Al cincilea văl - În mintea altuia

Puntea navei se legăna puternic sub picioarele lui Volodea. Vântul umfla pânzele, făcând Ogarul să gonească către gura Nevei, spre întâlnirea cu vânzătorul. Pletele lungi, mătăsoase ale lui Volodea se ridicau în jurul creştetului ca o coroană, iar el îşi mângâia mustaţa şi jubila. Erau aproape de victorie. Aveau nevoie de ea, iar el o putea prinde în pumnul său. În noaptea aceea se va termina totul. El unul n-avea să lase supravieţuitori, deşi în locul său Alioşa ar fi încercat o înţelegere. E prea moale. Sluga pe care şi-a luat-o îl va trăda, mai devreme sau mai târziu.
– Nu-i nimic, frăţioare, şopti Volodea, eu sunt destul de tare! De data asta, îi vom distruge.
Anii 1700 parcă fusese croiţi pentru asta. Sub ţarul Petru, întoarcerea acasă le aducea îndrăzneţilor nu doar bani, ci şi putere, întocmai cum prevăzuse Alioşa. Rusia se schimba pentru vecie, iar în vâltoarea transformării ei, cei de jos se ridicau la ranguri la care altădată nici n-ar fi visat. Venetici al căror trecut întunecat nu era ştiut de nimeni prosperau în colţul acela încă sălbatic de lume. Punând bir pe bărbile boierilor, Petru făcuse mai mult decât să le dea de lucru frizerilor. Urmaşii lui aveau să-l blesteme ori să-l binecuvânteze, dar nimic nu mai putea opri naşterea unui timp nou, în care forţa braţului şi a minţii erau mai presus de obârşie.
– Ne apropiem, domnia ta, şopti căpitanul. Ajungem la ţanc!
Volodea îl privi întunecat pe lefegiul cu tunică scurtă şi verde, după moda Apusului, şi cu chipul ascuţit încadrat de favoriţi stufoşi. Neamţul îşi păstra distanţa, neîncercând să-şi ascundă frica superstiţioasă, şi asta era bine. Bănuia că, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce se teme, Johann ar fi dat vina pe inelul cu pecete, dar în sufletul său ştia că nu doar asta îi făcea privirea să alunece peste gluga singurului său călător fără să pătrundă înăuntru.  
– Bine. Cobor singur. Aşteptaţi până mă întorc.
– Se apropie furtuna, apele deja sunt învolburate...
Cu ochii scânteind de mânie, Volodea se întoarse spre el. Palmele îl mâncau, dar nu-l atinse. Învăţase că anticiparea durerii putea fi mai cumplită decât lovitura. Johann dădu încă un pas înapoi şi plecă supus privirea.
–  Ţi-ai primit porunca! Să nu-mi pui niciodată cuvântul la îndoială! Vrei să ajungi hrană la peşti? Sau, poate, ţi-ar fi somnul mai uşor în Fortăreaţă...
– Iertare, domnia ta! şopti Johann şi se înclină. Doar din osârdie-am cutezat...
– Să n-o mai faci! Voi crede c-ai uitat care ţi-e locul, căpitane.
– Nici măcar răsuflarea Diavolului nu ne va clinti. Vom aştepta.
Volodea îşi permise un surâs care păru să-l îngrozească şi mai mult pe neamţ. Misiunea lui adevărată nu-i era cunoscută nici măcar kneazului Romodanskii. Omul pus de ţar în fruntea agenţilor săi secreţi îl credea pornit pe urmele unui cuib de eretici staroveri. Într-un fel, aşa şi era, doar că monahii păcătuiseră în faţa Banului, nu a Kneazului.
Îl îmboldi din ochi pe căpitan, fără altă vorbă. Bărbatul se împletici spre marinarii săi şi le porunci să lase ancora. Fără să mai asculte clinchetul metalului ori glasurile şoptite ale oamenilor, Volodea ridică ochii spre cerul vineţiu şi trase în piept mirosul ţărmului. Planurile de a ridica un oraş pe acel teren mlăştinos, atât de departe în nord, aveau cutezanţa unui nebun ori a unui vizionar. Întunericul se lăsa peste ape când Volodea coborî în barcă. Vântul sufla tot mai tăios, adeverind temerile căpitanului şi transformând, pentru marinarul din faţa lui Volodea, vâslitul într-o corvoadă. Volodea nici măcar nu-l privi. Mintea îi era deja concentrată pe treburile următorului ceas. Ceaţa rece şi urât mirositoare venea dinspre uscat şi-i înconjura tiptil, ca o armată de fantome cu pântecăraie.
