Cristina privi în fine strada şi îşi şnurui buzele. Se apropiau de Palatul Roznovanu, iar Karpov nu avea să-i accepte uşor ideea. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă nu s-ar fi urcat în maşina lui. O frică nelămurită o străbătu. Rusul îi slujea lui Volodea şi n-ar fi mişcat nici măcar un deget să o apere. Oftă fără să se ascundă. Gândurile i se învălmăşeau, un plan lua locul altuia şi toate i se păreau prosteşti. Închise ochii şi încercă să se concentreze.
Maşina se opri şi Cristina clipi, adunându-şi forţele. Karpov se întoarse spre ea, fără să dea vreun semn că e gata să-i deschidă portiera.
– Stăpânul Alex e negru de supărare! spuse. Dacă n-ar fi fost conferinţa, m-ar fi făcut bucăţi...
Cristina îşi drese glasul.
– Ce-a spus?
– Să-l aştepţi în birou. De data asta, am să fiu cu ochii pe tine şi la budă!
– Mai am ceva de făcut.
– Să nu-ndrăzneşti să...
– Ba tu să nu-ndrăzneşti să-mi spui ce să fac! Lasă-mă să ies şi nu-ţi mai uita locul!
Karpov o privi de parcă avea de gând s-o pălmuiască, dar Cristina îşi păstră mina hotărâtă. Ceva din ea îşi dorea ca rusul s-o refuze, chiar s-o atace. Atunci ar fi ripostat, cu toată forţa. Îşi dorea să-i vadă sângele ţâşnind, transformând maşina într-o cameră de abator. Setea pândea încă sub pelicula uleioasă a celorlalte gânduri şi, poate, rusul o simţi, fiindcă apăsă butonul de pe bord şi încuietorile portierelor pocniră. Palid deodată, Karpov ieşi din maşină şi-i deschise portiera. Cristina coborî.
– Unde mergem? murmură Karpov.
– Eu mă duc la Mitropolie. Tu mă poţi aştepta afară.
Păşind spre catedrală, cu rusul la doi paşi în spate, Cristina îşi dădu seama că habar nu avea ce va face. Nu putea să intre în locaş şi să-i întrebe pe călugări dacă erau amestecaţi într-o crimă. Nu avea nici măcar o fotografie a răposatului, ca să se intereseze ce făcuse acolo. Truşescu s-ar fi descurcat mult mai bine, şi nu doar fiindcă asta era meseria lui. Îndoielile nu-i făcură însă pasul să şovăie. Intuiţia îi spunea că, dacă mai aştepta chiar şi o oră, avea să fie prea târziu.
Se opri lângă poartă. Pe aleea ce ducea la catedrală nu se vedea nici picior de om, şi poate era mai bine aşa. În vârtejul evenimentelor, nu trebuia să uite că acţiunile ei se reflectau şi asupra imaginii lui Alex. Gândul o făcu să pufnească. Dacă ar fi ştiut ce era Alex când îi propusese o slujbă, i-ar fi răspuns să şi-o vâre acolo unde soarele nu ajungea niciodată. Ai fi crezut că glumeşte şi să-ţi fi spus adevărul. În spatele ei, Karpov bătătorea zăpada cu bocancii masivi, dinspre catedrală nu răzbătea zvon de liturghie. Se puse din nou în mişcare, aşteptând în orice clipă să apară vreun părinţel şi s-o ia la întrebări. În fond, nu trebuie cine ştie ce explicaţii... E normal pentru cineva care a trecut pe lângă moarte, care a văzut un om stingându-se, să se reculeagă. Dă chiar bine la presă! Calculul îi smulse un chicotit amar şi se strecură în catedrală.
