AL CINCILEA VĂL - Misterul se adânceşte

Două ore de muncă fără pauză nu fuseseră de ajuns ca să îndepărteze senzaţia de vomă pe care i-o stârnise vizita lui Karpov. Cristina trimise comunicatul despre prezenţa lui Alex la şedinţa festivă a Parlamentului, ultima din Bucureşti, şi rămase cu privirea pironită în gol. Nu ştia ce să facă. Nu se putea resemna să joace rolul de marionetă, la dispoziţia unui stăpân gata să inventeze mereu alte jocuri crude. Dar trebuia să fie foarte atentă, fiindcă nu era loc pentru niciun pas greşit. Înconjurată de duşmani pe care era nevoită să-i numească prieteni sau nici măcar nu-i cunoştea, putea deveni foarte uşor următoarea victimă.
Telefonul sună lung şi Cristina îl fixă, aşteptându-se la o altă veste proastă. Se smulse greu din înţepeneala mohorâtă ca să citească numele de pe ecran. Era comisarul Truşescu. Amintirea conversaţiei cu rusnacul îi făcu trupul şi mintea să se încordeze. Oare Karpov putea să asculte tot ce vorbeau? Dacă ai să te gândeşti mereu la el, n-ai să mai poţi nici respira fără să-ţi fie frică.
– Da, comisare? zise pe un ton neutru.
– Eşti ocupată, Cristina? Am primit o veste…
– Tocmai mă gândeam să fac o pauză. Poţi să vii la Departamentul media? E un bistro în apropiere.
– Într-un sfert de oră.
– Te aştept.
Cristina petrecu următoarele minute plimbându-se dintr-un capăt într-altul al încăperii. Biroul care-i păruse atât de confortabil când Adam o adusese pentru prima oară la noul loc de muncă era gata să se transforme într-o cuşcă. Una cu mobilă lucioasă şi aparatură modernă, dar tot o cuşcă. Nu lucrurile sunt de vină, ci oamenii care te înconjoară. Linişteşte-te! Mai bine te-ai gândi ce-i spui comisarului dacă aduce vorba despre crimă. Cu două minute înainte de ora fixată, Cristina îşi înşfăcă haina şi hotărî să aştepte afară. Era bine că-l trimisese pe Adam acasă. Nu mai avea nevoie de alte încercări de a o descoase, de alte priviri îngrijorate. Se întrebă, deschizând uşa, dacă rusul fusese de faţă când Volodea îl pedepsise pe Adam. Nu era deloc exclus. Poate chiar expertul, titlu suficient de vag cât să acopere orice, îl şi ajutase pe viitorul ei cumnat să-l chinuie pe Adam. Dacă aşa se întâmplase, se bucura că Adam nu-i povestise totul. N-ar fi putut îndura să mai dea ochii încă o dată cu Karpov fără să-l pălmuiască. Şi nu putea face asta.
Maşina albastră opri lângă bordură, împrăştiind un nor de fum şi tuşind ca o bătrână asmatică. Bine că nu trebuia să se urce în monstrul acela pe roţi! Nu doar oasele i s-ar fi zdruncinat, ci şi imaginea. În timp ce comisarul cobora, Cristina aruncă o privire circumspectă în jur. Îl văzu pe gazetarul de la „Deşteptarea” doar pe jumătate pitit după un stâlp. Ce mai vrea? E de-a dreptul enervant! Poate ar trebui să i-l prezint lui Karpov.  Uşurinţa cu care se născuse gândul o sperie. În cine se transforma? Prinse braţul lui Truşescu şi-i ură în gând lui Hâncu să-şi piardă slujba până la sfârşitul săptămânii. Imaginea lui căutându-şi disperat de lucru îi îmbunătăţi dispoziţia.
– Bistroul e pe prima stradă la stânga, zise Cristina. Chiar în capăt.
Truşescu era prea surescitat ca să-i observe toanele, iar Cristina reuşi să-şi lipească un surâs fad pe buze în vreme ce-şi potrivea pasul după al lui. Nu privi în urmă când cotiră. Ar fi însemnat să-i dea de înţeles gazetarului că se temea de el, că ar face un lucru necuvenit.
Lângă uşa vopsită în roz a localului era un stand de ziare şi Cristina îşi zări chipul pe prima pagină, în trei variante diferite. Cea mai apropiată publicaţie titra cu litere de-o şchioapă: Alex Corbu se însoară! Cristina se strâmbă. Femeia descrisă în articolele confraţilor nu avea în comun cu ea decât CV-ul. Primise deja vreo zece solicitări de interviu şi nu avea chef să le răspundă. Începea să se simtă ca o maimuţă dresată să facă frumos pentru public.
Intrară unul lângă altul, iar chelnerul, un omuleţ burtos, sprintă surprinzător spre ei, cu faţa transformată într-o mască de încântare. Le oferi cea mai bună masă, scutură zelos câteva firimituri şi alinie fără să fie nevoie tacâmurile. Cristina ghici că o recunoscuse, dar fu mulţumită că măcar nu-i cerea un autograf şi nici n-o întreba cum era să împartă aşternutul cu Alex.
Comandă o limonadă şi o felie subţire de tartă cu mere şi frişcă, spunându-şi că erau mari şanse să citească şi despre asta în ziare, a doua zi. „Logodnicei preşedintelui îi plac dulciurile”. „Îl înşală pe Alex?” Ori „Cina cu preşedintele, gustarea cu un comisar. Are Cristina Man mâinile curate?” Apariţia chelnerului îi opri monologul interior înainte să se transforme într-o criză isterică de râs. Tarta era proaspătă şi limonada chiar părea preparată din fructe, iar zâmbetul Cristinei deveni ceva mai sincer.
Truşescu se aplecă spre ea.
– M-au sunat de la Bucureşti, un fel de serviciu special. N-am auzit niciodată de ei, dar sunt legitimi… Au spus că există un medium în Iaşi care mă poate ajuta să aflu cât mai multe despre criminal. Nu o vrăjitoare, ceva... ştiinţific. Experimental. Un fel de...
– Felicitări, îl întrerupse poate cam repede Cristina.
Cuvintele aveau gust mai acru decât limonada. Dacă darul venea de la Volodea, se putea dovedi otrăvit. N-are ce fi mai rău! Dar lucrurile nu erau atât de simple, iar Cristina începu să studieze faţa de masă. Truşescu o prinse de mână, silind-o să-l privească drept în ochi.
– Sunt convins că ştiai despre asta.
La început Cristina vru să se prefacă, să nege că ar avea vreun amestec. Dar ea îl aruncase în gura lupului şi-i datora măcar un grăunte de sinceritate.
– S-ar putea să aibă legătură cu eşaloanele preşedintelui. Lasă-i să te ajute! Cine e mediumul?
Truşescu scoase un fel de sunet gâtuit şi Cristina îi simţi degetele tremurând puţin.
– Voi afla până diseară, şopti comisarul şi-i eliberă palma.
Câteva minute, Cristina mâncă tacticos, în timp ce comisarul mai mult se juca decât bea dintr-o cafea tare. Chelnerul îşi căuta din când în când de lucru la mesele învecinate, iar Cristina se stăpânea tot mai greu să nu-l uşuie ca pe o gâscă. La a treia trecere cu tava goală prin dreptul lor, nu mai rezistă.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Aaaa, mă gândeam... Dacă aţi putea... Pentru băiatul meu...
Scoase din buzunar o gazetă tipărită pe hârtie proastă şi Cristina făcu ochii mari. „Sexy gospodina” nu se număra printre publicaţiile pe care le-ar fi consultat pentru revista presei. Chelnerul o răsfoi iute, dar Cristina tot apucă să vadă sânii impresionanţi ai brunetei de pe prima pagină, acoperită extrem de sumar de un şorţ de bucătărie. Îşi simţi obrajii îmbujorându-se. Revista fu deschisă în fine la pagina cinci şi Cristina văzu încă o fotografie a sa cu Alex, ţinându-se de mână. Cu greu îşi opri hohotul citind titlul. Ea i-a sucit minţile celui mai sexy bărbat din România: Ce se ascunde sub masca de ingenuă a Cristinei Man?
– Pentru Mircea, dacă se poate, şopti chelnerul.
– Câţi ani are băiatul?
Încurcătura evidentă a grăsunului îi spuse tot ce dorea să ştie. Fiul său era o invenţie. Mâzgăli o semnătură lăbărţată sub mesajul cerut de chelner.
– Consumaţia e din partea casei, spuse chelnerul.
Imediat ce individul se eclipsă, Truşescu scoase din buzunar un reportofon mic şi o pereche de căşti. I le întinse şi îşi încrucişă mâinile pe piept.
– M-am gândit că vrei să asculţi.
– Ce-i asta?
Deja bănuia ce avea să audă.
– Caseta de la 112.
Cristina îşi pocni degetele pe sub masă. Nu era sigură că-şi doreşte să asculte glasul criminalului. Dacă-l recunoştea? Dacă era Karpov? Sau… Să refuze însă i-ar fi părut curios comisarului. Doar ea îi ceruse s-o ţină la curent cu ancheta! Îşi îndesă căştile în urechi şi apăsă pe butonul roşu. Vocea de pe bandă sună clar şi tare, de parcă ar fi venit chiar din spatele ei. O găsiţi pe ticăloasă pe strada Armoniei. Baba a rămas fără cap. Cine are ochi să vadă... Apoi declicul.
– Atât? Trei propoziţii?
– A spus esenţialul, nu? S-a sunat de la o cabină telefonică. Aia de lângă tribunal. Sunt sute de amprente pe ea şi nicio cameră de supraveghere care să acopere zona. Jandarmul din clădire n-a văzut nimic.
Glasul nu-i spunea nimic Cristinei. Luă ultima înghiţitură de prăjitură, repetând în minte cele auzite.
– O găsiţi pe ticăloasă. Da, pare logic să fie criminalul. Aţi mai aflat ceva?
Truşescu scotoci în buzunar după pachetul de ţigări, dar se opri înainte să-l deschidă. Din cauza mea. A copilului. De parcă fumul ar fi cea mai mare problemă!
– Nu mare lucru. Victima e, după cum ştii probabil, Vera Anea, de şaptezeci şi unu de ani. N-are familie, n-a lucrat niciodată. Cauza decesului e evidentă. Lovitura a venit din spate, cu o lamă foarte ascuţită. Asasinul e stângaci. Baba era aşezată la masă când a fost decapitată, ochii i-au fost scoşi cam după doişpe ore. Vera nu avea în sânge alcool ori stupefiante. Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat în casa aia, da-i chiar mai bizar decât povestea de anul trecut.
Cristina le interzise amintirilor să dea năvală. Trecutul era istorie. Sau nu? Vera a fost ucisă pentru că a greşit când te-a povăţuit? Aproape că nu voia să afle răspunsul la întrebarea asta.
– A fost un singur ucigaş sau mai mulţi? întrebă. Aveţi vreo idee?
– Încă nu. Nimeni dintre vecini n-a văzut şi n-a auzit nimic, ca de obicei. Nu s-a găsit decât sângele ei. În rest, locul era curăţat de orice amprente, urme de salivă sau fire de păr. Într-un fel, criminalul ţi-a făcut un serviciu. Nu şi mie. Toate secretele astea... N-ai sentimentul că prea multe chestii urâte se repetă?
– Nici eu, nici tu nu vom păţi nimic.
Împinse farfuria şi sorbi restul de limonadă fără să-i mai simtă gustul. Comisarul n-avea habar cu cât de multe trebuia ea să jongleze, cât de amestecat era şi el în acea istorie neagră. Iar pentru protecţia lui, era mai bine să nu afle niciodată. Karpov n-ar fi ezitat să-l elimine dacă l-ar fi considerat un pericol, iar Alex nu l-ar fi apărat. Dar pe mine chiar poate să mă apere? Crede că da, însă uite ce mi-a făcut Volodea! Ce l-am lăsat să-mi facă.
– Spuneai că Vera n-avea rude? Ce se va întâmpla cu trupul?
– Popa de la Biserica Domnească, părintele Andrei, m-a căutat mai devreme. S-a oferit să se ocupe de înmormântare. A aranjat deja pentru 24 ianuarie.
Cristina fluieră de surpriză.
– Un preot vrea să îngroape o vrăjitoare? Ciudat! Şi a aflat foarte repede. Se cunoşteau?
Truşescu ridică din umeri.
– Spune că l-a rugat chiar ea să se ocupe de aranjamente, când va veni vremea. I-a lăsat şi nişte bani. Părea sincer zguduit, dar nu se poate să nu fi fost la curent cu felul cum îşi câştiga traiul Vera! Poate lucrau mână în mână, popa deschidea cartea şi trimitea babele superstiţioase la Vera... Oricum, am de gând să urmăresc atent înmormântarea.
– Bine. Ucigaşul pare avid după atenţie. Poate îşi arată faţa la cimitir. Cine ştie, poate ne trimite vreo scrisoare...
– N-ar fi rău, dar am învăţat să nu fiu optimist. Prefer să nu primesc niciun alt mesaj, decât unul scris cu sânge. Mă tem că, orice-aş face, crima va transpira în presă. Până diseară, telefonul va începe să-mi sune.
Cristina surâse amar.
– Chiar să vreau, şi n-aş putea să-i opresc pe toţi! Insistenţele mele n-ar face decât să le sporească suspiciunile. Nu, doar am să-i sfătuiesc pe băieţii de la oficios să nu dea mare atenţie crimei. Mai mult de-atât...
– OK, o decizie înţeleaptă. Drăcia dracului! În fine, să mergem...
Cât timp Truşescu aduna reportofonul, Cristina încercă să descopere dacă fuseseră urmăriţi. Doar două mese erau ocupate, încă dinainte să ajungă ei la bistro. Un cuplu în vârstă molfăia, nepăsător la orice altceva decât conţinutul farfuriilor. În colţul opus, două fete chicoteau deasupra unei reviste. Nimeni nu-i părea suspect şi, oricum, se simţea destul de sigură pe sine. Conversaţia cu poliţistul se purtase pe un ton destul de scăzut cât să nu prindă altcineva vreo vorbă. Singurul lucru care ar fi stârnit la o adică interesul unui gazetar era faptul că folosiseră reportofonul. Ei bine, avea să găsească o explicaţie şi pentru asta. Îşi privi ceasul.
– Te întorci la Media? zise comisarul.
– Du-mă la ziar. N-am fost pe acolo de când m-am întors la serviciu.
– Sigur, murmură Truşescu şi o ajută să se îmbrace.
Chelnerul îi însoţi până la uşă, iar Cristina îşi folosi ultima firimitură de răbdare ca să ignore elegant felul cum îi fixa posteriorul.
–  E-o mare onoare să vă avem printre clienţi. Am fi încântaţi dacă aţi reveni la noi!  şopti chelnerul şi se prăvăli peste mâna ei.
Sărutul umed o luă prin surprindere pe Cristina.
– Mulţumesc. Alex are nevoie de susţinerea tuturor cetăţenilor pentru reformele sale.
Ieşind din bistro, Cristina îşi şterse palma cu un şerveţel umed. Nu se aşteptase să fie atât de complicată viaţa de cealaltă parte a obiectivului! Un fulg mare şi rece îi ateriză pe obraz, iar Cristina lăsă capul pe spate, dorindu-şi ca zăpada s-o ascundă pentru totdeauna de privirile cercetătoare ale ziariştilor. Cerul, brăzdat de nori lungi şi subţiri ca nişte ţigări aruncate la întâmplare din pachet, avea însă socotelile lui.
– Vii? întrebă Truşescu. Nu vreau să te grăbesc, dar...
– Da, sigur, scuză-mă! N-o să stea toată ziua după fundul meu, chiar dacă-s logodnica preşedintelui.
Îi era dor de drumurile cu tramvaiul, de sentimentul reconfortant că nimeni n-o cunoaşte. Acum, jumătate de ţară avea impresia că trebuie să-i ştie până şi culoarea chiloţilor, iar cealaltă ar fi vrut să-i dea jos. Cristina mări pasul. Frigul i se furişa pe sub haine ca un hoţ cu degetele lungi, iar până seara nu se îndoia că se va pălmui pentru că-l trimisese pe Adam acasă.
În maşină era chiar mai frig ca afară. Drăcuind, comisarul lăsă reportofonul pe bord şi demară, iar Cristina rămase cu privirea lipită de aparat. Vocea criminalului se afla pe casetă, însă nu le oferea nicio pistă. Se şi mira că sperase într-o dezvăluire fulminantă. Ar fi fost prea simplu! Cedând unui impuls nelămurit, Cristina aşeză aparatul în poale. Carcasa era zgâriată în vreo două locuri, butoanele abia mai puteau fi apăsate. Reportofonul ăla arăta la fel de bătut de soartă ca ea, ca Truşescu. Închise ochii şi, cu palmele încrucişate peste plasticul ridat, încercă să se relaxeze.
Ceva vibră sub degetele ei. Caseta se mişca, deşi ea nu apăsase butonul. Cristina îl împinse cu vârful degetului mare, dar nici nu se clinti. Privi spre comisar, dar locul lui era gol. Maşina continua să ruleze, volanul se mişca singur. Cristinei i se tăie răsuflarea, dar înainte să mai poată face o mişcare, se trezi înapoi în casa Verei.
Baba horcăi şi capul i se desprinse, se rostogoli pe podea ca o minge de fotbal. Cristina îi auzi sângele gâlgâind şi îi văzu ochii clipind îngroziţi. Mintea Verei încă nu pricepea că e moartă, buzele i se mişcau fără să scoată un sunet. Cristina încercă să desluşească silueta asasinului, dar restul tabloului era ascuns într-o ceaţă lăptoasă. E doar alt coşmar. Trezeşte-te! Nu eşti în bucătăria Verei! Orice i-ar fi spus însă mintea, ochii îi vedeau doar sângele care-i pătase obrazul şi hainele. Îşi zărea mâinile adunând capul Verei şi aşezându-l pe farfurie, cu faţa la ea. Iar Vera încă o privea acuzator! Peste douăsprezece ore, n-ai să mai poţi face nici asta. Gândul o sili să chicotească, deşi ar fi vrut să plângă. Îşi acoperi gura cu mâinile şi buzele i se murdăriră de sânge. Hohotele trecură repede de zidul nesigur al degetelor, ca o armată de vandali.
– Am avut încredere în tine! croncăni Vera. Îi va ucide pe toţi.
Era prea mult. Cristina se împletici, cu ochii închişi, până atinse peretele cu spatele. Am mai făcut asta o dată. I se înmuiau picioarele. Cum putea fi totul un vis, când nu dormea? Cum putea fi adevărat?
– Ne-ai trădat! bolborosi baba.
– N-nu. Termină! Eşti moartă!
Prins parcă într-un concurs al ororilor, trupul descăpăţânat se ridică, întinse braţele spre ea şi ocoli masa cu paşi mici. Sângele încă picura din gâtul secţionat, lăsând o dâră groasă pe podea.
– Priveşte-l, Cristina! hohoti Vera.
Cristina icni, incapabilă să se mişte, să riposteze. Degetul arătător al Verei trecu pe lângă obrazul ei şi se înfipse în perete. Tencuiala se fisură, deveni o pânză purpurie de păianjen în care Cristina era musculiţa.
– Eşti o halucinaţie! strigă Cristina. Lasă-mă!
– Priveşte-l!
Ochii Verei ieşiră din orbite, se scurseră pe obrajii vineţii, lăsând găvanele să supureze. Cristina nu mai rezistă şi întoarse faţa la perete. Pentru o clipă, îşi zări chipul schimonosit de spaimă în oglinda ciobită. Nu era nici o oglindă acolo! Termină!