La adăpostul ei, Volodea îşi potrivi în mânecă lama îmbibată în otravă. Era prima oară când o folosea, iar atingerea oţelului de două ori mortal i se părea îmbătătoare. Lui Alioşa îi plăcea să se lupte cinstit, dar el unul găsea că a-ţi înfrunta duşmanul fără un atu era o prostie la fel de mare ca a-i cruţa viaţa. Alioşa era însă chiar mai încăpăţânat decât un catâr, aşa că trebuia să-şi înveţe lecţiile pe calea cea mai grea. Ţărmul se ivi deodată, iar Volodea îşi aşeză gluga mantiei de lână şi sări din barcă. Apa îl împroşcă în obraz, dar nu se şterse. În spatele său, marinarul oftă.
– Nicio vorbă nimănui cât mă aştepţi! porunci Volodea.
Omul avea să-l asculte. Asemeni căpitanului, se temea prea mult de el ca să n-o facă. Volodea surâse şi îşi afundă cizmele în pământul îmbibat de sânge şi de apă. Acolo, pe malul Nevei, ca în toate locurile unde călcase, puterea se măsura în frica pe care o stârnea. O lumină clipi, parcă aprobându-l, de pe zidurile îndepărtate ale fortăreţei, iar un val se sparse temător de mal. Ridicarea Piterului înghiţea mai multe suflete decât apa Nevei, şi joaca Doamnei cu coasa abia începuse. Iar unde Moartea domnea, glasul desfrânării şi al disperării era tot mai puternic. Alegerea stareţului avea noimă. Acel loc blestemat era ultimul unde l-ar fi căutat duşmanii şi primul unde putea face prozeliţi.
Volodea se retrase din calea apei şi văzu umbra vânzătorului rezemată de peretele de lemn al cârciumii, gata parcă să se confunde cu el. Îi simţea dorinţa, teama, surescitarea, şi nici urmă de mustrare de cuget pentru ce avea să facă. Volodea privi cornul sângeriu al lunii şi surâse. Oamenii erau doar nişte animale, mai murdare pe dinăuntru decât pe dinafară, chiar dacă se credeau copiii lui Dumnezeu. Trebuia doar să ai suficienţi gologani sau putere şi găseai pe cineva dispus să-şi uite jurămintele. Volodea păşi sprinten spre bărbatul care se îndreptase şi respira grăbit.
Un nor borţos ascunse luna, dar Volodea nu şovăi. Nu avea nevoie de lumină ca să înainteze, nici măcar nu se ostenise să-şi aducă o făclie. Întunericul îi era prieten dinainte să intre în slujba împăratului şi aşa avea să-i rămână mult timp după ce carnea lui Petru devenea hrană pentru viermi. Cel care spera într-o răsplată bogată îi ieşi şovăielnic în întâmpinare, iar Volodea nu-l căută la ochi, ci la semnul de pe palma dreaptă. Fierul înroşit i se lipise de piele pe când pletele nu-i erau vârstate cu alb. Da, bărbatul acela nu avea nimic sfânt.
– Sara bună, străine, mormăi bărbatul. Sunt Grişka. Ai banii?
Volodea îşi zornăi punga de la brâu şi sunetul gologanilor făcu nările celuilalt să tresalte.
– Jumătate acum, zise Volodea. Jumătate după ce treaba-i făcută. Ai să vii cu mine! Spuneai că-i pe aproape. Deschide drumul!
Vânzătorul nu răspunse şi nu se mişcă.
– Ei bine? zise aspru Volodea. N-am vreme de şovăială, Grişka!
Bărbatul tresări şi-şi duse mâna la brâu.
– Eşti singur împotriva lor? Ce vrei de la ei?
Volodea risipi în palmă cinci bani de aur. Lumina lunii îi sărută în grabă, iar Grişka îşi linse buzele ca-n faţa unei hălci de friptură. Volodea îi aruncă nepăsător gologanii şi aşeză punga la loc. Palma i se lăsă pe mânerul sabiei, dar nu o trase din teacă. Nu-i plăcea privirea vânzătorului, însă avea încă nevoie de el.
– Ce-ţi pasă? Soarta îţi zâmbeşte azi, ca unui negustor cinstit ce eşti!