Nu-şi făcu cruce, doar împinse uşa grea. O izbiră mirosul de tămâie şi liniştea perfectă. Tocurile ei stârniră ecouri pe pardoseală. Totul era cufundat într-o penumbră neliniştitoare şi, după primii metri, un junghi puternic îi străbătu pântecele. Cristina respiră adânc, se opri şi-l aşteptă să se potolească. Se obişnuise şi cu asta. Durerea sporea însă, iar Cristina privi în urmă. Uşa rămăsese întredeschisă, ar fi putut să ceară ajutorul rusului. Zău? Şi ce-ar face? Începu să se încovoaie, dar strânse din dinţi. Ceva i se împotrivea. Dacă îngerii existau, prezenţa ei acolo îi tulbura. Şi nu fiindcă se iubea cu un vampir sau îşi pierduse copilul. Motivul acelei împotriviri i se păru deodată foarte important.
– Haide! se încurajă şoptit. Încă un pas!
Lumânările candelabrelor pâlpâiră. Un zuruit veni dinspre raclă, de parcă Sfânta Parascheva ar fi bătut cu pumnii în capacul de sticlă şi ar fi încercat să se scoale, s-o alunge din biserică. Privi într-acolo şi zgomotul încetă, dar dinspre balcoane răzbătu o cacofonie de trosnituri şi foşnete. Era însă prea încăpăţânată ca să cedeze, chiar de-ar fi trebuit să se războiască cu toţi sfinţii şi arhanghelii. Se sprijini de unul dintre stâlpii groşi şi ridică sfidător pumnul spre cupolă.
– Nu plec!
Uşa se izbi cu un pocnet asurzitor şi toate lumânările se stinseră deodată. Cristina aşteptă, cuprinsă de o bucurie stranie, să-şi înfrunte vrăjmaşul. Un bâzâit surd veni dinspre altar. Cristina îşi trecu palma peste fruntea transpirată.
– Vino, Gabriel! Timpul tău s-a sfârşit. Ştiu ce faci! Vânezi şi mănânci om. Chiar şi ciumaţi ai luat.
Vorbea în pustiu. Se aşteptase la o înfruntare, avea parte de revelaţii cumplite, dar restul părea doar o tortură zadarnică. Tot felul de înjurături îi răsăriră în minte şi îşi acoperi buzele cu palmele, impunându-şi să nu se lase pradă furiei.
– Trebuie să fie ceva aici! Trebuie... Nu am băut sânge degeaba.
O parte a minţii îi zicea că se amăgeşte doar ca să ofere un sens morţii lui Florescu. Alta îi cerea îndărătnic să mai caute. Îşi îndesă palmele în buzunare. Nu-i nimeni aici. Nimeni şi nimic, niciun semn. Doar mintea-ţi joacă feste. Telefonul ţârâi şi Cristina chicoti când văzu numărul lui Alex. Poate primea semnul cerut. Totuşi, nu răspunse.
Culorile şi formele se amestecară, ca şi cum ar fi fost transportată într-un caleidoscop. Bucăţile de lume se rotiră ameţitor, până pierdu şirul schimbărilor. Fiecare reaşezare era însoţită de o nouă şi cumplită simfonie la ferăstrău. Podeaua se zgâlţâia. Mirosuri venite de nicăieri o asaltau, tămâie, ouă clocite şi sânge, fum şi pământ reavăn, portocale şi mentă, naftalină, gunoi, oţet, trandafiri... Nimic n-avea sens, dar măcar durerea se potolise. Când Cristina se aplecă în faţă şi simţi sub degete marginile raclei, litere de foc izbucniră chiar în faţa ei.
– Puterea Întunericului creşte, spuse adânc, tărăgănat, Cristina. Văd crucea acoperindu-se de sânge şi Judecata alegând locul. Văd Norii Negri şi Ochiul de foc. Văd Moartea păşind printre noi şi distrugând pe toţi cei ce iubesc doar minciuna. Văd Seniorul ţinând Balanţa şi pe Lord aducând Sabia. Aceasta este ultima bătălie.
Până acolo citise. Restul veni de la sine.
– Văd ce e dincolo de 14. Diavolul şi Vampirul, luptând cu Ochi Albi. Aşa cum a fost, aşa cum va fi. Prin Labirint, către Model. Prin Întuneric, către Soare. Ucid pentru Casă. Ucid pentru Sânge. Ucid pentru Onoare. Ucid pentru Os. Ucid pentru Principiu. Sunt Trandafirul Negru.