Faţa ce se reflecta hidos îşi rotunji gura într-un strigăt mut şi începu să se autodevoreze. Fiecare părticică de carne era înlocuită întâi de negură, apoi de o strălucire vineţie. Chipul din oglindă se tot schimba, dar fiecare arătare o ţintuia cu orbite purpurii. Cristina duse mâna la inima bubuitoare şi simţi pânza cămăşii de noapte, piele ridată, sâni fleşcăiţi. Eşti Vera. Capul i se lăsa imposibil pe spate.
– Nuuuu! ţipă Cristina.
Lovi cu toată puterea oglinda, fără să-i pese că oasele i se zdrobeau. Imaginea tremură şi se transformă pentru ultima oară. Puroi gros ieşi din măruntaie încolăcite, păianjeni mari, galbeni, înghiţeau lacom piele putredă şi dezgoleau oase galbene. Cristina se cutremură, îngreţoşată, şi colţi ascuţiţi clănţăniră batjocoritor spre ea. O palmă descărnată se strânse în jurul încheieturii ei.    
– E doar începutul, mormăi arătarea. Ai să mă mai vezi!
Un geamăt îngrozit fu răspunsul Cristinei. O lamă ascuţită i se înfipse în pântece şi slobozi un cuib de şerpi negri şi aurii. Cristina urlă. Un şuvoi de apă purpurie ţâşni din oglinda mutilată şi o izbi de perete. Valul o acoperi în câteva secunde. Apa cu gust de mâl şi de mortăciune îi întră în nas, în gură, în ochi, urcă spre tavan, mătură mobila şi bucăţile de cadavru. Cristina încercă să se ridice la suprafaţă, dar nu reuşi decât să se cufunde şi mai adânc. Şerpii erau încă acolo, sâsâind, sufocând-o, împreunându-se într-o beţie de negru şi auriu. Cristina se mişca tot mai încet, plămânii îi erau gata să-i explodeze. O ultimă răsuflare chinuită şi abandonă luptă.
– Aşaaaaaa....
O viperă se lipi de ea, o muşcă de gât şi Cristina se trezi în maşina parcată. Truşescu o scutura şi arăta de parcă era gata să cheme salvarea. Cristina tuşi, încovoindu-se. Ce-am spus? Ce-am făcut? Ce-am văzut?
– Te simţi bine? întrebă alarmat comisarul. Ai avut un fel de criză...
Cristina se mulţumi să dea din cap. Poate mai târziu avea să găsească o noimă în viziunea aceea, dar deocamdată ştia doar că n-o poate povesti nimănui. Nu-l putea lăsa însă pe Truşescu fără un răspuns, şi căută unul cât mai aproape de adevăr.
– Am aţipit, cred. Am mai avut coşmaruri, dar ăsta fost îngrozitor!
O undă de înţelegere trecu prin privirea comisarului.
– Ai vorbit cu cineva după molimă?
Cristina clătină din cap.
– Nu încă.
– Trebuie s-o faci cât mai repede! Nu e nicio ruşine să ai nevoie de ajutor după o asemenea traumă!
– Da, promise Cristina. Dar te rog, nu pomeni nimănui despre asta!
Truşescu clătină mohorât din cap.
– Ştiu să-mi ţin gura. Dar nu sunt convins că-ţi fac un serviciu. Am ajuns la ziar...
Cristina reuşi să-şi smulgă o parodie de surâs, izbită de un adevăr de care nu se îndoia, deşi viziunea fusese atât de criptică. Atunci mi-au dat ceva, în zilele molimei. Un fel de ser. O transfuzie? Şi păianjenii... Alex a spus că nu e păianjen.
– E în regulă, mulţumesc că m-ai adus.
Mohorât ca un cioclu, Truşescu ieşi şi-i deschise portiera. Cristina îşi luă rămas bun pe fugă şi intră în curte chiar înainte să audă zgomotul motorului. Picioarele îi erau nesigure, dar aerul rece o învioră. Rămase pe prispă, trăgându-l în piept ca pe un elixir miraculos. Se simţea sleită, speriată şi flămândă, deşi abia mâncase. Nimic din viaţa ei nu părea să mai aibă sens. Negru şi auriu. Culorile lor. Te-ai pierdut şi ne-ai pierdut. Îi va ucide pe toţi. Nu, Vera nu-ţi zicea nimic! Nu ţie. Lui. Asasinului.  Îşi acoperi faţa cu palmele, gata să izbucnească în lacrimi. Când aveau să se termine ororile? E abia începutul. Aici s-ar putea să aibă dreptate.
Îi trebuiră cinci minute ca să-şi compună o mină liniştită. Venise acolo cu un scop important, nu doar să stea la taclale. Iar să arunce paie pe focul bârfelor n-ar fi folosit la nimic.
Când intră în redacţie, prima care-i ieşi în cale fu Alissa Pârâială. Noua orientare a ziarului nu-i conferise Alissei un aer mai sobru. Bluza de un mov ţipător era asortată cu un batic în toate culorile curcubeului, chiar dacă fusta nu mai putea concura în lăţime cu o curea. La vederea Cristinei, Alissa scoase un strigăt pe jumătate războinic, pe jumătate de încântare.
– Fată dragă! Felicitări, ticăloasă ce eşti! Pui mâna pe Alex şi taci chitic... Măcar la nuntă sper că ne inviţi! Dar întâi vreau să-mi povesteşti totul. În primul rând, cum e la pat cel mai sexy mascul al naţiunii.
– Nu sunt cuvinte să descrie asta, zău, şopti Cristina în momentul când Alissa făcu o pauză de respiraţie.
Invidia încă puţin neîncrezătoare din ochii Alissei o făcu totuşi să zâmbească. Se aşeză la vechiul ei birou şi privirea i se opri pe posterul cu Alex, care căpătase un aer ponosit, de cocotă trecută prin prea multe paturi.
– Doar nu crezi c-ai să scapi cu atât! Te sechestrez în redacţie, pe cuvânt!
– Uşurel! A fost destul de rău la conferinţă, nu mai am nevoie de un interogatoriu de gradul trei.
Alissa flutură nerăbdătoare din mână. De data asta, unghiile îi erau negre.
– Ei hai! Doar suntem prietenii tăi, nu nişte hiene nesimţitoare ca alea de la televiziuni. Orice ne spui, rămâne între noi.
Cristina surâse în doi peri. O cunoştea prea bine pe Alissa ca să creadă într-o asemenea promisiune.
– La nuntă eşti invitată, schimbă vorba. De fapt, voiam chiar să te rog să mă ajuţi cu pregătirile, că doar îmi ştii gusturile.
Constată cu mulţumire că Alissa rămăsese fără grai. Din spatele ei, Felix Şantea îi rânji şi ridică degetul mare în sus, apoi oftă demonstrativ.
– Cristina, nici nu-ţi dai seama la ce ne-ai condamnat! Alissa o să vorbească doar despre asta, douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru. După ce-şi revine din şoc, fireşte.
– Păi, sunt convinsă că voi primi o mulţime de sfaturi bune... Tu ce mai zici?
– Uite, mă oftic fiindcă nu mai suntem gazetă de scandal. Altădată, am fi deschis c-o babă decapitată...
Cristina ridică studiat din umeri.
– Ce-ai fi preferat, leafa mică şi fiorul jurnalistic?
– Nici pe departe, dar vechile obiceiuri mor greu. Mă doare inima de fiecare amănunt pe care-l aflu.
– Povesteşte-mi atunci mie! Azi am dus dorul slujbei vechi. Atunci nu-mi punea nimeni întrebări despre viaţa mea sexuală.
Felix pufni uşor, dar ochii lui o fixară prudenţi.
– Cum să nu, erai mica fecioară a redacţiei! Stai să-mi aprind o ţigară. Vrei nişte cafea? Automatul ăsta nou e o minunăţie.
– Nu, mersi. Mergem la aer curat?
Înainte să închidă uşa, văzu cum şocul e înlocuit de scânteia intuiţiei în privirea Alissei. A ghicit că sunt gravidă? Se poate, niciodată n-am spus nu unei cafele şi nici nu m-a deranjat fumul. Dar îi acord prea mult credit. Importanţa misiunii primite ar trebui s-o copleşească. Încă încerca să descifreze comportamentul Alissei când îşi dădu seama că Felix continua să vorbească.
– ... aşa că am luat legătura cu amicul meu cu ochi albaştri.
– Poftim? tresări Cristina.
– Nu-l ţii minte? Tipul m-a ajutat când cu bomba din maşina traficantului de droguri. Îmi era dator. E medium şi lucrează în servicii.
– Da, da, dar ce legătură au serviciile secrete cu baba moartă?
Felix trase un fum şi ridică exasperat ochii spre cerul pe care-l îmbujora apusul.
– Femeile astea! Le pune cineva un inel pe deget şi nu mai ascultă pe nimeni. O crimă asemănătoare s-a petrecut la Moscova, acum doi ani. E departe, dar poate între cele două cazuri există o legătură.
Cristina se chinui să-şi păstreze mina inocentă. Iată că două capitale se interesau de Vera.
– Scuză-mă, am pierdut şirul. Cine ziceai c-a fost omorât?
– Un bărbat, Serghei Antipov. Profesor de istorie şi colecţionar împătimit, nu neapărat legal însă, de manuscrise şi icoane vechi. Criminalul n-a fost prins. Interesant e că mortul l-au găsit la casa lui din afara oraşului, tot în ianuarie. Tipul avea mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Capul era pus pe masă, lângă un pahar cu votcă. Destule asemănări, nu?
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu-l întrebe despre ochi.
– Dar de la un traficant de antichităţi din Moscova la o vrăjitoare de cartier din Iaşi e cale lungă, nu crezi?
Felix puse cana pe banca şubredă.
– O vrăjitoare de cartier? De unde ştii asta?
– Mi-ai zis tu...
– Nu, nu ţi-am spus!
De ce nu eşti atentă? Nu-ţi poţi permite asemenea greşeli cu nimeni. Cristina încercă un surâs ambiguu.
– Am trecut azi pe la Poliţie, cu treburi oficiale. Oi fi auzit acolo şi nu mai reţin.
Felix nu păru deloc convins.
– Care-i treaba, Cristina? Doar ştii că pot mirosi rahatul de la o poştă.
Cristina îşi drese glasul. Să-i destăinuie adevărul ar fi însemnat să-l pună în pericol.
– Uite ce-i, anul trecut am fost la ea să-mi ghicească. Dacă toată mizeria iese la iveală, imaginea lui Alex ar avea de suferit.
– Sigur că da, preaminunatul nostru preşedinte are aripi de serafim! Doamne fereşte să ajungă pe ele vreo picătură de noroi!
Cristina îşi admiră unghiile, lăsând tăcerea să vorbească pentru ea. Felix se îmbujoră, tuşi uşor şi reveni la tonul obişnuit.
– Din partea mea, ştii că nu vor fi probleme. Tetea e orientat! Dar de tipul acela de la „Deşteptarea” n-aş fi deloc sigur.
Cristina surâse deloc binevoitor.
– Mda, a pus întrebări capcană la conferinţa de presă! În fine, dac-o să fie cazul, am să mă ocup de el.
Felix o privi ca şi cum încerca să-şi dea seama cu cine stă de vorbă. Cristina îl bătu prieteneşte pe umăr.
– Mai bine zi-mi, poţi să-mi faci legătura cu amicul ăsta al tău de la servicii? Tot ceva neoficial...
Felix făcu o pauză lungă.
– Dacă-mi promiţi că n-o să aibă de suferit nimeni. Nici măcar Ghiţă Hâncu.
– Cine mă crezi?
Felix scoase un sunet nedefinit, dar Cristina îi surâse dulce.
– Bine! zise Felix. Îl sun. Ai însă grijă, tipu-i foarte deştept! Să nu dai din lac în puţ.
– Amice, dacă tu poţi să-l ţii cu botul pe labe, cred că şi logodnica preşedintelui va reuşi!
Telefonul Cristinei sună înainte ca Felix să protesteze. Recunoscu numărul lui Alex cu un sentiment de uşurare. Fusese o zi lungă şi chiar avea nevoie de câteva cuvinte drăgăstoase. Îşi luă la revedere de la Felix printr-o fluturare de mână. Poate că logodna ei devenise subiect de bârfă pentru toată naţia, dar nu era cazul să facă un spectacol din fiecare discuţie cu el.
– Unde eşti? începu abrupt Alex.
Nu aşa ar fi trebuit să-i vorbească logodnicul ei. Cristina coborî treptele în fugă. Conversaţia începea prost şi nu pricepea de ce.
– La ziar.
– Singură? L-ai trimis pe Adam acasă. Ce-a fost în capul tău?
Cristina simţi înţepătura mâniei. De ce Alex se răstea la ea? Cum îşi permitea să-i reproşeze un strop de bunătate?
– Alex, îmi ceri socoteală pentru asta, când l-ai trimis să fie torturat? Dar presupun că să chinui pe cineva nu înseamnă mare lucru pentru...
Se opri, ca să nu înceapă să plângă chiar în curtea redacţiei. Între ea şi Alex se lăsă o linişte care ar fi făcut chiar şi o criptă să pară zgomotoasă.
– Îmi pare rău pentru asta, răspunse în sfârşit Alex. Dar aşa i-am salvat viaţa. Linişteşte-te! Vin îndată să te iau.
– Bine, fu singurul cuvânt pe care-l putu spune Cristina.
Puse telefonul în poşetă şi se rezemă de poartă, căutând zadarnic alinare. Prea devreme juca rolul femeii jelind după o ceartă cu iubitul! Logodna lor tocmai fusese ştirea zilei. Toată ţara ar fi râs de ea, dacă Alex s-ar fi răzgândit.
Rămase o vreme destul de lungă cu faţa ascunsă în palme şi încercă să nu se gândească la nimic. Abia zgomotul motorului puternic al limuzinei o făcu să redescopere lumea înconjurătoare. Alex era chiar în faţa ei. Niciun buchet de trandafiri, de data asta. Dar nici nu meriţi unul. L-ai înşelat.
– Alex, eu..., murmură Cristina.
– Şşşt! Nu acum! Să mergem acasă.
Se lăsă dusă în limuzină ca un copil neascultător. Furia şi frica se disipară treptat. Bărbatul care-şi lipise buzele fierbinţi de urechea ei nu putea fi un criminal, nu putea acoperi unul.
– Spune-mi că totul va fi bine! şopti.
– Totul va fi bine!
Geamul fumuriu care-i despărţea de şofer era ridicat, dar Cristinei nu-i păsa cine conducea maşina. Înăuntru era cald şi coapsa lui Alex era lipită de a ei, buzele lui îi sărutau palma dreaptă, urcând spre încheietură. Dorinţa tălăzui deodată în ea. De data asta însă, nu avea să-l lase pe el să dicteze regulile jocului! Se săturase să-i spună alţii ce să facă, să ia hotărârile în locul ei. Lent, îl sărută şi-l muşcă de buza de sus. Alex îi răspunse şi limbile lor se tachinară o vreme. Cristina îşi trecu palma peste pieptul lui şi începu să-i descheie cămaşa. Alex îşi strecură degetele în corsajul ei, dezveli un sân, apoi pe celălalt, mângâie şi strânse. Cristina îl simţi întărit sub ea şi, cu un geamăt uşor, îşi coborî buzele pe gâtul lui Alex şi apoi spre sfârcuri.
– Cristina, eşti sigură...
– Bucură-te de mine!
În privirea lui se amestecau dorinţa şi uimirea. Cristina îşi ridică fusta şi-şi scoase lenjeria, în vreme ce un glas stingher din mintea ei se întreba ce-o apucase. Poate că şoferul nu-i vedea, dar era sigură că le putea auzi gemetele. Însă asta doar o excita şi mai tare. Se lăsă mai jos şi sărută pântecele lui Alex, îl eliberă din strânsoarea pantalonilor. Îşi folosi o vreme degetele ca să-i ofere plăcere, apoi îl cuprinse cu buzele. Alex gemu, se lăsă o vreme în voia buzelor ei, apoi o prinse de umeri şi o ridică. O lăsă lângă el şi-şi strecură degetele în ea, posedând-o. Iar când Cristina se prăbuşi, încă goală, într-un orgasm aproape de leşin, se auzi murmurând un singur cuvânt.
– Iartă-mă...
Se lăsă peste ea negura, apoi lumina o trezi din nou şi văzu că maşina era oprită în faţa vilei. Habar n-avea de când stăteau acolo, nici măcar nu-şi dăduse seama că şoferul frânase. Încă gâfâind, Cristina se îmbrăcă şi încercă să-şi pună ordine în gânduri. Îşi simţea obrajii arzând şi ştia că de vină pentru asta nu era doar plăcerea. Ce se întâmplase?
Nici Alex nu se grăbea să coboare din limuzină. Iubitul ei o privea atent, aproape rece, ca un doctor care încearcă să stabilească diagnosticul unui pacient problemă. Aerul îngheţat pătrunse cu putere, ridică un perete invizibil între ei. Cristina ridică sprâncenele, neştiind dacă să râdă ori să se încrunte.
– Nu ţi-a plăcut ? întrebă cu un calm forţat.
– Ba da, sigur că da! Doar sunt bărbat. A fost foarte pasional!
Respiraţia Cristinei se iuţi din nou. Ceva mergea foarte prost. Dar ce mai mergea bine? Alex îi puse un deget pe buze, oprind-o înainte să ceară vreo explicaţie. Fu ca şi cum i-ar fi aruncat apă rece peste obraji, deşi atingerea nu dură decât o secundă. Cristina răsuflă adânc şi îl auzi undeva, în adâncul minţii, pe Volodea cum hohoteşte.
– Hai în casă, şopti Alex şi ieşi primul.
Nu-l lăsă pe şofer să-i deschidă portiera, ci o făcu chiar el. Cristina alergă spre vilă, transpirată, cu mintea prinsă într-un vârtej de gânduri negre. În dormitor, Alex o luă prizonieră într-o nouă îmbrăţişare. Cristina îl privi iarăşi mânioasă, căută pe chipul lui cruzimea de gheaţă a fratelui său. Nu găsi decât blândeţe şi îngrijorare.
– Cristina, ştiu cât de multe ţi-am cerut, zise.
Ceva părea să scârţâie, iar Cristina îşi pierdea curajul. Eşti o laşă!
– Chiar şi tu ai spus că m-am schimbat! exclamă cu o undă de exasperare. Ca să vă fac pe plac...
Alex se destinse.
– Eşti o luptătoare. Să recunoşti că adevăru-i mai complex decât credeai nu înseamnă să te predai.
Cristina încercă un surâs şi se refugie în baie înainte ca el să mai zică altceva. Jetul de apă îi spălă sudoarea, dar nu şi amintirile. Negru şi auriu. Va trebui să te gândeşti la asta. Şi la ser.