 Grişka se încruntă şi-şi strecură gologanii în chimir.
– Am să-ţi spun unde sunt, însă mai bine mi-ai da totul de pe-acum. Eu mi-am îndeplinit promisiunea. Credeam c-ai s-aduci soldaţi, nu...
Cât de nesăbuit mă crede? Volodea îl prinse de gât pe vânzător şi-l izbi cu spatele de peretele de chirpici. Auzi oase pârâind şi slăbi doar puţin strânsoarea.
– E prea târziu pentru şovăieli, viteazule! Îţi vei primi răsplata la vremea cuvenită. Nicio clipă mai devreme! Ai înţeles?
– D-da, icni Grişka. Te rog, nu-mi face rău! Te duc, sigur că da!
Un şuvoi puturos şi subţire se prelinse pe picioarele bărbatului şi de acolo pe cizmele lui Volodea. Strâmbând din nas, Volodea şi-şi desfăcu degetele şi Grişka se prăbuşi ca o păpuşă de cârpă în balta pe care o făcuse. Mascându-şi doar pe jumătate scârba, Volodea îl bătu pe spate. Gestul său de încurajare îi smulse vânzătorului doar un scheunat. N-am timp pentru asta. Scoase plosca, luă o duşcă şi i-o întinse.
– Bea! Haide, nu te codi! Suntem doar prieteni, Grişka!
Dinţii vânzătorului clănţăniră pe gâtul ploştii. Tăria vodcii îl făcu să tuşească, dar următoarea duşcă veni mai uşor. Un zâmbet chinuit îi întinse buzele.
– Ajunge! spuse Volodea, după a treia înghiţitură. Ia-o înainte! Ca să-ţi treacă mai uşor vremea, gândeşte-te ce-ai să faci cu atâta bănet.
Grişka se împletici pe lângă tavernă. E prea netot ca să se gândească măcar la posibilitatea de a o lua la sănătoasa. Se strecurară printre buruieni, bordeie şi grămezi de lemne, urmând canalul. Era un drum fără întoarcere pentru unul dintre ei, iar primejdia făcea inima lui Volodea să tresalte bucuroasă.
Pe măsură ce înaintau, casele deveneau tot mai liniştite. Vântul se înteţea, la fel şi bătăile inimii lui Grişka. Volodea simţea mirosul sudorii lui, amestecat cu cel al murdăriei de câteva zile şi al urinei. Nu era plăcut, dar nu trebuia să-l mai îndure multă vreme. Picioarele vânzătorului se împleticeau înainte, cizmele lui Volodea plescăiau după el în noroiul gros de-o palmă.
– Ăla, arătă cu degetul Grişka spre ultimul bordei. Ascultă, nu mai ai nevoie de mine. N-am vrut să te-nşel! Dă-mi restul banilor, jupâne!
– Chiar crezi că poţi vinde castraveţi grădinarului? Grăbit mai eşti! Te-aşteaptă cumva nevasta şi copiii? O să ai vreme să-ţi cheltuieşti banii pe târfe! Cu cât aştepţi mai mult, cu atât plăcerea-i mai mare...
Grişka îşi trase zgomotos nasul, dar nu îndrăzni să plece. Volodea rânji. Nicio cruce nu se vedea deasupra acoperişului lăsat ca sânii unei babe, dar mirosul de tămâie ajungea până la el şi-i făcea părul de pe ceafă să se ridice. Mârâi uşor.
– Eu n-am vrut decât să slujesc... Ascultă, e de-ajuns ce-am primit. Doar lasă-mă să plec! Zău, nici măcar nu ştiu cum îţi zice!
Volodea îşi lăsă palma pe umărul lui Grişka şi le permise unghiilor să le ascută.
– Ascultă, stareţu-i nebun, zău! Şopti Grişka. M-a blestemat. N-am făcut mare lucru, i-am dus un flăcău la fete, dar el...
Volodea hohoti scurt şi-i puse un deget pe buze.
– O să fii răsplătit pe măsură... Haide, bate la uşă şi cere să vorbeşti cu stareţul! Ai veşti despre Diavol! Ştii cel mai tainic nume al lui...
– N-nu, rogu-te! Vreau doar să plec, murmură Grişka, dar se poticni ascultător înainte.