Lumea se reaşeză fără veste. Nu se urni imediat. Îşi mângâie o vreme pântecele şi încercă să se convingă că i se năzărise totul. Aproape reuşise, dar privi racla. În locul oaselor învelite în pânză, văzu o mumie devorată de păianjeni. Ţipă şi se dădu un pas înapoi, dar o linişte ciudată se aşeză în ea.
– Străbunii şi Înaintaşii au ieşit din adâncul Iadului, spuse. Îi întâmpină Descendenţii, uniţi prin Moarte şi Molimă.
Pentru o clipă aproape fără sfârşit, se văzu într-un fel de pelerină neagră, străbătând noaptea o pădure de mesteceni. Avea într-o mână un toiag şi în alta o făclie. Şi-şi spunea... Cum îşi spunea? Regina Neagră. Şi tot ea, trecând printr-un coridor strâmt, cu pereţi de cărămidă, spre o parcare cu un altar plin de desene ciudate. Ce era trecut? Ce era viitor? Tresări şi reveni în prezent, odată cu scârţâitul uşii. Orice ar fi fost şi orice urma, o vâna cineva acum. Un reaper.
Cei doi vlăjgani în rase ponosite se opriră la vederea ei. Ciudat, dar amândoi purtau chipul lui Hâncu. Cristina mârâi a satisfacţie şi se aruncă asupra lor. Îşi doborî primul inamic cu un upercut în stomac, izbindu-l de uşă, dar celălalt reuşi să-i trimită o lovitură în plină figură. Pumnul călugărului îi nimeri obrazul rănit, iar Cristina se clătină periculos. Făcu un pas în lateral şi-şi regăsi echilibrul la timp ca să se ferească de croşeul adversarului. Rana lăsată de glonţ se redeschidea, însă meciul acela de box nu-i aducea doar suferinţă. Rânji şi, cu o doză de noroc, nimeri cu genunchiul drept în testiculele duşmanului. Cu un urlet, călugărul se prăbuşi pe spate, iar Cristina îi ţinti gâtul cu talpa. Monahul rostogoli pe podea şi rămase nemişcat. Părea să aibă gâtul frânt. Cristina îşi muşcă buzele, oscilând între părere de rău şi satisfacţie. Era însă prea devreme ca să-şi sărbătorească victoria. Tovarăşul mortului reuşise să se ridice şi Cristina se întoarse spre el, cu un surâs larg. Ordinul de care pomenise Hâncu exista. Era minunat să aibă un duşman căruia nu trebuia să-i spună prieten.
Evită o lovitură în pântece, dar rată şi ea nasul coroiat al monahului. Dansară unul în jurul celuilalt câteva minute, atingându-se fugar. În fiecare secundă, Cristina se aştepta să audă clopotele cum sună ca pentru năvălirea unei hoarde păgâne. Locaşul rămânea însă la fel de tăcut ca o morgă.
– Ai să mori, târfă! mormăi călugărul şi scoase din mânecă un cuţit.
Lama şuieră spre ea şi Cristina se aruncă într-o parte. Cu un zbârnâit, lama se înfipse în lemnul uşii.
– Nu eu! Nu azi!
Cu stânga îl izbi în tâmplă şi, înainte ca bărbatul să se dezmeticească, îi prinse încheietura. O răsuci până auzi osul cum pocneşte. Cu un urlet dement, călugărul căzu în patru labe. Cristina hohoti. Câştigase. Şi acum?
Călugărul plângea, strângându-şi la piept mâna ruptă. Cristina îl ridică de gât, ca pe un pui de pisică, până când faţa lui ajunse la nivelul pieptului ei. Monahul se holba îngrozit şi gemea întretăiat. Cristina îşi potoli respiraţia şi-şi adună gândurile. Se mişcase repede, exact, ca un soldat. Atunci, în temniţa din viziune, o animase disperarea. Acum era altceva, ceva teribil, sinistru, ce se trezise în ea, în locul copilului care ar fi consumat-o. Un Fulgor.
