Coşmar

VINO CU NOI.
Erau acolo, în pasaj. Lucrurile. Lăsate la întâmplare. Lucrurile unor oameni care nu mai existau. Lucruri pe care le lăsaseră acolo ca şi cum s-ar fi dus undeva. Să răspundă la chemarea unei sirene. Sau la blestemul unei vrăjitoare.
Mă uitam la ele, neştiind dacă e vis sau realitate. Erau ca o dungă colorată de oroare, ducând spre o ieşire ce nu se vedea. Şi nu ştiam nici dacă îmi era frică. Doar că vreau să mă dau înapoi. Cineva, oricum, mă trăgea parcă înapoi. Şi am făcut un pas.
Dar dincolo era şi mai rău. Uşi blocate. Uşi transparente. O gloată fugind, în oroare, de spectrul unei femei fără cap. Spectru călare, gonind în hohote. Dincolo de uşi, indivizi în uniformă îşi tăiau degetele. Sau le prindeau înapoi. O vamă, fără îndoială. Semăna cu un aeroport. Mulţimea spărgea întotdeauna uşile. Mulţimea se speria de imaginile de pe ecrane. Şi dincolo de rampe erau doar alte scări.
Urma să înceapă şi acolo. Tot de la un telefon. Ochii ăia care sclipeau, şi apoi nimic. Aproape nimic, doar foamea. Dar aici exista o debara. O debara cu multe şuruburi. În debara era un bărbat rănit. Întotdeauna era un rănit, la porcăriile astea. Şi a mai venit cineva.
Cine?