Am închis caietul, pe care Robin îl socotea prea frumos pentru mine. Erau gânduri care ar fi fost scump plătite, dacă le-ar fi citit Preatorianul. Din fericire, sau poate dintr-o nefericire de ordin mai general, puţină lumea ştia să citească în partea asta a Domeniului.
Soarele răsărea rece. De undeva, iarăşi se auzeau urletele câinilor de vânătoare. O parte din mine o ura şi o parte o savura, vânătoarea asta. Făcea din mine un fel de tâlhar, în foarte multe feluri. Un tâlhar de timp neobservat, binecuvântat şi blestemat de originea sa umilă. Am pus caietul în scrin şi am surâs. Azi se aştepta prezenţa Praetorianului printre noi. Probabil, alegea.
-- Jackin!
Vocea foarte îngrijorată a lui Robin.
-- Da, am spus şi am ieşit din încăperea de la baza Turnului.
Am dat de Administrator deja îngenuncheat lângă armăsarul unui oaspete pe care ar fi trebuit să nu-l mai recunosc. Un Vânător de care soarta de bastard mă despărţise. Lordul Charles.
-- Mylord, am murmurat, cu privirea plecată.
-- Băiete.
Aceeaşi voce dispreţuitor benevolentă. Şi aceleaşi amintiri tulburi, dureroase, sinistre.
-- Am nevoie azi de tine, să mă duci în pădure. Am auzit că te pricepi la capcane.
-- Cum doriţi, mylord.
Mă pricepeam destul cât să am spatele biciuit.
-- Să mergem.
-- Pe jos?
I-am simţit imediat furia.
-- Cum altfel, Jackin?
-- V-aş încetini, mylord, să alerg pe lângă armăsar.
-- Îmi permit răgazul, Jackin.
O schimbare periculoasă în voce. Aerul visător al cuiva care a decis să ucidă. Şi o femeie cu mantie neagră, apărând pe un armăsar ciudat, portocaliu.
-- Lord Charles, nu-i aşa?
-- Domniţă. Nu cred că ne-am mai întâlnit.
-- Lady Corvinus. Dar prietenii îmi spun Raven.
A tresărit.
-- E un nume care mi-a fost pomenit de un amic. S-a plâns că l-aţi blestemat, mylady.
-- Posibil, domnul meu. Am acest talent, printre altele. Am auzit că mergeţi în pădure.
-- Da.
-- Aş vrea să vă însoţesc.
-- Mă duce băiatul.
-- Aşa?
Furia lui a cabrat armăsarul. S-a stăpânit cu greu să o lovească.
-- Poate doriţi să împărţiţi calul cu el.
-- Poate mergem toţi per pedes, mylord. Aerul curat şi mişcarea mai şterg din blesteme, se spune.
A făcut un gest mic, neglijent, cu mâna, şi am ştiut că o lovise de la distanţă. Ăsta era unul dintre lucrurile care se schimbaseră pe domeniu. Am avut fără să vreau un mic salt de pisică, din dorinţa de a-i sări în ajutor. Aşa am văzut că abia venise de pe drum, mantia şi cizmuliţele îi erau prăuite şi purta pantaloni.
-- Ce vrei de fapt, Lady Corvinus?
Deci şi ea era un bastard, doar de alt fel.
-- Ca de obicei, aduc un mesaj.
-- De la cine?
-- Soarele Negru.
A tresărit şi şi-a forţat un surâs larg.
-- Pentru mine?
-- Pentru Domnia Ta, Lord Charles.
A scos din pungă un bileţel împăturit şi i l-a întins. L-a citit şi s-a încruntat.
-- Mulţumesc, Lady Corvinus. Să mergem la plimbare, atunci. Eu, Domnia Ta şi băiatul.
Doamna s-a uitat la mine. Avea ochi negri şi foarte pătrunzători. Am ajutat-o să coboare. Mâna îi era caldă şi blândă. Aproape m-am îndrăgostit, privind-o. Dar era mai bătrână decât părea. Şi mai îndurerată.
-- Cum te cheamă? a întrebat.
-- Jackin, mylady.
-- Mă bucur să te cunosc, Jackin.
-- Mulţumesc, mylady.
Am pornit toţi trei spre pădure. Nu era departe, umbroasă, misterioasă, plină de daruri, uneori. Şi de totemuri.
Am mers o vreme în tăcere. Eu primul, ei în spate. Simţeam uneori privirea Lordului Charles pe spinarea mea, ca un bici.
-- Vă plac sufletele îndurerate, Lady Corvinus?
-- Vă simţiţi îndurerat, Lord Charles? Şerbii se presupune că nu au suflet.
-- Minunat! Sunteţi prima libertariană pe care o cunosc.
-- Şi Domnia Ta, primul purist.
Un foşnet în lateral, o creangă căzută, un prilej de a privi în spate. O prinsese de braţ şi o ţintuia cu privirea. Umbrele tot mai grele ale brazilor cădeau peste ei.
-- Ce căutaţi în pădure, Lady Corvinus?
-- Alune. Domnia ta?
-- Vânat.
-- Mort sau viu?
-- Haideţi să vedem ce ni se oferă, Lady Corvinus.
O făcea să-i dorească mângâierea sau lovitura.
-- One more night, and the Devil got my soul, a şoptit ea.
-- E o parolă pe care a folosit-o deja cineva, a surâs şi mai rece Lordul Charles.
-- The Devil has my soul, mylord. Doar că...
-- Da, a şoptit el, şi ştiam deja că o posedă din picioare, ca pe orice ţărancă de pe domeniu. Doar că...
A gemut.