– Nu sunt dintre cei care întorc şi al doilea obraz, spuse blând. Trebuia să mă lăsaţi în pace.
– Tu, horcăi călugărul, ai băut...
– Da, am băut sânge! Mare scofală! Câţi sunteţi? Cine vă conduce? Unde-i rusul?
– Nu-ţi... spun.... t-târfă! Ai să... a-arzi în... f-focul... Iadului!
Cristina îl scutură ca pe-o cârpă, dar nu obţinu decât alte gemete. Începea să se plictisească.
– Sunt Foc. Sunt Apă. Sunt Sulf. Vorbeşte şi-am să te las să trăieşti! promise, pe jumătate convinsă că minte.
Uşurinţa cu care juca rolul torţionarului i se părea îngrozitoare. Se linişti spunându-şi că e-n criză de timp, că are de ales între a provoca durere şi a pierde singura şansă la răspunsuri. Nu doar viaţa ei depindea de asta. Ce uşor găsim motive să devenim ca ei. Dar unde ne duce asta? Doar într-un coridor întunecat şi la o fântână de sânge.
– Nu-ţi... s-spun..., şopti monahul.
Părea gata să leşine. Cristina îl pălmui, dar călugărul îi răspunse doar cu un urlet.
– Vorbeşte!
El se încordă şi Cristina îşi dădu seama că-şi aduna ultimele puteri ca să reziste chinului. E o nebunie ce faci. Cheamă-l pe Truşescu! Închise ochii, încercând să găsească o soluţie. Ceva cald i se scurse pe mână. Cristina adulmecă şi suspină, apoi redeschise ochii. Monahul îşi dădea ochii peste cap. S-a otrăvit. A fost decizia mea, nu a lui. Şi încă nu sunt Enzio.
Cristina îl lăsă să cadă, iar ceafa lui atinse piatra cu un pocnet plăcut, ca de sticlă de şampanie. De pe buzele monahului ieşea o spumă groasă. Setea devenea de necontrolat.
– Nuuuuu! ţipă Cristina şi strânse pumnii.
Se lovi cu toată puterea în obrazul rănit. Durerea explodă în ea şi Cristina leşină.
O treziră hurducăturile, apoi auzi zgomotul motorului. Era aşezată pe locul mortului, într-o maşină ce trecea nepăsătoare peste gropi. Auzi un fluierat şi degete aspre trecură peste obrazul ei. Pansamentul dispăruse, la fel şi setea. Nu deschise încă ochii, dar mintea îi lucra repede. Ce s-a întâmplat? Călugării... Am vrut... La dracu! Ce-am făcut?Unde mergem? Cine m-a urcat în maşină? Amintirea care se refăcea crâmpei cu crâmpei era cu adevărat îngrozitoare şi, în mare măsură, neverosimilă. Poate n-ar mai fi trebuit să se trezească. Un geamăt uşor răzbătu de pe bancheta din spate, dar şoferul începu să fluiere nepăsător. Era un bărbat şi tot ce emana trupul său i se părea cunoscut. Cristina strânse şi mai tare pleoapele.
– Haide, nu te mai preface! Ştiu că ţi-ai revenit. N-are rost să ne jucăm de-a frumoasa adormită.
Era vocea lui Volodea. Trupul Cristinei se cutremură şi buzele lăsară să le scape un icnet. Trebuia să-l înfrunte. Deschise ochii, se întoarse şi văzu chipul zâmbitor al cumnatului ei. Avea o pată roşie pe bărbie.
– Tu! De unde ai ştiut...
– Sigur că eu! Karpov e doar altă mască a mea pentru domniţe naive. Avem zeci de chipuri cu care să vă încercăm. Vreţi să staţi în genunchi sau în picioare? Închişi sau crăcănaţi?
Cristina se ridică abrupt şi încercă să pună o distanţă cât mai mare între ei. Nu suficientă. Se sili să-şi controleze mimica, să nu dea semne de teamă. Fără îndoială, Volodea avusese grijă ca portierele să fie încuiate şi oricum n-ar fi îndrăznit să sară la viteza cu care rulau. Geamurile fumurii o făceau invizibilă din afară şi-i spuneau că schimbaseră maşina. Faptul că-l înţelegea mai bine pe Volodea n-o ajuta, ci o speria şi mai rău.
– Nu-i înţelept să mă plimbi prin oraş. Acolo am... ucis. Mi-am pierdut cumpătul. Nu mai eram eu. Eram altcineva. Diavolul. Moartea. Regina...
Volodea chicoti uşor.
– Draga mea cumnată, un mic masacru nu-i o problemă! Ar trebui să-mi mulţumeşti că am făcut curat în urma ta... Şi, scumpo, ai o minte murdată. Lucrurile pe care visai să le faci călugărului aceluia...
– Curat?
El se întinse după mâna ei. Cristina ezită o secundă, dar îl lăsă să o apuce. Degetele lui se strânseră jucăuş în jurul încheieturii ei, aşa încât să-i simtă simtă pulsul.
– Ţi-ai cam luat ţeapă la Mitropolie, nu? Tocmai domnişoara moralitate să jinduiască la sânge de popă păianjen! Cine-ar fi zis? Deşi mi-a plăcut spectacolul, trebuie să recunosc. Nu foarte inteligent, dar pătimaş...
A fost o greşeală uriaşă. Să mă trezesc aşa.
– Ai fost acolo de la început? Cum de-ai ştiut? Profeţie? Şi eu am făcut una.
– Ce-ţi bate inima! Poate mi-a şoptit o păsărică... Poate ţi-am citit mintea... Poate distrugeam oricum plasa ticăloşilor. Îi vânez de multă vreme.
Ce urmăreşte? Urăşte c-o asemenea forţă... Nu va renunţa niciodată la răzbunare. Şi Alex. Ce-a spus? Nu sunt un păianjen.
– Ce-ai făcut? întrebă.
Volodea îi sărută podul palmei şi surâsul i se lărgi.
– Răbdare! O să afli în curând. Mai avem puţintică treabă! După ce-am văzut, cred c-ai să te descurci de minune.
Cristina îşi încrucişă privirea cu a lui în oglinda retrovizoare şi se simţi despuiată. Îşi acoperi ruşinea cu un surâs strâmb.
– Despre ce vorbeşti?
– O înghiţitură şi atâtea posibilităţi, murmură Volodea, învârtind volanul. Ştii ceva, Cristina? Ar trebui să-ţi fiu recunoscător. În ultima jumătate de secol, am găsit realitatea oarecum neinteresantă. Se cuminţiseră. Mâncau doar animale.
Ca şi mine. Şi nu mai era suficient.
Cristina simţi cum un deget de gheaţă îi joacă şotron pe spinare. Acel Volodea care-i făcea complimente i se părea mult mai periculos decât cel care o silise să se poarte ca o târfă. Simţea că-i scăpa la el ceva care putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
– Ei bine, dacă tot îmi eşti recunoscător, ce-ai zice să mă laşi în pace? Nici nu mai ştiu ce-am zis acolo. Ceva despre un Gabriel.
Volodea nu dădu vreun semn că-şi pierde buna dispoziţie.
– Dragă, nu mă poţi păcăli cu ostilitatea asta! Sângele nu minte.
Cristina îşi auzi respiraţia oprindu-se.
– Sângele? Ce tâmpenii spui?
Volodea apăsă pe încheietura ei şi Cristina simţi durerea.
– Uită-te singură!
Cristina îşi desfăcu mâneca şi văzu cicatricea proaspătă de la încheietura dreaptă. Gemu, deşi rana se vindeca sub ochii ei.
– Ce-ai făcut?