Degetele lui Grişka atinseră şovăitor lemnul. Volodea rămase între umbre, departe de uşă. Vânzătorul bătu de trei ori lung, o dată scurt şi încă o dată lung. Paşi grăbiţi se auziră din spatele uşii.
– Cine-i? spuse o voce pe jumătate adormită de bărbat tânăr.
– Grişka, negustorul. Deschide, rogu-te, frate Pafnutie! Am o vorbă cu părintele Semion.
– Părintele stareţ n-are ce vorovi cu tine! Du-te şi te pocăieşte, păcătosule!
– Haide, frate Pafnutie! Am veşti de-o să...
– Ce veşti poţi să ai? Din fundul paharului ori de sub fustele târfelor?
– Dintre cele pe care trebuie să le audă părintele stareţ.
– Cum să nu? Stareţu-i bolnav. Pleacă!
– Dac-am să plec, pe tine să cadă păcatul. Ştiu numele Diavolului.
O pauză lungă se lăsă de dincolo de uşă.
– Aşteaptă!
Când paşii monahului se îndepărtară, Volodea ţâşni înainte fără zgomot. Îşi înnodă degetele pe gâtul lui Grişka şi strânse.
Cu inima bubuind, Cristina se zvârcoli în aşternut şi deschise ochii. Lângă ea, Alex dormea liniştit. Odaia era învăluită în beznă, iar degetele ei sugrumau perna. Le descleştă unul după altul, gâfâind. Se simţea de parcă terminase de alergat un maraton doar pentru a începe o cursă cu obstacole. Ceasul de noptieră arăta ora două şi jumătate. Fusese în mintea lui Volodea, în trupul lui. Deşi părea imposibil, era sigură de asta. Din cauza tentaţiei căreia îi cedase? Pentru că băuse licoarea?
Se ridică în şezut şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Se temea să-l atingă pe Alex, se temea să se lungească din nou în pat, ca să nu păşească iarăşi în cealaltă lume. Era o experienţă copleşitoare. Purtase mintea lui ca pe o haină străină, dar pe măsura ei. Fiecare act al său avea o explicaţie perfect rezonabilă. Totul era pentru binele lui Alex. Şi totul era teribil, doar dispreţ şi calcul asasin.  Până şi priveliştea execuţiilor păruse mai uşor de îndurat.
Cu grijă, Cristina îşi lăsă tălpile pe podea. Alex se întoarse pe spate, dar nu deschise ochii. Sforăia uşor, împăcat. Cristina îşi învinse dorinţa de a-l mângâia şi de a se molipsi de calmul lui. Se îndreptă spre uşă, fără să se mai încalţe. Nu voia să-l trezească. Ultimul ei coşmar se aduna pe lista secretelor, şi abia acum se putea întreba de ce Alex nu se supărase din cauza trădării ei. Fiindcă e ca Volodea. O parte din el nu se dezgheaţă niciodată.

Coborî scările fără să aprindă lumina. Bezna o ajuta să-şi închipuie că totul fusese doar o plăsmuire a minţii ei, că Volodea nu-şi hăituise niciodată duşmanii pe malurile Nevei. Încercă să se concentreze pe bâzâitul frigiderului, dar o întrebare nu-i dădea pace. Unde trecea linia între viziune şi realitate? Intră în bucătărie şi, tot pe întuneric, deschise frigiderul. Fără să mai şovăie, îşi turnă încă un pahar de licoare.
– Ce să fac? murmură. Ce-mi aduce inelul ăsta nou? De ce mi l-a dat?
Clătină din cap. Durerea fusese prea puternică, inelul părea o pedeapsă pentru scenele cu Volodea. Sângele lui, sângele tău. Proaspăt. Vărsat. Gustat. Bău din nou, de data asta aproape jumătate de pahar. Câte ar fi putut afla, dacă reuşea să-şi direcţioneze visele spre un loc sau un timp!
– Nu, altceva. Dă-mi altceva!
Cu paharul gol în mână, se holbă o vreme pe geam, dar noaptea nu avea vreun răspuns pentru ea. Nu-i rămase decât să se întoarcă în pat şi să-l cuprindă în braţe pe Alex. Se scufundă în vis aproape imediat.
Cu un scârţâit, uşa se crăpă. Călugărul avea ochi albaştri, bănuitori şi mâini de ţăran. Cea mai mare parte a nasului dispăruse sub securea călăului. O lovitură iscusită. A fost dintre staroveri şi a plătit pentru asta.
