Two Steps From Hell - Heart of Courage

LABIRINTUL

Numai pentru că era acolo, mă deranja. Verde, misterios, sinistru. Amintindu-mi de un roman de King. Nu era chiar un labirint, zicea mintea mea cea glacială, în fond gardul viu ajungea până la mijloc. Şi mai erau brazi, bănci, statui ciudate, ca nişte copaci negri. Şi, desigur, micuţa bijuterie agăţată de un copac, într-un desiş. O inimă din metal argintiu, prinsă cu aţă roz. O inimă pe care n-o voia nimeni. O inimă de blestem.
- Numai o femeie nebună ar lăsa aşa ceva, am zis. Poate apari tu, Fiona.
Eram obişnuit să aştept cadavrele. Cele pentru care aşteptarea era prea lungă, prea grea. Cele care nu îngenuncheaseră şi nici nu avuseseră imunitate. Şi, într-un fel, a apărut. O domnişoară aproape înlăcrimată, pe o bancă izolată, sub cel mai bătrân brad. Nimeni nu se abonase la cadavrul ei, fiindcă era otrăvită cu principiul sfidării. De aceea, operaţiunea mea era simplă - adunam ce era de adunat şi îl duceam Dincolo. Arăta ca o femeie de 40 de ani, cu buze negre şi cu cicatrice de luptă. M-am uitat la ce notasem în carneţel:
Cristina Man, investigator particular, vasal de Dominant.
Suficient să ştiu că, probabil, fusese ucisă. M-am ridicat cu sacul pregătit. La început, mai spuneam binecuvântări sau blesteme. Acum doar lucram repede, notând numele Dominantului.
Când m-am apropiat de ea, m-a privit. Nu acea ultimă privire a unui trup lipsit şi de raţiune, şi de timp. Ochi trişti şi reci, analizându-mă. Vedea... ce? Nu găseam cuvântul.
- Bună, a spus. Ai venit prea devreme. Şi prea târziu.
Un vânt rece a trecut printre copaci. Labirintul părea şi mai verde, şi mai pustiu, şi mai lipsit de speranţă.
- Ştii cine eşti? am întrebat.
- Da.
- Ce vei face?
- Am să beau o cafea.
- Ar trebui să te însoţesc.
- Şi cine eşti tu?
- Lupul.
- Te-am mai văzut cu altă faţă.
- A fost de bine?
- Sau de rău, dar depinde pentru cine. Ce faci cu sacul ăla?
Am privit-o din nou. Încă era între plâns şi surâs. Dar eu spuneam doar adevărul.
- Venisem după trupul tău. Vestitorul mi-a dat... ştirea morţii tale.
N-a părut prea şocată.
- Renard... Mă doare umărul drept. O săgeată, probabil.
- Nu sunt medic.
- Ştiu. Nici eu nu sunt de mâncat. Nici de Renard, nici de alţii. Eu beau sânge. Eu sunt o Dracula.
Asta cam epuiza conversaţia. Am păşit lângă ea, spre Palat. Numele Dominantului trebuia să vină de la ea. Şi avea Dominant, chiar şi ca Dracula. BDSM era noua noastră religie. Uram religiile. Erau toate minciuni.
- Cum ai devenit aşa? a întrebat după o vreme.
- Mi-a şoptit o păsărică despre norocul meu, încă de la naştere. Probabil, era barza.
Eram rău cu cineva rănit. Nu-mi păsa. Toţi mureau într-o zi. Ori, şi mai rău, îşi întâlneau ispita.
- Eu mănânc friptură de păsărică, a spus sec. Noi, războinicii, nu acceptăm religia. Oricât ne-ar costa asta.
 Devenise cu totul alta, nu rea, doar un răspuns la vidul meu. Era rece ca blocul de gheaţă de care se lovise Titanicul. Nu o învinuiam, dar nu mă impresiona. Nici eu nu aveam imunitate la bici sau la săgeţi de atenţionare. S-a oprit la un chioşc de pe marginea străzii şi a cerut un covrig şi o cafea. Deasupra noastră, un corb a croncănit. Mi-am luat şi o gogoaşă.
- Şi la ce ajută friptura asta?
- Să văd.
- Ce?
- Un scaun gol în spatele tău, de exemplu.
Începea să mă enerveze. Să-mi doresc să fi fost moartă. A surâs cu un colţ al gurii.
- Ce simplu e, nu? Să-ţi doreşti să fii ca ei.
- Ei ne conduc lumea.
- Nu încă. Şi lumea e doar o carte din 78. O carte cu o femeie goală.
- Tu trebuia să apari aşa, cică. Poate data viitoare.
- Poate data viitoare a fost şi nu m-am văzut. Deci nu a fost.
Fusesem nesimţit. Acum speram să mă lovească.
- Poate. Eu nu spânzur fete la copaci, Victor o face. Dacă m-ai mai întâlnit, eram încă scutier. Adunam atunci, adun acum, dar singur.
- Era, în fond, a mea. Inima. Ţi-a plăcut?
- Am găsit doar una de fier.

👰

A sorbit prelung din ceaşcă şi eu am făcut, fără să vreau, un pas înapoi.
- Aveam nevoie de ea, chiar şi de fier. Tu, nu, a spus uşor răguşit.
Ce-mi venea să-i trag o palmă!
- Mi-ar fi plăcut, eu mănânc târfe obraznice.
- Van e Dominantul Clanului, a zis. Asta voiai să ştii, nu?
- Da, mulţumesc.
Van era un nume care potolea pe oricine. Am aşteptat să termine masa şi mi-am notat că nu se putea Întoarce. Nu că ar fi avut unde, dacă apărea tot aici. Oricum, Raiul era al doilea nume al Abatorului.
- Te voi lăsa la poarta Palatului, atunci, am zis.
- Pentru mine, e doar un magazin mai mare.
Pentru mine, era Iadul. S-a ridicat de la măsuţă şi şi-a mascat prost durerea.
- Rana?
Aveam un rar moment de remuşcare. Nu a răspuns. Am căzut în păcatul curiozităţii.
- Pentru ce era inima de fier?
- Pentru ce sunt.
- Ce eşti?
- Moartea. Moartea nu piere niciodată în Labirint. Şi ieşirea e pe unde ai intrat.
Nu aveam ce mai zice la asta, nici ce mai întreba. La ieşirea pe aleea Palatului, i-am întins un bileţel albastru. Era cartea de vizită a Prinţului Azrael, şi o dădeam foarte rar. M-a privit lung, cu ochii ei căprui. Îl considera pe seniorul meu un duşman?
- Da. Acum da. Şi ne vom mai vedea.
Cu un oftat uşor, a intrat pe alee. I-am simţit, pentru o clipă, durerea. Am ştiut de unde vine, şi nu mi-am mai dorit să fiu ca ei. Într-un fel, devenisem ca ei, dar simţeam că era prea târziu. Moartea, a? Şi nici ea nu era fericită, în tot rahatul ăsta cu mâncători de cadavre. M-am întors la lucru. Pe scaunul meu gol era un cadavru pentru Morgă, o blondă cu ochii albaştri care fusese secretara lui Valmont,
- Ce fetiţă drăguţă eşti tu! am şoptit. Tati te-a strâns de gât.
Am notat pe fişă noul rol - Păpuşă sexuală, Veronica. Uite că nu trebuia să merg la Abator, doar la sex shop.
Cuvintele Cristinei mi se învârteau încă în cap. Ne vom mai vedea.
Inima ei de fier i-ar fi oferit nu libertarea, ci independenţa în treceri. Dar bileţelul albastru al Prinţului Azrael arăta că decizia fusese a lui. Duşmanul, ha? Era atât de importantă, atât de periculoasă? Probabil că da. Un tribut ca mine nu avea de unde şti asta. Un bastard nobiliar, care nu participa la distracţiile rasei pure.
Ne vom mai vedea. 

Schwarzenegger-Byrne END OF DAYS

Schwarzenegger-Byrne END OF DAYS

Nox Arcana - Temple Of The Black Pharaoh (Ordo Luciferi)

Nox Arcana - Temple Of The Black Pharaoh

Despre Model 1

Hazardul şi Vegetalul sunt părţi din Model.

Despre viaţă

Viaţa este un proces de produs cadavre.

Lumi în oglindă

Dream Theater - Enigma Machine

Da, sunt

Star Wars - The Force Theme

Teribila mărturisire a Pălărierului Nebun

Alice s-a apropiat sfioasă de Pălărierul Nebun. Pisica surâdea prea lasciv pentru ea.
- Bună seara, a spus. Vă cunosc de undeva.
- Desigur, multă lume mă cunoaşte. Mă numesc Satan, Regele Iadului şi sunt cel mai naşpa demon de pe suprafaţa terestră.
Alice era puţin nedumerită.
- Credeam că demonii au coarne, nu pălării.
- Ah, asta... Vezi tu, Alice, am băut prea mult ceai pe Marte.
- Pe Marte?

- De acolo vin. Eu şi Iepuraşul Schizofrenic eram prieteni, dar el avea probleme în dragoste, şi eu financiare.
- Nasol, a comentat Alice. Uneori, şi eu am. E din cauza Copilului porc al ducesei.
- Acela care strigă "ET me"? Oh, lui i-au greşit bacteria marţiană. Vrei un ceai, Alice?
-  Dacă e o ceşcuţă din acel serviciu, da.
Pălărierul a scos foarte multe ceşcuţe, dar unele erau mai interesante decât altele. Alice a băut mult ceai şi s-a simţit bine. Undeva, în Apusul cinematografic, Regina îşi rătăcise capul la o bancă străină. În fond, lucrurile erau misterioase şi sinistre.

Lalele, lalele, lalele

Al cincilea văl - Semnele

În ciuda şocului, o altă revelaţie o străfulgeră pe Cristina. Pentru o fracţiune de secundă, totul păru clar, sigur, aşezat la locul său. Un mozaic perfect, un model imposibil de oprit sau de învins. Apoi uită totul. Se holbă la Volodea şi constată că nu părea deloc uimit.
– Tu! şopti Cristina. Cum?
Volodea surâse rece la o exclamaţie ce devenea stereotip.
– Eu sunt Întunericul, Cristina. Nu-mi poţi sta împotrivă.
Cristina strânse pumnii.
– Şi eu nu am dreptul să ştiu?
– Eşti sigură că vrei să ştii?
– Da.
– Odorica era a lui Alex, aşa cum Veronica era a mea. Doar stăpânul îşi omoară vrăjitoarea. Eu sunt aici să rup putregaiul, să tai prostia şi să cauterizez rănile.
Se încordă şi îşi opri lacrimile. Nu voia să fie nici vită, nici proastă, nici balastul aruncat la urmă.
– Am încercat să o contactăm telefonic pe Cristina Man, zise sumbru prezentatoarea ştirilor, dar nu am reuşit. Preşedintele Alex Corbu a întrerupt conferinţa de presă şi a mers la locul exploziei. În urmă cu câteva minute însă, l-a părăsit. În maşină cu preşedintele a urcat şi primul poliţist ajuns la faţa locului, comisarul Truşescu. Surse neoficiale ne-au spus şi că, doar cu o oră mai devreme, a avut loc un atentat la viaţa Cristinei Man. Potrivit acestora, asupra ei s-a tras, în timp ce se afla în Piaţa Unirii. În incident a fost ucis un bărbat. Anchetatorii au refuzat deocamdată să ofere mai multe date privind identitatea victimei sau a asasinului. Vă vom ţine la curent cu desfăşurarea evenimentelor!
Cristina îl privi acuzator pe Volodea.
– Ce-ai făcut cu telefonul meu?
Volodea scotoci în buzunarul de la piept şi scoase aparatul. Îl aruncă spre ea ca pe o minge, iar Cristina îl prinse cu o mişcare scurtă şi rapidă. Era închis şi avea ecranul spart. Frânele unei maşini puternice îi făcură pe amândoi să-şi ia ochii de la ecranul pe care începuse să se deruleze un calup de publicitate. Cristina înţepeni, dar Volodea privi leneş pe geam.
– Alex. E singur. Pregăteşte-te!
– Ce să-i spun?
– E simplu! Vei vedea.
– Adică?
– Imaginile vor confirma ce e de confirmat.
Uşa se deschise larg şi Alex intră clătinat în hol. Ochii lui deveniseră de o răceală imposibil de înfruntat.
– Explozia de la Mitropolie, a spus Alex. Ai fost acolo?
Cristina îşi simţi inima bubuind.
– Da, şopti. Încă simt sânge pe mâini. Am...
– Nu-ţi dădusem învoire pentru vânătoare. O să-ţi pară rău pentru asta. Abia pusesem totul la punct.
Volodea reveni în sufragerie, ocolind-o pe Cristina fără să pară că o face. Vocea prezentatoarei ştirilor răzbătu, agitată, din bucătărie.
– Stimaţi telespectatori, am primit o veste tragică! Cristina Man se numără printre victimele exploziei, revendicată de Armata lui Dumnezeu pe Pământ, o organizaţie teroristă formată din ortodocşi şi islamici reformaţi.
– Iată cu ce ne confruntăm de fapt, spuse Volodea. Dar fata e Cronul, aşa cum tu eşti Cavalerul, iar eu Călăul.
Cristina icni la palma răsunătoare a lui Alex. Şocată deopotrivă de vestea falsă a morţii ei şi de transformarea lor în zbiri medievali, Cristina rămăsese ca un fel de statuie în mijlocul bucătăriei. Alex schimbă o privire scurtă cu Volodea, care ridică din umeri.
–  Profită de curăţenia mea. Schimbă Modelul.
Alex păli uşor.
– Am muncit degeaba?
– Doar ea poate afla fără să-l ofenseze pe Senior.
– Nu ştiu la ce vă referiţi, a spus încet Cristina. În ce mă mai vârâţi?
Alex o privi cu o răceală perfectă.
– În ce te-ai băgat singură. Cristina, dragostea unui vampir pentru o femeie, fie şi în transformare, nu exclude pedeapsa. Noi suntem neclintiţi când e vorba despre regulile noastre de trezire a Vechiului şi a Noului. Ai greşit din nepricepere, din nevoia de a-ţi demonstra că eşti egala mea, din atracţia mereu irezistibilă a puterii şi a erotismului sangvinar. Şi acum ţi s-a dat instrumentul perfect ca să nu mai greşeşti, doar să propui alternative.
Cristina fu scuturată de un fior.
– Şi imediat, cineva a murit. Care e rostul acestor tragedii?
– Tu ce crezi? spuse Volodea.
– Nu ştiu, murmură Cristina. Chiar dacă aş fi Moartea, nu vreau să fiu omniscientă.
– Întreabă cărţile, zise Alex. Nu au voie să te mintă. Cronii vin din Amber.
Cu degete uşor tremurătoare, Cristina scoase o carte din pachet. O privea o femeie cu o mască roşie. Şi numele acela, Amber. Îi suna mult mai familiar decât Moartea.
– Regina de Bâte. Cineva s-a simţit ameninţat de tot ce vedeam în viitor sau trecut şi a deschis Modelul.
Ultima parte o nedumerea.
– Ce înseamnă Modelul?