-- Doar că Domnia ta semeni cu un scorpion, iar eu urăsc insectele.
-- Domnia Ta te-ai oferit să ne însoţeşti, Lady Corvinus, pentru a salva un biet argat.
-- Eu nu port mască albă, mylord. Nu salvez pentru a suferi, şi nici doar pentru plăcere.
S-a apropiat de ea şi a cuprins-o de mijloc.
-- Dar îţi place ce-ţi fac?
-- Da.
-- So easy. Dezamăgitor.
-- Şi simplu.
-- Să adunăm alune, atunci, mylady. Voi folosi aplecările Domniei Tale.
Aplecările doamnei erau scurte şi robuste. Lordul Charles ţinea să dea din coapse de fiecare dată, împungând scurt, în aşteptarea următorului geamăt. Alunele se adunau în desagă. Am început şi eu să caut castane şi conuri.
-- Păstrează-le tu, castanele, mi-a spus. Şi conurile le împărţim.
-- Caută şi nişte pietricele de baie, Jackin, a zis Lordul Charles. Între timp, am s-o tăvălesc pe doamna puţin.
A trântit-o în iarbă înainte să apuc să mă îndepărtez. Aproape am simţit că să schimb cartea fusese o greşeală. Încă mai visam decari, uneori.
Când m-am întors, arăta roşie la faţă şi furioasă, iar el semăna cu un motan.
Adunasem destule castane şi conuri. Ea adunase destulă durere. Totuşi, ceva din ochii ei umezi spunea că e mai periculoasă ca oricând.
-- Mă bucur că v-am satisfăcut o fantezie, Lady Corvinus, a rânjit Lordul Charles.
-- Sunteţi, desigur, priceput în fantezii, domnul meu, a spus doamna.
-- Chiar şi în realitate, a surâs Lordul Charles.
-- Realitatea are mai multe cercuri decât credeţi, mylord.
-- Sunt cercuri ca ale lui Jackin, pe care nu doresc să le aprofundez, mylady.
-- Atunci aceasta va fi răzbunarea mea.
A prins-o iute de braţul drept, trecându-şi mâna peste mijlocul ei.
-- Crezi că-ţi voi îngădui să te răzbuni, ţărăncuţă?
-- Sper că nu.
I-a dat iute drumul, şi ea s-a sprijinit de un copac. A căutat adânc sub chipul ei, ca şi mine. Nu era cea pe care fusesem trimis s-o exorcizez.
-- Şi dacă niciodată nu vei şti, Lady Corvinus, pentru ce venisem de fapt?
Am văzut cel mai îngrozitor şi ucigător surâs.
-- Dar ştiu, Mylord. To make me a Bathory.
-- Da.
-- Şi nu doresc.
-- Atunci veţi fi soţia mea, Lady Corvinus, şi nu e nimic mai îngrozitor ca asta.
-- Oh, mylord, nu sunteţi pregătit să fiţi soţul a ceea ce sunt.
-- Şi ce eşti, draga mea?
-- Sabbath.
-- E un principiu foarte generos.
-- Întocmai, Generale. Unii dintre noi nu am uitat că acesta era ţinutul nostru, înainte ca ale voastre corăbii să apară.
Un şarpe verde, o făclie portocalie şi un trandafir negru au clipit prin ochii ei, dar el doar a schiţat aceeaşi grimasă batjocoritoare.
-- Mă bucur.
-- Acum, dacă domnia ta a terminat, îl voi ruga pe Jackin să mă conducă înapoi.
-- Eu abia am început, mylady. Dar dacă preferi compania servului...
-- A adunat conuri pentru mine.
-- Foarte bine.
El s-a întors spre desiş, iar eu am mers în tăcere alături de ea. Era obosită şi mirosea a sânge.
-- Te întrebi cine sunt. Sau ce sunt.
-- Poate, mylady.
-- Sunt ceea ce ei urăsc. Un profet. Şi, uneori, cuvintele profeţilor sunt scrise pe zidurile Infernului.
-- Mă poate lua pe mine în locul domniei voastre, doamnă.
S-a oprit şi m-a privit cu un surâs protector şi extrem de dureros pentru mine. Ca şi cum lua decizia unui război sau a unui masacru care nu se va putea termina niciodată.
-- Noi doi vom face multe împreună, Jackin, când va veni vremea cuţitelor.
Şi aşa ne-am întors la castel. Ştiam că, în urma noastră, Lordul Charles vâna muieri goale prin pădure, să le prăjească la proţap. Şi, aşa mândră cum era, Lady Corvinus avea să se servească din friptură. De aceea şi gândurile mele de exorcist, sarcinile Ordinului se topiseră în pofta unui miros ameţitor.
-- Caietul meu, am şoptit. Am un caiet, doamnă, în care scriu gânduri ascunse şi lucruri care nu s-au mai întâmplat.
-- Vrei să ştii numele tău adevărat, nu-i aşa?
-- Da.
-- Dacă ţi-l spun, Moştenirea mea, Moştenirea lui Kain, se va uni cu ceea ce vampirii numesc Codul Sângelui.
Ieşeam pe poteca spre fântână.
-- Tot sunt un bastard, doamna mea.
-- Te numeşti FitzChivalry. Şi ai fost trimis aici ca ostatec, dar şi exorcist, de Soarele Negru.
-- Am o misiune imposibilă, doamnă. Vânătoarea a devenit...
-- Doar o crimă.
-- Da.
-- Atunci vom fi mai ucigaşi decât ei. Ăsta era şi mesajul.
Era un blestem pe care spinarea mea mereu biciuită îl putea accepta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu