Masca veneţiană (Inspirată de Alice in W)

Masca veneţiană iubise un bărbat. Ca să aibă inimă, fusese femeie. Acum, Masca nu mai avea de la acel bărbat decât un micuţ medalion. Îl purta rar şi nu era sigură că nu-i aduce ghinion. Şi acel medalion, un dragon debusolat, a atras atenţia Florentinului la intrarea în parcul Domeniului.
-- Bună, Mască, a spus. Azi îţi voi împiedica mişcările.
-- Bună, Asasinule, a răspuns Masca. Azi Îţi voi permite să mă legi. Dar dacă mă dezleg, eşti blestemat să mă ântâlneşti mereu cu această faţă.
-- Sau poate binecuvântat?
-- Sau poate binecuvântat.
A legat-o cu aţă albă, de un foişor alb unde nu se întâmpla niciodată nimic important. Asta, dacă ignorai faptul că un nobil îşi consuma amanta. Desigur, pentru Mască un astfel de obicei nu era o noutate, dar ea prefera pizza. Era, în fond, o mască proletară în gusturi, iar Veneţia ei semăna cu ştrandul. Ca să se elibereze, Masca a scos două cărţi. Pe una scria Diavolul, Pe alta, Moartea.
-- Ce ciudat, a spus Masca. Mă întreb dacă Moartea chiar călăreşte.
Asta, fiindcă Moartea era desenată pe un cal verde. Masca a concluzionat pentru sine că verdele e o culoare norocoasă, care se potriveşte şi dragonilor, Deşi bărbatul care îi luase inima fugise de Soartă, Masca încă găsea acel obicei ruşinos. Soarta a zis să răspundă la întrebare şi Moartea a apărut călare. Din păcate, sau poate din fericire, calul era absolut negru. Considerând că Soarta şi Moartea sunt puţin în urmă la desenul Domeniului, Masca a scos foarfeca verde şi şi-a tăiat legăturile.
-- Ce foarfecă mişto, a spus Florentinul.
-- Tu de fapt ce faci aici? a zis Masca.
-- Am venit să tai copii.
-- Pentru ce?
-- Pentru pizza. Peperoni. Mă gândeam că vrei să-i salvezi.
-- Nicidecum! Eu vreau doar să dansez şi să mă bucur că nu mai sunt nori negri peste capul meu.
-- Cerul albastru nu e deloc mai lipsit de griji. Piraţii ştiu asta cel mai bine.
Masca a surâs, s-a ascuns de cuţitul însângerat al Florentinului şi a prins o aţă neagră într-un copac. Apoi a mâncat ceva ciuperci otrăvite, a rupt o floare galbenă şi a zdrobit-o între palme. Între timp, Vrăjitoarea cea rea a plâns că nimeni nu mai face copii la proţap.
-- Sunt moderni, a spus Florentinul. Mâncăm carnea pe feliuţe delicat aranjate şi ornate cu ardei roşu.
-- Să ştii că da! a aprobat Masca. Se usucă uşor şi e plăcut la gust.
Masca nu primise în dar de la Vrăjitoarea cea Rea decât foarfeca. De aceea, de câte ori vedea un tron se urca pe el şi se simţea bine. Vrăjitoarea totdeauna se băga în seamă şi, dacă nu-i ieşea pasienţa, strica mersul tramvaielor.
-- Nu te supăra, Mască, a spus la despărţire Florentinul. Tramvaiul tău încă mai hoinăreşte.
-- Ce tramvai?
-- Cel verde. De noroc.
Masca nu a mai găsit nimic de întrebat. Verdele o adormise când bărbatul ei cu barbă plecase în braţele Vrăjitoarei, ca să devină Lup. Din păcate pentru toţi, fusese, până la urmă, doar un copil. Când nu deveneau pizza, copiii umpleau sticlele din pivniţele Palatului şi apoi vitrinele de prăjituri.
-- Pentru verde, îmi trebuie roşu, a spus Masca şi mantia ei a căpătat culoarea macilor.
Plecând din parc, Masca a simţit renăscând căldura medalionului. Mirosea a pizza, iar masca s-a gândit la ketchup.