Lumi paralele

O chestiune spooky, care te face să te gândeşti la istorie alternativă şi lumi paralele care se unesc.
Cântec polonez.
Şi imnul României.
Aceeaşi linie melodică. Aproape aceeaşi istorie, cu un vag interludiu francez. Şi o mică revelaţie personală a ceea ce va veni:

ƎPAΓON.

Un trandafir în gerul iernii

Ecoul dragostei, text apocrif după un cântec rusesc

Muzică lirică.
Mami se lasă călărită de dragul Cerului.
Dirijorul nu vrea pornografie.
Orchestra plânge.
Domniţa nu pricepe care e problema.
Dirijorul e pe stop.
Violonista îşi cere iertare că n-are tampoane.
Domniţa face sex astral.

Videoclip

Tânărul cavaler mănâncă îngheţată.
Domniţa şi cavalerul se gândesc la Pepe.
Domniţa are un accident de circulaţie.
Domniţa îşi aminteşte că a făcut radiografie şi a ieşit cu două picioare.
Domniţa intră în zodia Racului.
Domniţa acceptă graţios un moment astrologic.

Scufiţă, să nu ai încredere în mine

Rose of England, text apocrif după videoclipul lui Chris de Burgh

Tânărul iese din metro.
Domniţa se îndrăgosteşte.
Domniţa meditează la un tablouaş.
Tânărul seamănă cu un şobolan.
Familia are un moment de Stephen King.
Vine cavaleria.
Consilierul  gras se laudă cu haina de blană şi apoi îi e ruşine.
Domniţa fuge de acasă.
Tânărul spânzură domniţa şi apoi o călăreşte.
Domniţa primeşte cel mai lung par.
Tânărul amant se face homosexual.
Din domniţă iese un cap frumos ornamentat.
Domniţa este regina Angliei.

Eu am avut sărutul meu în toamna lui 2014

AL CINCILEA VĂL - Şantajul

După plictiseala absolută a celor patruzeci de minute de conversaţie cu inspectorul şef, Cristina zăbovea pe un fotoliu în holul de la parter. Clădirea inspectoratului de poliţie era mai animată decât de obicei. Privirile multora, familiari ori nu, se opreau asupra ei cu o insistenţă care altădată ar fi deranjat-o. Dar Cristina îşi întipărise pe buze un surâs vag şi înclina politicos din cap la fiecare salut, fără să se mai chinuie să identifice vorbitorul. Ştirea despre logodna lui Alex bătuse toate recordurile de audienţă, iar ochii oamenilor aveau să fie fixaţi asupra ei multă vreme. Dacă putuse face faţa atâtor încercări, avea să îndure şi atenţia celorlalţi. Şi invidia. Comentariile acide, că Alex îşi putea găsi o femeie mai frumoasă, mai deşteaptă, mai stilată...
Cristina căută în poşetă, scoase oglinjoara şi se studie critic. Machiajul ascundea destule de bine cearcănele şi gândurile negre, dar simplul fapt că pierdea vremea pe acolo avea să stârnească întrebări. Închise fermoarul genţii şi îşi elimină din minte reziduurile strategiei analizate poticnit de poliţist. Devenit capitală, Iaşul atrăgea tot mai mulţi răufăcători, iar agenţii transferaţi din serviciile de pază şi protecţie aveau nevoie de timp pentru a se acomoda. Infracţionalitatea era în creştere, aşa că proiectul pilot al lui Alex venea la ţanc. De ce să umplem puşcăriile, când putem pune infractorii la muncă? Era nevoie doar de câteva modificări ale codurilor care aveau să treacă prin Parlament cu viteza unui supersonic, aşa cum se întâmpla cu toate legile propuse de Alex. Dar până la intrarea lor în vigoare, Arestul şi Penitenciarul erau reorganizate.
Vizita în biroul şefului fusese doar partea cea mai puţin importantă a planului ei, dar tocmai când ajunsese la momentul adevărului, Cristina şovăia. Putea pur şi simplu să plece. Era oare prudent să ridice mănuşa? Ridică din umeri. Sigur că nu! Dar te-a împiedicat asta vreodată? Trebuia să se hotărască, deja petrecuse prea multă vreme în hol, iar întrebările erau ultimul lucru de care avea nevoie. Lăsându-se pradă primului impuls, se îndreptă spre scările acoperite de un covor abia cumpărat, încă imaculat. Când ajunse la biroul lui Eugen Truşescu, orice urmă de şovăială îi dispăruse.
Bătu repede şi, când auzi un mormăit indescifrabil, Cristina surâse uşor nostalgic. Într-o vreme nu prea îndepărtată, s-ar fi gândit de două ori înainte să ia răspunsul ăla drept o invitaţie. Dar era şi prima oară când intra la Truşescu fără să ceară voie de la ofiţerul de serviciu. Apăsă energic clanţa şi păşi ţeapănă în birou.
Truşescu fuma în picioare, în faţa ferestrei întredeschise. Peisajul de dincolo de sticla murdară nu se îmbunătăţise cu nimic de la ultima vizită a Cristinei, biroul părea şi mai îmbâcsit. Comisarul nu se mişcă, deşi uşa scârţâise puternic. Era mai adus de spate decât şi-l amintea.
– Bună ziua, comisare, zise încet Cristina.
Truşescu se întoarse lent şi o privi mohorât.
– Bună! răspunse cu întârziere. Am văzut ştirile aseară. Felicitări!
Cristina înţelegea lipsa lui de entuziasm. Are coloană vertebrală, spre deosebire de şeful lui! Şi cine ştie de câte leşuri a trebuit să se ocupe, în zilele molimei.
– Mulţumesc, şopti Cristina.
Îi era mai greu decât ar fi crezut să spună ce voia şi se lăsă o tăcere stânjenitoare. Ceva se schimbase definitiv, şi nu era vorba doar despre perspectiva ca ea să devină prima doamnă. Truşescu oftă, stinse ţigara fumată doar pe jumătate şi-i făcu semn să se aşeze în scaunul din faţa biroului.
– Văd că ţi-ai revenit. E bine...
Cristina îi surâse liniştitor.
– Da, mă simt minunat!
Conversaţia banală se epuiza repede. Oare n-a început să bănuiască negura de sub pojghiţa  sclipitoare? Cristina îşi drese glasul.
– Comisare, voiam..., spuse şovăielnic.
Telefonul sună ascuţit şi întreruperea o bucură pe Cristina. Truşescu ridică receptorul cu aerul cuiva care se pregăteşte pentru sentinţa capitală, iar Cristina trase aer în piept. Se mişcau lucrurile chiar aşa de repede?
– Să trăiţi! spuse comisarul, împietrindu-şi trăsăturile.
Omul de la celălalt capăt al firului vorbi multă vreme, iar emoţia răvăşi chipul comisarului. Cristina îşi mută privirea pe fereastră. Orice veste primea Truşescu, nu era prea plăcută.
– Am înţeles, zise deodată răguşit comisarul. Eu...
Truşescu aşeză receptorul în furcă lent, de parcă s-ar fi temut să-l strice. Cristina ghici că-şi reţine cu dificultate lacrimile. Degetele comisarului tremurară uşor când scoase o ţigară din pachetul de pe masă. Nu pot să-i cer ajutorul când are probleme.  Nu sunt chiar atât de dezgustătoare. Nici măcar nu m-am interesat ce-i face familia, dacă e bine. Dar, se pare, nimeni nu mai întreabă asta.
– Ticălosul nu mă poate suferi, murmură. Mereu îmi aminteşte... În fine, nu contează.
Comisarul făcu o pauză, în care Cristina încercă să se desprindă de scaun. Ceva o reţinea însă. Apoi paşi grăbiţi se auziră pe hol şi uşa se deschise intempestiv. Subinspectorul Agrişan dădu buzna în încăpere, fluturându-şi poalele paltonului ca pe două stindarde ale victoriei.
– Şefule, mi-au spus că vom lucra iarăşi împreună. Cea mai bună veste de luna asta, zău aşa! Era şi timpul să ieşiţi de la Morgă!
Aşezată strâmb, căciula neagră îl făcea să semene cu un pirat beat. Truşescu tuşi şi-i făcu semn că nu e singur. Agrişan se uită curios la Cristina şi-şi scoase căciula, dezvelindu-şi părul asudat.
– A, bună ziua, domnişoară Man. Felicitări pentru logodnă!
– Mulţumesc. Oare mai e cineva în ţara asta care nu ştie?
Evident prea surescitat ca să-şi bată capul cu alte politeţuri, Agrişan se întoarse iarăşi spre comisar.
– Avem şi-un caz, şefule! O crimă, la Trei Boieri. Abia m-am întors de acolo, credeam c-am să mă ocup de anchetă doar eu. La ce-am văzut, mă cam strângea-n spate, drept să spun!
Cristina ar fi vrut să rămână indiferentă la vestea descoperirii cadavrului, dar tresări de parc-ar fi fost curentată. Imediat, privirea comisarului se plimbă de la Agrişan la ea şi înapoi, tot mai întunecată. Preţ de câteva secunde, Cristina fu încercată de un sentiment de déjà vu. Truşescu bănuia că-i ascunde ceva şi nu se înşela. Se pregăti pentru întrebările lui. Ştia cum funcţiona mintea comisarului. Să se arate curioasă ar fi fost încă o greşeală.
Truşescu îşi trecu mâna prin părul pe care-l  lăsase să crească în toate direcţiile şi răsfoi dosarul pe care i-l întinse Agrişan, fără să se ferească de Cristina. Păli uşor când văzu pozele.
– Ce mama mă-sii?
Cristina coborî privirea spre cizme. Nu avea nevoie să se confrunte din nou cu oroarea ca s-o ia cu ameţeală. Când se uită din nou poliţist, în ochii lui căprui licărea o hotărâre care nu-i plăcu Cristinei.
– Bogdane, lasă-ne singuri! zise cu o urmă de oboseală în voce comisarul. Ia şi dosarul! Te chem eu când termin.
– Da, şefu. O să fie ca-n vremurile bune!
Subinspectorul ieşi din birou fără să se uite înapoi, iar comisarul rămase cu ochii aţintiţi asupra Cristinei. Părea gata să smulgă adevărul de la ea prin orice mijloace. Cristina era convinsă că, în urmă cu două luni, ar fi cedat în faţa acelei priviri, ar fi vorbit prima, încercând să se dezvinovăţească, de fapt afundându-se şi mai rău. Nu şi acum. Mi s-au întâmplat prea multe pentru asta. Păstră mina inocentă şi îşi puse poşeta pe umăr.
– Ar trebui să te las, murmură. Eşti ocupat...
– Nu aşa de repede, Cristina!
Nuanţa poruncitoare a tonului său o făcu să ridice sprâncenele. Amintirea serii petrecute în compania lui Volodea, a supunerii în faţa unei voinţe străine, îi ridică tensiunea.
– Poate-ai uitat cine sunt... Nu-mi mai poţi dicta nimic, comisare!  
Truşescu surâse, iar riduri noi i se desenară în colţurile ochilor.
– Nu cred că pot uita asta, domnişoară Man. Dar nu mi-ai spus de ce ai venit, de fapt.
Politeţea lui de gheaţă o făcu să dea înapoi. Răsuflă adânc şi-şi îmblânzi vocea. Truşescu avea dreptate să se simtă manipulat, instinctele sale erau ireproşabile. Ea venise acolo doar ca să-l vâre din nou în gura lupului. Nu se gândise nici o clipă ce i s-ar fi întâmplat, lui şi celor la care ţinea, dacă Volodea ar fi aflat despre planurile ei.
– Iartă-mă, şopti, ieri a fost o zi obositoare! Doar voiam să aflu ceva despre molimă, eu eram atunci...
– Ancheta asta nu va fi deloc simplă, nu-i aşa? o întrerupese Truşescu. Îmi ascunzi ceva. Nu e prima crimă la care apari, ştii bine!
Se pare că nu doar eu ascund chestii. Nu vrea sau nu poate să vorbească despre adunatul cadavrelor. Oare le-au stors de sânge? Oare asta fac acum şi cu cei vii?
– Au mai fost ucişi oameni şi înainte, şopti, probabil vor fi ucişi şi de acum încolo. Sunt destui nebuni în oraş, din păcate.
– Nu-i doar nebunie. Nu faci asta dacă n-ai ceva de spus! Trebuie doar să înţelegem mesajul...
Comisarul îi vârî fotografia sub ochi şi Cristina icni, nu doar din cauza ororii. Ceva se schimbase. Capul era tot în mijlocul mesei, postura cadavrului rămăsese aceeaşi. Dar cineva scosese ochii babei, lăsând doar găvane însângerate. Încercă să respire rar, să se calmeze, dar nu reuşi. Poate nici nu trebuie. În fond, se presupune că te uiţi pentru prima oară la un cadavru fără cap şi fără ochi..
– Comisare, murmură, vrei să mă faci să leşin?
Truşescu nu se arătă deloc impresionat de slăbiciunea ei. Ochii lui atenţi analizau, buzele se strâmbau din cauza concluziei.
– Dar ai văzut-o deja, Cristina! Ştiai la ce am să mă uit din clipa când Agrişan mi-a dat dosarul. Nu, altceva te-a şocat! Spune-mi adevărul sau am să refuz cazul ăsta. Nu mai vreau să fiu implicat în jocuri urâte. Mi-a ajuns! N-au decât să-şi bată alţii capul.
Cristina ezită. Avea nevoie de timp de gândire, însă ştia că nu putea întârzia cu răspunsul mai mult de câteva secunde. Dacă ajungea la o înţelegere cu el, Truşescu i-ar fi oferit datele anchetei pe tavă. Dar purtătorul de cuvânt al preşedintelui oricum ar fi obţinut informaţiile dorite. Pe cale oficială. Iar tu nu vrei să se ştie despre interesul tău pentru anchetă, nu-i aşa? Nu vrei ca totul să ajungă la urechile lui Volodea.
– Da, am fost ieri la amiază pe acolo, recunoscu. Baba era ghicitoare. Când am bătut la uşă, era deja moartă. Dar ochii... erau la... locul lor.
Comisarul expiră cu zgomot de foale şi Cristina ghici că ar fi fost bucuros să se înşele.
– Ai intrat în casă? Obiceiul ăsta al tău, să-ţi faci veacul la locul unei crime. Ai găsit-o hăcuită, dar n-ai simţit că trebuie să anunţi poliţia. Ştii cât de suspect e?
Cristina îi înfruntă privirea mânioasă. Încă o jumătate de adevăr avea să-i servească drept cel mai bun răspuns.
– Ştiu. Dar nu-mi puteam permite ca numele meu să fie amestecat într-un scandal. Şi aşa, foştii mei colegi au destule informaţii picante de descoperit. Oricum, răul fusese făcut, iar trupul avea să fie descoperit, mai devreme sau mai târziu.
Truşescu nu păru pe deplin mulţumit de răspuns, dar dădu scurt din cap.
– Presupunând că te-aş crede, ce căutai acolo?
Încă o minciună cu o sămânţă de adevăr.
– Baba se pricepea foarte bine la leacuri naturiste şi alte chestii din astea. Voiam să-i cer ajutorul. Am avut nişte coşmaruri îngrozitoare în ultima vreme.
Truşescu pufni dispreţuitor.
– Tu, să mergi la o vrăjitoare? N-aş prea zice! Dac-aveai probleme cu somnul, sunt o mulţime de medici scumpi şi foarte eficienţi la care poate apela logodnica preşedintelui. Şi ce-ar zice presa? Te rog, nu-ncerca să mă prosteşti!
Totul depindea de următoarea ei replică. Dacă-i pierdea încrederea, n-avea cum s-o mai recâştige. Iar ea trebuia să ştie cine trăgea sforile acelei mascarade criminale.
– Presupun că în ultima vreme n-am gândit foarte raţional. Vezi tu, sunt însărcinată! Te rog însă să păstrezi secretul. Viitorul mă cam sperie, trebuie s-o recunosc. Numai gândeşte-te cum era viaţa mea în noiembrie, iar acum...
Îşi lăsă glasul să-i cedeze. Adevărul era greu de rostit, chiar şi numai în parte. Ochii comisarului se măriră din cauza şocului. Mă crede, dar e ceva acolo... Ceva ciudat.
– Bine, zise încet Truşescu. Deocamdată, rămâne între noi. Dar rahatul ar putea exploda când ţi-e lumea mai dragă. De obicei, aşa se întâmplă.
– Da, însă sper să am noroc. Poate veţi prinde repede criminalul.
Truşescu aruncă o ultimă privire îngreţoşată la fotografie.
– Trebuie s-o facem! Până nu omoară din nou.
– Poate n-o va mai face. Armaghedon e, în fond, sfârşitul.
Truşescu îşi aprinse încă o ţigară înainte să ridice din umeri.
– Dac-am şti răspunsul, am cunoaşte şi identitatea criminalului. Dar o s-o aflăm! Nimeni nu poate dormi liniştit cât tipul e liber.
– Tipul?
– Crima a fost anunţată la 112, azi dimineaţă. O voce de bărbat. Dacă n-ai pus tu pe cineva să dea telefon...

– N-am pus pe nimeni, poţi să fii sigur de asta!
Volodea n-ar anunţa niciodată crima. Oare să mă fi înşelat? Chiar să nu fie amestecat?
– Te cred. Ar mai fi o chestie.
– Da?
– Ai fost singură acolo?
Cristina îşi linse buzele, conştientă că avea prea puţine date ca să poată ghici efectele fiecărei vorbe a ei asupra vieţilor celor care o înconjurau. Era rău dacă minţea, rău dacă spunea adevărul, şi avea tot mai puţin timp să ia decizia potrivită.
– Am intrat singură, dar m-a dus cu maşina Adam Volk, şopti. N-a văzut nimic.
– Va trebui să discut şi cu el.
– OK. Am să-i transmit să te caute.
Îşi făcu curaj să se uite din nou la poza pe care Truşescu o lăsase pe colţul biroului.
– Asasinul s-a întors ca să mutileze trupul, gândi cu voce tare. De ce ar face asta?
Comisarul oftă.
– Cine ştie? Abia am început ancheta. I-a scos ochii, a sunat la 112, a aşezat cadavrul aşa... Nimic din ce-a făcut nu are logică decât în mintea lui. Deocamdată. Va avea şi pentru noi, după ce-l prindem.
– Chiar sper să-l văd în cătuşe cât mai repede! Dacă nebunul a supravegheat casa după crimă...
Era aproape sigură că aşa făcuse.
– Mda, zise comisarul. Totuşi, dacă te-a avut în vizor de ieri, putea să te atace. N-a făcut-o! Ar trebui să fii în siguranţă...
Cristina chicoti dezgustată.
– Nici duşmanilor mei nu le doresc aşa o siguranţă!
Comisarul îşi strânse buzele într-un refuz clar de a comenta, aruncă o privire la ceasul de pe perete şi puse fotografia înapoi în dosar.
– Trebuie să-l sun pe Agrişan.
– Mă vei ţine la curent cu mersul anchetei?
– Am să-ncerc.
Cristina nu întinse coarda. Ştia că Truşescu voia să mai facă nişte verificări şi nu i-o lua în nume de rău. Oricum, comisarul avea să constate că nu-l înşelase.
– La revedere. Aştept un semn...
Comisarul mormăi un salut şi se întinse după telefon. Cristina închise uşa cu un sentiment de vagă uşurare. Nu şi-ar fi imaginat că secretele puteau fi o povară atât de mare. Coborî scările aproape în fugă şi trecu pe lângă ofiţerul de serviciu ca pe lângă o piesă nu foarte reuşită de mobilier. Puterea venise odată cu secretele, şi era mai plăcută.
Adam o aştepta lângă maşină. Părea zgribulit, iar Cristina îi cercetă chipul în timp ce se apropia. Zări ceva mai multe riduri, iar pielea lui Adam căpătase o nuanţă gri. Când îi deschise uşa, păru nesigur pe picioare. Când îi ceruse o oră liberă, se gândise că se va întoarce mai vesel.
– Te simţi bine? întrebă Cristina, aşezându-se pe locul din dreapta. Arăţi... bolnav.
– Sunt OK. N-ai de ce să-ţi faci griji, pot suporta multe!
Cristina auzi, undeva departe, ciocane bătând spornic pe nicovale. În faţa ochilor ei obosiţi se deschise o carte cu paginile goale, un vaiet resemnat însoţi imaginea unor picături de sânge pe mâneca lui Alex. Clipi şi îl prinse de braţ pe Adam.
– Ce vrei să spui? Ce-ai suportat?
– Cristina, nu-i nevoie...
Fără să se mai întrebe cât de decent sau prudent era să-l dezbrace în mijlocul drumului, fie şi într-o maşină, Cristina îi dădu la o parte haina şi îi desfăcu nasturii de la cămaşă. Zări urme roşii şi vinete.
– De unde ai vânătăile? zise. Vreau să ştiu!
Adam clătină din cap, fără să deschidă ochii. Pielea îi era fierbinte şi părea să se înverzească în alte locuri, chiar sub ochii ei. O pauză de tortură, asta a avut! Blestemat să fie cel care a făcut-o!
– Îţi poruncesc să-mi spui!
Niciodată nu s-ar fi crezut în stare să folosească vorbele acelea. O îngreţoşau, dar nu le mai putea lua înapoi şi nici nu voia să o facă. Adam îşi şterse fruntea asudată şi privi nu spre ea, ci dincolo de ea.
– Volodea a cerut să fiu pedepsit, zise plat. L-a sunat pe Alex azi dimineaţă...
– Şi Alex a fost de acord?
– Cred c-au negociat. Am fost la el...
– Ce ţi-a făcut?
– Nu vrei să ştii! zise slab Adam. Nu mai contează, oricum.
– Ba vreau!
– Ei bine, eu nu pot să-ţi povestesc! S-a terminat!
– De ce? Spune-mi!
– Morţii au fost arşi, a murmurat Adam. Nu goliţi. Dar unii bolnavi au fost...
Ca şi dimineaţa trecută, părea să fi intrat într-un fel de transă. Cristina se înfioră. Iată că primise răspunsul la întrebare.
– El a primit ce şi-a dorit şi pleacă din oraş, a şoptit Adam. Îmi voi reveni. Voi face tot ce trebuie, stăpână. Cum am făcut şi în alte vremuri, în alte locuri. Călătorind.
Redusă la tăcere, Cristina îi încheie cămaşa şi îi mângâie uşor braţul. Nu dorea să-l facă să sufere şi nici nu putea să-i aline durerea. Volodea o făcea pentru a doua oară să se simtă neputincioasă. Nu sunt stăpâna lui.
– Vrei câteva zile libere? întrebă. Pot vorbi cu Alex...
– Nu! Am nevoie să muncesc, să-mi ocup mintea cu altceva. Am să dau randament, ai să vezi!
Era din nou perfect lucid, cu ochii amari şi totuşi reci.
– Sigur. Nu de asta ţi-am propus... Hai să plecăm!
Roti butonul radioului până găsi un post care transmitea doar muzică. La ştiri ar fi auzit din nou despre logodnă, iar momentul era cel mai prost pentru asta. Singura veste bună era că Volodea pleca. Ar fi vrut să-l întrebe pe Adam mai multe, dar simţea că simpla rostire a numelui cumnatului ei îl durea. Alex avea să-i spună oricum. Putea să mai aibă răbdare, să savureze gândul că distanţa dintre ea şi Volodea creştea. Dar nu trebuia să se amăgească, influenţa lui avea să rămână. Aruncase destule seminţe cât să dea rod.
Închise ochii şi-şi sili mintea să se agaţe de acordurile ritmate, vechi dar încă populare. ABBA cânta despre învingătorul care lua tot, iar Cristina încercă să se imagineze  în rochie de mireasă. La braţul cui era? Trebuia să discute cu Alex despre asta şi despre multe alte aranjamente. Dar nu simţea nimic din entuziasmul unei femei gata să se mărite cu bărbatul iubit, al unei Cenuşărese care şi-a găsit prinţul. Probabil, nici alte femei ajunse la momentul acela al unei relaţii nu simţeau decât oboseala pregătirilor, dar nunta lor avea să fie evenimentul monden al anului.
Maşina săltă peste o groapă şi Adam icni înfundat. Cristina deschise ochii, lăsând la o parte orice altă grijă. Broboane mari de sudoare străluceau pe fruntea lui Adam. Orice i-ar fi făcut Volodea, fusese îngrozitor, iar ea putea doar spera că ticălosul avea să plătească într-o zi. Adam îi surprinse privirea şi încercă, fără prea mult succes, un surâs.
– Ajungem îndată.
Cristina şnurui buzele, înghiţindu-şi replica acidă. Restul drumului, încercă să-şi golească mintea de orice altceva decât grijile unei nunţi de VIP. Statutul lui Alex impunea destule restricţii, iar ea încă nu se gândise cum avea să strălucească în faţa miniştrilor, poate chiar a altor şefi de stat. Gândurile i se legau greu, iar când ajunseră în faţa clădirii, nici măcar nu ştia ce fel de rochie îşi dorea. I se părea însă ciudat să apară în alb virginal, când toată ţara ştia că locuia cu Alex. Imediat ce maşina frână, Cristina coborî, nedându-i timp lui Adam să iasă pentru a-i deschise uşa.
– Du-te acasă! Odihneşte-te. Am să iau alt şofer diseară.
– Cristina, dar te poţi bizui pe mine...
– Ştiu! Te rog, fă asta pentru mine! Mâine voi avea nevoie de tine în putere.
Adam nu mai zise nimic, iar Cristina îi surâse în doi peri şi intră în sediul Departamentului media. Nimeni nu-i verifica orarul deplasărilor, dar când îşi privi ceasul tot se simţi vinovată. Pierduse mult timp, şi pentru ce? Doar pentru veşti rele.
– Vă aşteaptă cineva, de vreo cinci minute, o anunţă noua secretară.
Nici măcar nu-şi amintea cum o cheamă pe femeie.
– Cine?
– Un rus, Karpov Evgheni Ivanovici. Am înţeles că ştiţi despre ce-i vorba? E-n sala mică, i-am oferit o cafea.
Cristina încercă să dea impresia că nu fusese prinsă pe picior greşit. După încă un pas, se înfioră. Avea o bănuială cine putea fi oaspetele.
– Bine, mulţumesc, şopti. Dă-mi cinci minute şi condu-l înăuntru. Şi eu vreau un ceai.
Intră grăbită în birou şi se studie în oglindă. Era mai îmbujorată decât dimineaţă, dar machiajul nu i se stricase şi frământările ultimelor zile nu i se citeau pe faţă. Se aşeză şi studie hârtiile de pe birou. Nimic compromiţător, doar comunicate. Totuşi, le îndesă în mapa cărămizie, din piele moale, care parcă mirosea deodată a migdale amare. Un ciocănit discret în uşă îi spuse că răgazul cerut se terminase prea repede.
– Poftiţi!
Bărbatul îmbrăcat într-un costum negru se apropie relaxat de fotoliul din faţa biroului. Părea la vreo treizeci de ani, era înalt şi destul de slab. Ochii săi verzi o priveau direct şi sigur. Părul castaniu era tuns scurt, bronzul îi dovedea că-şi petrecuse ultima perioadă într-un loc însorit şi călduros.
– Luaţi loc! spuse Cristina. Îmi pare bine să vă întâlnesc, domnule Karpov.
– Mulţumesc că m-aţi primit atât de repede, domnişoară Man.
Funcţionara puse pe masă paharul cu ceai de vişine pentru Cristina şi o limonadă pentru Karpov, apoi se eclipsă.
– Despre ce-i până la urmă vorba? zise Cristina.
– Să nu-mi spui că n-ai ghicit, kiska!
Familiaritatea lui bruscă o lăsă cu gura căscată. Degetul rusului începu să se mişte pe marginea paharului, iar Cristina simţi că i se opreşte ceaiul în gât. Încercă să-şi spună că era o coincidenţă, dar Karpov repeta exact gesturile lui Volodea. Îl măsură cu o ultimă urmă de neîncredere. S-ar fi aşteptat la cineva hidos, diabolic, dar vedea un ins obişnuit. Trase tremurat aer în piept, certându-se că încă mai credea în aparenţe.
– N-nu, şopti, într-o disperată încercare de a-şi dovedi că greşea.
– Ba da!
Rusul apăsă pe butonul ceasului Rolex de la încheietura dreaptă.
– Gata, de acum nu ne mai aude nimeni. Doar Volodea va şti ce discutăm aici.
– Şi Alex?
– O, e suficient să afle că m-a inclus în staff. Consilier de securitate. Dar noi avem de discutat un mic aranjament privat. Nu cred c-ai vrea ca Alex să ştie de... asta.
Cu o încetineală calculată, Karpov îşi introduse degetul arătător în limonadă şi apoi îl supse. Cristina îl privi hipnotizată, simţindu-se murdară. Când aveau să se oprească toate astea?
– Ce vrei? mârâi.
– Eu? Nimic. Sunt doar un slujitor. Stăpânul Volodea vrea să ştie tot ce faci. Toate planurile voastre.
– Nu zău!
Indignarea anulă pentru câteva secunde instinctul de conservare, iar Cristina se imagină aruncându-i în faţă restul de ceai şi chemând paznicii să-l târască afară. La urma urmelor, nimic nu fusese real. Poate fusese o halucinaţie, ceva stârnit de bebeluş şi doar văzut de Volodea. Oricum, era cuvântul ei împotriva cuvântului lui Volodea. Palma i se strânse în jurul paharului.
– Înainte să primesc un răspuns, poate ar fi cazul să te uiţi la asta, zise Karpov şi scoase un stick din buzunar.
Cristina îngheţă. Ochii rusului rămâneau fixaţi pe ea, implacabili, aşteptând să cedeze. Convinşi de asta. Degetele ei se întinseră spre stick. Îl luă, dorindu-şi să-l poată arunca la coş. În schimb, îl vârî în unitatea calculatorului.
– Sonorul la minim ar fi o idee bună, sugeră Karpov.
Degetele i se chirciră pe mouse când accesă singurul fişier de pe stick, în format video. Se văzu pe canapeaua din salonul mic, într-o postură numai bună pentru un film porno. Îşi mângâia sânii prin bluză, în vreme ce picioarele larg desfăcute tremurau. Chiar şi cu sonorul la minimum, se auzea că gemea tot mai des, mai puternic. Cum a filmat? Gândeşte-te, analizează perspectiva! Camera e la înălţimea ta. E la Volodea? Mai bine aşa decât să fie ascunsă prin vilă. Îngreţoşată, Cristina închise fişierul după doar câteva secunde. Ar fi dat orice ca să i se spună că filmul era un trucaj, dar ştia că totul fusese real. Gura i se uscase, deşi paharul îi era gol. Nu-şi amintea să se fi pipăit. Oare ce mai făcuse şi nici nu ştia? Adam a văzut tot. Dar nu pot vorbi cu el despre asta.
– E-un filmuleţ sugestiv, zise Karpov. Cu talentul tău, sigur aveai succes în altă branşă, kiska.
De ce-mi tot zice aşa? Şi privirea lui... Parcă-i un proxenet care cumpără încă o târfă,
– Ticăloşilor! murmură Cristina.
– Ei, linişteşte-te! Am văzut chestii şi mai deocheate... Ai înţeles, nu? Stăpânul e cu ochii pe tine chiar şi când nu-i aici.
Cristina fu pe punctul de a-şi acoperi faţa cu mâinile, dar se opri. Ea cedase farmecului unui vampir. Ca şi la Alex, fusese copleşitor. Dacă se tortura pentru asta, nu schimba nimic. Dacă Volodea adusese o cameră în vilă, de unde ştia că nu era montată aparatură de supraveghere şi în birou, că telefonul nu-i era ascultat? Se simţea din nou neputincioasă. Oftă. Cum putea să creadă că mâinile lui Alex nu vor mai fi mânjite de sânge, când îl înconjurau asemenea otrepe?
– Bine, spuse. Acum pleacă dracului de aici!
– Ei, ne vom vedea foarte des. Ce-ar fi să-mi spui ce ai făcut la Inspectoratul de Poliţie?
M-a urmărit? Căută repede răspunsul potrivit.
– Am discutat cu şeful despre mutarea capitalei, despre aranjamente suplimentare de siguranţă, având în vedere nunta şi toate celelalte.
– Dar asta n-a fost tot, nu-i aşa?
Glasul lui era rece, privirea tăioasă ca un bisturiu. Cristina vorbi din instinct, fără să-şi mai permită vreun calcul.
– Suntem amândoi convinşi că molima a stârnit nebunii. Se comit atrocităţi. Au legătură cu un fel de ritualuri...
Karpov surâse enigmatic.
– Înţeleg, înţeleg! Oricum, Truşescu era pe lista noastră. Asta-i tot, deocamdată.
Karpov apăsă butonul ceasului şi tonul îi redeveni respectuos.
– Sunt încântat să intru în echipă, domnişoară Man! Nu vă deranjaţi să mă conduceţi, mă descurc singur...
Cristina dădu maşinal din cap, luptându-se cu senzaţia de sufocare. Plasa din jurul ei era tot mai strânsă.

Chaos Theory - Fantasy Tarot

AL CINCILEA VĂL - Volodea

Soneria se auzi prea tare, iar Cristina pur şi simplu ştiu că era el. Venise mai devreme. Îşi şterse maşinal mâinile şi îşi înfoie părul. Nu era singură în vilă, dar Alex încă lipsea. Buzele i se uscară instantaneu. Se ridică de pe canapea şi stinse televizorul. În sufragerie, masa încă nu era întinsă, dar în salonul mic fuseseră aşezate nişte dulciuri, mizilicuri sărate, sucuri şi vin. Zvonul de glasuri dinspre uşă se apropie şi Cristina îşi compuse un surâs cu meticulozitatea artistului care lucrează la un mozaic. Când Adam îl introduse pe Volodea, era pe cât de pregătită avea să fie vreodată.
Fratele lui Alex se opri în prag, lăsându-se studiat şi preţăluind-o cu delicateţea unui geambaş. Ochii lui Volodea erau ascunşi de ochelari cu ramă aurie şi lentile fumurii, o mustaţă subţire făcea pereche cu barbişonul rar. Purta blugi negri şi un pulover de mohair de aceeaşi culoare, mulat pe trupul vânjos. Pe inelarul de la mâna dreaptă se zărea un inel cu agat. Negru şi auriu. Vrea să spună ceva cu asta?
Volodea surâse şi făcu primul pas spre ea. Cristina îi ieşi în întâmpinare, deşi îşi simţea zâmbetul crispat. Volodea era mai înalt cu un cap decât Alex, dar avea acelaşi aer de eleganţă naturală. Fără îndoială, Volodea ştia ce voia şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru a obţine fructul dorit.
– Cristina, iată că ne vedem în sfârşit! Am auzit atâtea lucruri despre tine, încât am impresia că te cunosc de o mie de ani!
Vorbea perfect româneşte, fără urmă de accent, iar glasul îi era ceva mai jos decât al lui Alex. Şi uşor batjocoritor. Nu-i mai compara! Nu ajută la nimic. Nu-ţi va răspunde la întrebarea pe care te temi s-o rosteşti.
– Numai lucruri bune, sper, murmură Cristina.
– Păi, cam la fel de bune ca acelea pe care le ştii tu despre mine. Şi le vei mai afla.
Cristina nu se putu hotărî dacă răspunsul lui era o ironie. În tăcere, îi făcu semn să se aşeze. Deşi nu-i putea vedea ochii, îşi dădea seama că emoţiile ei erau străvezii pentru el. Apariţia lui Adam, cu două ceşti de ceai verde, o salvă de confuzie. Adam aşeză ceştile pe măsuţa joasă dintre canapea şi fotoliul ei, iar Cristina observă cu întârziere că evita să-l privească pe Volodea în ochi. Se teme. Volodea nu se atinse de ceaşcă, ci se aplecă spre Cristina, peste masă. Îi prinse galant palma şi o sărută, dar Cristina tresări. Strânsoarea degetelor lui spori. Îmi simte frica şi-i place.
– Vizita asta e-o surpriză, trebuie să recunosc, spuse încet. Nu credeam că ne vom vedea aşa de repede...
– Sinceritatea ta-i minunată, dragă Cristina! Am venit ceva mai devreme decât îi spusesem lui Alioşa, tocmai ca să ne cunoaştem în linişte. Sper că nu te-am supărat...
O, abia aşteptam să dau ochii cu tine! Şi nu cumva ţi-ai început vizita la Iaşi decapitând pe cineva? Cristina îşi smulse un mic zâmbet politicos în timp ce încerca să-şi elibereze degetele fără să pară că o face. Volodea nu era doar fioros, ci şi parşiv.
– Nu, sigur că nu! Văd că nu te atrage ceaiul... Îţi ofer o cafea? Poate un suc, un pahar de vin?
Buzele lui se desfăcură într-un nou surâs, cu o vagă nuanţă de ameninţare. Încă nu-i dăduse drumul, iar Cristinei începea să i se facă greaţă.
– Altceva? şopti.
Îi privi degetele care în fine se descleştau de ale ei şi se întrebă când uciseseră ultima oară. Nu se îndoia că Volodea era-n stare de crimă, deşi nu petrecuseră decât cinci minute împreună.
– Gazda perfectă! spuse Volodea. Îmi ştii doar băutura preferată...
Se lăsă pe spate, îşi scoase ochelarii şi-i aşeză în poale. Se uita fix la ea, mai degrabă amuzat.
– Cred că-l voi lăsa pe Alex să se ocupe de asta, şopti răguşit. Mă descurc mai greu cu...
– O, dar te-ai descurcat de minune în alte situaţii... delicate! Cred că nu va fi o problemă să umpli un pahar.
Uimită de rapiditatea cu care tigrul îşi arăta ghearele, Cristina nu găsi răspunsul care l-ar fi îmblânzit. Pricepea foarte bine de ce-i cerea asta. Îi reamintea că el şi fratele său nu erau doar bărbaţi puternici. Nu, sunt creaturi hrănite cu sânge de om şi de animal. Nici o femeie nu poate supune o fiară. Ce mă fac?
Rămas în cadrul uşii, Adam tuşi uşor.
– Aduc eu imediat!
– Te rog, murmură uşurată Cristina.
Volodea se întoarse spre Adam şi îşi miji ochii, studiindu-l de parcă îl vedea pentru prima oară. Ar fi oare în stare să-l ucidă sub ochii mei? Tăcerea i se părea încă strategia cea mai bună şi aşteptă ca Adam să se întoarcă, amestecând în ceaiul care se răcea. Privirea lui Volodea era fixată undeva deasupra capului ei, degetele îi băteau darabana pe genunchi. După un minut, Cristina renunţă să se mai prefacă interesată de băutura al cărei gust nici măcar nu-l simţea şi se ridică. Abia atunci, Volodea se uită la ea, iar Cristina îşi dori să nu se fi clintit. Ochii lui împrumutaseră duritatea diamantului. Cristina se trezi făcând un pas înapoi. Volodea rânji şi mişcarea degetelor sale se opri. E şi mai rău aşa.
Paşii lui Adam umplură liniştea îngheţată, iar Cristina nu-şi putu opri oftatul de uşurare. Zări pe tava lui Adam un pahar înalt, plin cu licoare sângerie, şi-şi făcu de lucru cu gustările. Un icnet o făcu însă să se întoarcă imediat. Paharul fusese aşezat pe masă, dar degetele lui Volodea erau înfipte în cotul lui Adam ca nişte gheare.
– Ei! murmură Cristina.
Glasul îi suna neajutorat, iar Volodea n-o învrednici nici măcar c-o privire. Adam începu să tremure uşor, dar nu ceru îndurare. Ochii lui Volodea căpătară irizări purpurii, iar gura i se strâmbă furioasă. Adam gemu şi se clătină.
– Cum ai îndrăznit, slugă?
Pielea obrazului lui Volodea se zbârci, se lipi de craniu, iar Cristina strânse pumnii, gata să se apere. Adam căzu în genunchi şi închise ochii. Pe chipul său, ororarea şi uşurarea se amestecau bizar.
– Ai schimbat calea fără poruncă, zise încet Volodea.
Fiecare vorbă a sa părea un cui înfipt în carnea lui Adam. Dacă nu intervii acum, va fi prea târziu. Cristina făcu un pas înainte. Ochii lui Volodea se prefăcură în crâmpeie de întuneric.
– Nu ştii despre ce vorbesc, Cristina! Vrei să afli?
– Da. Ar fi...
Se întrerupse, deodată convinsă că a răspuns greşit.
– Sigur că da! Trebuia să fii a lui Adam, măcar asta ţi-a spus Alex? Secretara şi şoferul, cuplul perfect.
Îl eliberă pe Adam din strânsoare, iar Cristina se aşeză înapoi pe canapea. Adam se ridica şovăielnic şi Cristina încercă zadarnic să-şi păstreze calmul. Oricare ar fi fost planul lui Alex, el fusese spulberat de la prima lor întâlnire. Şi, prin acea îngenunchere, simţea că nu intrase din nou în plan, ci afla ceva important.
Volodea luă paharul, îl apropie de gură, dar nu sorbi din licoare. Nările îi fremătară. Ce nu-ţi mai place? Bea, ticălosule! Ai cerut sânge.

Cristina îşi drese glasul. Adam, alb la faţă, se retrase câţiva paşi, dar se opri. Ochii lui îi spuneau că tot ce-şi dorea era să fugă, dar nu îndrăznea.
– Nu mai avem nevoie de tine, spuse Cristina. Poţi pleca.
Buzele lui Volodea se strânseră, dar nu-i întoarse porunca. Aşeză paharul înapoi pe masă şi îşi încrucişă braţele pe piept. Tăcerea lui o făcea pe Cristina să se simtă tot mai inconfortabil, în vreme ce el arăta tot mai destins. Scoase din buzunarul de la piept un carneţel roşu şi începu să-l răsfoiască, apoi rupse o foaie de la jumătate şi o aşeză pe masă, cu faţa scrisă în jos. Pe mâna lui clipi, pentru o clipă, imaginea unui păianjen. O tarantulă.
– Ai sosit demult în oraş? spuse Cristina.
– Zilele trecute. Ştiu că de-abia aşteptai să mă vezi, dar am fost al dracului de ocupat!
O gheară îngheţată începu să i se plimbe Cristinei pe şira spinării. Cum îşi putea respecta Alex promisiunea, dacă fratele său dădea ordinele?
– Ai vizitat deci oraşul, zise şovăitor.
Se temea să-l tragă de limbă. Dacă ar fi aflat prea multe, ar fi trebuit să reacţioneze, şi asta se putea termina doar cu o baie de sânge. Nu mai avea voie să se gândească doar la ea şi la Alex. Îşi atinse pântecele, iar Volodea îşi fixă privirea pe mâna ei.
– Vizitat e cam mult spus, zise tărăgănat. Am fost pe ici, pe colo... Dar acum am terminat! Iau o pauză, mă relaxez... Îţi pot acorda toată atenţia mea, aşa cum meriţi.
Cristina se înfioră. Te chinuie. Nu putea decât să-şi păstreze calmul, să nu-i dea satisfacţia de a o transforma într-o victimă. Simţi un junghi ascuţit, ca un fier înroşit.
– Ai fost prin toate cartierele sau doar prin centru? se interesă.
Volodea se încruntă uşor. La asta nu se aştepta.
– În ultima vreme, toţi şi-au dorit să iasă ca păduchele-n frunte. Chiar şi Alioşa, deşi credeam că l-am învăţat mai bine...
Nu ştie de babă. Sau doar se preface? Dacă Volodea minţea, n-avea să recunoască. Dacă nu era amestecat în crimă, l-ar fi făcut doar curios. Cristina înghiţi cu noduri nişte ceai. Licoarea lui Volodea era tot neatinsă.
– Aşadar, Alioşa a făcut anunţul, zise după o pauză Volodea. O să jucăm la nuntă.
Ochii lui păreau s-o străpungă. Era foarte greu să pară calmă, încrezătoare, când tot ce-şi dorea era să nu-l mai vadă niciodată.
– Am greşit în multe privinţe, dar am să-i fiu alături lui Alex. Îl iubesc.
– Sigur că-l iubeşti, drăguţă!
Tonul lui era destul de batjocoritor cât să uite de frică.
– Te îndoieşti de sentimentele mele? N-ar trebui!
– Oh, Cristina, m-ai înţeles greşit! Departe de mine gândul să mă îndoiesc. Uite, pentru tine!
Încet, degetele lui împinseră hârtia spre ea. Cristina fu scuturată de un fior. Ce se putea ascundea atât de sinistru pe spatele unei foi? Ar fi vrut s-o refuze, dar nu putea. O atinse şovăitor, apoi retrase mâna. Hârtia parcă ardea. O întoarse şi privi semnul. Semăna cu o pereche de coarne.
– Capricorn? întrebă.
Ochii lui Volodea clipiră galben.
– Nu ţi-ai pierdut capul imediat ce l-ai văzut? continuă Volodea. Pun pariu c-a folosit vechiul truc: întâi un dans lent, apoi te-a lipit de primul perete şi ţi-a umblat pe sub rochiţă. Mă tem că frăţiorul e destul de previzibil în materie de cuceriri...
Cristina răsuflă adânc şi numără în gând până la cinci. Avea dreptate, măcar într-o privinţă.
– A fost mai mult decât un truc, spuse răspicat. Nu-i doar dorinţă între noi. Sper c-ai să vezi asta şi o s-o luăm de la capăt, ca o familie, fără să mai fie vărsat sânge nevinovat. Dar n-ai băut deloc... Licoarea nu-ţi e pe plac?
Volodea îi dărui un surâs la fel de vesel ca o poză de la autopsie.
– Mai târziu. Vine vremea pentru toate. Dacă tu crezi că desenul e despre Capricorn, aşa să fie. Alţii văd în el Diavolul, cerându-şi primul născut.
Cristina simţi gustul fierii. Nu mai putea suporta multă vreme discuţia lor. Palmele pe care le împreunase în poale o mâncau. Nici măcar nu se mai putea convinge să-i surâdă.
– Alioşa! zise Volodea. Crezi că-l înţelegi mai bine ca mine? Întotdeauna s-a temut să-şi recunoască esenţa. Eu nu sunt aşa! Am să-ţi fac un serviciu şi-am să-ţi deschid ochii. Adam, vino!
Deşi nu ridicase vocea, Cristina fu convinsă că se auzea până în cel mai îndepărtat cotlon al vilei. Adam apăru după două minute, târşâindu-şi picioarele ca un moşneag. Chipul său îşi mai recăpătase din culoare, dar ochii aveau o fixitate care o speria pe Cristina.
– Rămâi acolo! porunci Volodea când Adam ajunse în mijlocul încăperii.
Nu uşurare simţi Cristina când îi auzi ordinul, ci groază. Ceaşca începu să-i tremure între degete. O aşeză pe masă, dar descoperi că nu mai avea ce face cu mâinile. Nu îndrăznea să-şi desprindă privirea de a lui Volodea. Încet, degetul mare al lui Volodea începu să se plimbe pe marginea paharului. O tăcere bolovănoasă se înstăpâni în încăpere şi Cristina descoperi că n-o putea sparge. Vru să se mişte şi nu reuşi. Până şi gândurile îi deveneau cleioase, numele lui Alex începea să-şi piardă semnificaţia. Uşa se îndepărta de ea, se pierdea printre umbre, în vreme ce chipul lui Volodea se apropia. Simţea în pântece o căldură bizară.
Degetul lui se cufundă în licoare, ieşi şi alunecă într-o dungă umedă, de la buza paharului în jos. Volodea era în faţa ei, şi totuşi îl simţea lângă ea. Degetele lui nu lăsau paharul, dar îi treceau încet, aproape hipnotic peste gât, peste sânul drept. Ce faci? Întrebarea rămase doar în mintea ei. Palma lui Volodea mângâia sticla transparentă. Cristina se zbătu, dar nu reuşi să iasă din capcana ochilor lui. Sfârcul i se întărise, sânul tresălta în căuşul lui, care se strânse, îl eliberă pe jumătate şi apoi răsuci dureros. Termină! Din nou, niciun sunet.
Palma lui stângă atinse catifeaua fotoliului. Te rog, nu!  Îl simţi despărţindu-i picioarele şi îşi auzi respiraţia grea când şi le desfăcu larg pentru el. Vocea lui răsună şfichiuitoare în urechea ei, cuvinte rostite de buze nemişcate. Ţi se pare cunoscută atingerea asta? Crezi că ai controlul situaţiei? Eu măcar mă uit în ochii tăi când o fac. Palma lui se duse spre genunchi, tachinând-o cu o retragere înşelătoare, iar Cristina icni. Degetele lui se ridicară de pe trupul ei doar pentru o clipă, apoi îi maltratară iarăşi sfârcurile. Durerea o făcu să tremure, dar fiecare undă a ei năştea plăcere. Mişcările lui aveau o doză de perversitate care o ameţea. Volodea îi atinse pubisul cu dosul palmei şi îi rupse mătasea lenjeriei. Cristina lăsă capul pe spate, gâfâind uşor. Undeva, în fundul minţii, cineva îi spunea să se oprească, dar nu-i păsa de lamentaţiile acelea stupide, de faptul că Adam vedea totul, de posibilitatea să fie surprinşi de către Alex. Degetele lui Volodea intrară în ea.
Cristina îşi auzi geamătul reverberând în minte. Mai vrei să mă opresc? Atingerea poruncitoare a lui Volodea o făcea să se zvârcolească. Nu, nu, nu! Volodea o întoarse cu spatele şi o pătrunse brutal, iar ea se înălţă spre el, oferindu-i-se toată. Volodea zvâcnea între coapsele ei, iar Cristina îi era recunoscătoare pentru asta. Eu iau tot ce vreau, când vreau. Ieşi din ea deodată, iar Cristina scânci dezamăgită. Abia atunci putu închide ochii, undeva la graniţa între leşin şi moarte..
Când îi redeschise, Volodea muşca relaxat dintr-un pişcot. Adam era încă nemişcat, la doi paşi de ea. Nimic din atitudinea sa nu arăta că ar fi asistat la ceva ieşit din comun, însă Cristina se îmbujoră.
– Acum întinde-o, Adam! spuse Volodea. Să vedem cum vei exersa acum minciuna.
– Ticălosule! şopti tremurător Cristina când rămaseră singuri.
Propria voce o făcu să tresară. Era încă ameţită, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn foarte lung. Chiar fusese a lui Volodea sau doar delirase? Pulsaţia din adâncul ei îi sugera că se dăruise, dar ceasul de pe perete îi spunea că nu trecuseră decât trei minute. Aşezat degajat, la fel de impecabil în ţinută, Volodea îşi termina fursecul.
– Cum ai  îndrăznit?! scrâşni Cristina. Am să-i spun lui Alex…
Volodea îi rânji.
– Ai să-i zici şi cât de mult ţi-a plăcut? Sau mai bine să-l lăsăm pe Adam să-i povestească! Ar face istoria şi mai picantă. Capricorn înseamnă Torchia, scumpo. Curvăsăreală în toată regula.
Cristina tăcu. Capricorn însemna pentru ea o zodie, iar Torchia...
– Nisipul din clepsidră abia începe să curgă, şopti. Nimic nu e în van.
Volodea o fixă scurt.
– Ar trebui să te împrospătezi puţin, drăguţă! Duhneşti a plăcere vinovată.
Cristina făcu un efort ca să-şi înghită saliva. Ruşinea o potopea. Alex nu trebuie să afle despre asta. Se ridică şi trupul o trădă pentru ultima oară. Carnea atinsă de lenjerie se înfioră, iar rânjetul lui Volodea îi dovedi că ghicise şi asta.
– Dacă apare, am să-i spun că ţi s-a făcut greaţă, zise Volodea. E doar de aşteptat, la o femeie însărcinată. Dar ajunge pentru moment, nu?
Nu reuşi decât să dea din cap şi să iasă. Începu să plângă înainte să ajungă în dormitor. Îşi acoperi gura cu palma, pentru ca suspinele ei să nu răzbată până la Volodea. Prea târziu plângi! Ce-i făcut e făcut.
Închise uşa cu un pocnet asurzitor, dorindu-şi să nu mai iasă din dormitor până când Volodea nu pleca din oraş. Se dezbrăcă şi aruncă hainele cât mai departe. Nu avea să le mai poarte vreodată. Le simţea aproape la fel de murdare ca pielea ei. Nu-i da şi mai multă putere.
Se săpuni îndelung, silindu-se să se gândească la capul tăiat al babei. Avea nevoie de imaginea aceea, nu doar fiindcă oroarea făcea să se topească orice urmă de plăcere. Descoperi că nu-i era prea greu să şi-l închipuie pe Volodea decapitând-o cu un rânjet pe babă, chiar dacă nu avea nici un motiv să creadă asta.
Se schimbase când auzi paşi înceţi apropiindu-se de dormitor. Nu se poate! N-ar îndrăzni! Nu încă o dată... Dar ştia că Volodea ar face orice, că o marcase ca pe o vită, fără fier înroşit. Se ghemui lângă uşă, neîndrăznind nici măcar să respire. Ochii lui Volodea parcă o urmăreau prin lemn, spunându-i că-i doar o târfă. Cineva bătu uşor, iar Cristina îşi înghiţi lacrimile. Volodea n-ar fi ciocănit la uşă.
– Intră, şopti.
Era Adam. Îi întinse pumnalul şi Cristina îl luă smucit. Degetele ei încă tremurătoare nu reuşeau să ţină bine mânerul.
– N-a fost vina ta, murmură Adam. Volodea e... Te poţi răzbuna! Îi voi spune lui Alex c-a încercat... Că te-ai apărat... Nu trebuie să ştie totul.
Pentru o clipă, Cristina fu tentată să creadă c-o putea face. Apoi se întrebă cum s-ar mai uita în ochii lui Alex. Să nu uiţi că nu sunt păianjen. Ce a vrut să spună cu asta? Volodea e, dar sunt fraţi.
– Nu, murmură.
– Cristina, e singura ta şansă! Crede că te-a învins, nu se aşteaptă...
– Nu! Poate că sunt uşuratică, dar nu şi proastă!
Zgomotul uşii îi smulse un strigăt uşor.
– Alex, murmură Adam.
– Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva! Pregăteşte masa!
Îşi scutură părul şi îl împinse pe Adam spre scări. Auzi glasul lui Volodea întretăindu-se cu cel al lui Alex şi luptă cu nevoia tot mai puternică de a se întoarce sub duş.
– Cristina, te simţi bine? veni de la parter vocea lui Alex.
– Da, acum cobor!
Nu avea decât un minut să scape de pumnal. Cea mai bună tainiţă-i la vedere. Cu un surâs, Cristina se opri în faţa panopliei. Ultima parte a colecţiei lui Alex fusese adusă abia de câteva zile. Aşeză pumnalul în spatele unui jungher tătărăsc şi fugi pe scări.
Se opri să-şi tragă sufletul la intrarea în salon. Alex era aşezat pe canapea, lângă Volodea, iar Cristina văzu în sfârşit asemănarea acolo unde până atunci zărise doar deosebiri. Era limpede că se simţeau bine împreună. Logodnicul ei chicotea copilăreşte, iar ochii lui Volodea se mai îmblânziseră. Cristinei i se puse un nod în gât. Legătura dintre ei era prea puternică pentru a putea măcar spera să o distrugă. Îşi impuse să îngroape amintirea seducţiei cât mai adânc şi îi zâmbi lui Alex. El se ridică şi o sărută pe obraz, iar Cristina inspiră parfumul lui, simţind pentru prima oară gustul trădării.
– Cristina, mă gândeam să urc la tine! şopti Alex. Volodea spunea că ai avut un puseu de…
– Da, dar mi-am revenit. Presupun că slăbiciunea şi greţurile vor fi o obişnuinţă în lunile care vin.
– Ţi-am zis doar, frate! interveni domol Volodea. Cristina are controlul situaţiei! Iar de-l va pierde, dacă nu vei fi tu acolo, eu voi avea întotdeauna grijă de ea.
Privirea lui Alex se mută de la Cristina la Volodea, redevenind serioasă.
– Recunoaşte, ai venit special mai devreme! Nu era nevoie... N-am vorbit oare despre asta de prea multe ori?
Cristina îl prinse de braţ pe Alex, în vreme ce Volodea se uita surâzător la ea. Privirea lui era aproape ca o invitaţie să se destăinuie, iar Cristina îşi dădu seama că în clipa aceea pierdea încă o bătălie. Nu ultima, din păcate sau din nefericire.
– Am vrut să ne cunoaştem fără să văd privirea asta a ta, spuse Volodea. Te temeai că ţi-o fur, Alioşa?
Cristina se încordă. Dacă Adam vorbeşte... M-a îndemnat să-l ucid pe Volodea ca să mă salveze ori ca să se apere de pedeapsă? Dar cum mă putea, ne putea opri? Ce a fost de fapt acolo, dincolo de puterea unui vampir? Diavolul? Seniorul? Ce e Seniorul?
– Volodea, răspunse voios Alex, nu sunt un băieţaş căruia să-i furi jucăriile.
Cristina nu îndrăzni să se uite la el ori să se înfurie fiindcă o comparase cu o jucărie.
O îmbrăţişă şi o sărută tandru, dar pentru o secundă, Cristina îşi spuse că era doar un stăpân care-şi reafirma posesia. Remuşcările pentru capitularea ei în faţa lui Volodea erau însă prea puternice ca să-i îngăduie să se supere pe Alex. În fond, şi el o luase prin altcineva.
– Cred că-i gata cina, murmură. Ce-ar fi să mâncăm?
Fraţii se îndreptară, umăr lângă umăr, spre sufragerie, iar Cristina rămase cu doi paşi în urmă. Îi era frig şi o durere surdă i se cuibărise în pântece. Îşi apropie mâinile de şemineul în care focul trosnea, dar nu reuşi să se încălzească. Privi în jur, încercând să amâne momentul când se va afla din nou în faţa lui Volodea. Remarcă paharul aproape gol de pe măsuţă. Până la urmă, Volodea băuse licoarea. Sau Alex? Oricât ai vrea să-ţi spui că sunt diferiţi, greşeşti.
Când se aşeză la masă, între Volodea şi Alex, parc-ar fi păşit într-un congelator. Fu cât pe ce să dea vina pe greaţă ca să scape de corvoada de a-i asculta tachinându-se, dar Adam apăru cu o tavă de antreuri şi momentul trecu.
– L-ai pus să servească acum ca să-mi faci în ciudă? întrebă Volodea. De când a completat porcăria aia, rutele de transport cad tot mai des.
Alex îl privi scurt.
– Eşti sigur că el a fost?
Adam îşi drese glasul şi Cristina se simţi din nou pierdută în spaţiu.
– Da, eu am adăugat la Goetia. E doar o altă carte de vânătoare, un izvor de spaime în care se varsă sângele aşa-zişilor iniţiaţi.
Cristina îşi tot muta privirea de la unul la altul, întrebându-se despre ce vorbesc.
Umerii lui Alex căzură puţin şi Cristina îşi învinse greu oftatul. Nu putea să-i ceară lui Alex moartea lui Volodea. Ca să accepte un asemenea deznodământ, ar fi trebuit să devină ca el şi atunci bărbatul pe care-l iubea ar fi dispărut cu totul.
O vreme, Cristina îi lăsă pe fraţi să vorbească despre oameni şi evenimente cunoscute doar de ei. Cuvintele lor treceau pe lângă ea, dădea din cap şi zâmbea atunci când se cuvenea, mai arunca o vorbă care nu spunea nimic. O parte a creierului ei amorţise, ca şi cum n-ar fi vrut să mai afle nimic despre vieţile lor fără ea. Puhoiul de amintiri, unele de acum două sute de ani, altele de trei decenii, făcea ca legătura ei cu Alex să pară tot mai firavă.
Cristina ridică privirea de la friptura pe care o tăia abia când auzi un cuvânt ce-i iuţi pulsul.
– De ieri, centrul de transfuzii de la Bucureşti funcţionează la maxim, zise Volodea. Simplu, curat, fără să încalce legea. În prima zi, au fost zeci de amatori. Plătim bine. Avem şi o unitate de cercetări medicale. Am auzit că ai avut şi o micuţă viziune, Cristina.
Îi citise asta în minte, când o poseda? Nu mai putea să pretindă că nu-i acolo. Alex o privea întrebător. Încercă să-şi facă vocea să sune cât mai normal.
– Am văzut mormane de morţi şi... o cale ferată. Toţi călătorim spre o nouă lume.
Volodea aprobă din cap, cu un surâs caustic.
– Sigur că da! Fericirea cu Alex îţi dezvoltă clarviziunea. Am să te consult mai des...
Vorbea cu ea de parcă i-ar fi fost soră, dar Cristina îi putea simţi din nou degetele atingând cu neruşinare clitorisul. Se foi pe scaun şi senzaţia se amplifică. Evită să-l privească pe Alex.
– Rămâi la Iaşi sau la Bucureşti?
Adam, care aduna farfuriile, se răsuci abrupt. Cristina îşi opri privirea pe faţa de masă. Spera că pusese întrebarea la momentul potrivit. Ca Volodea să-i refuze un răspuns ar fi însemnat să-şi dovedească neîncrederea de faţă cu Alex. Volodea bătu cu palma în masă.
– Draga de ea, se gândeşte la toate! Eu am făcut destule aici. Nu, de restul se va ocupa cineva pe care nici Alioşa nu-l cunoaşte. Un băiat foarte eficient. Locul lui nu era însă la o cină de familie atât de agreabilă, nu-i aşa? E şi mâine o zi…
 Ar trebui să mă simt uşurată? Oricine ar fi fost, noul acolit primise desigur porunci amănunţite în privinţa ei.
– Dar am vorbit destul despre planurile mele, Cristina, tărăgănă vorbele Volodea. Trebuie să ne gândim la tine acum! Şi nu vorbesc despre rochia de nuntă. Ai nevoie de un doctor care să ştie totul despre noi.
Cristina simţi cum se învârte încăperea cu ea. Nu se putea lăsa pe mâna lui Volodea, nu-i putea încredinţa soarta copilului ei. Se uită însă nu la el, ci în ochii lui Alex. Nu văzu nici măcar o urmă de refuz. Ce mă fac? Dacă i-aş spune despre ce s-a întâmplat mai devreme… Dacă i-ai spune, nu ştii cine dintre voi trei ar mai fi în viaţă mâine.
– Nu vreau să plec la Bucureşti, murmură. Am nevoie de Alex, şi el de mine.
Surâsul lui Volodea se subţie, ochii îi sclipiră triumfător. Ridică mâinile, într-un ironic gest de predare.
– O, nici nu ziceam asta! Doar c-am găsit cel mai bun doctor pentru tine. M-a îngrijit şi pe mine în ultimii douăzeci de ani. A sosit la Iaşi, cu echipamentul necesar. Nu-i doar foarte priceput, va păstra secretul nostru fără să fie nevoie de… măsuri speciale.
– Dar n-aş vrea să te las fără…
– Volodea are dreptate, draga mea, o întrerupse Alex. Vei avea cea mai bună îngrijire posibilă. Îl ştiu şi eu pe doctorul Li. Crede-mă, ai să fii mulţumită!
Învinsă, Cristina mimă un surâs recunoscător.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, draga mea, răspunse Volodea. Voi fi mereu lângă femeia care l-a făcut fericit pe fratele meu. Dar cred c-ai înţeles deja cât de hotărât sunt în privinţa asta.
Da, şi mă îngrozeşte gândul ăsta. Prăjitura cu portocale glasate căpătă deodată un gust amar. Îl urmări pe Alex umplând paharele cu şampanie şi ciocnind cu Volodea. Cum de nu simţea că fratele său o dispreţuia? Nici măcar n-o ura, o considera o cantitate neglijabilă, un recipient care, în fond, aproape nu-i rezistase.
– Ce ziceţi, ne uităm la ştiri? propuse Alex. Logodna noastră ar trebui să deschidă jurnalul.
– Distraţi-vă fără mine, zise Volodea. Vă las, porumbeilor… Am multe de făcut mâine.
Cristina nu-şi putu opri un mic oftat de uşurare când îl văzu ridicându-se. Nu mai avea putere nici măcar să se întrebe ce treburi aveau să-l ţină aşa de ocupat pe Volodea şi dacă o priveau şi pe ea.
– A fost o seară memorabilă, spuse Volodea, aplecându-se ca să-i sărute mâna de despărţire. Nu crezi, Cristina?
Îşi controlă glasul. Politeţea uşor afectuoasă era tot mai greu de jucat.
– Ba da. Mi-a părut bine să te cunosc în sfârşit, Volodea.
– Ei bine, plăcerea a fost a mea! Şi cred că vom avea parte de multe alte întâlniri ca aceasta. Toţi trei.
Cu o strâmbătură în loc de surâs, Cristina se dădu la o parte, lăsându-l să-l îmbrăţişeze pe Alex.
– Mai vorbim, frăţioare ! Ştii că te poţi baza oricând pe mine.
Alex se întoarse spre Cristina la ceva timp după ce uşa se închise. O prinse după umeri, trăgând-o spre el.
– Te temeai de întâlnirea asta. N-a fost chiar aşa de rău, nu?
Cristina nu mai găsi resurse pentru încă o minciună elaborată.
– Se putea mult mai rău, mormăi.
– Bine că s-a terminat! Volodea a fost dintotdeauna reazemul meu. M-a iubit necondiţionat, m-a apărat de duşmani, m-a învăţat tot ce ştiu. Sute de ani, am fost ca două jumătăţi ale aceleiaşi monede. Lumea s-a schimbat în jurul nostru, dar noi am rămas neclintiţi. Poate ţi s-a părut mai aspru, dar nu se dezvăluie uşor. Îl vei cunoaşte în curând ca pe mine. Nimic nu mă face să mă simt mai bine decât gândul că voi doi vă înţelegeţi.
– Îmi pare bine. Ies puţin la aer, dragă.
– Vrei să vin cu tine?
– Nu! Am să fac doar câţiva paşi... A fost o zi obositoare.
Alex o sărută pe frunte şi se aşeză fluierând pe canapea. Cristina auzi declicul televizorului care se deschidea şi se grăbi să tragă uşa după ea. Pur şi simplu, n-ar fi îndurat să se vadă surâzând, alături de Alex. Deşi imaginile erau filmate doar cu ore în urmă, parcă trecuseră ani de atunci.
Se împletici pe alee, nelăsând amintirile s-o mai potopească. Demult, foarte demult, Adam o adusese cu maşina pentru o cină cu preşedintele. Emoţia dinainte de întâlnirea lor, abandonul în braţele lui Alex fuseseră însă într-o altă viaţă. Femeia care călca pe aleea atent curăţată avea multe secrete şi griji îngrozitoare. Nu ştia câte poliţie se pregătea să plătească Volodea. Oare era cineva cu adevărat în siguranţă? Un gând o îndoi aproape. Dacă Alex ştia? Dacă o încercase, împreună cu Volodea şi Adam? Dacă avea să fie părăsită la altar?
Ceva foşni în tufişurile de pe partea stângă a aleii. Cristina se opri, oscilând între râs şi plâns. Era greu să vadă dincolo de cercurile de lumină ale felinarelor. Aşteptă, îşi miji ochii şi rememoră alte seri în care se simţise pândită. Istoria se repeta prea repede! O creangă trosni, şi mai aproape. Ceva se mişca spre ea. Închise ochii, adunându-şi toată furia. Aşteptă să-i fie cotropită conştiinţa, se pregăti să lupte cu duşmanul, oricine ar fi fost. Nu se întâmplă însă nimic şi Cristina clipi, convinsă deodată că Volodea se juca iarăşi cu mintea ei, ca s-o ţină închisă între patru pereţi, supravegheată de medicul lui.
– Du-te dracului! mormăi.
Un mârâit jos răzbătu dinspre tufişuri. Cristina se înţepeni în mijlocul aleii, iar mânia ei îşi căută altă ţintă. O umbră ţâşni dintre boscheţi şi i se încurcă între picioare. Cristina duse palma la gură pentru a-şi opri strigătul. Pisica vărgată se freca de pantalonii ei, caldă şi inofensivă. Râzând, Cristina se lăsă pe vine şi o mângâie pe creştet.
– De unde-ai apărut şi tu?
Animalul îi răspunse cu un mieunat prelung, oarecum ultragiat, iar Cristina îl luă în braţe. Îl ridică şi-l privi câteva secunde, căutând o zgardă. N-o găsi, dar mângâierile ei  făcură destul repede felina să toarcă. O examină şi mai atent.
– A, eşti băiat! Te-ai furişat aici ca un pui de drac. Te-ai pierdut? Sau, poate, eşti o haimana?
Motanul se uita fix la ea, de parcă i-ar fi înţeles întrebările, iar Cristina se trezi ascultându-i cu atenţie torsul.
– Ce prostie! Doar n-ai cum să răspunzi, băiete!
Motanul mieună şi o atinse cu nasul pe obrazul drept. Părea flămând şi obosit, dar Cristina oftă.
– Ia stai...
În ultimele luni, văzuse un motan care-i semăna leit. Cel al vrăjitoarei. Ar fi fost însă o nerozie să creadă că tocmai cotoiul acela o găsise. Totuşi, Cristina îi pipăi atentă blana. Nu avea urme de sânge, însă când îl atinse la lăbuţele din faţă, animalul tresări.
– De ce-ai venit la mine? Ce vrei?  
Pufni şi privi cu fereală în jur. Dacă era într-adevăr animalul răposatei, nu era o idee prea bună să fie văzută cu el. Ţi-ai mai găsit o grijă? Câţi motani ca el or fi în Iaşi? În ritmul ăsta, până la sfârşitul lunii ai să ajungi în cămaşă de forţă. Cotoiul o linse uşor, de parcă voia să-i atragă atenţia că se pierde în gânduri. Părea mulţumit în braţele ei, dar Cristina simţi prima muşcătură a frigului. N-avea rost să stea afară până începea să dârdâie, pierzându-şi timpul cu dileme ce nu puteau fi rezolvate.
– Bine, bine! Nu-ţi lua nasul la purtare!
Motanul slobozi un mieunat încărcat de reproş. Cristina ridică din umeri şi se întoarse spre vilă.
– Uite ce-i, poţi rămâne numai dacă vrea şi logodnicul meu. În fond, şi eu sunt oaspete aici. Deocamdată, nu-ţi promit mai mult de un castron cu lapte, un culcuş peste noapte şi, mâine dimineaţă, o vizită la veterinar.
Motanul se scutură şi scuipă, iar ghearele lui ascuţite se înfipseră în palma Cristinei.
– Ei! exclamă Cristina. Chiar că-l ai pe dracu în tine. Uite ce-ai făcut!
Cotoiul ţâşni din braţele ei şi ateriză în zăpadă. Deşi şchiopăta, o zbughi printre tufişuri înainte ca ea să se dezmeticească. Cristina pescui din buzunar un şerveţel şi-şi şterse mâna zgâriată.
– Ce te-a apucat, nebunule? Întoarce-te!
Motanul însă se topise printre umbre. Doar vântul subţire îi răspunse cu o şoaptă batjocoritoare. Întorcând spatele tufişurilor, Cristina decise să nu-şi mai bată capul cu un vagabond. Ferestrele vilei clipiră ademenitor spre ea şi Cristina văzu perdeaua de la dormitor mişcându-se. Alex o privea, iar Cristina îi făcu semn din mână. Gândul veni cu întârziere. Asta l-a alungat. Alex. Alex l-a alungat pe Famine.

Ţesătura lumii...

AL CINCILEA VĂL - Viziunea

Aşezată strategic de-a dreapta lui Alex, Cristina îi zâmbi complice lui Val Basarab. Fostul ei coleg primise un loc în primul rând, cum i se cuvenea unui angajat al oficiosului guvernamental, iar Cristina îl fixase deseori în timpul discursului lui Alex. Nu avea însă nevoie de prea multe indicii ca să-şi dea seama că şarmul preşedintelui funcţiona încă la perfecţie. Veştile se dovedeau oricum foarte bune – investiţii străine de proporţii, programe de susţinere a fermierilor şi a micilor afacerişti, negocieri pentru redeschiderea graniţelor europene faţă de români, după vremurile Ciumei. Efectele nu aveau cum să fie imediate, dar se vor vedea pe termen lung. Cristina îşi privi discret ceasul, întrebându-se brusc de ce îşi amintea aşa puţine despre ciumă şi aşa de multe despre atrocităţile care o precedaseră. Oftă doar în minte. Timpul alocat conferinţei era pe sfârşite şi abia aştepta să se întoarcă în liniştea relativă a biroului ei. Uitase cât de obositori puteau să fie gazetarii, mai răi decât câinii când prindeau un os zemos. Alex îi citi privirea şi dădu din cap aprobator.
– Ultima întrebare, vă rog! zise Cristina.
Din rândul din spate se ridică un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu favoriţi stufoşi şi unghii murdare. Cristina îşi notă în minte să dezinfecteze microfonul pe care-l folosise şi se încordă. Rânjetul anunţa o întrebare incomodă.
– Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, zise bărbatul. Domnule preşedinte, am primit o informaţie potrivit căreia relaţiile dintre dumneavoastră şi şeful Departamentului media sunt... foarte apropiate. De asemenea, surse de încredere confirmă că domnişoara Man a stat la vila dumneavoastră în ultimele săptămâni, apărată de efectele sociale ale Ciumei. Cum comentaţi?
Cristina îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Duhul ieşise din lampă mai devreme decât sperase. Ar fi fost însă nepermis de naivă să creadă că nu se va întâmpla până la urmă. Îşi controlă respiraţia şi-şi impuse să nu ocolească obiectivele camerelor. Dacă afişa o mină vinovată, înrăutăţea lucrurile. Alex îi surâse degajat şi o prinse de mână. În încăpere se lăsă o linişte mormântală.
– Este adevărat, am petrecut vacanţa de iarnă împreună. De altfel, cred că-i momentul potrivit să fac un anunţ. Domnişoara Man şi cu mine ne-am logodit de Crăciun. Era firesc să am grijă de ea.
Alex făcu o pauză scurtă, iar Cristina îşi dădu seama că-şi înfipsese unghiile în palma lui. Încercă să-şi relaxeze degetele, dar nu reuşi. Strânsoarea lui Alex deveni aproape o pereche de cătuşe şi un vag sentiment de pierdere o însoţi..
 – Unii vor considera gestul pripit, generat de convulsiile sociale pentru care nimeni nu era pregătit, continuă Alex. Faptul că nu ne ştim de foarte multă vreme nu înseamnă însă că sentimentele noastre nu sunt autentice. Relaţia noastră nu are nici o legătură cu evoluţia profesională a domnişoarei Man. A fost numită în acest post de preşedintele Corbu, ca un ziarist experimentat şi un bun comunicator. L-a cucerit pe bărbatul Corbu fiindcă a ştiut să ignore vicisitudinile şi să se concentreze asupra vieţii de familie.
Din primul rând, Val îi privea siderat. Cristina rezistă cu greu cacofoniei întrebărilor rostite de toţi gazetarii în acelaşi timp. Pixurile şi carneţelele fluturau prin aer ca o armie de lăcuste flămânde. Dar Alex ridică palma dreaptă şi agitaţia încetă imediat.
– Atât voi spune pe acest subiect. Cred că oricine ştie că dragostea nu poate fi explicată. Vă mulţumesc!
Alex se retrase de la pupitru, ignorând graţios zumzetul gazetarilor. Cristina însă nu-şi putea permite asta, deşi camera semăna tot mai mult cu un salon din spitalul de nebuni, după ce s-au terminat toate medicamentele. Vacarmul creştea, iar odată cu el tentaţia Cristinei de a-şi astupa pur şi simplu urechile. După doar o clipă de şovăială, îl urmă pe Alex. Ştia însă că trebuia să se întoarcă. Era convinsă că nimeni nu avea să se mişte din sală până n-o interoga. Făcu vreo doi paşi împiedicaţi pe hol, iar Alex se întoarse spre ea.
– Nu te simţi uşurată, acum că a ieşit totul la iveală?  
Cristina zâmbi strâmb. Nici pe departe.
– Ştii că eu n-am scăpat de întrebări, nu-i aşa? Doar cu poliţia să scoţi acum hienele de aici! Vor vrea să ştie cum ne-am cunoscut, cum m-ai cucerit, amănunte intime despre tine... În locul lor, şi eu aş avea o mie de întrebări. Iar orice răspuns va stârni alte o mie.
Alex o trase spre el, fără să-i pese că pe lângă ei trecea o funcţionară cu un braţ de hârtii. Bucuria lui era molipsitoare, alungând spaimele nopţii, iar Cristina se lăsă în voia ei.
– Tu ai vrut să te întorci la treabă, murmură Alex. Spune-le cât de fermecător sunt. Ai să te descurci de minune! Ai asta în sânge.
O sărută întâi pe obrazul drept, apoi buzele lui alunecară spre gura ei. Trupul Cristinei se trezi din amorţeala surprizei şi-i răspunse pătimaş. O vreme, se pierdură în gustul şi în fierbinţeala celuilalt. Palmele lui trecură peste spatele ei şi Cristina îşi reţinu cu greu un geamăt. Se desprinse, aproape ameţită de dorinţă. Nu puteau continua, nu acolo. Dacă l-ar mai fi lăsat să-şi împletească limba cu a ei, ar fi început să-l dezbrace. Orice ziar ar da milioane pentru o asemenea poză. Din capătul holului, funcţionara se holba la ei, dar o zbughi în birou când Alex o privi fix. Cristina îi şterse o urmă de ruj de pe buze.
– Premierul mă aşteaptă, zise Alex. Batem în cuie primele iniţiative legislative. Ne vedem diseară.
–  Poate-ar trebui să mă întorc în apartament până ne căsătorim. Acum că s-a aflat...
– Prostii! Va părea că ne ruşinăm de relaţia noastră. Iar mie nu mi-e ruşine! E prima oară când mă căsătoresc în cinci sute de ani, Cristina. Asta ar trebui să-ţi spună totul.
Cristina îşi aranjă maşinal părul.
– Uneori, mă întreb de ce eu, şopti. În atâta timp, trebuie să fi întâlnit sute de femei mai frumoase ca mine, mai pricepute în aşternut. Eu sunt doar...
Alex  îi puse un deget pe buze.
– Te iubesc!
Suna ca o poruncă. Se trezi la picioarele lui, în genunchi. O voce ciudată, guturală, răsună în mintea Cristinei. Am cheile Morţii şi ale Iadului. Tresări, dar nu reuşi să-şi mute privirea de la ochii lui, incapabilă de orice răspuns. Alex surâse uşor.
– Ţi-am mai spus asta, nu?
– Poate, şopti. Poate te-am şi crezut.
Inima îi bubuia şi un junghi scurt o trecu. Se clătină uşor şi Alex o prinse de cot, ridicând-o.
– Eşti bine? zâmbi el.
– Da, murmură, deşi se simţea ca după un infarct.
În minte i se derula o altă scenă, în care rămânea îngenuncheată şi el se descheia la pantaloni, erect. Ea îl cuprindea cu gura, gemând, şi el îşi dădea drumul aproape imediat.
– Du-te! spuse Alex. Înainte să-şi roadă pixurile şi degetele de nerăbdare. Şi ţine minte că nu sunt sunt un păianjen.
Se întâmplase sau nu? Fusese umilitor sau nu? Pedeapsă sau iertare? Nu ştia. Când intră în sală, ziariştii se buluciră în jurul microfoanelor. Cristina se uită la cei din primul rând. Pe unii îi cunoştea, se întâlnise cu ei des. Alţii, ca Ghiţă Hâncu, erau veniţi din vechea capitală, Bucureşti. Multora nici măcar nu le reţinuse încă numele. Toţi însă aveau aerul cuiva care, după ce a mâncat o lună doar pâine uscată, e invitat să savureze un festin regal. Pregătindu-şi un surâs neutru, Cristina se întrebă cui aveau să-i cadă greu bucatele, ei sau gazetarilor. Apoi trase adânc aer în piept şi aşteptă salva de întrebări. Glasurile condeierilor se împletiră într-un cor nerăbdător.
– Cum v-aţi cunoscut?
– A fost dragoste la prima vedere?
– Când v-aţi sărutat prima oară?
– Ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă?
– Ce inel ţi-a dăruit?
– Cum e să fii iubita preşedintelui?
– Ce planuri v-aţi făcut pentru nuntă?
– Ce spune familia ta despre asta?
– Unde veţi petrece luna de miere?
– Pe când un copil?
Cristina desfăcu palmele. Iarăşi uita ceva, iar altceva se ascundea într-o cutiuţă.
– Lăsaţi-mă să respir! ceru.
Nimeni nu părea însă dispus să facă asta, iar Cristina simţi apropierea parşivă a unei migrene. Alex are încredere în tine. Surâse cât mai larg şi-şi fixă privirea pe Ghiţă Hâncu. Deşi era convinsă că doar grăbise inevitabila dezvăluire, tot îi venea să-i tragă un pumn în nas. Îşi mai turnă o lingură vârfuită de zahăr în zâmbetul fals.
– Vă rog să ţineţi minte că relaţia noastră rămâne în sfera vieţii private. Nu are legătură cu reformele preconizate de preşedinte.
Era ca şi cum ar fi vorbit cu o grămadă de surzi. Blitzurile se declanşau unul după altul, întrebările continuau. Cristina îşi puse două degete în gură şi fluieră, făcându-i să se oprească.
– Eu şi Alex am făcut cunoştinţă la un banchet, pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Ţineţi minte că la Iaşi a fost un miting al PNP? Am schimbat câteva vorbe, am dansat împreună... Cred că pot spune că pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. N-am vorbit însă despre sentimentele noastre decât în ziua alegerilor. Cu alte cuvinte, triumful domnului Corbu a fost complet.
Vedea pixurile alergând pe foi şi încerca să nu-şi imagineze ce articole vor meşteri foştii ei colegi. Ce-ar zice dacă ar şti cum te-a pipăit Alex în baie? Cum l-ai lăsat să o facă... Ar fi deliciul oricărui ziar de scandal! Îşi compuse o mină sobră şi minţi cu neruşinare.
– Alex mi-a făcut curte ca un gentleman desăvârşit, fireşte! Nu mai avea însă nevoie de acele superbe buchete de trandafiri ca să mă cucerească. În rest... Nu vrea să aştepte, nici eu nu cred că-i nevoie. Alex e tot ceea ce şi-ar dori orice femeie, un bărbat tandru, puternic, inteligent, cu simţul umorului, incredibil de sexy...
Hohote răzleţe punctară ultima ei replică.
– Planurile pentru nuntă sunt încă vagi. Pentru Alex, pe primul loc rămâne bunăstarea ţării, acum când molima ne-a rărit populaţia în doar două săptămâni. Am ieşit din criză prin eforturi uriaşe, dar viitorul e încă în construcţie. Armata ne-a ajutat şi va continua să o facă, însă civilii sunt cheia.
– Ce părere aveaţi despre Alex când era doar candidat la preşedinţie? Înainte să vă întâlniţi... Iar el? Auzise de gazetarul Cristina Man?
Tonul lui Hâncu sugera destul de clar că o credea o oportunistă, dar şi că se întreba ce găsise Alex la ea. Ochii care o măsurau de sus până jos spuneau că, probabil, era foarte bună la pat, dar nu i se părea de ajuns. Cristina îşi permise o clipire şăgalnică şi un chicotit scurt.
– Cred că-l priveam la fel ca majoritatea femeilor din România. Nu trebuie să uităm cu ce procentaj a câştigat alegerile.
Îi răspunse un cor de râsete şi Cristina vorbi înainte ca trimisul „Deşteptării” să insiste.
– Asta a fost tot, mulţumesc! CV-ul meu detaliat l-aţi primit odată cu numirea în funcţie. Pentru amănunte suplimentare, aştept cereri pe mail ori pe fax.
Ieşi, convinsă că asistase doar la începutul furtunii. Nu-i plăcea Hâncu, deşi nu-l cunoştea. Iar dacă avea surse bune, putea afla şi alte lucruri, menite să rămâne ascunse. Despre copil, de exemplu. Însă ar fi fost o greşeală să încerce să-l sperie, n-ar fi făcut decât să-l îndârjească. Trebuia totuşi să afle urgent cine era şi ce-i putea pielea. Probabil, încă se socotea cu un cap deasupra plevuştii din provincie. El şi restul mă vor hăitui măcar câteva zile. Trebuie să fiu atentă la orice mişcare.
Puse mapa pe birou şi-şi văzu degetele tremurând. Nu mai era loc de întoarcere după anunţul lui Alex. Doar îl iubeşti, ce-i cu tine? Mai ţii minte ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă? Dar atunci nu ştiai ce e. Cristina mângâie mapa, cu gândul aiurea. Trăia, poate, ultimul ei ceas de libertate, înainte să se transforme într-o ţintă pentru orice paparazzi. Ridică receptorul şi formă interiorul lui Adam.
– Poţi veni la mine?
– Sigur. Am urmărit conferinţa prin circuitul închis. Te-ai descurcat minunat!
– Mda, până la proba contrarie...
Într-un minut, Adam bătea la uşa ei, iar Cristina căută pe chipul său urmele crizei de dimineaţă. Nu zări decât aşteptare calmă.
– Crezi că ne putem furişa de aici? Nu vreau ca vulturii să ne ia urma. De fapt, n-aş vrea nici ca Alex să afle...
Adam se încruntă.
– Ce vrei să faci?
– Păi vii cu mine, nu? Nimic periculos. Vreau să vorbesc cu cineva.
Adam îşi miji ochii şi nu se clinti din prag. Parcă încerca să desluşească o imagine îndepărtată, prevestitoare de necazuri.
– Cred că da. Însă nu-s deloc sigur că-i o idee bună.
– Totul va fi în regulă!
Ieşiră pe uşa din spate, într-o stradă tăcută şi surprinzător de curată. Cineva se gândise să trimită acolo utilajele de deszăpezire chiar în acea dimineaţă.
– Nu maşina oficială, murmură Cristina.
Adam îi arătă un Volkswagen gri, care părea să fi depăşit toate recordurile la kilometraj, iar Cristina îşi zise că n-avea nevoie de sisteme de alarmă. Nimeni nu s-ar fi obosit să-l fure. Părea o întreprindere la fel de inutilă ca a descoase o măicuţă despre plăcerile sexului.
– Nu te lua după aparenţe, şopti Adam, ci după ce-i sub capotă. E a dracului de puternică şi nimeni nu s-ar gândi s-o urmărească.
Cristina ridică din umeri şi îl aşteptă să-i deschidă portiera. De data asta, se aşeză pe locul din dreapta şoferului. Nu mai erau şef şi subordonat, ci complici.
– Unde mergem?
– La Trei Boieri, la ghicitoare.
Degetele lui Adam zăboviră câteva clipe înainte de a învârti cheia în contact. Cristina se aştepta să-l audă protestând, dar Adam dădu resemnat din umeri. Maşina începu să toarcă şi se înscrise ascultătoare pe direcţia potrivită. Tocmai tăcerea lui Adam o făcu pe Cristina să-şi dorească să se justifice.
– N-avem de ce să ne facem griji, spuse mai tare decât trebuia. Ce se poate întâmpla? Am să schimb doar câteva vorbe cu o bătrână inofensivă.
Un oftat scăpă de pe buzele lui Adam.
– O bătrână inofensivă care ţi-a oferit singura armă ce-l poate ucide pe Alex.
Cristina se posomorî, însă nu-l putu contrazice. Degetele i se strânseră în jurul unui mâner invizibil şi îşi simţi pielea încleiată de sânge. A fost doar un vis. Trebuia să-şi repete de cât mai multe ori asta.
– Ştii şi alte amănunte despre ea?
–  N-nu, murmură Adam, cu ochii fixaţi pe oglinda retrovizoare.
Minte. Cât m-am săturat să disec fiecare vorbă auzită, chiar şi de la oamenii în care am încredere! Dar tocmai lecţiile aspre pe care le primise o făcură să nu dea de înţeles că a ghicit minciuna. Auzi încet în minte vocea lui Alex. Adam te va lua pentru mine. Ruşinea o împunse ca un ac otrăvit. Pentru asta plătise cu o îngenunchere?
– Atunci dă-i bătaie! spuse puţin tremurat.
Se lăsă pe spate şi închise ochii. Volkswagenul zbura pe şosea, măcar în privinţa asta Adam avusese dreptate.
Baba o să mă ajute.
Baba ţi-a dat cuţitul ca să-l ucizi pe Alex. Ştii măcar că te va primi?
Mă va primi şi totul o să fie bine. Am nevoie de asta. Am nevoie de puţină fericire. A fost doar un coşmar. Iar asta...
Întrerupse gândul definitiv, ca şi cum ar fi tăiat un cordon ombilical, dar nu-şi putu opri palmele să se adune pe pântece. Strânse din dinţi şi-şi privi unghiile, aproape aşteptându-se să le vadă săpând, căutând, smulgând. Însă degetele îi rămâneau cuminţi, nemişcate, sângele năboia doar în amintirea ei. Îşi încrucişă braţele pe piept şi ignoră privirea întrebătoare a lui Adam. Nu se simţea în stare să discute cu el despre coşmaruri. Şi ce rost ar fi avut? El trebuia să-i slujească lui Alex, dar nu era psihoterapeut. Şi nici ea o desfrânată, deşi aşa părea
– Sunt curioasă ce spun acum cei de la ziar, aruncă o replică doar pentru a sparge tăcerea. Alissa cred că-i în pragul infarctului. Era topită după Alex! În toamnă, a adus un poster cu el. Când l-am văzut, mi-am zis că-şi putea folosi energia pentru o cauză mai bună.
Sprâncenele lui Adam se arcuiră, dar nu-i răspunse. Maşina coti la stânga şi Cristina zări în sfârşit capătul mahalalei, îngropat fără speranţă în zăpadă, ca un schior prins de-o avalanşă. Pe aici nu trecuse niciun utilaj. Cristina tuşi şi îşi dori să fi luat o sticlă de apă minerală. Ar fi ajutat-o să scape de nodul din gât.
– În fine, continuă febril, cred c-ar trebui s-o invit la nuntă. Măcar ca să-i văd expresia! M-a tachinat atâta vreme...
Îi făcea bine să se gândească la viaţa dinainte de Alex, viaţa de care, la sfârşitul lui noiembrie, ar fi dat orice ca să scape. Câte se întâmplaseră în aproape două luni? Prea multe. O imagine ciudată îi răsări în minte.
Morţii erau adunaţi în movile cu design avangardist, de-a lungul căii ferate şi pe peroanele ciobite, despuiaţi până la schingiuita lor esenţă. Undeva, departe, şuiera o locomotivă nevăzută şi totul se învârtejea, ca într-o tornadă. Un corb a croncănit batjocoritor, de pe creştetul celei mai înalte movile. Atunci le-a văzut coborând, negre şi înaripate, în armurile lor strălucitoare. La gât îi strălucea, aurie, cheia. Şi atunci lumea s-a spart şi a văzut o mână. Degete lungi, cu unghii ascuţite. Inel cu agat şi un chip ascuns de umbre. O invitaţie la dans, şi vocea lui Alex şoptind seducător şi sinistru. Rolul tău a fost scris. Şi sângele curgea, curgea, curgea, într-un botez sinistru.

– Şi veţi avea necaz zece zile, şopti Cristina.
Adam frână şi îi aruncă o privire rece, aproape crudă, în oglinda retrovizoare, apoi studie dezgustat troienele.
–  Mai departe nu intrăm cu maşina, zise Adam. Eşti sigură că vrei să faci asta?
–  Nu-i nimic, e aproape! Pot merge pe jos.
–  Vin cu tine.
–  Nu! Vreau să fiu singură cu ea. Ce am să-i spun...
Nu decisese încă dacă avea să-i mărturisească totul babei. Nici nu mai ştia ce e totul.
–  Uite ce-i, nu se lăsă Adam, azi dimineaţă nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu se va repeta! Nu voi permite...
Mă convinge pe mine sau pe sine?
–  Adam, nu-ţi poruncesc, fiindcă te consider un prieten, ci te rog. Pentru prima şi ultima dată. E important pentru mine.
– Te conduc măcar până la poartă.
– Bine.
Merseră în tăcere, cu zăpada hârşcâind sub încălţări ca un strat de oase de uriaş măcinate. Din hornurile câtorva case, fumul ieşea sfios să-şi deseneze spiralele pe cerul de-un albastru perfect. Câinii rămâneau tăcuţi, iar pădurea îşi întindea spre ei braţele strălucitoare, parcă mai aproape după ultima ninsoare. Niciun pericol nu părea să pândească din spatele gardurilor ale căror contururi ascuţite fusese îndulcite de cuşmele de omăt. Încrâncenarea de pe chipul lui Adam se topi încet, chiar şi Cristina respiră mai uşor. Poate mă va ajuta. Am nevoie doar de un cuvânt bun.
De la casa babei nu se ridica niciun fuior gri, dar Cristina încercă să-şi păstreze optimismul. Absenţa focului putea însemna multe. Nimic bun. Adam o prinse de cot şi arătă spre horn.
– Nu cred că-i acasă.
– Am să încerc totuşi! N-am bătut atâta drum degeaba.
Încet, degetele lui Adam se desprinseră de mâneca ei. Cristina îşi scoase mănuşile, suflă în palme şi privi în jur. Nimic nu se mişca până la poala pădurii.
– Un sfert de oră! zise Adam. Apoi vin după tine.
Cristina bătu în poartă. Zdrăngănitul metalului ar fi putut trezi şi un mort, dar din casă nu răzbătu vreun sunet. După aproape jumătate de minut, Cristina apăsă clanţa şi poarta se deschise, fără să scârţâie. Adam se încruntă, dar Cristina păşi înainte.
– Va fi totul bine, murmură.
Intră pe alee. Casa rămânea tăcută, ferestrele erau acoperite de perdele groase, pe care nu şi le amintea. Degetele Cristinei se chirciră în mănuşile groase. Se întâmplase ceva rău. Foarte rău. Primul impuls fu să fugă, să-l cheme pe Adam în ajutor. Picioarele i se mişcară însă înainte pe poteca şerpuită. Te-ai chinuit atât să-l convingi şi eşti sperioasă ca un iepure... Paşi spre casă, nedându-şi timp să se răzgândească. Uşa se apropia de ea cu încetinitorul, ca într-un film oribil pe care nu-l poţi uita nici la luni întregi după ce-ai plecat de la cinema.
– E cineva acasă? întrebă.
Avusese de gând să strige, dar îi ieşi doar un murmur. Uşa era întredeschisă. Tăcerea se lăsa pe umerii Cristinei tot mai grea, silind-o să se aplece. Încă o dată, îşi învinse dorinţa să-l cheme pe Adam şi împinse uşor uşa.  
– Asta e...
Încă putea da înapoi. N-o făcu. Trecu pragul, scuturată de frisoane. Casa era întunecată şi rece, iar ei îi era tot mai greu să se convingă că nu se afla în primejdie, să înţeleagă de ce trebuia să continue. Intră în bucătăria cufundată în umbră. Focul nu ardea, geamul era acoperit, nu se auzea nici miorlăit de motan, nici pas de om. Cristina simţi deodată un miros cunoscut, uşor dulceag şi se clătină. Trase cu fereală aer în piept, dorindu-şi să i se năzare. Dar izul persista.
– Nu, gemu Cristina. Nu din nou!
Aproape fără să ştie c-o face, se îndreptă spre fereastră. Ocoli mai mult instinctiv plita şi masa, prinse pe pipăite şnurul perdelei şi trase, cu ochii pe jumătate închişi. Voia să vadă şi voia să fugă. Deşi descoperise geamul doar pe jumătate, lumina o lovi neîndurătoare. Preţ de alte câteva secunde, Cristina rămase în faţa ferestrei.
– Haide! Vremea trece.
Se întoarse în doi timpi. Credea că e gata pentru orice, dar când privi înspre masă, îşi dădu seama că nu era. Nu pentru asta. Scena fusese pregătită de un regizor sadic pentru spectatori nebuni. Capul babei era aşezat în centrul mesei, pe o farfurie, încadrată de cuţit şi furculiţă, cu o ceaşcă în faţă. Trupul rămăsese pe scaun, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Vârfurile degetelor erau acoperite de o crustă purpurie. Chiar şi ţipătul i se ascunse Cristinei în străfundurile minţii, ca să se apere de oroarea priveliştii.
Cu buzele pecetluite, Cristina se dădu înapoi. Era gata să leşine, de spaimă şi de scârbă. Gemu şi alte trupuri trecură rapid prin faţa ochilor ei, într-o sarabandă a măcelului. Imaginile de mai devreme fuseseră o amintire din timpul molimei, o amintire străină. Adam? Alex? Lucruri care i se ascunseseră, ca să nu-i tulbure liniştea. Răsplata pentru că nu-şi ucisese logodnicul. Dar procesiunea de monştri şi fantome continua, şi să o ignore era doar o piatră pe drumul deja început spre nebunie. Se apropie de masă şi privi capul. Cozile lungi erau aranjate de o parte şi de alta a obrajilor însângeraţi. Fruntea fusese împodobită cu o salbă de galbeni din care lipsea unul. Ochii căprui încă se holbau sub sprâncene groase, buzele încremeniseră la jumătatea unui cuvânt. Baba nu avea să-i mai facă reproşuri ori să-i dea sfaturi.
– De ce? şopti Cristina.
De ce înseamnă cine. Se agăţă de detaşarea jurnalistului. Iar ziaristul trebuia să caute indicii, explicaţii. Ceaşca era plină cu un lichid roşu. Sânge? Al ei? Se curmă de mijloc, gata să vomite, dar îşi înfrânse spasmul şi continuă cercetarea. Cămaşa babei era purpurie, scorţoasă. Dulapul din spate era împroşcat de sânge. Ierburile uscate ce atârnau din tavan aveau o strălucire stacojie, ochii de animal din borcanul lăsat pe podea, la picioarele babei, păreau că-i veghează somnul de veci. Bătrâna fusese ucisă acolo. A luat-o pe nepregătite? Cum? Nu e legată. Poate a fost... hipnotizată. Despre cine ştim că poate face oamenii să i se supună fără crâcnire? Vampirii.
Căută un mesaj, dar nu vedea nimic. Lucrurile nu fuseseră răvăşite, mobila nu era răsturnată. Parcă baba ar fi venit singură la bucătărie, ca să se roage. Ca să-şi înfulece capul. Dar după ce şi-l tăiase, îi pierise pofta de mâncare.
– O, Doamne! se auzi şoptind Cristina. Nu poate fi adevărat!
Revino-ţi! E adevărat. Uită-te peste tot şi cară-te de aici! N-avea să cheme poliţiştii. Zvonul ar fi transpirat, şi numai gândul să fie supusă unui alt tir de întrebări îi făcea palmele să asude. Auzi poarta scârţâind şi-şi privi ceasul. Sfertul de oră trecuse. Paşi grăbiţi se apropiară casă.
– Cristina? auzi vocea nerăbdătoare a lui Adam. Unde eşti?
Nu era nevoie să tropăie şi el pe acolo.
– Adam, sunt în regulă! îi strigă. Mai lasă-mi doar cinci minute!
– Eşti sigură? E o pată de sânge pe tocul geamului.
– Da, sunt.
– Două minute!
Trase de tot perdeaua, deschise geamul, se aplecă în afară şi icni. Litere mari, roşii, pe lemnul alb. АРМАГЕДОН.
– Apocalipsa? şopti Cristina. Chirilice?
Începea să ameţească. Scoase telefonul mobil şi fotografie mesajul, apoi scena crimei. Adam avea dreptate, timpul li se sfârşea. Chiar dacă mahalaua era amorţită, oricând un vecin putea bate la uşă. Se întoarse spre leş, ruşinată că, odată trecut şocul, începea să-şi facă iarăşi griji doar pentru sine.
– Îmi pare rău, îi şopti capului.
Ceva plescăi în burta bătrânei şi Cristina strigă pentru prima oară. Înainte să priceapă că erau doar gazele de putrefacţie, se împleticea spre uşă. Îi fusese de ajuns. Se aruncă drept în braţele lui Adam.
– Cristina, ce...?
Îl împinse într-o parte şi o zbughi spre poartă. Nu voia să-şi deşarte stomacul acolo, să lase încă o dovadă a prezenţei ei. Reuşi să iasă din curte şi să treacă drumul înainte să se încovoaie deasupra unui şanţ. Adam ajunse lângă ea când elimina cafeaua băută înainte conferinţă. Se ridică şi-şi şterse gura cu un şerveţel, iar el o sprijini.
– Ţi-ai lăsat amprentele pe uşă? şopti Cristina.
Încă nu putea să-l privească în ochi. Bănuiala izbucnise odată cu eliberarea de greaţă. De ce insistase atât să nu meargă acolo singură? Ce ştia despre femeia ucisă cu o asemenea bestialitate?
– Nu, răspunse Adam pe un ton nedumerit. De ce mă-ntrebi?
– Să plecăm de aici! Vorbim în maşină.
Cristina avu nevoie de foarte multă energie ca să nu fugă până la Volkswagen. Tremurul reîncepuse şi ştia că, dacă ar închide ochii, ar vedea doar capul babei. Abia când maşina ieşi din mahala, Cristina vorbi, studiind trăsăturile lui Adam.
– E moartă.
Adam păru cu adevărat surprins, iar Cristina oftă. Unde ajunsese? Se bucura că-i dădea prima vestea unei crime! Adam dădu scurt din cap.
– Nu vrei să anunţăm poliţia.
A înţeles repede. De fapt, pare să îi convină ideea. Cristina râse fără urmă de veselie.
– Ne putem permite s-o facem? Credem că am văzut toate ororile, dar asta...
Adam trase de volan şi opri maşina la marginea drumului.
– Adică?
Sunetul sângelui pulsându-i în urechi semăna cu vuietul unui tren ce trecea prin măruntaiele munţilor. Un tren încărcat cu coşciuge.
– Uite! şuieră şi scoase telefonul. Cine putea face aşa ceva?
După o secundă, Adam îşi îndepărtă privirea. Se albise la faţă, iar Cristina îşi adună curajul pentru a pune întrebarea al cărei răspuns îi putea întoarce încă o dată viaţa pe dos.
– Ce ştii despre asta? Nu mai am nevoie de minciuni.
– Vezi tu, Vera era ceea ce ai numi o... ohraniţa. Apărătoare a unor taine.
– O cunoşteai?
– Nu personal. Ştiam însă ce e, care-i rolul ei în marea schemă a lucrurilor. Cele ca ea veghează din vremuri străvechi. Îi înarmează pe luptători, privesc spre viitor. Doar ele pot făuri cuţite ca să ucidă monştri... Sunt mereu încercate de marii masculi.
Cristina icni, iar Adam îşi scrută pentru o vreme genunchii.
– Deci era o apărătoare, spuse în fine Cristina. În afară de stirpea lui Alex, ar fi vrut cineva s-o lase fără cap?
– N-a fost Alex! Aş fi ştiut...
– Oare?
N-a fost el! Adam spune adevărul.
– Da, spuse ţâfnos Adam.
– Dar frate-su? Volodea?
De data asta, Adam tăcu. Porni motorul şi maşina se înscrie iarăşi în traficul leneş al oraşului.
– Ei? insistă Cristina.
– Nu ştiu... El e... altfel. Dar Volodea-i la Londra. Fii atentă ce citeşti, Cristina. Unde unii văd un mesaj, alţii văd doar o pată.
Cristina suspină. Avea senzaţia că tot mai rămâneau lucruri nespuse.
– Felul cum era aşezat cadavrul e foarte ciudat. Parcă ar fi vrut să se devoreze. Ai mai văzut vreodată ceva asemănător?
Adam zăbovi din nou răspunsul.
– Parcă-mi aduce aminte de ceva, şopti. Un manuscris... De la o mănăstire... Soarta va uni ce e de unit, Cristina.
Obrajii i se înroşiră, apoi păliră din nou. Degetele care ţineau volanul începură să tremure, iar maşina o luă brusc spre mijlocul străzii şi abia evită un camion rablagit. Sunetul pătrunzător al claxonului o făcu pe Cristina să-şi ţină răsuflarea. De data asta, chiar c-o să ne omoare. Ce taine periculoase ascunde Adam? A mai rămas cineva în jurul meu ale cărui amintiri şi pasiuni să nu mă tragă în mormânt?
– Nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu mănăstirea ta, zise pe un ton neutru.
– A fost distrusă. Nimeni şi nimic n-a supravieţuit. Dar vezi tu, nu doar fraţii mei se întâlneau cu ohraniţele. Ele credeau că, uneori, nu binele, ci răul trebuie ajutat.
– Minunat! Ăsta-i un caz pe care poliţiştii îl vor rezolva în doi timpi şi trei mişcări. A, dar stai, noi nici nu vrem să-l rezolve!
Înainte ca Adam să-i poată răspunde, telefonul Cristinei ţârâi. Cristina privi numărul afişat pe ecran şi îşi impuse să-şi păstreze calmul. O căuta Alex.
– Da? zise precaută.
– Unde eşti? – Am simţit nevoia să iau puţin aer, după conferinţă. Nici măcar nu-i o minciună. Mă întorc acum.
– Vocea-ţi sună ciudat. Totul e-n regulă?
– Da, sigur!
– Trebuie să-ţi mai dau o veste. Dar promite-mi că nu te vei speria!
Cum să nu mă sperii după un asemenea îndemn? Cristina începu să asude, dar  vocea îi rămase calmă.
– Da?
– Volodea e-n oraş. Trece diseară pe la noi.
Cristina îşi surprinse privirea disperată în oglinda retrovizoare. Sosirea lui Volodea nu putea fi doar o coincidenţă. Nu era pregătită pentru asta.
– Aaaaa, ce... neaşteptat! articulă cu grijă cuvintele. A sosit demult?
– Nu ştiu exact. Nu-ţi fă griji, o să-i placi!
Dar eu îl urăsc. E monstrul din spatele recoltărilor de sânge.
– Să fac nişte aranjamente speciale pentru cină?
– Nu, nici pe departe! Îi plac lucrurile simple.
– Sigur, şopti Cristina cu buze care începeau să amorţească. Ne vedem diseară!
– Te iubesc.
– Şi eu.
Închise telefonul şi întâlni privirea întrebătoare a lui Adam.
– Volodea e-n oraş, spuse alb. Îl aşteptăm la cină.
Chipul lui Adam se crispă şi degetele îi trosniră pe schimbătorul de viteze.
– Trebuia să se întâmple şi asta.
– Da, zise Cristina şi ascunse telefonul în poşetă ca pe un obiect indecent. Ne aşteaptă o seară minunată în familie. Eu, logodnicul meu şi, poate, cel care a decapitat o bătrână. Ce poate fi mai plăcut? Doar să-mi aşeze şi mie tărtăcuţa pe o farfurie.