Al cincilea văl

Maşina gonea spre centrul Iaşului, dar Cristina nu se uita pe geam şi nici la şofer. Pentru a cincea oară, şterse pliantul din poale cu degete umede, punându-şi la îndoială judecata. Karpov încă nu ştia ce vrea să facă. Fusese trimis s-o aducă la Alex, însă ea avea alte planuri, la fel de înţelepte ca un ritual şamanic drept în mijlocul străzii. Dar planuri care să-i aducă răspunsurile potrivite, care s-o ajute să nu-şi piardă somnul, să se poată privi în oglindă. Întrebări erau multe, însă numai una conta cu adevărat. Ce era atât de important la blestemata de catedrală cât să-l coste viaţa pe Florescu? Avea nevoie să creadă că agentul fusese principala ţintă a asasinului. Volodea nu s-ar fi oprit până n-ar fi ucis-o. Dacă-i doar o altă  amăgire?  Ştie cam tot ce-ai putea gândi despre el. A fost mereu înaintea ta şi vrea răzbunare. Şi tu ţi-ai dori asta, în locul lui. Dar, orice-ar crede despre tine, n-ar vrea să-i facă rău lui Alex.
Cristina privi în fine strada şi îşi şnurui buzele. Se apropiau de Palatul Roznovanu, iar Karpov nu avea să-i accepte uşor ideea. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă nu s-ar fi urcat în maşina lui. O frică nelămurită o străbătu. Rusul îi slujea lui Volodea şi n-ar fi mişcat nici măcar un deget să o apere. Oftă fără să se ascundă. Gândurile i se învălmăşeau, un plan lua locul altuia şi toate i se păreau prosteşti. Închise ochii şi încercă să se concentreze.
Maşina se opri şi Cristina clipi, adunându-şi forţele. Karpov se întoarse spre ea, fără să dea vreun semn că e gata să-i deschidă portiera.
– Stăpânul Alex e negru de supărare! spuse. Dacă n-ar fi fost conferinţa, m-ar fi făcut bucăţi...
Cristina îşi drese glasul.
– Ce-a spus?
– Să-l aştepţi în birou. De data asta, am să fiu cu ochii pe tine şi la budă!
– Mai am ceva de făcut.
– Să nu-ndrăzneşti să...
– Ba tu să nu-ndrăzneşti să-mi spui ce să fac! Lasă-mă să ies şi nu-ţi mai uita locul!
Karpov o privi de parcă avea de gând s-o pălmuiască, dar Cristina îşi păstră mina hotărâtă. Ceva din ea îşi dorea ca rusul s-o refuze, chiar s-o atace. Atunci ar fi ripostat, cu toată forţa. Îşi dorea să-i vadă sângele ţâşnind, transformând maşina într-o cameră de abator. Setea pândea încă sub pelicula uleioasă a celorlalte gânduri şi, poate, rusul o simţi, fiindcă apăsă butonul de pe bord şi încuietorile portierelor pocniră. Palid deodată, Karpov ieşi din maşină şi-i deschise portiera. Cristina coborî.
– Unde mergem? murmură Karpov.
– Eu mă duc la Mitropolie. Tu mă poţi aştepta afară.
Păşind spre catedrală, cu rusul la doi paşi în spate, Cristina îşi dădu seama că habar nu avea ce va face. Nu putea să intre în locaş şi să-i întrebe pe călugări dacă erau amestecaţi într-o crimă. Nu avea nici măcar o fotografie a răposatului, ca să se intereseze ce făcuse acolo. Truşescu s-ar fi descurcat mult mai bine, şi nu doar fiindcă asta era meseria lui. Îndoielile nu-i făcură însă pasul să şovăie. Intuiţia îi spunea că, dacă mai aştepta chiar şi o oră, avea să fie prea târziu.
Se opri lângă poartă. Pe aleea ce ducea la catedrală nu se vedea nici picior de om, şi poate era mai bine aşa. În vârtejul evenimentelor, nu trebuia să uite că acţiunile ei se reflectau şi asupra imaginii lui Alex. Gândul o făcu să pufnească. Dacă ar fi ştiut ce era Alex când îi propusese o slujbă, i-ar fi răspuns să şi-o vâre acolo unde soarele nu ajungea niciodată.  Ai fi crezut că glumeşte şi să-ţi fi spus adevărul.  În spatele ei, Karpov bătătorea zăpada cu bocancii masivi, dinspre catedrală nu răzbătea zvon de liturghie. Se puse din nou în mişcare, aşteptând în orice clipă să apară vreun părinţel şi s-o ia la întrebări. În fond, nu trebuie cine ştie ce  explicaţii... E normal pentru cineva care a trecut pe lângă moarte, care a văzut un om stingându-se, să  se reculeagă. Dă chiar bine la presă!  Calculul îi smulse un chicotit amar şi se strecură în catedrală.
Nu-şi făcu cruce, doar împinse uşa grea. O izbiră mirosul de tămâie şi liniştea perfectă. Tocurile ei stârniră ecouri pe pardoseală. Totul era cufundat într-o penumbră neliniştitoare şi, după primii metri, un junghi puternic îi străbătu pântecele. Cristina respiră adânc, se opri şi-l aşteptă să se potolească. Se obişnuise şi cu asta. Durerea sporea însă, iar Cristina privi în urmă. Uşa rămăsese întredeschisă, ar fi putut să ceară ajutorul rusului. Zău? Şi ce-ar face? Începu să se încovoaie, dar strânse din dinţi. Ceva i se împotrivea. Dacă îngerii existau, prezenţa ei acolo îi tulbura. Şi nu fiindcă se iubea cu un vampir sau îşi pierduse copilul. Motivul acelei împotriviri i se păru deodată foarte important.
– Haide! se încurajă şoptit. Încă un pas!
Lumânările candelabrelor pâlpâiră. Un zuruit veni dinspre raclă, de parcă Sfânta Parascheva ar fi bătut cu pumnii în capacul de sticlă şi ar fi încercat să se scoale, s-o alunge din biserică. Privi într-acolo şi zgomotul încetă, dar dinspre balcoane răzbătu o cacofonie de trosnituri şi foşnete. Era însă prea încăpăţânată ca să cedeze, chiar de-ar fi trebuit să se războiască cu toţi sfinţii şi arhanghelii. Se sprijini de unul dintre stâlpii groşi şi ridică sfidător pumnul spre cupolă.
– Nu plec!
Uşa se izbi cu un pocnet asurzitor şi toate lumânările se stinseră deodată. Cristina aşteptă, cuprinsă de o bucurie stranie, să-şi înfrunte vrăjmaşul. Un bâzâit surd veni dinspre altar. Cristina îşi trecu palma peste fruntea transpirată.
– Vino, Gabriel! Timpul tău s-a sfârşit. Ştiu ce faci! Vânezi şi mănânci om. Chiar şi ciumaţi ai luat.
Vorbea în pustiu. Se aşteptase la o înfruntare, avea parte de revelaţii cumplite, dar restul părea doar o tortură zadarnică. Tot felul de înjurături îi răsăriră în minte şi îşi acoperi buzele cu palmele, impunându-şi să nu se lase pradă furiei.
– Trebuie să fie ceva aici! Trebuie... Nu am băut sânge degeaba.
O parte a minţii îi zicea că se amăgeşte doar ca să ofere un sens morţii lui Florescu. Alta îi cerea îndărătnic să mai caute. Îşi îndesă palmele în buzunare. Nu-i nimeni aici. Nimeni şi nimic, niciun semn. Doar mintea-ţi joacă feste. Telefonul ţârâi şi Cristina chicoti când văzu numărul lui Alex. Poate primea semnul cerut. Totuşi, nu răspunse.
Culorile şi formele se amestecară, ca şi cum ar fi fost transportată într-un caleidoscop. Bucăţile de lume se rotiră ameţitor, până pierdu şirul schimbărilor. Fiecare reaşezare era însoţită de o nouă şi cumplită simfonie la ferăstrău. Podeaua se zgâlţâia. Mirosuri venite de nicăieri o asaltau, tămâie, ouă clocite şi sânge, fum şi pământ reavăn, portocale şi mentă, naftalină, gunoi, oţet, trandafiri... Nimic n-avea sens, dar măcar durerea se potolise. Când Cristina se aplecă în faţă şi simţi sub degete marginile raclei, litere de foc izbucniră chiar în faţa ei.
– Puterea Întunericului creşte, spuse adânc, tărăgănat, Cristina. Văd crucea acoperindu-se de sânge şi Judecata alegând locul. Văd Norii Negri şi Ochiul de foc. Văd Moartea păşind printre noi şi distrugând pe toţi cei ce iubesc doar minciuna. Văd Seniorul ţinând Balanţa şi pe Lord aducând Sabia. Aceasta este ultima bătălie.
Până acolo citise. Restul veni de la sine.
– Văd ce e dincolo de 14. Diavolul şi Vampirul, luptând cu Ochi Albi. Aşa cum a fost, aşa cum va fi. Prin Labirint, către Model. Prin Întuneric, către Soare. Ucid pentru Casă. Ucid pentru Sânge. Ucid pentru Onoare. Ucid pentru Os. Ucid pentru Principiu. Sunt Trandafirul Negru.
Lumea se reaşeză fără veste. Nu se urni imediat. Îşi mângâie o vreme pântecele şi încercă să se convingă că i se năzărise totul. Aproape reuşise, dar privi racla. În locul oaselor învelite în pânză, văzu o mumie devorată de păianjeni. Ţipă şi se dădu un pas înapoi, dar o linişte ciudată se aşeză în ea.
 – Străbunii şi Înaintaşii au ieşit din adâncul Iadului, spuse. Îi întâmpină Descendenţii, uniţi prin Moarte şi Molimă.
Pentru o clipă aproape fără sfârşit, se văzu într-un fel de pelerină neagră, străbătând noaptea o pădure de mesteceni. Avea într-o mână un toiag şi în alta o făclie. Şi-şi spunea... Cum îşi spunea? Regina Neagră. Şi tot ea, trecând printr-un coridor strâmt, cu pereţi de cărămidă, spre o parcare cu un altar plin de desene ciudate. Ce era trecut? Ce era viitor? Tresări şi reveni în prezent, odată cu scârţâitul uşii. Orice ar fi fost şi orice urma, o vâna cineva acum. Un reaper.
Cei doi vlăjgani în rase ponosite se opriră la vederea ei. Ciudat, dar amândoi purtau chipul lui Hâncu. Cristina mârâi a satisfacţie şi se aruncă asupra lor. Îşi doborî primul inamic cu un upercut în stomac, izbindu-l de uşă, dar celălalt reuşi să-i trimită o lovitură în plină figură. Pumnul călugărului îi nimeri obrazul rănit, iar Cristina se clătină periculos. Făcu un pas în lateral şi-şi regăsi echilibrul la timp ca să se ferească de croşeul adversarului. Rana lăsată de glonţ se redeschidea, însă meciul acela de box nu-i aducea doar suferinţă. Rânji şi, cu o doză de noroc, nimeri cu genunchiul drept în testiculele duşmanului. Cu un urlet, călugărul se prăbuşi pe spate, iar Cristina îi ţinti gâtul cu talpa. Monahul rostogoli pe podea şi rămase nemişcat. Părea să aibă gâtul frânt. Cristina îşi muşcă buzele, oscilând între părere de rău şi satisfacţie. Era însă prea devreme ca să-şi sărbătorească victoria. Tovarăşul mortului reuşise să se ridice şi Cristina se întoarse spre el, cu un surâs larg. Ordinul de care pomenise Hâncu exista. Era minunat să aibă un duşman căruia nu trebuia să-i spună prieten.
Evită o lovitură în pântece, dar rată şi ea nasul coroiat al monahului. Dansară unul în jurul celuilalt câteva minute, atingându-se fugar. În fiecare secundă, Cristina se aştepta să audă clopotele cum sună ca pentru năvălirea unei hoarde păgâne. Locaşul rămânea însă la fel de tăcut ca o morgă.
– Ai să mori, târfă! mormăi călugărul şi scoase din mânecă un cuţit.
Lama şuieră spre ea şi Cristina se aruncă într-o parte. Cu un zbârnâit, lama se înfipse în lemnul uşii.
– Nu eu! Nu azi!
Cu stânga îl izbi în tâmplă şi, înainte ca bărbatul să se dezmeticească, îi prinse încheietura. O răsuci până auzi osul cum pocneşte. Cu un urlet dement, călugărul căzu în patru labe. Cristina hohoti. Câştigase. Şi acum?
Călugărul plângea, strângându-şi la piept mâna ruptă. Cristina îl ridică de gât, ca pe un pui de pisică, până când faţa lui ajunse la nivelul pieptului ei. Monahul se holba îngrozit şi gemea întretăiat. Cristina îşi potoli respiraţia şi-şi adună gândurile. Se mişcase repede, exact, ca un soldat. Atunci, în temniţa din viziune, o animase disperarea. Acum era altceva, ceva teribil, sinistru, ce se trezise în ea, în locul copilului care ar fi consumat-o. Un Fulgor.
– Nu sunt dintre cei care întorc şi al doilea obraz, spuse blând. Trebuia să mă lăsaţi în pace.
– Tu, horcăi călugărul, ai băut...  
– Da, am băut sânge! Mare scofală! Câţi sunteţi? Cine vă conduce? Unde-i rusul?
– Nu-ţi... spun.... t-târfă! Ai să... a-arzi în... f-focul... Iadului!
Cristina îl scutură ca pe-o cârpă, dar nu obţinu decât alte gemete. Începea să se plictisească.
– Sunt Foc. Sunt Apă. Sunt Sulf. Vorbeşte şi-am să te las să trăieşti! promise, pe jumătate convinsă că minte.
Uşurinţa cu care juca rolul torţionarului i se părea îngrozitoare. Se linişti spunându-şi că e-n criză de timp, că are de ales între a provoca durere şi a pierde singura şansă la răspunsuri. Nu doar viaţa ei depindea de asta. Ce uşor găsim motive să devenim ca ei. Dar unde ne duce asta? Doar într-un coridor întunecat şi la o fântână de sânge.
– Nu-ţi... s-spun..., şopti monahul.
Părea gata să leşine. Cristina îl pălmui, dar călugărul îi răspunse doar cu un urlet.
– Vorbeşte!  
El se încordă şi Cristina îşi dădu seama că-şi aduna ultimele puteri ca să reziste chinului. E o nebunie ce faci. Cheamă-l pe Truşescu!  Închise ochii, încercând să găsească o soluţie. Ceva cald i se scurse pe mână. Cristina adulmecă şi suspină, apoi redeschise ochii. Monahul îşi dădea ochii peste cap. S-a otrăvit. A fost decizia mea, nu a lui. Şi încă nu sunt Enzio.
Cristina îl lăsă să cadă, iar ceafa lui atinse piatra cu un pocnet plăcut, ca de sticlă de şampanie. De pe buzele monahului ieşea o spumă groasă. Setea devenea de necontrolat.
– Nuuuuu! ţipă Cristina şi strânse pumnii.
Se lovi cu toată puterea în obrazul rănit. Durerea explodă în ea şi Cristina leşină.
O treziră hurducăturile, apoi auzi zgomotul motorului. Era aşezată pe locul mortului, într-o maşină ce trecea nepăsătoare peste gropi. Auzi un fluierat şi degete aspre trecură peste obrazul ei. Pansamentul dispăruse, la fel şi setea. Nu deschise încă ochii, dar mintea îi lucra repede. Ce s-a întâmplat? Călugării... Am vrut... La dracu! Ce-am făcut?Unde mergem? Cine m-a urcat în maşină? Amintirea care se refăcea crâmpei cu crâmpei era cu adevărat îngrozitoare şi, în mare măsură, neverosimilă. Poate n-ar mai fi trebuit să se trezească. Un geamăt uşor răzbătu de pe bancheta din spate, dar şoferul începu să fluiere nepăsător. Era un bărbat şi tot ce emana trupul său i se părea cunoscut. Cristina strânse şi mai tare pleoapele.
– Haide, nu te mai preface! Ştiu că ţi-ai revenit. N-are rost să ne jucăm de-a frumoasa adormită.
Era vocea lui Volodea. Trupul Cristinei se cutremură şi buzele lăsară să le scape un icnet. Trebuia să-l înfrunte. Deschise ochii, se întoarse şi văzu chipul zâmbitor al cumnatului ei. Avea o pată roşie pe bărbie.
– Tu! De unde ai ştiut...
– Sigur că eu! