miercuri, 3 ianuarie 2018

TRANDAFIRUL ROŞU

Pe stânga era Moartea. Pe dreapta era Diavolul. Coridorul se unduia sub un X. Era, fără îndoială, un drum periculos. Destul de periculos cât să fie străbătut de o Nălucă sau de un sinucigaş. Kain a rânjit cu mulţi colţi. Uneori era sinucigaş, dar pentru o plată generoasă. Acum însă, brăţara veche ardea a Chemare. A rotit-o.
Unde?
Dincolo de Munte. Pe poteca Cerbului.
Muntele era întotdeauna o problemă. Kain presupusese de nenumărate ori că cineva, un zeu sau un bastard, aşezase undeva, în mijlocul lui, o pietricică aiurea. Uneori, doar de o pietricică era nevoie pentru a gripa osia Lumii. Şi-a privit din nou brăţara, plină de foc verde. Maestrul era nerăbdător.
-- Mda, a murmurat. Să purcedem la drum.
Avea în spate o desagă cu Instrumentele, iar în minte amintirea ultimei ţinte. Copila care mai credea în poveşti cu zâne şi cavaleri, în sărutul Dragostei Adevărate şi puterea ierbii de leac. Măcar îi oferise o moarte curată şi un trandafir pe pat. Roşu.
Uşa Muntelui, a paisprezecea pe peretele Morţii, era însă încuiată cu totul. De când străbătea coridorul, de 500 de ani, Kain nu mai păţise asta.
-- Ce chestie!
Vizavi era Turnul, şi acolo doar ar fi stat sub bici. Iar după Munte... După Munte mergea doar Sângele Nobil. Un firicel de sânge a izbucnit de sub brăţară. Nu avea de ales. A privit atent uşa. Era galbenă şi purta doar un număr. 16.
Însurătoarea cea adevărată, se pare. Mireasa cu aripi, ultimul discipol al Maestrului.
-- Ce-am avut şi ce-am pierdut, a murmurat Kain.
A apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis. Dincolo de ea se vedea un brad împodobit cu oase şi şiraguri de perle, pe o scenă indigo. O lume ciudată, fără îndoială. Şi o pisică neagră la un pas de prag.
-- Bună, Kain, a miorlăit pisica. Mă mai ţii minte?
Avea vocea femeii pe care o ucisese. Şi îl privea arţăgos, cu ochi galbeni.
-- Bună, Jolene, a spus. Ai de gând să rămâi aşa? Ai cam multă blană...
-- Ai de gând să mă schimbi?
Kain a surâs urât şi a pregătit cuţitul. În fond, era obişnuit cu surprizele.
-- Nu. Dar nici femeie nu te mai fac.
-- Acum mă fac eu vrăjitoare.
-- Vrăjitoarele ard pe rug, în lumea mea.
Pisica şi-a mişcat încet coada, iar Kain s-a gândit că începea să semene cu un Sfinx.
-- Mie îmi place focul.
-- Cât ai stat lângă brad?
-- Cât să te aştept.
-- Pentru ce?
-- Poate vreau să te zgârii.
-- Poate vreau să te ucid din nou. Fără trandafir, de data asta.
Pisica a miorlăit sonor şi a dispărut între umbrele care se îndeseau, lăsând în urmă o copie vagă a zâmbetului ei. În brad, lumânările s-au aprins.
-- Vino după mine atunci...
Ecoul a fluturat o vreme, dar Kain nu a reuşit să mai facă vreun pas. Chemarea se oprise. Kain a încercat să se întoarcă pe călcâie, dar nici asta nu se mai putea. Undeva, dincolo de brad, a răsunat muzica. Lugubru, sacadat, ascuţit. Şi un ţipăt de femeie, dar nu al ei. Mirosea a sulf, iar Kain a ştiut că undeva, roţile se inversaseră. Era pe calea Diavolului. Jolene a răsărit din nou dintre umbre, goală şi puţin nebună. Din pisică păstrase doar urechile şi mustăţile. Şi avea mâinile pline de sânge.
-- Ce ai făcut? a şoptit Kain.
Acum se putea mişca, putea păşi spre ea, putea vedea ce e sub brad. Un trup sfârtecat de colţi şi gheare.
-- Am momit Mireasa şi am chemat Lupii.
-- Nu mă puteai iubi atât de tare! a strigat neîncrezător Kain. A fost doar o vară...
-- Nu din iubire am ucis.
-- Din ce atunci?
Jolene a chicotit cu glas aproape bărbătesc.
-- Din gelozie.
-- Nu e gelozia o formă de iubire?
-- Ba da.
-- Ţi-ai pierdut minţile, Jolene.
-- Mi le-a furat mireasa ta, Kain. Odată cu trupul meu, cu puţinele mele daruri, cu norocul meu şi cu amintirea sărutului tău. Doar fiindcă era fecioară.
-- Nu te-am violat. Tu m-ai dorit atât de mult, în costumul meu de piele, că sărutul te-a deschis.
-- Nu te-am iertat că nu mi-ai spus ce eşti.
S-au privit lung, doi asasini din lumi diferite cu aceeaşi întrebare. De ce? Ea a rostit-o prima.
-- De ce m-ai luat?
-- Nu întreb niciodată de ce. Doar când. Şi a fost atât de simplu...
Un trandafir a răsărit în mâna femeii pe care o ucisese cu un ac.
-- Acum nu mai e, a spus Jolene.
Sub brad se întindea, ca un păianjen, o baltă de sânge.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Microtexte 2

Oglinda lumii e neagră.