– Stareţul te va primi, mormăi Pafnutie şi desenă cu degetul mare un cerc deasupra capului lui Volodea. Intră şi lasă noaptea în spate!
Volodea trecu iute pragul. Durerea îl făcu să tresară, dar nici pielea, nici straiele nu-i luară foc. L-am păcălit pe monah. Nu mai încercase să facă una ca asta, dar nu se îndoise de reuşită. Când voinţa sa era pusă la lucru, nimic nu-i stătea în cale. Ar fi vrut să-l înveţe şi pe Alioşa secretul său, dar fratele mai mic nu era pregătit.
Prudent, Volodea îl urmă pe Pafnutie în odaia mare. Fraţii dormeau în culcuşuri din paie aşezate drept pe podea, în jurul sobei. Erau trei de toţi, doi bărbaţi în putere, cu plete şi bărbi stufoase, şi un puştan cu faţa plină de pistrui, pe care zgomotul paşilor îl făcu să se întoarcă pe spate. Pe masă, o biblie rămăsese deschisă. Vegheată de trei candele, o uşă scundă aştepta să fie deschisă spre întuneric.
– Să te ferească Dumnezeu să-i strici somnul degeaba! şopti Pafnutie.
– Crede-mă, frate, va fi vestea vieţii lui.
Se aplecă şi păşi în chilia stareţului. Bătrânul chelbos ca un prunc abia născut, dar cu barbă până la brâu, mirosea a boală. Se trezise, dar nu avea putere decât ca să se ridice în şezut. Îşi mijea ochii, apărându-se cu palma scheletică de flacăra slabă a lumânării. Volodea închise uşa şi îşi lipi privirea de gâtlejul lui Semion. Dezamăgirea unduia în mintea sa. Ar fi vrut ca stareţul să-l înfrunte, să lupte pentru viaţa sa, dar îşi începuse fără el călătoria către moarte. Nu mai avea nimic de pierdut, nu se mai temea de nimic.
– Grişka? Nu, nu eşti tu... Eşti... Necuratul? Ai venit după sângele meu?
Volodea pufni şi-şi rezemă umerii de uşă. Gloata găsea întotdeauna nume mari pentru lucrurile pe care nu le înţelegea, iar Diavolul şi Dumnezeu erau doar două dintre ele. Cei aproape o sută de ani ai săi nu-l făcuseră pe Semion mai înţelept. Îi porunci în gând să nu strige după ajutor.
– Spune-mi cum vrei! S-a sfârşit. Veţi muri cu toţii de mâna celui pe care la-ţi chemat! Moloch vă va distruge, acum că vă ştie păcatul.
– Eşti pierdut, horcăi stareţul. Fă ce ştii, dar ascultă ce-ţi zic: azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie îţi va otrăvi gândurile. Blestemat să fii, azi şi-n vecii vecilor!
– Nu mă tem de blesteme, bătrân prost ce eşti! Eu slujesc Morţii, strivind gângăniile ca tine.
Se apropie de pat şi-i frânse stareţului gâtul ca pe o surcică, dar nu simţi vreo urmă de satisfacţie. Nu poţi să le ai pe toate. Termină-i!
Cu o mişcare hotărâtă, Volodea deschise uşa. Pafnutie aştepta şi ochii i se măriră când zări trupul stareţului.
– Ce-ai făcut, ticălosule? Fraţilor...
Lama otrăvită ieşi din mâneca stângă a lui Volodea şi îi tăie gâtul. Vederea sângelui care ţâşnea îmbelşugat şi dulce îi stârni setea, dar şi-o ţinu în frâu. Nu şterse oţelul de cracul pantalonului, doar îl cumpăni în palmă. Era chiar mai uşor decât crezuse. Ceilalţi monahi se trezeau, iar Volodea păşi peste trupul lui Pafnutie şi le ieşi în întâmpinare. Înainte ca vreunul dintre ei să atace, aruncă pumnalul spre pistruiat şi scoase sabia din teacă. Un topor şuieră spre el şi Volodea se lăsă pe spate. Văzu uimirea strâmbând chipul adversarului când se răsuci în aer cu o viteză neomenească. Lama toporului trecu pe lângă obrazul său drept, dar cizma lui Volodea lovi ca un berbece în pieptul monahului. Bărbatul cu părul creţ se prăbuşi cu inima zdrobită peste masă. Se îneca în propriul sânge, dar cel de al treilea frate, cu faţa prelungă şi ochi cenuşii, se aşeză între ei de parcă l-ar mai fi putut salva. Se măsurară unul pe altul, iar Volodea îi citi trecutul dintr-o singură mişcare a lamei leşeşti. Mâini pătate de sânge de femeie, suflet arzând de credinţă. Asasini şi canibali sunt toţi.
– N-ai să învingi, Necuratule! zise cu glas jos, tremurând de încordare, călugărul.
– M-am săturat de numele ăsta. Pe voi nici toată apa Nevei nu vă spală de slujirea Raiului.
Câteva clipe, se auziră doar respiraţiile lor şi bolboroseala pistruiatului, care se târa spre ceaslovul împănat cu aşchii de lemn. Volodea nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Otrava acţiona fără milă, iar rugăciunile nu-l puteau salva.
Asasinul îşi încercă toate trucurile cu el, şi de câteva ori aproape îl atinse. Volodea îi răsplăti însă fiecare lovitură cu o nouă tăietură. Rănile nu erau adânci, dar rasa monahului se transformă într-o adunătură de cârpe ude, iar încrâncenarea îi fu înlocuită de disperarea celui care ştie că şi-a găsit naşul. Era o joacă de-a şoarecele şi pisica pe care Volodea n-o putea continua fără să caşte de plictiseală.
– Domnul e cu mine! şopti călugărul când sabia îi fu aruncată cu o voltă.
– Du-te la el atunci! zise Volodea. Lui îi jertfeşti ce mănânci?
Îl despică de la umărul stâng până la buric şi rămase o vreme în mijlocul încăperii cu pereţi acoperiţi de sânge. Dintre toţi, doar pistruiatul respira încă. Volodea se lăsă într-un genunchi lângă el şi-i ascultă gemetele.
– Ai să mori oricum, băiete, îi spuse fără patimă în glas. Un răspuns, şi te cruţ de suferinţă. Unde începe poteca spre păzitoarea turmei?
O peliculă stacojie acoperea ochii flăcăului şi gura îi era prea plină de sânge ca să-i răspundă. Volodea înţelese totuşi, din felul cum i se schimbă ritmul răsuflării, că băiatul jinduia la ce-i oferea. Scâncind ca un câine bolnav şi împrăştiind baloane purpurii, monahul înclină din cap.
– Bine, spuse Volodea şi-i acoperi fruntea cu palma.
Drumul se desenă repede în mintea sa, în vreme ce băiatul murea. Îşi permise câteva clipe ca să-şi savureze victoria. Se terminase abia cea dintâi luptă. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie îţi va otrăvi gândurile. Glasul stareţului sună batjocoritor în mintea sa. Volodea dădu un şut ceaslovului.
Cartea se izbi de perete, într-o învălmăşeală de hârtie, carne şi sânge.
– Vorbe fără noimă. Aiureli de muribund.
Dar nu le simţea aşa. Pereţii pulsară ameninţător spre el. Trebuia să iasă de acolo, dar mai înainte avea să se asigure că distrusese totul. În sobă, focul încă ardea slab. Icnind, Volodea adună trupurile monahilor în mijlocul odăii, apoi îl aşeză pe Semion peste băiatul al cărui nume nu-l aflase. Pieptul  flăcăului deveni cuib pentru capul stareţului. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău.
– Ajunge! îşi porunci Volodea.
În colţ era un butoiaş cu ulei pentru candele. Îl turnă pe tot peste hainele şi feţele călugărilor. Păreau împăcaţi şi asta îl supăra. Adună unul dintre picioarele frânte ale mesei şi-i vârî capătul în jar. Când flăcările cuprinseră lemnul, îl scoase şi-l aruncă peste leşuri. Rasele îmbibate de ulei se aprinseră imediat şi, pentru o clipă, morţii părură că prind viaţă ca să ceară răzbunare. Era însă doar o iluzie, spulberată repede de sfârâitul măruntaielor lor. Făcu la repezeală o torţă dintr-al doilea picior al mesei şi o fâşie din aşternutul stareţului, iar cu restul frânturilor hrăni rugul. Focul era tot mai flămând, tot mai nerăbdător să ia casa în stăpânire. Vântul pătrunse în odaie şi candela se sparse atunci când Volodea crăpă uşa. O pagină ruptă din ceaslov se ridică încet, precum un fluture care îşi caută renaşterea în lumină, se îmbăie în flăcări, se chirci şi se înnegri. Fumul îl făcu pe Volodea să tuşească şi să-şi acopere gura cu mâneca, dar nu-i şterse zâmbetul. Monstrul pe care-l zămislise scuipa căldură, jar şi scântei, lingea podeaua şi-şi întindea degetele necruţătoare spre pereţi. Nu mai avea nevoie de ajutor, nu-l mai putea ţine în frâu nici să vrea. Misiunea pe care i-o dăduse kneazul şi cea pe care şi-o croise singur erau îndeplinite cu prisosinţă. Volodea întoarse spatele morţilor. Când ieşi, pălălaia îl salută cuprinzând cadrul uşii.