Izbi cu pumnul în bord, dar se opri abrupt. Trupul cald al călugărului, vena ce pulsa, setea... Volodea îşi linse buzele, iar Cristina fu pe punctul să leşine din nou. Nu aveam voie, nu ca reaper... Volodea îşi puse palma peste a ei.
– Ţi-a plăcut, cum îţi vor plăcea şi altele. A venit timpul să mă ocup eu de tine. Regina Neagră, spui? Vom vedea.
Cristina îi privi degetele. Nu mai era nimic erotic în atingerea lui, dar nu putea nega legătura dintre ei. O simţea cu fiecare părticică a trupului şi a minţii.
– Nu, se auzi răspunzând. A fost altă viaţă...
Palma lui Volodea se întoarse pe volan.
– E minunat, nu? îi şopti conspirativ. Să provoci suferinţă şi teamă, să stăpâneşti?
Volodea îi ştia fiecare gând, chiar şi cele prea dureroase pentru a putea fi rostite.
– Uneori. Alteori e greţos. Niciodată cu adevărat necesar. Totuşi, o perspectivă mai excitantă decât să fii mama unui mic monstru care te sfâşie pe dinăuntru
– Păcat că n-am ştiut mai devreme ce fel de viaţă vrei...
– Şi adevărul te va elibera, şopti Cristina. Panseul ăsta-i de rahat! Puterea în luptă e excitantă, nu puterea în teroare. Aceea e doar praf în vânt.
Volodea izbucni în hohote zgomotoase, dar Cristina îşi şnurui buzele, decisă să nu-i ofere pe tavă alte informaţii. Următoarele zece minute se scurseră într-o linişte de cavou. Cristina se holba la strada pustie, întinsă sub cerul ca un şarpe sătul. Când Volodea trase maşina în garajul vilei, îşi dădu seama cu uimire că nu-i mai păsa de consecinţele sângelui vărsat în acea zi, de bănuielile lui Truşescu, nici chiar de ura lui Volodea ori de iubirea lui Alex. Întâlni privirea rece a lui Voldea şi înţelese că ghicea la ce se gândeşte. Ridică din umeri. Volodea rânji şi apăsă butonul care deschidea portbagajul.
– Şi acum, surpriza, îi spuse. Coboară la subsol, te rog.
Altădată, tonul lui batjocoritor ar fi supărat-o. Era însă perfect calmă când îl ascultă, deşi subsolul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să intre. Amândoi te-au silit să devii altcineva. Începu să coboare.
– Acum vei vedea ce e dincolo de al cincilea văl, Cristina. Ce suntem cu adevărat.
Cristina întoarse capul nedumerită, mai să alunece pe scări. Mâna lui Volodea o prinse de umăr, susţinând-o.
– Încetişor! Va fi interesant...
Ajunse la ultima treaptă cuprinsă de prevestiri funeste. Interesantul lui Volodea suna prea sinistru pentru ea. în mijlocul subsolului, în locul bancului de lucru, se afla o masă acoperită de o pânză neagră, cu două lumânări, roşie şi verde.
– Ce vrei? murmură Cristina.
– Ai răbdare, spuse cu o linişte ciudată Volodea şi aprinse lumânările. Ai primit azi ceva de la Alioşa.
Cristina tresări. Şi uitase de pachetul de cărţi, aproape nesemnificativ pe lângă scenele de oroare prin care trecuse. Ridică uşor din umeri.
– Da.
– Scoate o carte!
Cristina îl privi, fără să-şi ascundă suspiciunea.
– De ce?
Volodea surâse subţire.
– Fiindcă Tarotul e singurul legământ pe care îl acceptă şi aşteaptă un vampir, păzitor al porţilor. Restul sunt măşti şi mistere.
– Nu ştiu nimic despre Tarot. Abia a ajuns la mine... Ce porţi? Nu pricep.
– Totuşi, unele idei ţi-au venit imediat, nu-i aşa?
Trebuia să recunoască adevărul.
– Da.
– Atunci te numeri printre cei aleşi. Ai plătit cu sânge pentru a fi una dintre Morţi.
Cristina chicoti puţin isteric.
– Morţi? Credeam că sunt vie.
Volodea zâmbi trist, pentru prima oară.
– Nu mai eşti. Nu de când acea atrocitate viermănoasă care te-ar fi consumat a fost ucisă. Şi te-ar fi mâncat, să nu-ţi faci iluzii! Acel vis al tău, l-am văzut şi eu, şi Alex.
– Veronica...
– Da, era a mea. Cuţitul nu era permisiunea de a trăi mai departe, ci un refuz.
– Şi popa Andrei? De ce a ucis-o?
– E doar o bătălie pentru carne. Biserica, mujahedinii, sectele vor partea leului din morţi şi din vii.
Cristina simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă încet de zid. Acum înţelegea de ce se temuse atât de Volodea, dar şi de ce mereu se lăsase atrasă de el. Ai văzut în el salvarea de un prunc canibal. Călăreţul pe cal alb, seducătorul, tentaţia, fructul oprit...
– Tu! Hâncu...
– A făcut ce trebuia şi a murit. Viaţa şi chipul lui au fost vândute. E doar un altfel de reaping. Seceriş, cum îi spun aici. Hâncu, Adam, Florescu... Servitori ce nu pot ieşi din cuvânt decât cu preţul unei uriaşe sfidări. Şi sfidarea se plăteşte. Vieţi interşanjabile, vieţi ce pot fi vândute sau jucate la cărţi.
Plângea şi nu-şi putea opri lacrimile, dar ceva din ea ştia că nu existase altă soluţie.
– De ce... De ce atât de...
– Atât de urât şi prelung a fost sfârşitul? Ca să ne dovedeşti că vrei să supravieţuieşti. Nimeni nu ţi-a cerut un copil, Cristina. Sau un... demon. Conceperea unui astfel de fetus declanşează Molima, Setea, Trădarea. Tu nu ai văzut efectele, noi da. Mult mai multe trupuri decât s-a spus au pierit în flăcări. Altele au fost consumate. Vreau să-mi juri că vei folosi cărţile corect.
Duse mâinile la buze, încercând să-şi oprească urletul. Apocalipsă, molimă, demoni, canibalism, necrofagie... Nu-i păsa de toate rahaturile alea! Îi păsa că fusese umilită, hăituită, rănită. Niciun pachet de cărţi nu putea compensa pentru asta. Răsuflă spasmodic de câteva ori înainte să poată îngăima câteva cuvinte.
– Corect? Ce e corect la voi? Ce sunteţi, în fond?
– Cavaleri. Sângele atrage sânge. Viaţa atrage moarte şi se supune morţii.
– Nu vreau să-ţi jur ţie nimic! Nu te cred! Şi dacă spui adevărul, eşti un monstru!
– Scoate o carte, spuse calm Volodea. Hai, curaj!
De ce-l ascultă, nici ea nu ştia. Scoase pachetul şi luă la întâmplare o carte. O recunoştea deja.
– Moartea.
– Vezi? Asta eşti deja. Scoate încă una, pentru viitorul tău.
– E pătat de sânge, murmură Cristina.
– Sângele e cel mai complicat element dintre toate, iar călugării ăia voiau să te mănânce. Hai, scoate!
Era imaginea unei femei cu o rochie lungă, verde, într-o pădure iernatică. Mâna dreaptă a femeii era ridicată. Cartea nu avea nume.
– Alegerea timpului bătăliei. Cronul.
Volodea ridică surprins din sprânceană.
– Pentru a spune adevărul la ceas de trebuinţă, şopti. Ai băut sânge. De data asta, îţi voi oferi o alegere. Vei şti dacă să juri sau nu.
Îşi desfăcu haina şi scoase dintr-un buzunar interior o ploscă învelită în piele neagră.
– Te-am visat, spuse deodată Cristina. Omorai nişte ruşi, la Petersburg.
– Atunci, binele şi răul, adevărul şi minciuna, lumina şi întunericul se confruntă aici, pentru ultima oară.
– Dar există răsăritul şi apusul, umbrele şi centrul.
Răspunsurile veneau cumva de la sine. Volodea deşurubă capacul la ploscă şi i-o oferi. Cristina o privi circumspect, o apucă şi mirosi lichidul. Simţi miros de migdale.
– Ce-i asta?
– Apa Râului. A Styxului, a Nevei Vocea ei se ridică oricum în tine. Deja vezi.
Privirea lui o supuse. Ascultătoare, înghiţi o duşcă. Avea un gust ciudat de răcoritor. Flacăra lumânării vibră încet şi parcă un deget îi trecu pe ceafă.
– Jur, se trezi spunând. Dar nu mai am pumnalul.
– Pumnalul, repetă încet Volodea.
Glasul său îi suna la fel de periculos ca şuieratul unui şarpe cu clopoţei.
– Da, zise Cristina.
– L-ai folosit vreodată? Şi nu ca să tai ceapă...
Îşi muşcă buzele, sperând să înăbuşe adevărul. Privirea lui Volodea deveni şi mai intensă, gustul sângelui îi umplu Cristinei gura. Nu era un dar, de data asta. O plesnise.
– L-ai folosit?
– D-da.
– Pe cine?
Atât minciuna, cât şi tăcerea erau imposibile.
– Alex, şopti. Dar a fost doar o rană superficială. N-am putut... Îl iubesc.
– Pe Alioşa?! Mai degrabă pe tine. Te-ai sinucis, simţind viitorul. Şi nu ţi-ai permis să-ţi aminteşti, scumpo. Până acum.
– Unde-i cuţitul? Te-ai trezit, nu-ţi mai este necesar.
– Cel din cavou... Adam trebuie să-l fi furat. Cine altcineva?
Ochii lui Volodea se îngustară.
– Adam şi-a permis prea multe. Un cerc nesfârşit al Destinului. Cine zici că eşti, văcuţo, dincolo de masca Morţii?
Şocul o făcu pe Cristina să icnească. Îi întinse, cu degete tremurătoare, plosca. Volodea o împinse la loc în buzunar şi stinse încet lumânările.
– Cristina, spuse, ar trebui să fie suficient. Şi apoi, cumnate, vitele nu au vieţi de furat. Doar un drum spre păşune sau abator.
– Să mergem! În curând, poliţiştii te vor căuta. Şi ar trebui să mânânci ceva.
Nu putea să-l contrazică. Truşescu ar fi trebuit să se întrebe ce făcea. La urma urmelor, nu în fiecare zi logodnica preşedintelui era în vizorul unui lunetist. Şi dacă v-a văzut cineva intrând ori ieşind din catedrală? Ţi-ai lăsat amprentele şi ADN-ul la locul unei crime... Cum de ai putut uita de orice măsură de precauţie? Ce curăţenie a făcut Volodea?
Cristina îl conduse pe Volodea la bucătărie. În timp ce Volodea umbla prin frigider şi scotea o plăcintă cu mere pentru ea, se întinse după telecomandă şi ecranul televizorului se lumină, ocupat pe jumătate de figura răvăşită a crainicei.
– ... aşteptăm încă amănunte privind posibila identitate a victimelor, spunea femeia. Iată şi primele imagini de la faţa locului.
Cristina se trase înainte. Era prea devreme pentru asta.
– Uită-te! o îndemnă Volodea. E interesant.
Cristina urmări imaginile care se succedau fără sonor, încercând să înţeleagă ce vede. Dintr-o grămadă de ruine încă ieşea un fum gros, iar printre zidurile năruite se amestecau oameni în uniforme pătate de sânge şi praf. Tabloul apocaliptic avea ceva familiar şi Cristina miji ochii ca să vadă dincolo de norii negri. Doar o jumătate de turlă se iţea ireal, fracturată parcă de mâna unui uriaş. Crucea încă tremura în vârf.
– Catedrala, murmură Cristina. A explodat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu