doar că vreau să mă dau înapoi. Cineva, oricum, mă trăgea parcă înapoi. Şi am făcut un pas.
Dar dincolo era şi mai rău. Uşi blocate. Uşi transparente. O gloată fugind, în oroare, de spectrul unei femei fără cap. Spectru călare, gonind în hohote. Dincolo de uşi, indivizi în uniformă îşi tăiau degetele. Sau le prindeau înapoi. O vamă, fără îndoială. Semăna cu un aeroport. Mulţimea spărgea întotdeauna uşile. Mulţimea se speria de imaginile de pe ecrane. Şi dincolo de rampe erau doar alte scări.
Urma să înceapă şi acolo. Tot de la un telefon. Ochii ăia care sclipeau, şi apoi nimic. Aproape nimic, doar foamea. Dar aici exista o debara. O debara cu multe şuruburi. În debara era un bărbat rănit. Întotdeauna era un rănit, la porcăriile astea. Şi a mai venit cineva.
Cine?

Despre măştile W

Întâi au fost Îngerii, care au căzut. Apoi au fost Demonii, care au reuşit parţial. Al treilea val e din Măşti Negre, care au aşteptat ultimul Semn. Şi el a sosit. Surâsul Motanului din Wonderland.
Toţi suntem ciudaţi aici, Alice. Şi nicio ştiinţă nu ne poate explica Infernul.
(Microtexte)

VALS

Cea de a douăsprezecea ursitoare, cea neplătită, a vorbit:
- Ultimul ceas al copilului să fie primul ceas al bărbatului.
Vrăitoarea cea rea a urmat ursitoarei, şi a aşezat în parcul castelului un blestem sau o binecuvântare. Era o mărgică galbenă, din os, ce proorocea dincolo de poarta albă.
- Cel mai cumplit blestem este, desigur, o binecuvântare, a spus vrăitoarea. Fie să-ţi petreci viaţa în vals, copilaş.
Copilaşul a înţeles deci totul încă din prima noapte, şi tot din prima noapte a plâns. Umbra s-a lăsat asupra sa, acoperindu-l cu aripile. Era doar începutul unui vals rusesc, printr-o pădure foarte întunecată.
Ştia ce-l aşteaptă la capătul drumului - un lac verde. Şi pe lac pluteau flori roz de nufăr, rotindu-se la nesfârşit, în aceeaşi mişcare, ca un drog al speranţei.
Desigur, copilul era băiatul pe care-l dorise pentru friptură ursitoarea şi bărbatul pe care-l ceruse în aşternut vrăjitoarea. Şi fiindcă cinci zile de cunoaştere a morţii nu au fost de ajuns, vals a dansat la grajduri.

Microtexte, din nou

LABIRINTUL

Numai pentru că era acolo, mă deranja. Verde, misterios, sinistru. Amintindu-mi de un roman de King. Nu era chiar un labirint, zicea mintea mea cea glacială, în fond gardul viu ajungea până la mijloc. Şi mai erau brazi, bănci, statui ciudate, ca nişte copaci negri. Şi, desigur, micuţa bijuterie agăţată de un copac, într-un desiş. O inimă din metal argintiu, prinsă cu aţă roz. O inimă pe care n-o voia nimeni. O inimă de blestem.
- Numai o femeie nebună ar lăsa aşa ceva, am zis. Poate apari tu, Fiona.
Eram obişnuit să aştept cadavrele. Cele pentru care aşteptarea era prea lungă, prea grea. Cele care nu îngenuncheaseră şi nici nu avuseseră imunitate. Şi, într-un fel, a apărut. O domnişoară aproape înlăcrimată, pe o bancă izolată, sub cel mai bătrân brad. Nimeni nu se abonase la cadavrul ei, fiindcă era otrăvită cu principiul sfidării. De aceea, operaţiunea mea era simplă - adunam ce era de adunat şi îl duceam Dincolo. Arăta ca o femeie de 40 de ani, cu buze negre şi cu cicatrice de luptă. M-am uitat la ce notasem în carneţel:
Cristina Man, investigator particular, vasal de Dominant.
Suficient să ştiu că, probabil, fusese ucisă. M-am ridicat cu sacul pregătit. La început, mai spuneam binecuvântări sau blesteme. Acum doar lucram repede, notând numele Dominantului.
Când m-am apropiat de ea, m-a privit. Nu acea ultimă privire a unui trup lipsit şi de raţiune, şi de timp. Ochi trişti şi reci, analizându-mă. Vedea... ce? Nu găseam cuvântul.
- Bună, a spus. Ai venit prea devreme. Şi prea târziu.
Un vânt rece a trecut printre copaci. Labirintul părea şi mai verde, şi mai pustiu, şi mai lipsit de speranţă.
- Ştii cine eşti? am întrebat.
- Da.
- Ce vei face?
- Am să beau o cafea.
- Ar trebui să te însoţesc.
- Şi cine eşti tu?
- Lupul.
- Te-am mai văzut cu altă faţă.
- A fost de bine?
- Sau de rău, dar depinde pentru cine. Ce faci cu sacul ăla?
Am privit-o din nou. Încă era între plâns şi surâs. Dar eu spuneam doar adevărul.
- Venisem după trupul tău. Vestitorul mi-a dat... ştirea morţii tale.
N-a părut prea şocată.
- Renard... Mă doare umărul drept. O săgeată, probabil.
- Nu sunt medic.
- Ştiu. Nici eu nu sunt de mâncat. Nici de Renard, nici de alţii. Eu beau sânge. Eu sunt o Dracula.
Asta cam epuiza conversaţia. Am păşit lângă ea, spre Palat. Numele Dominantului trebuia să vină de la ea. Şi avea Dominant, chiar şi ca Dracula. BDSM era noua noastră religie. Uram religiile. Erau toate minciuni.
- Cum ai devenit aşa? a întrebat după o vreme.
- Mi-a şoptit o păsărică despre norocul meu, încă de la naştere. Probabil, era barza.
Eram rău cu cineva rănit. Nu-mi păsa. Toţi mureau într-o zi. Ori, şi mai rău, îşi întâlneau ispita.
- Eu mănânc friptură de păsărică, a spus sec. Noi, războinicii, nu acceptăm religia. Oricât ne-ar costa asta.
 Devenise cu totul alta, nu rea, doar un răspuns la vidul meu. Era rece ca blocul de gheaţă de care se lovise Titanicul. Nu o învinuiam, dar nu mă impresiona. Nici eu nu aveam imunitate la bici sau la săgeţi de atenţionare. S-a oprit la un chioşc de pe marginea străzii şi a cerut un covrig şi o cafea. Deasupra noastră, un corb a croncănit. Mi-am luat şi o gogoaşă.
- Şi la ce ajută friptura asta?
- Să văd.
- Ce?
- Un scaun gol în spatele tău, de exemplu.
Începea să mă enerveze. Să-mi doresc să fi fost moartă. A surâs cu un colţ al gurii.
- Ce simplu e, nu? Să-ţi doreşti să fii ca ei.
- Ei ne conduc lumea.
- Nu încă. Şi lumea e doar o carte din 78. O carte cu o femeie goală.
- Tu trebuia să apari aşa, cică. Poate data viitoare.
- Poate data viitoare a fost şi nu m-am văzut. Deci nu a fost.
Fusesem nesimţit. Acum speram să mă lovească.
- Poate. Eu nu spânzur fete la copaci, Victor o face. Dacă m-ai mai întâlnit, eram încă scutier. Adunam atunci, adun acum, dar singur.
- Era, în fond, a mea. Inima. Ţi-a plăcut?
- Am găsit doar una de fier.

👰

A sorbit prelung din ceaşcă şi eu am făcut, fără să vreau, un pas înapoi.
- Aveam nevoie de ea, chiar şi de fier. Tu, nu, a spus uşor răguşit.
Ce-mi venea să-i trag o palmă!
- Mi-ar fi plăcut, eu mănânc târfe obraznice.
- Van e Dominantul Clanului, a zis. Asta voiai să ştii, nu?
- Da, mulţumesc.
Van era un nume care potolea pe oricine. Am aşteptat să termine masa şi mi-am notat că nu se putea Întoarce. Nu că ar fi avut unde, dacă apărea tot aici. Oricum, Raiul era al doilea nume al Abatorului.
- Te voi lăsa la poarta Palatului, atunci, am zis.
- Pentru mine, e doar un magazin mai mare.
Pentru mine, era Iadul. S-a ridicat de la măsuţă şi şi-a mascat prost durerea.
- Rana?
Aveam un rar moment de remuşcare. Nu a răspuns. Am căzut în păcatul curiozităţii.
- Pentru ce era inima de fier?
- Pentru ce sunt.
- Ce eşti?
- Moartea. Moartea nu piere niciodată în Labirint. Şi ieşirea e pe unde ai intrat.
Nu aveam ce mai zice la asta, nici ce mai întreba. La ieşirea pe aleea Palatului, i-am întins un bileţel albastru. Era cartea de vizită a Prinţului Azrael, şi o dădeam foarte rar. M-a privit lung, cu ochii ei căprui. Îl considera pe seniorul meu un duşman?
- Da. Acum da. Şi ne vom mai vedea.
Cu un oftat uşor, a intrat pe alee. I-am simţit, pentru o clipă, durerea. Am ştiut de unde vine, şi nu mi-am mai dorit să fiu ca ei. Într-un fel, devenisem ca ei, dar simţeam că era prea târziu. Moartea, a? Şi nici ea nu era fericită, în tot rahatul ăsta cu mâncători de cadavre. M-am întors la lucru. Pe scaunul meu gol era un cadavru pentru Morgă, o blondă cu ochii albaştri care fusese secretara lui Valmont,
- Ce fetiţă drăguţă eşti tu! am şoptit. Tati te-a strâns de gât.
Am notat pe fişă noul rol - Păpuşă sexuală, Veronica. Uite că nu trebuia să merg la Abator, doar la sex shop.
Cuvintele Cristinei mi se învârteau încă în cap. Ne vom mai vedea.
Inima ei de fier i-ar fi oferit nu libertarea, ci independenţa în treceri. Dar bileţelul albastru al Prinţului Azrael arăta că decizia fusese a lui. Duşmanul, ha? Era atât de importantă, atât de periculoasă? Probabil că da. Un tribut ca mine nu avea de unde şti asta. Un bastard nobiliar, care nu participa la distracţiile rasei pure.
Ne vom mai vedea. 

Teribila mărturisire a Pălărierului Nebun

Alice s-a apropiat sfioasă de Pălărierul Nebun. Pisica surâdea prea lasciv pentru ea.
- Bună seara, a spus. Vă cunosc de undeva.
- Desigur, multă lume mă cunoaşte. Mă numesc Satan, Regele Iadului şi sunt cel mai naşpa demon de pe suprafaţa terestră.
Alice era puţin nedumerită.
- Credeam că demonii au coarne, nu pălării.
- Ah, asta... Vezi tu, Alice, am băut prea mult ceai pe Marte.
- Pe Marte?

- De acolo vin. Eu şi Iepuraşul Schizofrenic eram prieteni, dar el avea probleme în dragoste, şi eu financiare.
- Nasol, a comentat Alice. Uneori, şi eu am. E din cauza Copilului porc al ducesei.
- Acela care strigă "ET me"? Oh, lui i-au greşit bacteria marţiană. Vrei un ceai, Alice?
-  Dacă e o ceşcuţă din acel serviciu, da.
Pălărierul a scos foarte multe ceşcuţe, dar unele erau mai interesante decât altele. Alice a băut mult ceai şi s-a simţit bine. Undeva, în Apusul cinematografic, Regina îşi rătăcise capul la o bancă străină. În fond, lucrurile erau misterioase şi sinistre.

Scufiţa Moşie şi Lupul

- Nu te pot ajuta, Scufiţă Moşie, a spus Lupul. Doar să dau indicaţii preţioase.
- Nu vreau să fiu ajutată, a spus Scufiţa Moşie. Vreau să dovedesc superioritatea rasei sau să primesc un cadou teribil şi sinistru, cu care să mă duc pe planeta Marte,
- Coool, a zis Lupul. Superioritatea se dovedeşte la pădurar.
- Ce chestie! Cum?

- Faci 3 heri potere, 2 tranşe de piticenii şi o coroniţă din capete micşorate de mort, furate de la cimitir.
Scufiţa a meditat budist trei minute.
- E prea complicat. Mai bine bagă aia cu cadoul teribil şi sinistru, că pe Marte se ajunge peste 5 milioane de ani şi cinci minute.
Lupul a băgat-o. Era teribilă şi oarecum sinistră, fiind plină de păr.
- Vei avea o revelaţie, a spus oarecum important Lupul.
- Vom vedea, a spus şi mai importantă Scufiţa, care se simţea de acum neagră.
A plecat prin pădure cu un coşuleţ de grenade, kalaşnikoave  şi săbii ninja, de la Bun I Ka. Pe drum, într-o poieniţă, a venit şi revelaţia,
- Chestiile astea chiar explodează, a spus Scufiţa. Îmi voi zice Ninjiţa.
- N-ai să-ţi mai găseşti drumul către casă! a urlat de după un copac scorburos un popândău.
Scufiţa a tras spre el o rafală scurtă şi a înţeles cât de importantă era, de fapt, meditaţia budistă. Totuşi, domnul Budha nu o avea de 22 de centimetri, model militar, ca atare nu putea fi Calea ei. Scufiţa a decis să fugă pe Marte, dar până atunci avea să intre într-o sectă teribilă şi sinistră. Îi spunea Coşul Zilnic.

Schizofrenică

Iepuraşul Schizofrenic a bătut la uşa mea pe 16 martie, la ora 16. Arăta ca un iepuraş de 1,6 metri, cu mantie roşie de superman, tricou inscripţionat cu numele şi chiloţi de boxer, albaştri. Nu părea deloc un ins costumat pentru vreo reclamă mai dementă.
- Bună seara, stimabile, a zis. Am venit să vă solicit serviciile.
- Aaaa, am mormăit, eu sunt detectiv particular.
- Exact. Am bani.
- Cool, am spus.
Şi-a scos din buzunarul şortului portofelul. Avea degeţele ciudate, de iepuraş. Îmi venea să râd la fel de schizofrenic.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule...
- Bunny, a spus. Domnul Bunny.
- Desigur, am murmurat.Deci...
- Mi-am pierdut serviciul de ceai. Posibil să mi-l fi luat Regina cea Rea.
- Înţeleg. Unde locuiţi?
- În pădure, pe lângă Alice.
Am chicotit puţin isteric.
- Alice, din Ţara Minunilor.
- Întocmai, a spus oarecum indignat. Suntem un colectiv minunat. Sunt pe acolo şi Frodo, Sperietoarea de Ciori, şi Lupul cel Rău.
- Nu cred că ştiu unde e pădurea asta. De fapt, nu vă pot ajuta.
- Păcat. Dar poate vă răzgândiţi.
- Nu cred.
- Ei. vom vedea.
Mi-a lăsat o hârtiuţă cu un număr de telefon mobil şi a ieşit, cu un Zen remarcabil. Am rămas puţin pe gânduri. Şi aş fi stat mult şi bine aşa, dacă nu-mi zbura o piatră prin geam. Am pus mâna pe pistolul cu apă şi am ieşit în stradă. Nu se vedea niciun golănaş de ăsta de cartier, pus pe glumiţe proaste. Brusc, m-am întrebat de ce am pistol cu apă şi nu unul cu gloanţe. Nu găseam nicio explicaţie. Pe trotuarul de vizavi trecea un grup de 7 pitici.
- Ok, am spus, e timpul să beau o cafea.
Am reintrat în agenţie şi am astupat cu o folie de plastic geamul spart. Apoi mi-am făcut o cafea. Nu mai ştiam ce zi e. Aproape uitasem cum mă cheamă. Sigur, nu Prinţul cel Fermecat. Cum mă priveam aşa saşiu, semănam mai degrabă cu un pirat din Caraibe. Am studiat piatra care-mi aterizase, printre cioburi, pe birou. Avea un aer vag melancolic şi albastru. Scria pe ea ceva, un fel de rune.
- Destinul te va atinge, imediat ce ieşi din birou, am citit. Destinul... Ciudat. Totul e ciudat.
La fel a părut şi după ce mi-am terminat cafeaua. Tipul care repara geamuri nu răspundea. Am încuiat biroul şi am plecat spre casă, înainte să apară şi Scufiţa Roşie. Iepuraşul ăla Schizo probabil că lucra la Playboy.

Maşina neagră a ţâşnit de după colţ. Decapotabilă, cu un Grimm Reaper la volan. Coasa era rezemată de portiera aferentă locului mortului. Grimm era îmbrăcat într-o pelerină lungă, neagră, din care ieşeau mâinile doar os şi care ascundea o privire de foc. A oprit cu scrâşnet de frâne.
- Hai cu mine, H.L., a spus oarecum metalic.
- Unde?
- Să bem o limonadă.
- Nu vreau.
- Doar nu te temi?
Am surâs.
- După Iepuraşul Schizofrenic, nu mă tem de nimic.
- Serviciul ăla al lui de ceai o fi distrus demult. Când nu e Regina cea Rea, e nevasta. I-am spus că e prea microbist...
Absurdul dialogului ajungea la cote inimaginabile. De pe acoperişul fierbinte al brutăriei, a căzut o pisică neagră. Avea la gât o fundiţă roşie.
- Miorlau, a spus.
- Miorlau, a răspuns Grimm. Ce mai faci?
- Mi-a dispărut cutiuţa cu oase de şoarece, a miorlăit Pisica.
- Oh, se pare că avem un cleptoman aici, a zis Grimm. Ce propui, amice?
- Aaaaa... Să ardem o biserică? Evident, dzeu s-a îmbetat.
- Dzeu... El mereu e o cantitate neglijabilă.
Acestea fiind spuse, eu, Grimm şi Pisica am dat foc la trei biserici şi o benzinărie. Era Sfârşitul Lumii, şi nimeni nu mai bea ceai.

Uite că mai apar