Volodea se opri la trei paşi de casă şi aruncă torţa pe acoperiş, desăvârşind distrugerea. Privi o vreme nepăsător. Focul trosnea şi gemea, hrănindu-şi puterea din trupul de lemn al locaşului. Nimic nu e sfânt, nimic nu e apărat împotriva tuturor primejdiilor. Atacă sau vei fi atacat. Sfâşie sau vei fi sfâşiat. Aerul rece şi umed era o binecuvântare după cel din casa fraţilor. Volodea îşi şterse ochii şi-şi curăţă gâtul. N-avea rost să mai piardă timpul acolo. Îi ucisese pe toţi şi nimeni n-avea să stingă focul ori să le plângă pe mormânt. Pe de altă parte, canibalii nu lăsau în morminte decât oasele. Cu un muget, acoperişul cedă, iar pereţii laterali îl urmară.
Trupul secătuit lui Grişka încă nu se răcise. Nu groaza, ci surpriza încremenise pe chipul său. Ca toţi nătângii, sperase până-n ultima clipă într-un câştig. Volodea se aplecă şi-i lăsă în chimir cruciuliţa smulsă de la gâtul stareţului. Nu-şi luă înapoi banii. Vânzătorul îi meritase cu prisosinţă, chiar dacă nu avea să-i mai cheltuie.
– Dacă totuşi Dumnezeu există, eşti acum pe masa lui, jupâne, spuse Volodea şi se prelinse în întunericul vâscos.
Se apropia de mal când un clopot izbucni isteric. Nu-şi încetini, dar nici nu-şi grăbi pasul. Oboseala începea să se aşeze pe umerii săi ca un strat gros de omăt, dar ştia că noaptea aceea îi adusese mai mult decât o victorie. Ridică fruntea spre cer şi râse.
– Să vedem cine va găsi balanţa, Vera! Credinţa sau Cartea?
Cristina se răsuci, tuşind gros. De data asta, dormitorul se îmbăia în lumina trandafirie a răsăritului. Se ridică din pat, încă înecată de fumul invizibil. Îşi simţea gura uscată şi o durea gâtul, iar un pahar întreg de apă n-o ajută să se simtă mai bine.
– Alex? şopti.
Nu primi răspuns. Cealaltă parte a patului era goală, dar credea că Alex o putea auzi şi de la parter. Dacă e acasă. Privi ceasul şi se încruntă. Alex n-avea unde să plece, nu înainte de opt. Ar fi vrut să-l strige, dar îşi impuse să nu se comporte ca o gravidă isterică.
Inelul era acolo, iar trupul ei se crispă în aşteptarea durerii când îl atinse cu vârful degetelor. Nu se întâmplă însă nimic. De jos, din bucătărie, auzi zumzetul maşinii de cafea, zgomotul lichidului care se prelingea în ceaşcă şi apoi paşii lui Alex pe scări. Când Alex se întoarse în dormitor, Cristina se studia încruntată în oglindă. Noaptea petrecută în pielea lui Volodea îi lăsase cearcănele unei femei de 50 de ani.
– Te-ai trezit devreme, dragă, spuse Alex şi-i întinse un pahar de licoare. Ai avut o noapte cam agitată. Spre dimineaţă, dădeai din pumni şi picioare.
– Îmi pare rău dacă ţi-am stricat somnul.
– Nu de asta ţi-am spus! Eşti bine?
– Da. Mi-e foame.
– Ce-ai visat?
Cristina bău puţină licoare.
– Coşmaruri, şopti. Morţi, foc...
– Nunta noastră va fi perfectă, îţi promit!
Pentru prima oară, nu credea deloc într-o promisiune a lui Alex, dar îi surâse dulce.
– Sigur că da!
– Ai primit un mesaj acum vreo jumătate de oră. Nu eşti singura matinală, se pare. Hai la bucătărie.
În drum spre bucătărie, Cristina privi chiorâş telefonul. Un mesaj aşa de dimineaţă nu prevestea nimic bun. Îl deschise şi-i scăpă un suspin.
– Ce-i? întrebă Alex.
– Au făcut autopsia Odoricăi.
– Aşa...
– Băuse urină. A popei, se pare.
Alex deschise cuptorul şi scoase o tavă de cartofi gratinaţi.
– Ar trebui să-mi zică asta ceva?
– Păi, da!
Fiecare silabă a ei îl enerva şi mai tare pe Alex, aşa că se opri. Totuşi, spun ceva de bun simţ. Alex şi Volodea ar trebui să ştie mai multe despre subiectul ăsta decât oricine.
– Iubitule, nu te supăra! zise. Vorbim despre o păzitoare a turmelor. Pe cine ai vrea să-ntreb, pe Truşescu? M-ar interna la nebuni... Dar şi mai rău ar fi dacă m-ar crede.
– O păzitoare a turmelor? repetă încet Alex, privind-o cu ochi de un albastru teribil.
Cristina înghiţi în sec. Vorbise în cuvintele lui Volodea. Deja îl înfuriase pe Alex înşelându-l. Acum asta. Ar fi fost prea mult chiar şi pentru ea.
– Bine, nu mai zic nimic... Vom vedea ce mai află poliţiştii.
Alex îşi puse două linguri de cartofi în farurie şi începu să-i fugărească absent cu furculiţa. O vreme, se auzi doar zgomotul tacâmurilor. Abia când Cristina îşi termină porţia, Alex se uită din nou la ea.
– E un subiect delicat. Te pot ajuta să pricepi mai multe, dar va fi dureros pentru tine.
Cristina îi dărui o jumătate de surâs.
– În viaţă sunt şi lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi, chiar dacă nu-ţi plac.
Alex zâmbi larg şi îi întinse un bol cu salată de fructe.
– Foarte bine! Mergem mai departe.
După ce gustă din salată, Cristina decise că putea relua discuţia fără ca lui Alex să-i crească iarăşi tensiunea.
– Cineva mi-a spus mai demult că ohraniţele au în grijă balanţa binelui şi a răului. Odorica părea să încline talgerul spre rău. Prea mult, poate. Molima... Preotul care a ucis-o. Un ritual creştin? O pedeapsă pentru păcatele creştinilor? Un război cu vampirii? Alte făpturi supranaturale pentru noi, mundanii?
Alex ridică din sprâncene şi-şi turnă nişte cafea. Ceva din ce spusese părea să-l fi amuzat teribil.
– E deci sigur că tot preotul a ucis-o pe Odorica?
Cristina dădu mărunt din umeri.
– Din ce zice Truşescu, cu data şi ora morţii, e posibil. Dar mă tem că s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul.
Alex îşi şterse apăsat buzele şi roti ceaşca de parcă ar fi vrut să ghicească viitorul în zaţ.
– Sângele din cuţitul de pe cavou e al tău. Viziunea cu avortul... E posibil să fi fost rănită la cimitir, indiferent că mai aveai copilul sau nu. Iar semnul văzut de tine e al unui braţ al Templierilor. Unii dintre ei sunt inflitraţi şi în Poliţie.
Cristina aproape încremeni. Deja regreta că începuse discuţia care o ducea pe un alt tărâm minat. Oare nu putea ieşi de acolo decât cu mintea şi sufletul ferfeniţă?
– Cum? De ce?
 – Nu-ţi pot răspunde. Eu şi Volodea am fost implicaţi în multe conflicte între caste şi clanuri, tocmai pentru că am pornit mai de jos.
De fapt, nu vreau să ştiu.
Alex mai luă o înghiţitură de cafea.
– Spune-mi, la ce te face să te gândeşti inelul meu?
Din cauza surprizei, Cristina îşi înfipse linguriţa în vârful nasului. Răspunse fără să mai stea pe gânduri.
– La o carte.
Alex o gratulă cu un surâs aproape părintesc, iar Cristina realiză că, într-un fel, răspundea replicii lui Volodea, din vis.
– E bine că, uneori, spui puţine lucruri, deşi vii dintr-o lume a bârfelor. Ce carte?
Cristina ridică ezitant din umeri.
– Goetia.