Alex îşi drese uşor glasul.
– Ei bine, speram să nu fie nevoie să-ţi explic ţie asta. Pentru cei abia trecuţi, Modelul înseamnă, acum şi aici, stăpânire de diverse feluri, a trupului, a spiritului şi a realităţii lor. Tu îmi aparţii mie ca logodnică. Adică, o târfă biblică, au crezut asasinii, fiindcă a fost o molimă. Trupurile care au scăpat se modifică. Unele pot fi nemuritoare, altele au o existenţă mult mai lungă decât cea aşa-zis umană, plătită prin treceri în alte... roluri. Cei ca mine, Războinicii, sunt oarecum atinşi de aceste valuri de schimbare.
– Târfă? exclamă indignată Cristina. Niciodată n-am dat de înţeles că aş vrea aşa ceva.
– Ai văzut în mine Fiara.
– Am văzut ce mi-ai arătat.
– E semnul sfârşitului unui Modern distructiv sau iluzoriu. Puţini şi aleşi trebuie să conducă printr-un credo necruţător, Cristina. La sfârşit, Seniorul decide. Alege. Chiar şi pentru cei ca noi. Şi atunci noi apăsăm pe voi.
Ochii i se schimbaseră cu o singură clipire, reci, ciudaţi, atenţi, aproape dubli la pupilă. Cineva era cu el. Altcineva. Corwin.
– Orice sfârşit e un nou început. Şi aici, sire, e vorba despre orgoliu, despre credinţă sau despre soarta a milioane de români?
– Aţi murit cu toţii, Cristina. Unii din cauza molimei, alţii din cauza furiei noastre fiindcă aţi vrut mai mult decât meritaţi.
Şi prin ea parcă vorbea cineva, un glas nou şi vechi în acelaşi timp.
– Am vrut ce ni se cuvenea, după ofrandele noastre. Să vă vedem aşa cum sunteţi, nu măşti ale rolurilor sau atuurilor pe care ni le-aţi dat. Şi uite că unii au murit prin...
Alex făcu încetişor un pas înapoi şi îşi roti braţul, dar Cristina apucase să vadă imaginea – o sabie intrând în pieptul ei. O sabie care fusese altădată cuţit. Şi o femeie în negru, cu gluga aproape acoperind tot ce era ea. Se clătină, încărcată de durere şi uimire.
Trecut sau viitor?
Trecut vreau să văd prin cuvinte. Viitor vreau să cunosc prin Semne. În centrul Modelului vreau să stau, cum am stat în Amber, legându-mă fără suferinţă.
Încet, alunecă în leşin.
– Intră, draga mea, spuse Alex şi o prinse uşor de cot. Îţi promit că va fi o experienţă răvăşitoare.
Ceva în glasul lui se schimbase definitiv. Era ca şi cum ar fi aruncat o mască. Cristina se descoperi  pe o piatră de mormând, oscilând între frică şi excitare. Lumea se clătină prelung, iar Cristina îşi înfipse fără să vrea unghiile în braţul lui Alex. Îşi imagina bărbaţi şi femei în haine colorate, cu măşti lugubre, groteşti ori luxuriante, învârtindu-se la nesfârşitul printre coloane uriaşe.
 – Uşurel, spuse Alex. Priveşte! E scris.
Şi privi, încă întinsă. Se uita la un cer spuzit de stele, dar lipsit de cornul Lunii. Alex, în spatele ei, o ţinea de mijloc.
– Nu în sus, draga mea. Priveşte în jur.
Un cimitir, prin care vântul şuiera, învârtejind ramurile sălciilor. O parte din ea simţea mireasma reavănă a pământului proaspăt umplut cu morţi.
– Aici sunt rudele tale înmormântate? murmură. De aceea s-au întâmplat lucruri importante pentru mine la Eternitatea?
Alex chicoti răguşit.
– Aminteşte-ţi, scumpo. Deşi Volodea n-o crede, şi eu am unele secrete.
Se clătină şi-şi aminti. Era în cimitir, căutând cu disperare ceva. Un os? O carte? Un cavou. De lângă îngerul lepros, Odorica o privea.
– Eşti doar o târfă, murmură aspru Odorica. Nu contezi. Nu vezi. Spui doar prostii.
Cristina se mişca uşor clătinat, ca printr-un fel de melasă. Îşi privi mâna dreaptă şi văzu un ac. Dar mâna... Mâna era a ei? Purta o mănuşă neagră. Un corb croncăni deasupra capetelor lor.
– Ce-aţi făcut? întrebă răguşit.
– L-am chemat. L-am trezit. L-am conjurat. El ne va da să mâncăm. Carne proaspătă. Carne de om.
Dar era greşit. Atât de greşit!
 – Nu trebuia. Nu trebuia niciodată. Aţi jurat să adunaţi doar oase, Nebună de templier!.
– Suntem Heruvim, Regină de Spade.
– Sunt Regina de Săbii. Sunt Regina de Sânge.
Degetele Cristinei tremurară uşor pe şi, înainte să se poată opri, înfipse acul în pieptul Verei.
– Totdeauna Doi, spuse. Alex...
Se simţea parcă încasase o lovitură de bici peste faţă. O strălucire vineţie umplu cerul.
Ţiganilor le este oprit Tarotul. Legea a fost încălcată. Un Vultur a acţionat aşa cum e nevoie. Întâi Legea, apoi Cuvântul.
Se auzi ţipând ca o pasăre de pradă. Buzele lui Alex se lipiră de ale ei. Piatra îi tresări sub tălpi, dar Cristina nu se desprinse. Auzi ceasul căzând de pe perete când limba lui îşi forţă drumul între dinţii ei. Era amară şi umedă, dezvăluind cât de puţin o dorea. Toată fiinţa ei îi striga să-l arunce cât colo, dar îi permise să-i exploreze gura. Alex îi apucă mâinile şi le puse pe umerii săi, iar Cristina acceptă şi asta. Lumea se zguduia cu ei, iar Alex îşi folosea limba ca pe un mădular întărit. Pământul gemea răzvrătit, dar Alex nu se oprea. Deşi genunchii i se înmuiară, Cristina rămase prizonieră în veşnicia sărutului lui, fără să caute o scăpare. Abia când Alex se desprinse, Cristina căzu într-un genunchi. Lumea se solidificase din nou, dar Alex.
– Pentru mine ai fost viaţă şi dragoste, nu moarte. Altădată, m-ai fi cunoscut ca Masca Neagră.
– Pentru mine, şopti cu un surâs scurt Alex, minimum de suferinţă. Maximum de profit.
Sunt seniori mai sus de mine. Secretele lor sunt sacre, ca şi numele lor. Masca Neagră aduce Cartea Neagră.
Un val galben tălăzui în mintea Cristinei, crâmpeie de amintiri nelămurite, posibilităţi de viitor, toate cuprinse în acelaşi coridor întunecat. Sunt mai multe uşi. Mai multe culori. Mai multe cifre. Mai multe cuvinte. Dar primele, roşu şi verde. Ca la semafor.
– Adevărul, oricare ar fi el, trebuie să iasă la iveală. Iar religia... Religia e o mască pentru lăcomie, prostie şi cruzime. Ce nu s-a putut în viaţă, se va putea în moarte. Adevărul.
– Eşti foarte aproape de erezie.
– Eu venerez misterul, nu minciuna. Secretul, nu iluzia. Viitorul se vede prin Semne, nu prin scenarii.
Chipul lui se înnegri, apoi se netezi ca o filă. Suportase greu şi prima lui imagine, dar asta era ceva... monstruos.
Am nevoie de cafea. Multă cafea.
– Iată-ţi Balul, Cristina, spuse Alex . Eu voi reveni cu altă faţă, cu alt nume. Nu vei sta la mâna mea. Ce crezi că voi face? Eşti moartă.
– Eu...
Nu ştia ce să spună. Acolo putuse să-l atingă, aici reuşi să dea doar un pas înapoi. Îi venea să leşine, dar îi era prea frică chiar şi pentru asta. Cum să te supui cuiva care arăta aşa? Cum să nu te supui?
- Eu vreau să se ştie că am murit. Că am rămas la fel. Că viitorul meu, al tău, al tuturor nu va fi ce ne imaginasem.
– Nu, nu va fi, confirmă Alex. Dar ceri ceva... foarte neobişnuit. Nu depinde de mine.
– Atunci, ce viitor mă aşteaptă, după tine? murmură.
– Să-mi slujeşti. Eşti prea tânără, prea dornică de afirmare, prea supusă seducţiei cărnii şi parfumului sângelui. Dar ţi-am dat ocazia să ucizi ca să te salvezi. Un vânător dă o astfel de ocazie.
– Aşa e. Am profitat de ea.
– Ai spiralat în cădere, în păcat, în tentaţie, în pierdere. Semne ale Morţii, ale nebuniei au apărut în jurul tău. Ţi-aş schimba faţa, identitatea. Poate pentru tine ar fi o limitare, poate o pedeapsă.
– Despre ce limitare, ce pedeapsă vorbim?
– Suflet sau spirit?
– Spirit, spuse Cristina.
Credea că e alegerea corectă, dar mintea ei se înţepenise, ca o veveriţă, în imaginea unei mirese părăsite la altar.
– Atunci eşti a Infernului.
Cristina se clătină.
– Am fost doar o păpuşă gonflabilă pentru voi? Un măr putred, aruncat de la unul la altul? Ochii lui Alex clipiră scurt.
– Ştiu. Vrem şi noi alt viitor.
– Şi dacă nu accept? murmură Cristina. Dacă singurul viitor e cel distrus de cutremurul mâniei voastre, de molima ce i-a urmat? Cercul sacru se închide chiar şi la Marele Şarpe.
Degetele lui Alex se strânseră în jurul încheieturii ei ca o mănuşă de oţel.
– Atunci ai suferi consecinţele – ruşinea publică a părăsirii tale, un mic scandal cu poze compromiţătoare, vestea avortului ca o pedeapsă divină, hăituirea de către călugări nebuni ca o târfă a Iadului... Altfel, ai fi o femeie cinstită, care s-a combinat cu fratele preşedintelui homosexual al ţării.
– Întreabă-ţi Seniorul, Alex. Seniorul din Castelul Negru.
Vocea ei sunase ca a unei femei străine, totuşi cumplit de familiare. O femeie care, în Amber, îşi spunea Deidre.
Vei constata, mai târziu, că a fost o alegere înţeleaptă. Nu că un mare vampir ţi-ar da vreodată de ales.
Nu ar trebui Moartea să aibă de ales?
Ba da. Alege altfel, atunci. Fii Cronul.
Sunt Cronul.
– Aşteaptă, atunci. Nu va dura mult.
Cristina îşi privi lung palmele. Ştia ce ar fi primit. Alt job, alt apartament, alt bărbat. O ţară întreagă pentru care istoria era alta şi ea se simţea moartă pe dinăuntru, fără nicio speranţă, fără nicio dorinţă. Soţia Călăului, iubind Cavalerul.
Alex închise ochii şi rămase aşa o vreme. Apoi tresări. Ochii erau din nou cu pupila normală
 – Noi nu iubim aşa cum credeţi voi. Aşa cum vă spunem. Volodea îţi va da răspunsul, până la căderea serii.
Sofisme. Asta face un diavol când pierde. Dar nici tu n-ai câştigat. Însă Cronului îi convine o remiză. Face lucrurile mai interesante.
Era într-o garsonieră, aşezată la masă. Cristina se uită lung la Volodea, care nu schiţa nicio umbră de surâs. Să-l vadă serios, aproape îndatoritor, era şi mai rău.
– Nu suport mincinoşii, zise.
– Dar ziariştii ce sunt, dacă nu mincinoşi? întrebă Volodea.
Ridică din umeri.
– Nu mai sunt ziarist.
– Ce eşti, Cristina?
– Ce sunt, Volodea?
– Altă Cristina. O micuţă plantă carnivoră, care adoră gustul sângelui, şi al Morţii, şi al banilor. Pe care o înfurie crucea, fiindcă e arma magiei canibalilor. Şi care ştie că tiparul se distruge prin tipar.
– Asta cred cretinii, murmură Cristina, că lanţul crucii e o binecuvântare. De fapt, e un blestem. Unul sinucigaş, disperat, încărcat de o speranţă care nu duce niciunde şi de o turbare care îi aduce, în cele din urmă, la uşa voastră. Şi sunteţi mai periculoşi ca ei. Mai  siniştri, chiar şi în lumina reflectoarelor.
– Cretinii cred ce le-a cerut Moloch să creadă, iar tu mai ai o alegere de făcut. Putem fi duşmani sau putem fi prieteni. Iar duşmanii eu îi distrug.
– Pentru ce, prieteni?
– Să pricepi, să accepţi felul cum manipulăm noi realitatea. Să fii ca noi.
O undă amară se urcă în Cristina, străină şi totuşi familiară. Era ca o tornadă peste o mare oricum furioasă. Răspunsul întârzia. Volodea dădu ziarul la o parte şi o fixă cu ochi adânci, verzi.
– Dacă vei declanşa astfel Modelul, pe verde, adevărul va deveni o armă mai periculoasă decât orice sabie şi un instrument de tortură mai dureros decât orice fier înroşit. Eşti pregătită să păstrezi misterul dorinţelor noastre, Deidre, dar în acelaşi timp să explici cum ai supravieţuit?
– Unele căi pornesc când nu eşti pregătit.
Totul se pierdu într-un nor negru. Cumva, ochii lui Volodea păreau triumfători.
-- Atunci, pe moment, vei fi Masca. Voi începe propriile ritualuri. Cu tine, dacă aşa e sortit, pentru că nu ne permitem să pierdem în faţa crucii.
-- Şi nu vom pierde?
Din dormitor, se auzi din nou televizorul.
– O ştire cu adevărat extraordinară a sosit de la Serviciul de Protecţie şi Pază. Cristina Man a supravieţuit exploziei! Nu ne ştie dacă vestea morţii ei a fost rezultatul unei erori a Poliţiei sau a fost în comă şi acum s-a trezit. Deocamdată, preşedintele Corbu nu a făcut niciun comentariu. Vom reveni cu amănunte.
 Cu un piuit, televizorul se închise. Volodea o privi surâzând. Pentru o clipă, avu ochii lui Alex.
– Poţi spune adevărul, dar cu mine ca Alex, şi cu el ca Volodea. Şi nu mai e nimic de discutat sau negociat aici, Mască Neagră.
Modelul. Trebuia să se gândească la asta.

Fără titlu

Scufiţa Moşie şi Lupul

- Nu te pot ajuta, Scufiţă Moşie, a spus Lupul. Doar să dau indicaţii preţioase.
- Nu vreau să fiu ajutată, a spus Scufiţa Moşie. Vreau să dovedesc superioritatea rasei sau să primesc un cadou teribil şi sinistru, cu care să mă duc pe planeta Marte,
- Coool, a zis Lupul. Superioritatea se dovedeşte la pădurar.
- Ce chestie! Cum?

- Faci 3 heri potere, 2 tranşe de piticenii şi o coroniţă din capete micşorate de mort, furate de la cimitir.
Scufiţa a meditat budist trei minute.
- E prea complicat. Mai bine bagă aia cu cadoul teribil şi sinistru, că pe Marte se ajunge peste 5 milioane de ani şi cinci minute.
Lupul a băgat-o. Era teribilă şi oarecum sinistră, fiind plină de păr.
- Vei avea o revelaţie, a spus oarecum important Lupul.
- Vom vedea, a spus şi mai importantă Scufiţa, care se simţea de acum neagră.
A plecat prin pădure cu un coşuleţ de grenade, kalaşnikoave  şi săbii ninja, de la Bun I Ka. Pe drum, într-o poieniţă, a venit şi revelaţia,
- Chestiile astea chiar explodează, a spus Scufiţa. Îmi voi zice Ninjiţa.
- N-ai să-ţi mai găseşti drumul către casă! a urlat de după un copac scorburos un popândău.
Scufiţa a tras spre el o rafală scurtă şi a înţeles cât de importantă era, de fapt, meditaţia budistă. Totuşi, domnul Budha nu o avea de 22 de centimetri, model militar, ca atare nu putea fi Calea ei. Scufiţa a decis să fugă pe Marte, dar până atunci avea să intre într-o sectă teribilă şi sinistră. Îi spunea Coşul Zilnic.

Primăvară

Apocrif (Pentru Neoselţev)

Sfântul Agent Smith s-a născut la Iaşi, într-o zi de primăvară. Nu avea surori sau fraţi, dar în fiecare dimineaţă se închina Domnului Morpheus. Pe mama sa o chema Securitatea, şi era cu trese. Când Agentul a împlinit 18 ani, tatăl său a avut revelaţia divină a Matricei.
An de an, Sfântul Agent Smith mânca sarmale şi visa la Sfântul Petru cu covrigi în coadă. În marea schemă a lucrurilor, visele sale valorau cât zero la pătrat. Domnul Morpheus era certat cu Budha care se cacă, şi nu-i putea oferi o cafea. Totuşi, graţie milosteniei divine, Sfântul Agent Smith a văzut miraculoasa icoană Hustler, adusă prin poşta specială de Arhanghelul Trinity Procofievna, agent dublu pentru Rai şi Matrice. Astfel, Agentul a descoperit Virtutea Masturbării şi a devenit un comunist de frunte.
The End

Schizofrenică

Iepuraşul Schizofrenic a bătut la uşa mea pe 16 martie, la ora 16. Arăta ca un iepuraş de 1,6 metri, cu mantie roşie de superman, tricou inscripţionat cu numele şi chiloţi de boxer, albaştri. Nu părea deloc un ins costumat pentru vreo reclamă mai dementă.
- Bună seara, stimabile, a zis. Am venit să vă solicit serviciile.
- Aaaa, am mormăit, eu sunt detectiv particular.
- Exact. Am bani.
- Cool, am spus.
Şi-a scos din buzunarul şortului portofelul. Avea degeţele ciudate, de iepuraş. Îmi venea să râd la fel de schizofrenic.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule...
- Bunny, a spus. Domnul Bunny.
- Desigur, am murmurat.Deci...
- Mi-am pierdut serviciul de ceai. Posibil să mi-l fi luat Regina cea Rea.
- Înţeleg. Unde locuiţi?
- În pădure, pe lângă Alice.
Am chicotit puţin isteric.
- Alice, din Ţara Minunilor.
- Întocmai, a spus oarecum indignat. Suntem un colectiv minunat. Sunt pe acolo şi Frodo, Sperietoarea de Ciori, şi Lupul cel Rău.
- Nu cred că ştiu unde e pădurea asta. De fapt, nu vă pot ajuta.
- Păcat. Dar poate vă răzgândiţi.
- Nu cred.
- Ei. vom vedea.
Mi-a lăsat o hârtiuţă cu un număr de telefon mobil şi a ieşit, cu un Zen remarcabil. Am rămas puţin pe gânduri. Şi aş fi stat mult şi bine aşa, dacă nu-mi zbura o piatră prin geam. Am pus mâna pe pistolul cu apă şi am ieşit în stradă. Nu se vedea niciun golănaş de ăsta de cartier, pus pe glumiţe proaste. Brusc, m-am întrebat de ce am pistol cu apă şi nu unul cu gloanţe. Nu găseam nicio explicaţie. Pe trotuarul de vizavi trecea un grup de 7 pitici.
- Ok, am spus, e timpul să beau o cafea.
Am reintrat în agenţie şi am astupat cu o folie de plastic geamul spart. Apoi mi-am făcut o cafea. Nu mai ştiam ce zi e. Aproape uitasem cum mă cheamă. Sigur, nu Prinţul cel Fermecat. Cum mă priveam aşa saşiu, semănam mai degrabă cu un pirat din Caraibe. Am studiat piatra care-mi aterizase, printre cioburi, pe birou. Avea un aer vag melancolic şi albastru. Scria pe ea ceva, un fel de rune.
- Destinul te va atinge, imediat ce ieşi din birou, am citit. Destinul... Ciudat. Totul e ciudat.
La fel a părut şi după ce mi-am terminat cafeaua. Tipul care repara geamuri nu răspundea. Am încuiat biroul şi am plecat spre casă, înainte să apară şi Scufiţa Roşie. Iepuraşul ăla Schizo probabil că lucra la Playboy.

Maşina neagră a ţâşnit de după colţ. Decapotabilă, cu un Grimm Reaper la volan. Coasa era rezemată de portiera aferentă locului mortului. Grimm era îmbrăcat într-o pelerină lungă, neagră, din care ieşeau mâinile doar os şi care ascundea o privire de foc. A oprit cu scrâşnet de frâne.
- Hai cu mine, H.L., a spus oarecum metalic.
- Unde?
- Să bem o limonadă.
- Nu vreau.
- Doar nu te temi?
Am surâs.
- După Iepuraşul Schizofrenic, nu mă tem de nimic.
- Serviciul ăla al lui de ceai o fi distrus demult. Când nu e Regina cea Rea, e nevasta. I-am spus că e prea microbist...
Absurdul dialogului ajungea la cote inimaginabile. De pe acoperişul fierbinte al brutăriei, a căzut o pisică neagră. Avea la gât o fundiţă roşie.
- Miorlau, a spus.
- Miorlau, a răspuns Grimm. Ce mai faci?
- Mi-a dispărut cutiuţa cu oase de şoarece, a miorlăit Pisica.
- Oh, se pare că avem un cleptoman aici, a zis Grimm. Ce propui, amice?
- Aaaaa... Să ardem o biserică? Evident, dzeu s-a îmbetat.
- Dzeu... El mereu e o cantitate neglijabilă.
Acestea fiind spuse, eu, Grimm şi Pisica am dat foc la trei biserici şi o benzinărie. Era Sfârşitul Lumii, şi nimeni nu mai bea ceai.

Al cincilea văl

Maşina gonea spre centrul Iaşului, dar Cristina nu se uita pe geam şi nici la şofer. Pentru a cincea oară, şterse pliantul din poale cu degete umede, punându-şi la îndoială judecata. Karpov încă nu ştia ce vrea să facă. Fusese trimis s-o aducă la Alex, însă ea avea alte planuri, la fel de înţelepte ca un ritual şamanic drept în mijlocul străzii. Dar planuri care să-i aducă răspunsurile potrivite, care s-o ajute să nu-şi piardă somnul, să se poată privi în oglindă. Întrebări erau multe, însă numai una conta cu adevărat. Ce era atât de important la blestemata de catedrală cât să-l coste viaţa pe Florescu? Avea nevoie să creadă că agentul fusese principala ţintă a asasinului. Volodea nu s-ar fi oprit până n-ar fi ucis-o. Dacă-i doar o altă  amăgire?  Ştie cam tot ce-ai putea gândi despre el. A fost mereu înaintea ta şi vrea răzbunare. Şi tu ţi-ai dori asta, în locul lui. Dar, orice-ar crede despre tine, n-ar vrea să-i facă rău lui Alex.
Cristina privi în fine strada şi îşi şnurui buzele. Se apropiau de Palatul Roznovanu, iar Karpov nu avea să-i accepte uşor ideea. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă nu s-ar fi urcat în maşina lui. O frică nelămurită o străbătu. Rusul îi slujea lui Volodea şi n-ar fi mişcat nici măcar un deget să o apere. Oftă fără să se ascundă. Gândurile i se învălmăşeau, un plan lua locul altuia şi toate i se păreau prosteşti. Închise ochii şi încercă să se concentreze.
Maşina se opri şi Cristina clipi, adunându-şi forţele. Karpov se întoarse spre ea, fără să dea vreun semn că e gata să-i deschidă portiera.
– Stăpânul Alex e negru de supărare! spuse. Dacă n-ar fi fost conferinţa, m-ar fi făcut bucăţi...
Cristina îşi drese glasul.
– Ce-a spus?
– Să-l aştepţi în birou. De data asta, am să fiu cu ochii pe tine şi la budă!
– Mai am ceva de făcut.
– Să nu-ndrăzneşti să...
– Ba tu să nu-ndrăzneşti să-mi spui ce să fac! Lasă-mă să ies şi nu-ţi mai uita locul!
Karpov o privi de parcă avea de gând s-o pălmuiască, dar Cristina îşi păstră mina hotărâtă. Ceva din ea îşi dorea ca rusul s-o refuze, chiar s-o atace. Atunci ar fi ripostat, cu toată forţa. Îşi dorea să-i vadă sângele ţâşnind, transformând maşina într-o cameră de abator. Setea pândea încă sub pelicula uleioasă a celorlalte gânduri şi, poate, rusul o simţi, fiindcă apăsă butonul de pe bord şi încuietorile portierelor pocniră. Palid deodată, Karpov ieşi din maşină şi-i deschise portiera. Cristina coborî.
– Unde mergem? murmură Karpov.
– Eu mă duc la Mitropolie. Tu mă poţi aştepta afară.
Păşind spre catedrală, cu rusul la doi paşi în spate, Cristina îşi dădu seama că habar nu avea ce va face. Nu putea să intre în locaş şi să-i întrebe pe călugări dacă erau amestecaţi într-o crimă. Nu avea nici măcar o fotografie a răposatului, ca să se intereseze ce făcuse acolo. Truşescu s-ar fi descurcat mult mai bine, şi nu doar fiindcă asta era meseria lui. Îndoielile nu-i făcură însă pasul să şovăie. Intuiţia îi spunea că, dacă mai aştepta chiar şi o oră, avea să fie prea târziu.
Se opri lângă poartă. Pe aleea ce ducea la catedrală nu se vedea nici picior de om, şi poate era mai bine aşa. În vârtejul evenimentelor, nu trebuia să uite că acţiunile ei se reflectau şi asupra imaginii lui Alex. Gândul o făcu să pufnească. Dacă ar fi ştiut ce era Alex când îi propusese o slujbă, i-ar fi răspuns să şi-o vâre acolo unde soarele nu ajungea niciodată.  Ai fi crezut că glumeşte şi să-ţi fi spus adevărul.  În spatele ei, Karpov bătătorea zăpada cu bocancii masivi, dinspre catedrală nu răzbătea zvon de liturghie. Se puse din nou în mişcare, aşteptând în orice clipă să apară vreun părinţel şi s-o ia la întrebări. În fond, nu trebuie cine ştie ce  explicaţii... E normal pentru cineva care a trecut pe lângă moarte, care a văzut un om stingându-se, să  se reculeagă. Dă chiar bine la presă!  Calculul îi smulse un chicotit amar şi se strecură în catedrală.
Nu-şi făcu cruce, doar împinse uşa grea. O izbiră mirosul de tămâie şi liniştea perfectă. Tocurile ei stârniră ecouri pe pardoseală. Totul era cufundat într-o penumbră neliniştitoare şi, după primii metri, un junghi puternic îi străbătu pântecele. Cristina respiră adânc, se opri şi-l aşteptă să se potolească. Se obişnuise şi cu asta. Durerea sporea însă, iar Cristina privi în urmă. Uşa rămăsese întredeschisă, ar fi putut să ceară ajutorul rusului. Zău? Şi ce-ar face? Începu să se încovoaie, dar strânse din dinţi. Ceva i se împotrivea. Dacă îngerii existau, prezenţa ei acolo îi tulbura. Şi nu fiindcă se iubea cu un vampir sau îşi pierduse copilul. Motivul acelei împotriviri i se păru deodată foarte important.
– Haide! se încurajă şoptit. Încă un pas!
Lumânările candelabrelor pâlpâiră. Un zuruit veni dinspre raclă, de parcă Sfânta Parascheva ar fi bătut cu pumnii în capacul de sticlă şi ar fi încercat să se scoale, s-o alunge din biserică. Privi într-acolo şi zgomotul încetă, dar dinspre balcoane răzbătu o cacofonie de trosnituri şi foşnete. Era însă prea încăpăţânată ca să cedeze, chiar de-ar fi trebuit să se războiască cu toţi sfinţii şi arhanghelii. Se sprijini de unul dintre stâlpii groşi şi ridică sfidător pumnul spre cupolă.
– Nu plec!
Uşa se izbi cu un pocnet asurzitor şi toate lumânările se stinseră deodată. Cristina aşteptă, cuprinsă de o bucurie stranie, să-şi înfrunte vrăjmaşul. Un bâzâit surd veni dinspre altar. Cristina îşi trecu palma peste fruntea transpirată.
– Vino, Gabriel! Timpul tău s-a sfârşit. Ştiu ce faci! Vânezi şi mănânci om. Chiar şi ciumaţi ai luat.
Vorbea în pustiu. Se aşteptase la o înfruntare, avea parte de revelaţii cumplite, dar restul părea doar o tortură zadarnică. Tot felul de înjurături îi răsăriră în minte şi îşi acoperi buzele cu palmele, impunându-şi să nu se lase pradă furiei.
– Trebuie să fie ceva aici! Trebuie... Nu am băut sânge degeaba.
O parte a minţii îi zicea că se amăgeşte doar ca să ofere un sens morţii lui Florescu. Alta îi cerea îndărătnic să mai caute. Îşi îndesă palmele în buzunare. Nu-i nimeni aici. Nimeni şi nimic, niciun semn. Doar mintea-ţi joacă feste. Telefonul ţârâi şi Cristina chicoti când văzu numărul lui Alex. Poate primea semnul cerut. Totuşi, nu răspunse.
Culorile şi formele se amestecară, ca şi cum ar fi fost transportată într-un caleidoscop. Bucăţile de lume se rotiră ameţitor, până pierdu şirul schimbărilor. Fiecare reaşezare era însoţită de o nouă şi cumplită simfonie la ferăstrău. Podeaua se zgâlţâia. Mirosuri venite de nicăieri o asaltau, tămâie, ouă clocite şi sânge, fum şi pământ reavăn, portocale şi mentă, naftalină, gunoi, oţet, trandafiri... Nimic n-avea sens, dar măcar durerea se potolise. Când Cristina se aplecă în faţă şi simţi sub degete marginile raclei, litere de foc izbucniră chiar în faţa ei.
– Puterea Întunericului creşte, spuse adânc, tărăgănat, Cristina. Văd crucea acoperindu-se de sânge şi Judecata alegând locul. Văd Norii Negri şi Ochiul de foc. Văd Moartea păşind printre noi şi distrugând pe toţi cei ce iubesc doar minciuna. Văd Seniorul ţinând Balanţa şi pe Lord aducând Sabia. Aceasta este ultima bătălie.
Până acolo citise. Restul veni de la sine.
– Văd ce e dincolo de 14. Diavolul şi Vampirul, luptând cu Ochi Albi. Aşa cum a fost, aşa cum va fi. Prin Labirint, către Model. Prin Întuneric, către Soare. Ucid pentru Casă. Ucid pentru Sânge. Ucid pentru Onoare. Ucid pentru Os. Ucid pentru Principiu. Sunt Trandafirul Negru.
Lumea se reaşeză fără veste. Nu se urni imediat. Îşi mângâie o vreme pântecele şi încercă să se convingă că i se năzărise totul. Aproape reuşise, dar privi racla. În locul oaselor învelite în pânză, văzu o mumie devorată de păianjeni. Ţipă şi se dădu un pas înapoi, dar o linişte ciudată se aşeză în ea.
 – Străbunii şi Înaintaşii au ieşit din adâncul Iadului, spuse. Îi întâmpină Descendenţii, uniţi prin Moarte şi Molimă.
Pentru o clipă aproape fără sfârşit, se văzu într-un fel de pelerină neagră, străbătând noaptea o pădure de mesteceni. Avea într-o mână un toiag şi în alta o făclie. Şi-şi spunea... Cum îşi spunea? Regina Neagră. Şi tot ea, trecând printr-un coridor strâmt, cu pereţi de cărămidă, spre o parcare cu un altar plin de desene ciudate. Ce era trecut? Ce era viitor? Tresări şi reveni în prezent, odată cu scârţâitul uşii. Orice ar fi fost şi orice urma, o vâna cineva acum. Un reaper.
Cei doi vlăjgani în rase ponosite se opriră la vederea ei. Ciudat, dar amândoi purtau chipul lui Hâncu. Cristina mârâi a satisfacţie şi se aruncă asupra lor. Îşi doborî primul inamic cu un upercut în stomac, izbindu-l de uşă, dar celălalt reuşi să-i trimită o lovitură în plină figură. Pumnul călugărului îi nimeri obrazul rănit, iar Cristina se clătină periculos. Făcu un pas în lateral şi-şi regăsi echilibrul la timp ca să se ferească de croşeul adversarului. Rana lăsată de glonţ se redeschidea, însă meciul acela de box nu-i aducea doar suferinţă. Rânji şi, cu o doză de noroc, nimeri cu genunchiul drept în testiculele duşmanului. Cu un urlet, călugărul se prăbuşi pe spate, iar Cristina îi ţinti gâtul cu talpa. Monahul rostogoli pe podea şi rămase nemişcat. Părea să aibă gâtul frânt. Cristina îşi muşcă buzele, oscilând între părere de rău şi satisfacţie. Era însă prea devreme ca să-şi sărbătorească victoria. Tovarăşul mortului reuşise să se ridice şi Cristina se întoarse spre el, cu un surâs larg. Ordinul de care pomenise Hâncu exista. Era minunat să aibă un duşman căruia nu trebuia să-i spună prieten.
Evită o lovitură în pântece, dar rată şi ea nasul coroiat al monahului. Dansară unul în jurul celuilalt câteva minute, atingându-se fugar. În fiecare secundă, Cristina se aştepta să audă clopotele cum sună ca pentru năvălirea unei hoarde păgâne. Locaşul rămânea însă la fel de tăcut ca o morgă.
– Ai să mori, târfă! mormăi călugărul şi scoase din mânecă un cuţit.
Lama şuieră spre ea şi Cristina se aruncă într-o parte. Cu un zbârnâit, lama se înfipse în lemnul uşii.
– Nu eu! Nu azi!
Cu stânga îl izbi în tâmplă şi, înainte ca bărbatul să se dezmeticească, îi prinse încheietura. O răsuci până auzi osul cum pocneşte. Cu un urlet dement, călugărul căzu în patru labe. Cristina hohoti. Câştigase. Şi acum?
Călugărul plângea, strângându-şi la piept mâna ruptă. Cristina îl ridică de gât, ca pe un pui de pisică, până când faţa lui ajunse la nivelul pieptului ei. Monahul se holba îngrozit şi gemea întretăiat. Cristina îşi potoli respiraţia şi-şi adună gândurile. Se mişcase repede, exact, ca un soldat. Atunci, în temniţa din viziune, o animase disperarea. Acum era altceva, ceva teribil, sinistru, ce se trezise în ea, în locul copilului care ar fi consumat-o. Un Fulgor.
– Nu sunt dintre cei care întorc şi al doilea obraz, spuse blând. Trebuia să mă lăsaţi în pace.
– Tu, horcăi călugărul, ai băut...  
– Da, am băut sânge! Mare scofală! Câţi sunteţi? Cine vă conduce? Unde-i rusul?
– Nu-ţi... spun.... t-târfă! Ai să... a-arzi în... f-focul... Iadului!
Cristina îl scutură ca pe-o cârpă, dar nu obţinu decât alte gemete. Începea să se plictisească.
– Sunt Foc. Sunt Apă. Sunt Sulf. Vorbeşte şi-am să te las să trăieşti! promise, pe jumătate convinsă că minte.
Uşurinţa cu care juca rolul torţionarului i se părea îngrozitoare. Se linişti spunându-şi că e-n criză de timp, că are de ales între a provoca durere şi a pierde singura şansă la răspunsuri. Nu doar viaţa ei depindea de asta. Ce uşor găsim motive să devenim ca ei. Dar unde ne duce asta? Doar într-un coridor întunecat şi la o fântână de sânge.
– Nu-ţi... s-spun..., şopti monahul.
Părea gata să leşine. Cristina îl pălmui, dar călugărul îi răspunse doar cu un urlet.
– Vorbeşte!  
El se încordă şi Cristina îşi dădu seama că-şi aduna ultimele puteri ca să reziste chinului. E o nebunie ce faci. Cheamă-l pe Truşescu!  Închise ochii, încercând să găsească o soluţie. Ceva cald i se scurse pe mână. Cristina adulmecă şi suspină, apoi redeschise ochii. Monahul îşi dădea ochii peste cap. S-a otrăvit. A fost decizia mea, nu a lui. Şi încă nu sunt Enzio.
Cristina îl lăsă să cadă, iar ceafa lui atinse piatra cu un pocnet plăcut, ca de sticlă de şampanie. De pe buzele monahului ieşea o spumă groasă. Setea devenea de necontrolat.
– Nuuuuu! ţipă Cristina şi strânse pumnii.
Se lovi cu toată puterea în obrazul rănit. Durerea explodă în ea şi Cristina leşină.
O treziră hurducăturile, apoi auzi zgomotul motorului. Era aşezată pe locul mortului, într-o maşină ce trecea nepăsătoare peste gropi. Auzi un fluierat şi degete aspre trecură peste obrazul ei. Pansamentul dispăruse, la fel şi setea. Nu deschise încă ochii, dar mintea îi lucra repede. Ce s-a întâmplat? Călugării... Am vrut... La dracu! Ce-am făcut?Unde mergem? Cine m-a urcat în maşină? Amintirea care se refăcea crâmpei cu crâmpei era cu adevărat îngrozitoare şi, în mare măsură, neverosimilă. Poate n-ar mai fi trebuit să se trezească. Un geamăt uşor răzbătu de pe bancheta din spate, dar şoferul începu să fluiere nepăsător. Era un bărbat şi tot ce emana trupul său i se părea cunoscut. Cristina strânse şi mai tare pleoapele.
– Haide, nu te mai preface! Ştiu că ţi-ai revenit. N-are rost să ne jucăm de-a frumoasa adormită.
Era vocea lui Volodea. Trupul Cristinei se cutremură şi buzele lăsară să le scape un icnet. Trebuia să-l înfrunte. Deschise ochii, se întoarse şi văzu chipul zâmbitor al cumnatului ei. Avea o pată roşie pe bărbie.
– Tu! De unde ai ştiut...
– Sigur că eu! Karpov e doar altă mască a mea pentru domniţe naive. Avem zeci de chipuri cu care să vă încercăm. Vreţi să staţi în genunchi sau în picioare? Închişi sau crăcănaţi?
Cristina se ridică abrupt şi încercă să pună o distanţă cât mai mare între ei. Nu suficientă. Se sili să-şi controleze mimica, să nu dea semne de teamă. Fără îndoială, Volodea avusese grijă ca portierele să fie încuiate şi oricum n-ar fi îndrăznit să sară la viteza cu care rulau. Geamurile fumurii o făceau invizibilă din afară şi-i spuneau că schimbaseră maşina. Faptul că-l înţelegea mai bine pe Volodea n-o ajuta, ci o speria şi mai rău.
– Nu-i înţelept să mă plimbi prin oraş. Acolo am... ucis. Mi-am pierdut cumpătul. Nu mai eram eu. Eram altcineva. Diavolul. Moartea. Regina...
Volodea chicoti uşor.
– Draga mea cumnată, un mic masacru nu-i o problemă! Ar trebui să-mi mulţumeşti că am făcut curat în urma ta... Şi, scumpo, ai o minte murdată. Lucrurile pe care visai să le faci călugărului aceluia...
– Curat?
El se întinse după mâna ei. Cristina ezită o secundă, dar îl lăsă să o apuce. Degetele lui se strânseră jucăuş în jurul încheieturii ei, aşa încât să-i simtă simtă pulsul.
– Ţi-ai cam luat ţeapă la Mitropolie, nu? Tocmai domnişoara moralitate să jinduiască la sânge de popă păianjen! Cine-ar fi zis? Deşi mi-a plăcut spectacolul, trebuie să recunosc. Nu foarte inteligent, dar pătimaş...
A fost o greşeală uriaşă. Să mă trezesc aşa.
– Ai fost acolo de la început? Cum de-ai ştiut? Profeţie? Şi eu am făcut una.
– Ce-ţi bate inima! Poate mi-a şoptit o păsărică... Poate ţi-am citit mintea... Poate distrugeam oricum plasa ticăloşilor. Îi vânez de multă vreme.
Ce urmăreşte? Urăşte c-o asemenea forţă... Nu va renunţa niciodată la răzbunare. Şi Alex. Ce-a spus? Nu sunt un păianjen.
– Ce-ai făcut? întrebă.
Volodea îi sărută podul palmei şi surâsul i se lărgi.
– Răbdare! O să afli în curând. Mai avem puţintică treabă! După ce-am văzut, cred c-ai să te descurci de minune.  
Cristina îşi încrucişă privirea cu a lui în oglinda retrovizoare şi se simţi despuiată. Îşi acoperi ruşinea cu un surâs strâmb.
– Despre ce vorbeşti?
– O înghiţitură şi atâtea posibilităţi, murmură Volodea, învârtind volanul. Ştii ceva, Cristina? Ar trebui să-ţi fiu recunoscător. În ultima jumătate de secol, am găsit realitatea oarecum neinteresantă. Se cuminţiseră. Mâncau doar animale.
Ca şi mine. Şi nu mai era suficient.
Cristina simţi cum un deget de gheaţă îi joacă şotron pe spinare. Acel Volodea care-i făcea complimente i se părea mult mai periculos decât cel care o silise să se poarte ca o târfă. Simţea că-i scăpa la el ceva care putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
– Ei bine, dacă tot îmi eşti recunoscător, ce-ai zice să mă laşi în pace? Nici nu mai ştiu ce-am zis acolo. Ceva despre un Gabriel.
Volodea nu dădu vreun semn că-şi pierde buna dispoziţie.
 – Dragă, nu mă poţi păcăli cu ostilitatea asta! Sângele nu minte.
Cristina îşi auzi respiraţia oprindu-se.
– Sângele? Ce tâmpenii spui?
Volodea apăsă pe încheietura ei şi Cristina simţi durerea.
– Uită-te singură!
Cristina îşi desfăcu mâneca şi văzu cicatricea proaspătă de la încheietura dreaptă. Gemu, deşi rana se vindeca sub ochii ei.
– Ce-ai făcut?
Izbi cu pumnul în bord, dar se opri abrupt. Trupul cald al călugărului, vena ce pulsa, setea... Volodea îşi linse buzele, iar Cristina fu pe punctul să leşine din nou. Nu aveam voie, nu ca reaper... Volodea îşi puse palma peste a ei.
– Ţi-a plăcut, cum îţi vor plăcea şi altele. A venit timpul să mă ocup eu de tine. Regina Neagră, spui? Vom vedea.
Cristina îi privi degetele. Nu mai era nimic erotic în atingerea lui, dar nu putea nega legătura dintre ei. O simţea cu fiecare părticică a trupului şi a minţii.
– Nu, se auzi răspunzând. A fost altă viaţă...
Palma lui Volodea se întoarse pe volan.
– E minunat, nu? îi şopti conspirativ. Să provoci suferinţă şi teamă, să stăpâneşti?
Volodea îi ştia fiecare gând, chiar şi cele prea dureroase pentru a putea fi rostite.
– Uneori. Alteori e greţos. Niciodată cu adevărat necesar. Totuşi, o perspectivă mai excitantă decât să fii mama unui mic monstru care te sfâşie pe dinăuntru
–  Păcat că n-am ştiut mai devreme ce fel de viaţă vrei...
–  Şi adevărul te va elibera, şopti Cristina. Panseul ăsta-i de rahat! Puterea în luptă e excitantă, nu puterea în teroare. Aceea e doar praf în vânt.
Volodea izbucni în hohote zgomotoase, dar Cristina îşi şnurui buzele, decisă să nu-i ofere pe tavă alte informaţii. Următoarele zece minute se scurseră într-o linişte de cavou. Cristina se holba la strada pustie, întinsă sub cerul  ca un şarpe sătul. Când Volodea trase maşina în garajul vilei, îşi dădu seama cu uimire că nu-i mai păsa de consecinţele sângelui vărsat în acea zi, de bănuielile lui Truşescu, nici chiar de ura lui Volodea ori de iubirea lui Alex. Întâlni privirea rece a lui Voldea şi înţelese că ghicea la ce se gândeşte. Ridică din umeri. Volodea rânji şi apăsă butonul care deschidea portbagajul.
– Şi acum, surpriza, îi spuse. Coboară la subsol, te rog.
Altădată, tonul lui batjocoritor ar fi supărat-o. Era însă perfect calmă când îl ascultă, deşi subsolul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să intre. Amândoi te-au silit să devii altcineva. Începu să coboare.
– Acum vei vedea ce e dincolo de al cincilea văl, Cristina. Ce suntem cu adevărat.
Cristina întoarse capul nedumerită, mai să alunece pe scări. Mâna lui Volodea o prinse de umăr, susţinând-o.
– Încetişor! Va fi interesant...
Ajunse la ultima treaptă cuprinsă de prevestiri funeste. Interesantul lui Volodea suna prea sinistru pentru ea. în mijlocul subsolului, în locul bancului de lucru, se afla o masă acoperită de o pânză neagră, cu două lumânări, roşie şi verde.
– Ce vrei? murmură Cristina.
– Ai răbdare, spuse cu o linişte ciudată Volodea şi aprinse lumânările. Ai primit azi ceva de la Alioşa.
Cristina tresări. Şi uitase de pachetul de cărţi, aproape nesemnificativ pe lângă scenele de oroare prin care trecuse. Ridică uşor din umeri.
– Da.
– Scoate o carte!
Cristina îl privi, fără să-şi ascundă suspiciunea.
– De ce?
Volodea surâse subţire.
– Fiindcă Tarotul e singurul legământ pe care îl acceptă şi aşteaptă un vampir, păzitor al porţilor. Restul sunt măşti şi mistere.

– Nu ştiu nimic despre Tarot. Abia a ajuns la mine... Ce porţi? Nu pricep.
– Totuşi, unele idei ţi-au venit imediat, nu-i aşa?
Trebuia să recunoască adevărul.
– Da.
– Atunci te numeri printre cei aleşi. Ai plătit cu sânge pentru a fi una dintre Morţi.
Cristina chicoti puţin isteric.
– Morţi? Credeam că sunt vie.
Volodea zâmbi trist, pentru prima oară.
– Nu mai eşti. Nu de când acea atrocitate viermănoasă care te-ar fi consumat a fost ucisă. Şi te-ar fi mâncat, să nu-ţi faci iluzii! Acel vis al tău, l-am văzut şi eu, şi Alex.
– Veronica...
– Da, era a mea. Cuţitul nu era permisiunea de a trăi mai departe, ci un refuz.
– Şi popa Andrei? De ce a ucis-o?
– E doar o bătălie pentru carne. Biserica, mujahedinii, sectele vor partea leului din morţi şi din vii.
Cristina simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă încet de zid. Acum înţelegea de ce se temuse atât de Volodea, dar şi de ce mereu se lăsase atrasă de el. Ai văzut în el salvarea de un prunc canibal. Călăreţul pe cal alb, seducătorul, tentaţia, fructul oprit...
– Tu! Hâncu...
– A făcut ce trebuia şi a murit. Viaţa şi chipul lui au fost vândute. E doar un altfel de reaping. Seceriş, cum îi spun aici. Hâncu, Adam, Florescu... Servitori ce nu pot ieşi din cuvânt decât cu preţul unei uriaşe sfidări. Şi sfidarea se plăteşte. Vieţi interşanjabile, vieţi ce pot fi vândute sau jucate la cărţi.
Plângea şi nu-şi putea opri lacrimile, dar ceva din ea ştia că nu existase altă soluţie.
– De ce... De ce atât de...
– Atât de urât şi prelung a fost sfârşitul? Ca să ne dovedeşti că vrei să supravieţuieşti. Nimeni nu ţi-a cerut un copil, Cristina. Sau un... demon. Conceperea unui astfel de fetus declanşează Molima, Setea, Trădarea. Tu nu ai văzut efectele, noi da. Mult mai multe trupuri decât s-a spus au pierit în flăcări. Altele au fost consumate. Vreau să-mi juri că vei folosi cărţile corect.
Duse mâinile la buze, încercând să-şi oprească urletul. Apocalipsă, molimă, demoni, canibalism, necrofagie... Nu-i păsa de toate rahaturile alea! Îi păsa că fusese umilită, hăituită, rănită. Niciun pachet de cărţi nu putea compensa pentru asta. Răsuflă spasmodic de câteva ori înainte să poată îngăima câteva cuvinte.
– Corect? Ce e corect la voi? Ce sunteţi, în fond?
– Cavaleri. Sângele atrage sânge. Viaţa atrage moarte şi se supune morţii.
– Nu vreau să-ţi jur ţie nimic! Nu te cred! Şi dacă spui adevărul, eşti un monstru!
– Scoate o carte, spuse calm Volodea. Hai, curaj!
De ce-l ascultă, nici ea nu ştia. Scoase pachetul şi luă la întâmplare o carte. O recunoştea deja.
– Moartea.
– Vezi? Asta eşti deja. Scoate încă una, pentru viitorul tău.
– E pătat de sânge, murmură Cristina.
– Sângele e cel mai complicat element dintre toate, iar călugării ăia voiau să te mănânce. Hai, scoate!
Era imaginea unei femei cu o rochie lungă, verde, într-o pădure iernatică. Mâna dreaptă a femeii era ridicată. Cartea nu avea nume.
– Alegerea timpului bătăliei. Cronul.
Volodea ridică surprins din sprânceană.
– Pentru a spune adevărul la ceas de trebuinţă, şopti. Ai băut sânge. De data asta, îţi voi oferi o alegere. Vei şti dacă să juri sau nu.
Îşi desfăcu haina şi scoase dintr-un buzunar interior o ploscă învelită în piele neagră.
– Te-am visat, spuse deodată Cristina. Omorai nişte ruşi, la Petersburg.
– Atunci, binele şi răul, adevărul şi minciuna, lumina şi întunericul se confruntă aici, pentru ultima oară.
– Dar există răsăritul şi apusul, umbrele şi centrul.
Răspunsurile veneau cumva de la sine. Volodea deşurubă capacul la ploscă şi i-o oferi. Cristina o privi circumspect, o apucă şi mirosi lichidul. Simţi miros de migdale.
– Ce-i asta?
– Apa Râului. A Styxului, a Nevei Vocea ei se ridică oricum în tine. Deja vezi.
Privirea lui o supuse. Ascultătoare, înghiţi o duşcă. Avea un gust ciudat de răcoritor. Flacăra lumânării vibră încet şi parcă un deget îi trecu pe ceafă.
– Jur, se trezi spunând. Dar nu mai am pumnalul.
– Pumnalul, repetă încet Volodea.
Glasul său îi suna la fel de periculos ca şuieratul unui şarpe cu clopoţei.
– Da, zise Cristina.
– L-ai folosit vreodată? Şi nu ca să tai ceapă...
Îşi muşcă buzele, sperând să înăbuşe adevărul. Privirea lui Volodea deveni şi mai intensă, gustul sângelui îi umplu Cristinei gura. Nu era un dar, de data asta. O plesnise.
– L-ai folosit?
– D-da.
– Pe cine?
Atât minciuna, cât şi tăcerea erau imposibile.
– Alex, şopti. Dar a fost doar o rană superficială. N-am putut... Îl iubesc.
– Pe Alioşa?! Mai degrabă pe tine. Te-ai sinucis, simţind viitorul. Şi nu ţi-ai permis să-ţi aminteşti, scumpo. Până acum.
– Unde-i cuţitul? Te-ai trezit, nu-ţi mai este necesar.
– Cel din cavou... Adam trebuie să-l fi furat. Cine altcineva?
Ochii lui Volodea se îngustară.
– Adam şi-a permis prea multe. Un cerc nesfârşit al Destinului. Cine zici că eşti, văcuţo, dincolo de masca Morţii?
Şocul o făcu pe Cristina să icnească. Îi întinse, cu degete tremurătoare, plosca. Volodea o împinse la loc în buzunar şi stinse încet lumânările.
– Cristina, spuse, ar trebui să fie suficient. Şi apoi, cumnate, vitele nu au vieţi de furat. Doar un drum spre păşune sau abator.
– Să mergem! În curând, poliţiştii te vor căuta. Şi ar trebui să mânânci ceva.
Nu putea să-l contrazică. Truşescu ar fi trebuit să se întrebe ce făcea. La urma urmelor, nu în fiecare zi logodnica preşedintelui era în vizorul unui lunetist. Şi dacă v-a văzut cineva intrând ori ieşind din catedrală? Ţi-ai lăsat amprentele şi ADN-ul la locul unei crime... Cum de ai putut uita de orice măsură de precauţie? Ce curăţenie a făcut Volodea?
Cristina îl conduse pe Volodea la bucătărie. În timp ce Volodea umbla prin frigider şi scotea o plăcintă cu mere pentru ea, se întinse după telecomandă şi ecranul televizorului se lumină, ocupat pe jumătate de figura răvăşită a crainicei.
– ... aşteptăm încă amănunte privind posibila identitate a victimelor, spunea femeia. Iată şi primele imagini de la faţa locului.
Cristina se trase înainte. Era prea devreme pentru asta.
– Uită-te! o îndemnă Volodea. E interesant.
Cristina urmări imaginile care se succedau fără sonor, încercând să înţeleagă ce vede.  Dintr-o grămadă de ruine încă ieşea un fum gros, iar printre zidurile năruite se amestecau oameni în uniforme pătate de sânge şi praf. Tabloul apocaliptic avea ceva familiar şi Cristina miji ochii ca să vadă dincolo de norii negri. Doar o jumătate de turlă se iţea ireal, fracturată parcă de mâna unui uriaş. Crucea încă tremura în vârf.
– Catedrala, murmură Cristina. A explodat!

La Luna

Blood of the Dragon - Nox Arcana

Arrow Theme

Panseluţe de Hekate 1

Religia este o chestiune de umor absurd.
Venerarea este o chestiune de crah financiar.
Respectul este o cale spre succes.
Gândirea este o chestiune de supravieţuire. Moartea permite mereu apărarea.

Al cincilea văl - Purpuriu pe alb

Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării intrase în a treia oră, iar Cristina ajunsese să-şi privească ceasul din cinci în cinci minute. Discuţia pe marginea Strategiei de salvare naţională era doar o formalitate, la fel ca şi votul de a doua zi al camerelor reunite. Pachetul stufos de legi nu putea fi nici măcar citit într-o săptămână, darămite aprofundat cât să se facă schimbări. Premierul îl primise cu doar o zi înainte de la Alex, însă îl susţinea cu aceeaşi fervoare cu care ar fi predicat un misionar Biblia. Deşi cunoştea prea bine cauza acelui entuziasm, Cristina găsise spectacolul întâi dezgustător, apoi pur şi simplu plicticos. Îi era tot mai greu să nu caşte, în vreme ce George Mureşan prezenta reforma sistemului administrativ cu un surâs atât de larg, că ameninţa să-i rupă buzele.
Mai rău era că glasul lui avântat nu o lăsa pe Cristina să-şi continue deducţiile privind subiectul care o interesa cu adevărat – pachetul dăruit de Alex. Îl găsise pe birou, înainte de şedinţă. O cutie neagră de carton, plină cu ceva ce părea hârtie, având drept singur ornament un trandafir negru. Oftă şi se uită pe furiş spre logodnicul ei, însă Alex nu-i întoarse privirea. Asculta discursul premierului cu o mină interesată, de parcă ar fi auzit pentru prima oară măsurile pe care chiar el le concepuse. Era un maestru desăvârşit al prefăcătoriei. Doar el? Cea mai periculoasă orbire e cea care se manifestă când te priveşti în oglindă. Nu era un gând prea comod, dar timpul autoînvinovăţirii era pierdut încă de la primul pahar de licoare. Cristina scutură uşor din cap şi se sili să asculte ce spunea premierul.
– După cum se precizează la pagina 2.045, perora neobosit Mureşan, vor fi interzise afacerile statului cu firmele controlate de demnitari sau funcţionari din aparatul propriu, dar şi de familiile acestora. Averile lor vor fi verificate cu stricteţe, pentru a se stabili dacă au fost obţinute pe căi licite. Toţi cei care lucrează pentru stat vor fi obligaţi să depună anual declaraţii de avere şi de interese, care vor fi făcute publice. Nu vor fi menţionate în acestea doar salariile, ci şi conturile bancare, maşinile, proprietăţile imobiliare, bijuteriile, iahturile, blănurile, obiectele de artă şi altele, toate cuprinse în lista de la anexa 1. Se va proceda la confiscarea averii celor care nu au putut justifica provenienţa, iar sumele astfel obţinute vor constitui venituri la bugetul statului.
Cristina începu să deseneze gratii pe blocnotesul pe care-l ţinea în braţe.
– Consider o măsură foarte bună, interveni Alex, modificarea Codului penal. Majorarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie şi cele conexe se înscrie perfect în această politică de descurajare a hoţiei din banul public. Limita maximă pentru luare de mită şi trafic de influenţă, spre exemplu, va fi de 15 ani de închisoare.
Un cor de aprobări îi răspunse lui Alex, în timp ce premierul se îmbujora ca o fetişcană ce asculta primul compliment. N-o să mai avem loc în puşcării. Până la urmă, e şi ăsta un mod de-a încuraja construcţiile, nu?
Telefonul îi vibră scurt, iar Cristina se prinse cu ambele mâini de şansa de a nu mai asculta discursurile. Pe sub blocnotes, citi cele câteva cuvinte, având grijă să-şi păstreze faţa inexpresivă. Am date. Peste douăzeci de minute, în Piaţa Unirii. Mesajul nu mai avea nevoie de semnătură. Cristina strecură telefonul în buzunar şi se întrebă dacă plecarea ei avea să stârnească valuri. Totuşi, nu avea de gând să mai rămână acolo. Se ridică încet şi văzu că Alex se uita în sfârşit la ea, întrebător şi oarecum iritat. Cristina îi surâse scurt şi arătă spre uşă. N-avea decât să înţeleagă ce voia, oricum nu putea întrerupe şedinţa ca s-o ia la rost. Chiar şi reporterul de la televiziunea naţională, căreia i se acordase exclusivitate pentru transmisiunea în direct, îşi întoarse privirea spre ea când păşi pe covorul persan, dar Cristina îşi păstră pasul sigur şi zâmbetul plicticos ca o uniformă cenuşie.
Ieşi, acompaniată de entuziasmul membrilor CSAT faţă de ideea de a legaliza prostituţia, cu aplicarea unei taxe substanţiale pentru patronii stabilimentelor. E o întâlnire de la care nu pot lipsi. Dar voi merge singură. Alex ar fi turbat dacă afla că renunţă din nou la escortă, dar ce i se putea întâmpla chiar în centrul oraşului, în plină zi? Problema era doar cum să scape de ochii lui Karpov. Încă se gândea dacă să evadeze ori să meargă doar până la toaletă, când inelul cel nou îi pulsă ascuţit. Deschide cutia. Glasul lui Alex. îl ascultă, nedumerită, şi privi ceva ce părea un pachet de cărţi de joc. Deasupra teancului destul de gros era un bilet.
Acesta este un set de Tarot, darul meu de nuntă. Îţi va folosi ca să mă înţelegi şi să te înţelegi.
Era un dar foarte ciudat, îşi spuse, răsfoind pachetul. Asemănător, şi totuşi diferit de cel din cavou. Prima carte avea desenată un fel de roată, iar pe a doua se vedea un bărbat în negru, aşezat pe un tron din cranii. Ultima carte din pachet era un schelet cu coasă.
– Moartea? Eu? Odorica? El?
Imaginea se schimbă. O femeie în rochie albă, poate o mireasă, era aşezată pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Ar fi părut moartă, dacă n-ar fi avut ochii în întregime negri. Un şarpe i se încolăcea pe piept.
– O prevestire? Sunt chemată la o... execuţie?
Se uită în jur parcă vedea încăperea pentru prima oară. Consiliul se întrunise în clădirea vechii Primării, iar de acolo până în centru nu era decât un sfert de oră de mers lejer. Şedinţa nu avea să se încheie până se întorcea. Pericolul, în loc să o sperie, îi făcea brusc sângele să curgă mai iute. Cristina se mişcă repede de-a lungul holului pustiu, mulţumită că restul ziariştilor aştepta apariţia lui Alex la centrul de presă. Puse cărţile înapoi în cutie, dar una căzu pe podea. O femeie îmbrăcată în văluri trăgea de un fir de aţă, cu o roată de tors în faţă. Cartea se numea, bizar, Y.
– Alegerea, murmură. Ce se trezeşte când moare o ohraniţa?
De unde-i venise şi asta? Ciudat cât de familiare îi erau cărţile, ce stare de confort îi provocau. Puse pachetul în geantă, se opri lângă uşă şi studie strada. Karpov stătea rezemat de maşină. Nu părea să sufere de frig, deşi temperatura nu crescuse de dimineaţă. Era clar că nu va intra în Palatul Roznovanu prea devreme. Cristina rămase în umbră şi căută o stratagemă cu rezultat garantat. Auzea ceasul ticăind prea repede şi încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut Volodea în locul ei. I-ar fi rupt gâtul! Strânse exasperată pumnii.
Sunetul agasant al alarmei o făcu să tresară la unison cu cel pe care-l pândea. Venea de la o maşină parcată peste bulevard. Rusul se încordă iar Cristina îi putu simţi dorinţa copleşitoare de a riposta, deşi nici măcar nu ştia dacă e atacat. Se făcu mică. Înţelegea pentru prima oară cât îl stresa pe Karpov rolul pe care fusese nevoit să şi-l asume. Era obişnuit să pună femeile la treabă, nu să muncească pentru ele. Rusul nu apucase să se destindă când o altă alarmă se adăugă celei dintâi, urmată de a treia. În mai puţin de zece secunde, toate maşinile de vizavi deveniră o orchestră apocaliptică. Abia atunci, Karpov traversă, cu pumnii strânşi. Cristina crăpă încetişor uşa. Era şansa ei, şi venea chiar la ţanc. Ieşi în fugă, se strecură printre copaci spre parcul Teatrului Naţional, imaginându-şi că e un copil care pleacă de acasă ca să urmărească un film pentru adulţi. Nu risca însă doar o admonestare părintească dacă era prinsă.
Cacofonia infernală a automobilelor se opri când ea era deja la adăpost de priviri indiscrete. Îşi permise chiar să-şi tragă sufletul în faţa Filarmonicii. Mări din nou ritmul când intră pe strada Cuza Vodă şi se uită de două ori peste umăr, deşi începea să se simtă în siguranţă. Nimeni nu se ţinea după ea. Respirând uşurată, se gândi cât de salutar fusese scandalul izbucnit din senin. O coincidenţă? Cam mul. Ar fi trebuit să se teamă, dar faptul că, de mai bine de o zi, nu mai primise veşti nici de la Volodea, nici de la Truşescu i se părea de bun augur. Surâse trist când îşi aduse aminte de vremea în care socotea lipsa noutăţilor cel mai aprig duşman. Fusese în altă viaţă.
Analiză încă o dată tabloul străzii, deşi gerul o îmboldea, pişcându-i obrajii. Tocmai se deschisese un magazin, iar un băiat în pufoaică roşie împărţea fluturaşi şi striga preţurile cu un entuziasm răguşit. Vitrinele străluceau îmbietor, pline cu haine noi, viu colorate, iar înăuntru se zăreau câteva siluete care pipăiau marfa. Vizavi, un puşti bine înţolit clefăia la masa de lângă geam a patiseriei italiene. Totul părea în regulă.
Auzi paşi în spate şi se întoarse brusc. O femeie mai tânără decât ea şi un copil de vreo cinci ani se apropiau, patinând pe trotuarul curăţat prost. Cristina se opri şi se lipi cu spatele de vitrină, dar trecură pe lângă ea fără s-o privească. Puştiul cerea insistent o jucărie. Cristina surâse în doi peri şi îi lăsă să se îndepărteze. Mai existau şi oameni care n-o recunoşteau, care aveau alte griji.
– Haide, lasă paranoia şi mişcă-te! se îndemnă cu voce tare.
Până ajunse în staţia de tramvai n-o mai depăşi nimeni. Pe refugiu adăstau doar doi moşnegi ale căror haine miroseau pătrunzător a naftalină. Strâmbând din nas, Cristina se opri în faţa magazinului de încălţăminte la mâna a doua, pentru o ultimă verificare. Studie cu atenţie prefăcută cizmele cu toc prea înalt pentru ea. Nu se pricepea la astfel de manevre, dar oglinda vitrinei nu-i arăta pe nimeni interesat de treburile ei. Numărul oamenilor din staţie se dublase, însă cuplul nou venit era prea ocupat să se sărute. Ridică din umeri şi se puse din nou în mişcare. Dacă alesese piaţa, era treaba lui Florescu să aibă grijă de siguranţa amândurora!
Coti la stânga, intră în piaţă şi tresări, şocată. Cu faţa la statuia lui Cuza, aşezat pe o bancă pe jumătate acoperită de zăpadă, Adam hrănea un porumbel jigărit cu bucăţi de covrig. Cristina nu ştia ce să facă, ce să creadă. Parcă era prinsă într-un carnaval veneţian.  Pentru prima oară de când plecase de la şedinţă, se simţi prea expusă. Fără să mai piardă timpul, se aşeză lângă Adam. Bărbatul lăsă restul de aluat să cadă în zăpadă şi porumbelul îl înşfăcă.
– De ce m-ai chemat aici? îl întrebă Cristina. Şi de pe telefonul altcuiva! Unde...
Pentru oricine altcineva, pocnetele s-ar fi confundat cu tusea de motor obosit a camionului ce trecea prin staţie, dar instinctul puse trupul Cristinei în mişcare. Când Adam horcăi, Cristina se rotea deja prin aer. Ajunseră amândoi deodată în zăpada bătucită, ce se colora prea repede în purpuriu. Cristina se holbă la sângele ce ţâşnea din gura şi fruntea bărbatului, încă fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ceva cald i se prelingea şi ei pe obrazul drept, care începea să o usture. Împuşcături. E mort. Eşti rănită..
– Nu! bolborosi. E prea mult! De ce?
Încă un glonţ îi şuieră pe la urechi când se rostogolea după un troian. La asta nu se aşteptase! Ajunsă de cealaltă parte a baricadei improvizate, se ghemui şi îşi şterse obrazul. Cu o strângere de inimă, văzu o pată roşie pe mănuşă. Picături dese cădeau şi pe albul murdar al omătului întărit. Stomacul îi scoase un ghiorţăit în care îşi citi frica. Mai privise moartea în faţă, dar măcar îi văzuse ochii. Descoperea cu uimire că era mult mai rău să nu vezi cine te atacă decât să constaţi că e un monstru. Îşi calculă şansele şi rânji. Deşi se mişca mai repede decât ar fi crezut că-i posibil, nu-şi făcea iluzii. Nu era încă un adversar pe potriva unui lunetist, poate nu avea să fie niciodată. Nici măcar nu ştia cum să reacţioneze. Bâjbâi după telefon şi abia atunci îşi dădu seama că n-are geanta. Încercă zadarnic să-şi amintească dacă o lăsase lângă Adam sau căzuse când se târa prin zăpadă. Dacă l-ar fi anunţat pe Alex, poate... N-are ce face! Nu te ridica! Nu-i oferi ticălosului o ţintă! Aşteptă, cu răsuflarea tăiată.
Liniştea sinistră părea să dureze o veşnicie. Nu înţelegea de ce asasinul nu mai trage. Îşi pusese în gând s-o lichideze, altfel s-ar fi oprit după primul cartuş. Încercă să-şi dea seama de unde venise sunetul împuşcăturilor. Logica o ajută mai mult decât amintirea. Ca glonţul să aibă acea traiectorie, lunetistul trebuia să fie postat la ultimul etaj al hotelului Traian. Iar un morman de zăpadă nu era, până la urmă, cine ştie ce obstacol pentru el. Următoarea împuşcătură putea fi şi ultima. Cristina privi în spate, spre soclul statuii lui Cuza.  Era la trei metri de ea, dar la fel de bine ar fi putut-o despărţi o sută de metri de monument. Nu îndrăznea să-şi schimbe poziţia. Îşi pipăi din nou obrazul drept şi mănuşa i se umplu de sânge. Degetele începeau să-i amorţească, dar frigul nu îndepărta şi durerea. Apăsă pe carnea sfâşiată mănuşa cealaltă, sâsâind de durere. Sângerarea încetini, ameţeala dispăru. Credea că n-are nevoie de copci, însă nu era chiar sigură.
– Minunat! şopti. Voi fi o mireasă de-a dreptul irezistibilă.
Un hohot scurt sfâşie tăcerea şi Cristinei îi trebuiră câteva secunde ca să priceapă că venea de la ea. Nu te da de gol! Dar lunetistul nu auzea atât de bine ca ea. Sau poate da? Să fi apăsat chiar Volodea pe trăgaci? Auzea şi vedea tot ce făcea ea? Era totul încă un joc pervers de-al lui? Oricine-ar fi privit prin lunetă, doar fâlfâitul aripilor de cioară urmă. Pasărea plană pe deasupra capului ei, iar instinctul se trezi în fine în ea. Nici măcar nu încercase să verifice dacă bărbatul mai răsufla.
– Ar fi tras încă o dată, şopti Cristina. Ar fi terminat treaba dacă mai mişca.
Era însă prea puţin ca s-o liniştească. Îşi salvase pielea îndepărtându-se, dar poate, dacă l-ar fi avertizat, dacă l-ar tras după ea... Clătină din cap. Jocurile erau făcute şi o parte din ea se bucura că primul glonţ îi fusese destinat lui. Acea secundă în plus o ajutase să supravieţuiască. Cioara se aşeză pe creştetul statuii şi începu să-şi cureţe penele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nici nu s-a întâmplat?Dacă ai avut o altă halucinaţie? Tu n-ai telefon, dar alţii au. De ce nu auzi sirene? Îşi atinse rana, ca să se convingă că nu era altă iluzie. O încercă o durere ascuţită, dar tot simţi imboldul aproape irezistibil de a-l căuta pe Adam. Închise ochii şi se concentră asupra lui, însă nu-l auzi horcăind ori mişcându-se.
– E mort, bolmoji şi se chirci. Altfel ar fi dat un semn.
Cât putea să rămână acolo? Ţintuită în zăpadă, ca un fluture prins în raza lanternei. Îi era frig şi teamă, dar o nevoie îngrozitoare creştea în ea. Izul sângelui proaspăt devenea tot mai puternic. Îşi linse uşor buzele şi-şi frecă obrazul drept. Durerea nu schimbă nimic. Închise ochii, dar tot putea vedea balta de sub trupul lui Adam. Ce frumos mirosea! Atât de aproape, atât de uşor de băut! Se scutură. Dacă tipul renunţa la puşcă şi cobora în piaţă cu un cuţit ori cu un pistol? Dacă avea complici? Dacă nu voia s-o ucidă, doar s-o surprindă hrănindu-se cu sângele unui mort? Sau mai rău, cu al unui om în agonie! Ultima variantă îi stârni un surâs umed, pofticios, turbat. Nu.
Respirând greu, începu să se târască pe coate, ca în tranşee, spre statuie. Se îndepărta de tentaţie, dar la fiecare mişcase aştepta impactul cu glonţul ce-i purta numele. Îl vedea spulberând oase şi carne.
– La dracu! N-am să mor în genunchi! ţipă Cristina şi se ridică.
Lumea încremeni în jurul ei. Până şi aburul răsuflării păru că devine solid pentru câteva secunde. Nu veni însă împuşcătura, ci doar o rafală de vânt. Îi tăia pielea rănită ca un bisturiu, dar îşi putu aduna geanta căzută lângă bancă. Încă se pregătea pentru moarte când partea rămasă funcţională din mintea ei îi şopti că asasinul plecase. Primul pas fu greu, următorii prea uşori.
Nu era pregătită pentru asta când se lăsă lângă trupul lui Adam. Ochii lui, încă deschişi, erau acoperiţi de o pojghiţă groasă de sânge. Luase cu el toate informaţiile  nespuse. Cristina îşi acoperi gura şi nasul cu palmele, dar nu era la fel de simplu să-şi ferece şi mintea. Iar gândul care-o copleşea era terifiant. Poate, odată cu sângele, i-ar lua şi secretele. Oscilând între sete şi greaţă, Cristina îi atinse şovăitor urechea dreaptă cu buze tremurătoare.
– O să fie bine, murmură.
Cu cine vorbea? Nu cu mortul. Oricum, nu de cuvinte avea nevoie. Buzele, dinţii ei voiau să facă altceva. Îşi înfipse colţii în gâtul lui şi simţi gustul sângelui. O alegere proastă. A câta pe ziua de azi? Nu! Opreşte-te! Ceva foşni în buzunar, iar Cristina reuşi să se ridice. Scotea o foaie udă din buzunar când trei maşini frânară şi glasuri nervoase de bărbaţi se amestecară cu zgomotul portierelor izbite. Cunoştea măcar una dintre vocile acelea. Strecură pliantul în mânecă înainte de a izbucni în plâns. Palma comisarului Truşescu o prinse de braţ şi Cristina se lăsă trasă spre duba blindată, în timp ce Agrişan şi mascaţii se împrăştiau în piaţă. Setea se topise, rămăseseră doar lacrimile.

Degetele comisarului se aşezară pe umărul ei, într-o mângâiere neobişnuită pentru el. Cristina nu-l privi, ci continuă să suspine. Medicul din ambulanţa ce le urmase mascaţilor se apucă să-i examineze obrazul. Se mişca excesiv de prudent, ezitând înainte de fiecare atingere, de parcă s-ar fi temut că va rămâne fără slujbă la cea mai mică greşeală. Probabil, chiar aşa s-ar întâmpla.
– Hemoragia s-a oprit, o anunţă. Deocamdată, pun un pansament. Nu cred c-aveţi avea nevoie de copci, domnişoară Man. Sigur, nu-s expert în chirurgie estetică...
– Bine, mulţumesc. O să fie bine...
Faptul că ajunsese să-l încurajeze ea pe doctor îi strâmbă buzele într-un surâs dureros. Comisarul îl privi fioros pe omul în halat alb şi apoi pe ea.
– Cristina, ni s-a raportat doar că se trag focuri de armă... Te ducem repede la spital.
– Nu-i aşa de grav, ai auzit! Dar...
Ochii comisarului Truşescu se fixară asupra ei cu o urmă de îndoială, în timp ce schimba câteva cuvinte prin staţie. În scurtul răgaz pe care i-l oferea raportul poliţiştilor, Cristina făcu un efort să-şi stăpânească lacrimile. Truşescu ar fi înţeles, poate, prea multe din ele.
– Da, zise scurt comisarul. E mort. O împuşcătură perfectă. V-aţi întâlnit întâmplător în piaţă?
Cristina răspunse fără să se gândească, pentru prima oară după multă vreme.
– Avea noutăţi pentru mine. De la... Serviciul de Informaţii.
Şocul vorbeşte prin gura ta. E oare o tactică înţeleaptă? Truşescu se încruntă şi-şi aprinse o ţigară. Cristina îşi scoase batista şi-şi suflă zgomotos nasul. Nu avea nevoie să i se explice contradicţiile comportamentului ei.
– Era o treabă mai... complicată, legată şi de moartea Odoricăi. Un alt scandal e chiar ultimul lucru de care avem nevoie în clipa asta.
Comisarul îşi drese glasul, evident nemulţumit de răspuns. Cristina lăsă să-i scape o ultimă lacrimă şi gemu uşor când doctorul îşi termină treaba. Truşescu stinse duşmănos ţigara şi renunţă la interogatoriu.
– O să mai vorbim despre asta. De ce n-a intervenit la timp garda ta?
– Am venit singură. Nu-mi place să se ţină cineva după mine când discut subiecte delicate. Nici măcar Alex nu ştia de întâlnirea asta. A fost o chestie de ultim moment, n-am apucat să-i zic... Era în şedinţa CSAT.
Truşescu o privi neîncrezător.
– Glumeşti, nu?
– Nu, deloc!
– La dracu, Cristina! Nu vezi cât te costă secretele? Ai fost la un pas de moarte, din nou. Chiar dacă ai scăpat ieftin, o să fie un coşmar când presa... Şi-o să afle repede. N-avem cum ascunde un asasinat în centrul Iaşului!
– Ştiu. Poate n-ar fi o idee aşa de rea să mă duc la spital. Începe să mi se învârtă capul.
– În fine! E prima chestie de bun simţ pe care-ai spus-o. Vin cu tine!
Ambulanţa demară şi Truşescu se aşeză lângă ea.
– Ce-ai văzut? întrebă comisarul.
Cristina surâse strâmb.
– Cineva l-a împuşcat, ce-i de văzut? A căzut în mijlocul propoziţiei. Iar eu doar am încercat să mă feresc... Nici nu ştiu cum. Am avut noroc, cred.
Glasul îi cedă şi Cristina îşi lăsă fruntea pe genunchi. Strânse din dinţi ca să oprească un alt hohot. Îl auzi pe Truşescu butonând telefonul. Trimitea un mesaj, dar pe Cristina nu o încercă nicio urmă de curiozitate privind destinatarul.
– Aţi apucat să vorbiţi? întrebă comisarul. A aflat ceva care l-ar fi putut pune în pericol? Pe el sau pe tine. Serviciul are surse şi mijloace mai puţin... ăăă... ortodoxe.
Cristina scutură din cap.
– Orice-a aflat, a dus cu el în mormânt.
Truşescu îşi îndesă aparatul în buzunar. Ţiuitul staţiei o scuti de o nouă întrebare. Comisarul ascultă tot mai încruntat veştile.
– A dispărut, raportă Agrişan. Am identificat camera de unde s-a tras, dar asasinul n-a lăsat în urmă decât un fel de carte de joc. Scrie pe ea 14 şi e pătată cu sânge.
– Sânge? repetă Truşescu. Eşti sigur? N-are niciun sens.
Chiar că n-are. Echilibrul? Echilibrul, trăgând cu puşca cu lunetă?
– Cât se poate de sigur, şefule! E aiurea de tot...
– Un trăgător de elită îşi ia măsuri de precauţie când pregăteşte un asemenea atac. Nu lasă nimic la voia întâmplării.
Poate asta m-a salvat. O întâmplare... Sau trebuia să moară Adam. Şi l-a ucis Florescu. La ordinul lui Alex sau al lui Volodea. Ca să învăţ ce? Cum să mint? Ce să ascund?
– De data asta, nu vorbim despre un nebun oarecare, ci despre un profesionist.
– OK, deocamdată-i singura explicaţie rezonabilă, spuse comisarul. Cercetaţi amănunţit hotelul, Agrişane!
– Sigur, şefule! Oricum, nimic în cameră nu-i răvăşit.
– Pe-al cui nume e camera? întrebă comisarul.
– În ultimul an, a fost închiriată de o fundaţie din Ardeal, Mâna speranţei. De fapt, din câte zice recepţionerul, nu se caza nimeni, deşi banii veneau regulat. Se pare că era folosită doar pe hârtie, de cineva care avea nevoie să indice o adresă. Nici măcar scrisori nu primeau pentru fundaţia asta. Am verificat, cheia e încă la recepţie.
– Urme de forţare la uşă?
– N-am găsit, dar o yală ca asta n-ar fi o provocare nici pentru mine. Va trebui să scuturăm tot personalul. Căutăm în carul cu fân.
– Atunci pune osul la treabă! îi reteză vorba comisarul. Am să-mi suflec şi eu mânecile în curând.
– Am înţeles, şefule!
Cu un plescăit dezaprobator, comisarul închise staţia.
– Ajungem îndată!
– OK.
Poliţistul se uita la ea de parcă se aştepta să se rupă în bucăţi. Cristina nu riscă un surâs încurajator, de teamă să nu izbucnească iarăşi sângele. Scoase telefonul din poşetă şi, în câteva cuvinte, o anunţă pe Liu. Ambulanţa se apropia de spital când poliţistul vorbi aparent nepăsător.
– O ultimă întrebare...
– Da? şopti Cristina, cuprinsă de o senzaţie neplăcută.
– Cine crezi că era principala ţintă? Tu sau Adam
Întrebarea de nota zece.
– Eu... habar n-am! Acum îmi dau seama cât de puţin îi cunosc. Poate eu. Poate Adam.
– Dar tu ai scăpat, graţie unui morman de zăpadă... Nu mă înţelege greşit, mă bucur că s-a întâmplat aşa, dar a fost un noroc chior. Te-ai gândit cine te-ar vrea moartă?
Cristina nu-şi ascunse fiorul.
– Sunt mulţi nebuni în ţara asta, murmură. Că veni vorba de zăluzi, avem confirmarea că asasinul Verei şi cel al Odoricăi sunt una şi aceeaşi persoană?
Comisarul clătină mohorât din cap.
– Încă nu! Nu ştim nici de ce şi-a păstrat Odorica ochii. Ancheta asta o să mă ducă la balamuc!
Fu uşurată să vadă că ambulanţa oprea. Şterse uşor fereastra şi o zări pe Liu în parcare, cu un cărucior cu rotile.
– Asta-i prea de tot! murmură. Nu-s invalidă.
Comisarul îi urmări privirea şi dădu aprobator din cap.
– Am avut grijă să nu fie încă picior de presar prin zonă, dar mă tem că liniştea asta nu va ţine mult.
Cristina îl lăsă pe comisar s-o ajute să coboare şi să se aşeze în scaunul cu rotile. Poliţistul avea dreptate. Dacă n-ar fi fost reacţia aceea incredibilă, poate că ea şi Florescu ar fi împărţit aceeaşi cameră la morgă. Închise ochii şi se lăsă dusă înăuntru, mulţumită că Liu rămâne tăcută. În vreme ce străbăteau holul lung de la intrare, telefonul lui Truşescu orăcăi scurt. Un mesaj. Nu se obosi să deschidă ochii pentru a-i citi expresia.
– Rămân la uşă până vine garda ta, o anunţă comisarul. Alex zice că ajunge într-un sfert de oră.
Replica lui o făcu să se holbeze neîncrezătoare.
– OK. Mulţumesc.
Liu împinse căruciorul în salon. Cristina îşi lăsă corpul, care abia începea să simtă durerea adevărată, în mâinile doctoriţei. Liu îşi făcea treaba cu atingeri uşoare şi, mai ales, în tăcere.
– Obraz trece repede, la rest numai vânătaie, o anunţă Liu după douăzeci de minute. Cristina îi simţi uşurarea în glas şi-i răspunse cu-n surâs şters. Amândouă ştiau că Alex ar fi rupt-o în bucăţi pe doctoriţă dacă i-ar fi dat altă veste proastă.
– Mi-a fost atât de sete, şopti Cristina. Încă aş...
– Imediat!
Doctoriţa sări de pe scaun ca o zvârlugă, se apropie de frigider şi scoase dezinvolt o sticlă de un litru, plină ochi. Deşurubă dopul, luă singurul pahar de pe noptieră, îl privi critic şi începu să-l clătească. Apa curgea cu un zgomot de cascadă peste cristal, iar licoarea mirosea tot mai puternic. Urmărind mişcarea degetelor chinezoaicei, Cristina înghiţi de câteva ori în sec. Cum putea să dureze atât de mult să spele un pahar care nici măcar nu era murdar?
Prima înghiţitură de licoare fu mai dătătoare de plăceri decât orice mângâiere a lui Alex, următoarele potoliră durerea şi-i limpeziră mintea. Lăsă sticla pe masă abia când era pe trei sferturi goală. Liu se uita inexpresiv la ea, dar Cristina se înfurie. Îşi încrucişă braţele pe piept ca să învingă tentaţia de a o lovi. Chinezoaica nu era vinovată că pacienta ei se purta ca o drogată în sevraj. Dar nu-i nici nevinovată.
– Mă curăţ puţin şi plec de aici.
Chinezoaica se înclină adânc şi ieşi. Cristina se ridică încet şi se apropie de chiuvetă. Se privi îndelung în oglindă. Nu mai avea sânge pe faţă şi nici pe mâini, dar tot se simţea murdară. Îşi examină hainele şi oftă. Erau pline de pete stacojii şi negre.
– Ai haine de schimb, ai uitat?
Scoase din dulap o pereche de blugi, un tricou, o flanea neagră, pe gât şi începu să se îmbrace cu gesturi leneşe. Îl simţea pe rus de cealaltă parte a uşii, oscilând între furie şi teamă. Ai cam sfeclit-o, băiete! Îşi adună scurta de blană, întrebându-se dacă putea fi salvată. Costase o grămadă de bani şi o purtase doar de câteva ori. Ghemotocul căzu din mânecă, iar Cristina îl fixă oripilată. Putea simţi îmbibat în hârtie nu doar mirosul morţii lui Florescu, ci şi pe cel al propriei dezintegrări interioare. Îl atinse cu vârful botinei. Părea doar un pliant, n-avea cum să fie important. Aruncă-l! Era cel mai natural lucru din lume, să dai la gunoi o hârtie care nu mai era bună de nimic, dar ceva îi şoptea să nu facă asta. Degetele i se opriră deasupra boţului înmuiat în sânge, atrase de el, dar încă necutezând să-l atingă. Ce făcea dacă setea revenea, chiar şi după ce dăduse gata atâta licoare? Asta ar fi însemnat că nu-şi poate potoli poftele decât într-un singur fel, şi drumul ăla era cel mai negru dintre toate.
– Eşti mai puternică de-atât! N-ai scăpat cu viaţă degeaba!
Dintr-o singură mişcare, adună hârtia. Cuvintele din capul paginii se puteau citi încă. Imaginea şi textul de sub ele erau acoperit de sânge.
– Catedrala mitropolitană.
Un pliant de prezentare, dintre cele care se vindeau la poarta locaşului. Cam îi plăceau bisericile. Unde ne-am întâlnit prima oară? Se simţea cumva dezamăgită. La o adică, prostia aia se putea dovedi la fel de importantă ca un prezervativ în buzunarul unei prostituate. De fapt, nu ştii nimic. Să fie ăsta mesajul lui de dincolo de moarte? Habar n-avea ce dorise să-i spună. Poate misterul fusese pentru el doar un joc sau poate aflase ceva important. Ceva ce-l băgase în mormânt.
– Catedrala mitropolitană, repetă Cristina.
Cuvintele aveau o greutate ciudată. Luă decizia într-o fracţiune de secundă, ştiind că face o greşeală. Unele greşeli e menit a fi făcute.

Uite că mai apar

Al cincilea văl - În mintea altuia

Puntea navei se legăna puternic sub picioarele lui Volodea. Vântul umfla pânzele, făcând Ogarul să gonească către gura Nevei, spre întâlnirea cu vânzătorul. Pletele lungi, mătăsoase ale lui Volodea se ridicau în jurul creştetului ca o coroană, iar el îşi mângâia mustaţa şi jubila. Erau aproape de victorie. Aveau nevoie de ea, iar el o putea prinde în pumnul său. În noaptea aceea se va termina totul. El unul n-avea să lase supravieţuitori, deşi în locul său Alioşa ar fi încercat o înţelegere. E prea moale. Sluga pe care şi-a luat-o îl va trăda, mai devreme sau mai târziu.
– Nu-i nimic, frăţioare, şopti Volodea, eu sunt destul de tare! De data asta, îi vom distruge.
Anii 1700 parcă fusese croiţi pentru asta. Sub ţarul Petru, întoarcerea acasă le aducea îndrăzneţilor nu doar bani, ci şi putere, întocmai cum prevăzuse Alioşa. Rusia se schimba pentru vecie, iar în vâltoarea transformării ei, cei de jos se ridicau la ranguri la care altădată nici n-ar fi visat. Venetici al căror trecut întunecat nu era ştiut de nimeni prosperau în colţul acela încă sălbatic de lume. Punând bir pe bărbile boierilor, Petru făcuse mai mult decât să le dea de lucru frizerilor. Urmaşii lui aveau să-l blesteme ori să-l binecuvânteze, dar nimic nu mai putea opri naşterea unui timp nou, în care forţa braţului şi a minţii erau mai presus de obârşie.
– Ne apropiem, domnia ta, şopti căpitanul. Ajungem la ţanc!
Volodea îl privi întunecat pe lefegiul cu tunică scurtă şi verde, după moda Apusului, şi cu chipul ascuţit încadrat de favoriţi stufoşi. Neamţul îşi păstra distanţa, neîncercând să-şi ascundă frica superstiţioasă, şi asta era bine. Bănuia că, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce se teme, Johann ar fi dat vina pe inelul cu pecete, dar în sufletul său ştia că nu doar asta îi făcea privirea să alunece peste gluga singurului său călător fără să pătrundă înăuntru.  
– Bine. Cobor singur. Aşteptaţi până mă întorc.
– Se apropie furtuna, apele deja sunt învolburate...
Cu ochii scânteind de mânie, Volodea se întoarse spre el. Palmele îl mâncau, dar nu-l atinse. Învăţase că anticiparea durerii putea fi mai cumplită decât lovitura. Johann dădu încă un pas înapoi şi plecă supus privirea.
–  Ţi-ai primit porunca! Să nu-mi pui niciodată cuvântul la îndoială! Vrei să ajungi hrană la peşti? Sau, poate, ţi-ar fi somnul mai uşor în Fortăreaţă...
– Iertare, domnia ta! şopti Johann şi se înclină. Doar din osârdie-am cutezat...
– Să n-o mai faci! Voi crede c-ai uitat care ţi-e locul, căpitane.
– Nici măcar răsuflarea Diavolului nu ne va clinti. Vom aştepta.
Volodea îşi permise un surâs care păru să-l îngrozească şi mai mult pe neamţ. Misiunea lui adevărată nu-i era cunoscută nici măcar kneazului Romodanskii. Omul pus de ţar în fruntea agenţilor săi secreţi îl credea pornit pe urmele unui cuib de eretici staroveri. Într-un fel, aşa şi era, doar că monahii păcătuiseră în faţa Banului, nu a Kneazului.
Îl îmboldi din ochi pe căpitan, fără altă vorbă. Bărbatul se împletici spre marinarii săi şi le porunci să lase ancora. Fără să mai asculte clinchetul metalului ori glasurile şoptite ale oamenilor, Volodea ridică ochii spre cerul vineţiu şi trase în piept mirosul ţărmului. Planurile de a ridica un oraş pe acel teren mlăştinos, atât de departe în nord, aveau cutezanţa unui nebun ori a unui vizionar. Întunericul se lăsa peste ape când Volodea coborî în barcă. Vântul sufla tot mai tăios, adeverind temerile căpitanului şi transformând, pentru marinarul din faţa lui Volodea, vâslitul într-o corvoadă. Volodea nici măcar nu-l privi. Mintea îi era deja concentrată pe treburile următorului ceas. Ceaţa rece şi urât mirositoare venea dinspre uscat şi-i înconjura tiptil, ca o armată de fantome cu pântecăraie.
La adăpostul ei, Volodea îşi potrivi în mânecă lama îmbibată în otravă. Era prima oară când o folosea, iar atingerea oţelului de două ori mortal i se părea îmbătătoare. Lui Alioşa îi plăcea să se lupte cinstit, dar el unul găsea că a-ţi înfrunta duşmanul fără un atu era o prostie la fel de mare ca a-i cruţa viaţa. Alioşa era însă chiar mai încăpăţânat decât un catâr, aşa că trebuia să-şi înveţe lecţiile pe calea cea mai grea. Ţărmul se ivi deodată, iar Volodea îşi aşeză gluga mantiei de lână şi sări din barcă. Apa îl împroşcă în obraz, dar nu se şterse. În spatele său, marinarul oftă.
– Nicio vorbă nimănui cât mă aştepţi! porunci Volodea.
Omul avea să-l asculte. Asemeni căpitanului, se temea prea mult de el ca să n-o facă. Volodea surâse şi îşi afundă cizmele în pământul îmbibat de sânge şi de apă. Acolo, pe malul Nevei, ca în toate locurile unde călcase, puterea se măsura în frica pe care o stârnea. O lumină clipi, parcă aprobându-l, de pe zidurile îndepărtate ale fortăreţei, iar un val se sparse temător de mal. Ridicarea Piterului înghiţea mai multe suflete decât apa Nevei, şi joaca Doamnei cu coasa abia începuse. Iar unde Moartea domnea, glasul desfrânării şi al disperării era tot mai puternic. Alegerea stareţului avea noimă. Acel loc blestemat era ultimul unde l-ar fi căutat duşmanii şi primul unde putea face prozeliţi.
Volodea se retrase din calea apei şi văzu umbra vânzătorului rezemată de peretele de lemn al cârciumii, gata parcă să se confunde cu el. Îi simţea dorinţa, teama, surescitarea, şi nici urmă de mustrare de cuget pentru ce avea să facă. Volodea privi cornul sângeriu al lunii şi surâse. Oamenii erau doar nişte animale, mai murdare pe dinăuntru decât pe dinafară, chiar dacă se credeau copiii lui Dumnezeu. Trebuia doar să ai suficienţi gologani sau putere şi găseai pe cineva dispus să-şi uite jurămintele. Volodea păşi sprinten spre bărbatul care se îndreptase şi respira grăbit.
Un nor borţos ascunse luna, dar Volodea nu şovăi. Nu avea nevoie de lumină ca să înainteze, nici măcar nu se ostenise să-şi aducă o făclie. Întunericul îi era prieten dinainte să intre în slujba împăratului şi aşa avea să-i rămână mult timp după ce carnea lui Petru devenea hrană pentru viermi. Cel care spera într-o răsplată bogată îi ieşi şovăielnic în întâmpinare, iar Volodea nu-l căută la ochi, ci la semnul de pe palma dreaptă. Fierul înroşit i se lipise de piele pe când pletele nu-i erau vârstate cu alb. Da, bărbatul acela nu avea nimic sfânt.
– Sara bună, străine, mormăi bărbatul. Sunt Grişka. Ai banii?
Volodea îşi zornăi punga de la brâu şi sunetul gologanilor făcu nările celuilalt să tresalte.
– Jumătate acum, zise Volodea. Jumătate după ce treaba-i făcută. Ai să vii cu mine! Spuneai că-i pe aproape. Deschide drumul!
Vânzătorul nu răspunse şi nu se mişcă.
– Ei bine? zise aspru Volodea. N-am vreme de şovăială, Grişka!
Bărbatul tresări şi-şi duse mâna la brâu.
– Eşti singur împotriva lor? Ce vrei de la ei?
Volodea risipi în palmă cinci bani de aur. Lumina lunii îi sărută în grabă, iar Grişka îşi linse buzele ca-n faţa unei hălci de friptură. Volodea îi aruncă nepăsător gologanii şi aşeză punga la loc. Palma i se lăsă pe mânerul sabiei, dar nu o trase din teacă. Nu-i plăcea privirea vânzătorului, însă avea încă nevoie de el.
– Ce-ţi pasă? Soarta îţi zâmbeşte azi, ca unui negustor cinstit ce eşti!
 Grişka se încruntă şi-şi strecură gologanii în chimir.
– Am să-ţi spun unde sunt, însă mai bine mi-ai da totul de pe-acum. Eu mi-am îndeplinit promisiunea. Credeam c-ai s-aduci soldaţi, nu...
Cât de nesăbuit mă crede? Volodea îl prinse de gât pe vânzător şi-l izbi cu spatele de peretele de chirpici. Auzi oase pârâind şi slăbi doar puţin strânsoarea.
– E prea târziu pentru şovăieli, viteazule! Îţi vei primi răsplata la vremea cuvenită. Nicio clipă mai devreme! Ai înţeles?
– D-da, icni Grişka. Te rog, nu-mi face rău! Te duc, sigur că da!
Un şuvoi puturos şi subţire se prelinse pe picioarele bărbatului şi de acolo pe cizmele lui Volodea. Strâmbând din nas, Volodea şi-şi desfăcu degetele şi Grişka se prăbuşi ca o păpuşă de cârpă în balta pe care o făcuse. Mascându-şi doar pe jumătate scârba, Volodea îl bătu pe spate. Gestul său de încurajare îi smulse vânzătorului doar un scheunat. N-am timp pentru asta. Scoase plosca, luă o duşcă şi i-o întinse.
– Bea! Haide, nu te codi! Suntem doar prieteni, Grişka!
Dinţii vânzătorului clănţăniră pe gâtul ploştii. Tăria vodcii îl făcu să tuşească, dar următoarea duşcă veni mai uşor. Un zâmbet chinuit îi întinse buzele.
– Ajunge! spuse Volodea, după a treia înghiţitură. Ia-o înainte! Ca să-ţi treacă mai uşor vremea, gândeşte-te ce-ai să faci cu atâta bănet.
Grişka se împletici pe lângă tavernă. E prea netot ca să se gândească măcar la posibilitatea de a o lua la sănătoasa. Se strecurară printre buruieni, bordeie şi grămezi de lemne, urmând canalul. Era un drum fără întoarcere pentru unul dintre ei, iar primejdia făcea inima lui Volodea să tresalte bucuroasă.
Pe măsură ce înaintau, casele deveneau tot mai liniştite. Vântul se înteţea, la fel şi bătăile inimii lui Grişka. Volodea simţea mirosul sudorii lui, amestecat cu cel al murdăriei de câteva zile şi al urinei. Nu era plăcut, dar nu trebuia să-l mai îndure multă vreme. Picioarele vânzătorului se împleticeau înainte, cizmele lui Volodea plescăiau după el în noroiul gros de-o palmă.
– Ăla, arătă cu degetul Grişka spre ultimul bordei. Ascultă, nu mai ai nevoie de mine. N-am vrut să te-nşel! Dă-mi restul banilor, jupâne!
– Chiar crezi că poţi vinde castraveţi grădinarului? Grăbit mai eşti! Te-aşteaptă cumva nevasta şi copiii? O să ai vreme să-ţi cheltuieşti banii pe târfe! Cu cât aştepţi mai mult, cu atât plăcerea-i mai mare...
Grişka îşi trase zgomotos nasul, dar nu îndrăzni să plece. Volodea rânji. Nicio cruce nu se vedea deasupra acoperişului lăsat ca sânii unei babe, dar mirosul de tămâie ajungea până la el şi-i făcea părul de pe ceafă să se ridice. Mârâi uşor.
– Eu n-am vrut decât să slujesc... Ascultă, e de-ajuns ce-am primit. Doar lasă-mă să plec! Zău, nici măcar nu ştiu cum îţi zice!
Volodea îşi lăsă palma pe umărul lui Grişka şi le permise unghiilor să le ascută.
– Ascultă, stareţu-i nebun, zău! Şopti Grişka. M-a blestemat. N-am făcut mare lucru, i-am dus un flăcău la fete, dar el...
Volodea hohoti scurt şi-i puse un deget pe buze.
– O să fii răsplătit pe măsură... Haide, bate la uşă şi cere să vorbeşti cu stareţul! Ai veşti despre Diavol! Ştii cel mai tainic nume al lui...
– N-nu, rogu-te! Vreau doar să plec, murmură Grişka, dar se poticni ascultător înainte.
Degetele lui Grişka atinseră şovăitor lemnul. Volodea rămase între umbre, departe de uşă. Vânzătorul bătu de trei ori lung, o dată scurt şi încă o dată lung. Paşi grăbiţi se auziră din spatele uşii.
– Cine-i? spuse o voce pe jumătate adormită de bărbat tânăr.
– Grişka, negustorul. Deschide, rogu-te, frate Pafnutie! Am o vorbă cu părintele Semion.
– Părintele stareţ n-are ce vorovi cu tine! Du-te şi te pocăieşte, păcătosule!
– Haide, frate Pafnutie! Am veşti de-o să...
– Ce veşti poţi să ai? Din fundul paharului ori de sub fustele târfelor?
– Dintre cele pe care trebuie să le audă părintele stareţ.
– Cum să nu? Stareţu-i bolnav. Pleacă!
– Dac-am să plec, pe tine să cadă păcatul. Ştiu numele Diavolului.
O pauză lungă se lăsă de dincolo de uşă.
– Aşteaptă!
Când paşii monahului se îndepărtară, Volodea ţâşni înainte fără zgomot. Îşi înnodă degetele pe gâtul lui Grişka şi strânse.
Cu inima bubuind, Cristina se zvârcoli în aşternut şi deschise ochii. Lângă ea, Alex dormea liniştit. Odaia era învăluită în beznă, iar degetele ei sugrumau perna. Le descleştă unul după altul, gâfâind. Se simţea de parcă terminase de alergat un maraton doar pentru a începe o cursă cu obstacole. Ceasul de noptieră arăta ora două şi jumătate. Fusese în mintea lui Volodea, în trupul lui. Deşi părea imposibil, era sigură de asta. Din cauza tentaţiei căreia îi cedase? Pentru că băuse licoarea?
Se ridică în şezut şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Se temea să-l atingă pe Alex, se temea să se lungească din nou în pat, ca să nu păşească iarăşi în cealaltă lume. Era o experienţă copleşitoare. Purtase mintea lui ca pe o haină străină, dar pe măsura ei. Fiecare act al său avea o explicaţie perfect rezonabilă. Totul era pentru binele lui Alex. Şi totul era teribil, doar dispreţ şi calcul asasin.  Până şi priveliştea execuţiilor păruse mai uşor de îndurat.
Cu grijă, Cristina îşi lăsă tălpile pe podea. Alex se întoarse pe spate, dar nu deschise ochii. Sforăia uşor, împăcat. Cristina îşi învinse dorinţa de a-l mângâia şi de a se molipsi de calmul lui. Se îndreptă spre uşă, fără să se mai încalţe. Nu voia să-l trezească. Ultimul ei coşmar se aduna pe lista secretelor, şi abia acum se putea întreba de ce Alex nu se supărase din cauza trădării ei. Fiindcă e ca Volodea. O parte din el nu se dezgheaţă niciodată.

Coborî scările fără să aprindă lumina. Bezna o ajuta să-şi închipuie că totul fusese doar o plăsmuire a minţii ei, că Volodea nu-şi hăituise niciodată duşmanii pe malurile Nevei. Încercă să se concentreze pe bâzâitul frigiderului, dar o întrebare nu-i dădea pace. Unde trecea linia între viziune şi realitate? Intră în bucătărie şi, tot pe întuneric, deschise frigiderul. Fără să mai şovăie, îşi turnă încă un pahar de licoare.
– Ce să fac? murmură. Ce-mi aduce inelul ăsta nou? De ce mi l-a dat?
Clătină din cap. Durerea fusese prea puternică, inelul părea o pedeapsă pentru scenele cu Volodea. Sângele lui, sângele tău. Proaspăt. Vărsat. Gustat. Bău din nou, de data asta aproape jumătate de pahar. Câte ar fi putut afla, dacă reuşea să-şi direcţioneze visele spre un loc sau un timp!
– Nu, altceva. Dă-mi altceva!
Cu paharul gol în mână, se holbă o vreme pe geam, dar noaptea nu avea vreun răspuns pentru ea. Nu-i rămase decât să se întoarcă în pat şi să-l cuprindă în braţe pe Alex. Se scufundă în vis aproape imediat.
Cu un scârţâit, uşa se crăpă. Călugărul avea ochi albaştri, bănuitori şi mâini de ţăran. Cea mai mare parte a nasului dispăruse sub securea călăului. O lovitură iscusită. A fost dintre staroveri şi a plătit pentru asta.
– Stareţul te va primi, mormăi Pafnutie şi desenă cu degetul mare un cerc deasupra capului lui Volodea. Intră şi lasă noaptea în spate!
Volodea trecu iute pragul. Durerea îl făcu să tresară, dar nici pielea, nici straiele nu-i luară foc. L-am păcălit pe monah. Nu mai încercase să facă una ca asta, dar nu se îndoise de reuşită. Când voinţa sa era pusă la lucru, nimic nu-i stătea în cale. Ar fi vrut să-l înveţe şi pe Alioşa secretul său, dar fratele mai mic nu era pregătit.
Prudent, Volodea îl urmă pe Pafnutie în odaia mare. Fraţii dormeau în culcuşuri din paie aşezate drept pe podea, în jurul sobei. Erau trei de toţi, doi bărbaţi în putere, cu plete şi bărbi stufoase, şi un puştan cu faţa plină de pistrui, pe care zgomotul paşilor îl făcu să se întoarcă pe spate. Pe masă, o biblie rămăsese deschisă. Vegheată de trei candele, o uşă scundă aştepta să fie deschisă spre întuneric.
– Să te ferească Dumnezeu să-i strici somnul degeaba! şopti Pafnutie.
– Crede-mă, frate, va fi vestea vieţii lui.
Se aplecă şi păşi în chilia stareţului. Bătrânul chelbos ca un prunc abia născut, dar cu barbă până la brâu, mirosea a boală. Se trezise, dar nu avea putere decât ca să se ridice în şezut. Îşi mijea ochii, apărându-se cu palma scheletică de flacăra slabă a lumânării. Volodea închise uşa şi îşi lipi privirea de gâtlejul lui Semion. Dezamăgirea unduia în mintea sa. Ar fi vrut ca stareţul să-l înfrunte, să lupte pentru viaţa sa, dar îşi începuse fără el călătoria către moarte. Nu mai avea nimic de pierdut, nu se mai temea de nimic.
– Grişka? Nu, nu eşti tu... Eşti... Necuratul? Ai venit după sângele meu?
Volodea pufni şi-şi rezemă umerii de uşă. Gloata găsea întotdeauna nume mari pentru lucrurile pe care nu le înţelegea, iar Diavolul şi Dumnezeu erau doar două dintre ele. Cei aproape o sută de ani ai săi nu-l făcuseră pe Semion mai înţelept. Îi porunci în gând să nu strige după ajutor.
– Spune-mi cum vrei! S-a sfârşit. Veţi muri cu toţii de mâna celui pe care la-ţi chemat! Moloch vă va distruge, acum că vă ştie păcatul.
– Eşti pierdut, horcăi stareţul. Fă ce ştii, dar ascultă ce-ţi zic: azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie îţi va otrăvi gândurile. Blestemat să fii, azi şi-n vecii vecilor!
– Nu mă tem de blesteme, bătrân prost ce eşti! Eu slujesc Morţii, strivind gângăniile ca tine.
Se apropie de pat şi-i frânse stareţului gâtul ca pe o surcică, dar nu simţi vreo urmă de satisfacţie. Nu poţi să le ai pe toate. Termină-i!
Cu o mişcare hotărâtă, Volodea deschise uşa. Pafnutie aştepta şi ochii i se măriră când zări trupul stareţului.
– Ce-ai făcut, ticălosule? Fraţilor...
Lama otrăvită ieşi din mâneca stângă a lui Volodea şi îi tăie gâtul. Vederea sângelui care ţâşnea îmbelşugat şi dulce îi stârni setea, dar şi-o ţinu în frâu. Nu şterse oţelul de cracul pantalonului, doar îl cumpăni în palmă. Era chiar mai uşor decât crezuse. Ceilalţi monahi se trezeau, iar Volodea păşi peste trupul lui Pafnutie şi le ieşi în întâmpinare. Înainte ca vreunul dintre ei să atace, aruncă pumnalul spre pistruiat şi scoase sabia din teacă. Un topor şuieră spre el şi Volodea se lăsă pe spate. Văzu uimirea strâmbând chipul adversarului când se răsuci în aer cu o viteză neomenească. Lama toporului trecu pe lângă obrazul său drept, dar cizma lui Volodea lovi ca un berbece în pieptul monahului. Bărbatul cu părul creţ se prăbuşi cu inima zdrobită peste masă. Se îneca în propriul sânge, dar cel de al treilea frate, cu faţa prelungă şi ochi cenuşii, se aşeză între ei de parcă l-ar mai fi putut salva. Se măsurară unul pe altul, iar Volodea îi citi trecutul dintr-o singură mişcare a lamei leşeşti. Mâini pătate de sânge de femeie, suflet arzând de credinţă. Asasini şi canibali sunt toţi.
– N-ai să învingi, Necuratule! zise cu glas jos, tremurând de încordare, călugărul.
– M-am săturat de numele ăsta. Pe voi nici toată apa Nevei nu vă spală de slujirea Raiului.
Câteva clipe, se auziră doar respiraţiile lor şi bolboroseala pistruiatului, care se târa spre ceaslovul împănat cu aşchii de lemn. Volodea nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Otrava acţiona fără milă, iar rugăciunile nu-l puteau salva.
Asasinul îşi încercă toate trucurile cu el, şi de câteva ori aproape îl atinse. Volodea îi răsplăti însă fiecare lovitură cu o nouă tăietură. Rănile nu erau adânci, dar rasa monahului se transformă într-o adunătură de cârpe ude, iar încrâncenarea îi fu înlocuită de disperarea celui care ştie că şi-a găsit naşul. Era o joacă de-a şoarecele şi pisica pe care Volodea n-o putea continua fără să caşte de plictiseală.
– Domnul e cu mine! şopti călugărul când sabia îi fu aruncată cu o voltă.
– Du-te la el atunci! zise Volodea. Lui îi jertfeşti ce mănânci?
Îl despică de la umărul stâng până la buric şi rămase o vreme în mijlocul încăperii cu pereţi acoperiţi de sânge. Dintre toţi, doar pistruiatul respira încă. Volodea se lăsă într-un genunchi lângă el şi-i ascultă gemetele.
– Ai să mori oricum, băiete, îi spuse fără patimă în glas. Un răspuns, şi te cruţ de suferinţă. Unde începe poteca spre păzitoarea turmei?
O peliculă stacojie acoperea ochii flăcăului şi gura îi era prea plină de sânge ca să-i răspundă. Volodea înţelese totuşi, din felul cum i se schimbă ritmul răsuflării, că băiatul jinduia la ce-i oferea. Scâncind ca un câine bolnav şi împrăştiind baloane purpurii, monahul înclină din cap.
– Bine, spuse Volodea şi-i acoperi fruntea cu palma.
Drumul se desenă repede în mintea sa, în vreme ce băiatul murea. Îşi permise câteva clipe ca să-şi savureze victoria. Se terminase abia cea dintâi luptă. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie îţi va otrăvi gândurile. Glasul stareţului sună batjocoritor în mintea sa. Volodea dădu un şut ceaslovului.
Cartea se izbi de perete, într-o învălmăşeală de hârtie, carne şi sânge.
– Vorbe fără noimă. Aiureli de muribund.
Dar nu le simţea aşa. Pereţii pulsară ameninţător spre el. Trebuia să iasă de acolo, dar mai înainte avea să se asigure că distrusese totul. În sobă, focul încă ardea slab. Icnind, Volodea adună trupurile monahilor în mijlocul odăii, apoi îl aşeză pe Semion peste băiatul al cărui nume nu-l aflase. Pieptul  flăcăului deveni cuib pentru capul stareţului. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău.
– Ajunge! îşi porunci Volodea.
În colţ era un butoiaş cu ulei pentru candele. Îl turnă pe tot peste hainele şi feţele călugărilor. Păreau împăcaţi şi asta îl supăra. Adună unul dintre picioarele frânte ale mesei şi-i vârî capătul în jar. Când flăcările cuprinseră lemnul, îl scoase şi-l aruncă peste leşuri. Rasele îmbibate de ulei se aprinseră imediat şi, pentru o clipă, morţii părură că prind viaţă ca să ceară răzbunare. Era însă doar o iluzie, spulberată repede de sfârâitul măruntaielor lor. Făcu la repezeală o torţă dintr-al doilea picior al mesei şi o fâşie din aşternutul stareţului, iar cu restul frânturilor hrăni rugul. Focul era tot mai flămând, tot mai nerăbdător să ia casa în stăpânire. Vântul pătrunse în odaie şi candela se sparse atunci când Volodea crăpă uşa. O pagină ruptă din ceaslov se ridică încet, precum un fluture care îşi caută renaşterea în lumină, se îmbăie în flăcări, se chirci şi se înnegri. Fumul îl făcu pe Volodea să tuşească şi să-şi acopere gura cu mâneca, dar nu-i şterse zâmbetul. Monstrul pe care-l zămislise scuipa căldură, jar şi scântei, lingea podeaua şi-şi întindea degetele necruţătoare spre pereţi. Nu mai avea nevoie de ajutor, nu-l mai putea ţine în frâu nici să vrea. Misiunea pe care i-o dăduse kneazul şi cea pe care şi-o croise singur erau îndeplinite cu prisosinţă. Volodea întoarse spatele morţilor. Când ieşi, pălălaia îl salută cuprinzând cadrul uşii.
Volodea se opri la trei paşi de casă şi aruncă torţa pe acoperiş, desăvârşind distrugerea. Privi o vreme nepăsător. Focul trosnea şi gemea, hrănindu-şi puterea din trupul de lemn al locaşului. Nimic nu e sfânt, nimic nu e apărat împotriva tuturor primejdiilor. Atacă sau vei fi atacat. Sfâşie sau vei fi sfâşiat. Aerul rece şi umed era o binecuvântare după cel din casa fraţilor. Volodea îşi şterse ochii şi-şi curăţă gâtul. N-avea rost să mai piardă timpul acolo. Îi ucisese pe toţi şi nimeni n-avea să stingă focul ori să le plângă pe mormânt. Pe de altă parte, canibalii nu lăsau în morminte decât oasele. Cu un muget, acoperişul cedă, iar pereţii laterali îl urmară.
Trupul secătuit lui Grişka încă nu se răcise. Nu groaza, ci surpriza încremenise pe chipul său. Ca toţi nătângii, sperase până-n ultima clipă într-un câştig. Volodea se aplecă şi-i lăsă în chimir cruciuliţa smulsă de la gâtul stareţului. Nu-şi luă înapoi banii. Vânzătorul îi meritase cu prisosinţă, chiar dacă nu avea să-i mai cheltuie.
– Dacă totuşi Dumnezeu există, eşti acum pe masa lui, jupâne, spuse Volodea şi se prelinse în întunericul vâscos.
Se apropia de mal când un clopot izbucni isteric. Nu-şi încetini, dar nici nu-şi grăbi pasul. Oboseala începea să se aşeze pe umerii săi ca un strat gros de omăt, dar ştia că noaptea aceea îi adusese mai mult decât o victorie. Ridică fruntea spre cer şi râse.
– Să vedem cine va găsi balanţa, Vera! Credinţa sau Cartea?
Cristina se răsuci, tuşind gros. De data asta, dormitorul se îmbăia în lumina trandafirie a răsăritului. Se ridică din pat, încă înecată de fumul invizibil. Îşi simţea gura uscată şi o durea gâtul, iar un pahar întreg de apă n-o ajută să se simtă mai bine.
– Alex? şopti.
Nu primi răspuns. Cealaltă parte a patului era goală, dar credea că Alex o putea auzi şi de la parter. Dacă e acasă. Privi ceasul şi se încruntă. Alex n-avea unde să plece, nu înainte de opt. Ar fi vrut să-l strige, dar îşi impuse să nu se comporte ca o gravidă isterică.
Inelul era acolo, iar trupul ei se crispă în aşteptarea durerii când îl atinse cu vârful degetelor. Nu se întâmplă însă nimic. De jos, din bucătărie, auzi zumzetul maşinii de cafea, zgomotul lichidului care se prelingea în ceaşcă şi apoi paşii lui Alex pe scări. Când Alex se întoarse în dormitor, Cristina se studia încruntată în oglindă. Noaptea petrecută în pielea lui Volodea îi lăsase cearcănele unei femei de 50 de ani.
– Te-ai trezit devreme, dragă, spuse Alex şi-i întinse un pahar de licoare. Ai avut o noapte cam agitată. Spre dimineaţă, dădeai din pumni şi picioare.
– Îmi pare rău dacă ţi-am stricat somnul.
– Nu de asta ţi-am spus! Eşti bine?
– Da. Mi-e foame.
– Ce-ai visat?
Cristina bău puţină licoare.
– Coşmaruri, şopti. Morţi, foc...
– Nunta noastră va fi perfectă, îţi promit!
Pentru prima oară, nu credea deloc într-o promisiune a lui Alex, dar îi surâse dulce.
– Sigur că da!
– Ai primit un mesaj acum vreo jumătate de oră. Nu eşti singura matinală, se pare. Hai la bucătărie.
În drum spre bucătărie, Cristina privi chiorâş telefonul. Un mesaj aşa de dimineaţă nu prevestea nimic bun. Îl deschise şi-i scăpă un suspin.
– Ce-i? întrebă Alex.
– Au făcut autopsia Odoricăi.
– Aşa...
– Băuse urină. A popei, se pare.
Alex deschise cuptorul şi scoase o tavă de cartofi gratinaţi.
– Ar trebui să-mi zică asta ceva?
– Păi, da!
Fiecare silabă a ei îl enerva şi mai tare pe Alex, aşa că se opri. Totuşi, spun ceva de bun simţ. Alex şi Volodea ar trebui să ştie mai multe despre subiectul ăsta decât oricine.
– Iubitule, nu te supăra! zise. Vorbim despre o păzitoare a turmelor. Pe cine ai vrea să-ntreb, pe Truşescu? M-ar interna la nebuni... Dar şi mai rău ar fi dacă m-ar crede.
– O păzitoare a turmelor? repetă încet Alex, privind-o cu ochi de un albastru teribil.
Cristina înghiţi în sec. Vorbise în cuvintele lui Volodea. Deja îl înfuriase pe Alex înşelându-l. Acum asta. Ar fi fost prea mult chiar şi pentru ea.
– Bine, nu mai zic nimic... Vom vedea ce mai află poliţiştii.
Alex îşi puse două linguri de cartofi în farurie şi începu să-i fugărească absent cu furculiţa. O vreme, se auzi doar zgomotul tacâmurilor. Abia când Cristina îşi termină porţia, Alex se uită din nou la ea.
– E un subiect delicat. Te pot ajuta să pricepi mai multe, dar va fi dureros pentru tine.
Cristina îi dărui o jumătate de surâs.
– În viaţă sunt şi lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi, chiar dacă nu-ţi plac.
Alex zâmbi larg şi îi întinse un bol cu salată de fructe.
– Foarte bine! Mergem mai departe.
După ce gustă din salată, Cristina decise că putea relua discuţia fără ca lui Alex să-i crească iarăşi tensiunea.
– Cineva mi-a spus mai demult că ohraniţele au în grijă balanţa binelui şi a răului. Odorica părea să încline talgerul spre rău. Prea mult, poate. Molima... Preotul care a ucis-o. Un ritual creştin? O pedeapsă pentru păcatele creştinilor? Un război cu vampirii? Alte făpturi supranaturale pentru noi, mundanii?
Alex ridică din sprâncene şi-şi turnă nişte cafea. Ceva din ce spusese părea să-l fi amuzat teribil.
– E deci sigur că tot preotul a ucis-o pe Odorica?
Cristina dădu mărunt din umeri.
– Din ce zice Truşescu, cu data şi ora morţii, e posibil. Dar mă tem că s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul.
Alex îşi şterse apăsat buzele şi roti ceaşca de parcă ar fi vrut să ghicească viitorul în zaţ.
– Sângele din cuţitul de pe cavou e al tău. Viziunea cu avortul... E posibil să fi fost rănită la cimitir, indiferent că mai aveai copilul sau nu. Iar semnul văzut de tine e al unui braţ al Templierilor. Unii dintre ei sunt inflitraţi şi în Poliţie.
Cristina aproape încremeni. Deja regreta că începuse discuţia care o ducea pe un alt tărâm minat. Oare nu putea ieşi de acolo decât cu mintea şi sufletul ferfeniţă?
– Cum? De ce?
 – Nu-ţi pot răspunde. Eu şi Volodea am fost implicaţi în multe conflicte între caste şi clanuri, tocmai pentru că am pornit mai de jos.
De fapt, nu vreau să ştiu.
Alex mai luă o înghiţitură de cafea.
– Spune-mi, la ce te face să te gândeşti inelul meu?
Din cauza surprizei, Cristina îşi înfipse linguriţa în vârful nasului. Răspunse fără să mai stea pe gânduri.
– La o carte.
Alex o gratulă cu un surâs aproape părintesc, iar Cristina realiză că, într-un fel, răspundea replicii lui Volodea, din vis.
– E bine că, uneori, spui puţine lucruri, deşi vii dintr-o lume a bârfelor. Ce carte?
Cristina ridică ezitant din umeri.
– Goetia.