marți, 13 noiembrie 2018

Masa neagră

L-am întâlnit pe Cardassian Prime printr-o umbră. O trecere fugitivă spre o masă mult mai interesantă decât a lui, cea cu mâncare. Îşi scurgea ochii după el o japoneză dezaxată. S-a dovedit că avea de gând să stea pe planetă cinci minute. Eu voiam să mănânc. Nu suportam mincinoşii, chiar şi sub formă de sadici cardasieni. Totuşi, m-am aşezat la masa lui. Eram, în fond, ghicitoarea.
-- Ce vezi, Cassandra? a întrebat Cardassian Prime.
-- Nimic ieşit din comun, generale.
-- Îţi rişti capul cu răspunsul ăsta.
-- Nu-mi place uşa ta, deşi are numărul 19. Capul meu stă bine unde stă.
-- Nicio femeie nu m-a sfidat aşa! a urlat Cardassian Prime.
-- Atunci meriţi asta, generale. Fiindcă vezi doar femeia.
-- Ştii ce sunt, Cassandra. Mi-ai mai slujit.
-- Am uitat.
M-a privit foarte lung.
-- Prea bine. Sunt dator să-ţi aduc aminte atunci.
-- Dacă preferi trecutul, nu vei avea viitor.
Ştiam ce era, un negustor de sclavi. Ştiam câtă foame putea aduce. Ştiam ce trupe conducea. Şi nu avea de gând să cedez.
-- Spune ce ai de spus.
-- Mai bine ne aruncăm planeta în aer, decât să acceptăm sclavia.
-- Şi noul tău stăpân ce spune? a întrebat surâzând.
-- Am un senior, nu un stăpân.
-- Foarte bine, seniorul tău.
-- Îşi dorea pacea.
-- Tu ai fi preţul ei.
-- Exclus. Eu sunt al treilea Vânt. Ultimul Dragon.
-- Te pot trece iarăşi în umilinţă, Cassandra.
-- Doar angajându-mă, generale. Şi par un mercenar prea scump pentru tine.
-- Vom vedea. Ce pui cu adevărat pe masă?
-- O piatră colorată.
-- Ce ucizi?
-- O apocalipsă.
-- Care?
-- Trandafirul.
Era o enigmă, desigur. Şi un obicei mai vechi al meu, să pun totul pe o carte. Ultima carte, ultimul set.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cartea Eclipsei (Versete infernale)

* Cel mai mare dar pe care îl poate face un mare maestru satanist cuiva este o alegere informată. Întâi cade masca, apoi se destramă iluzia...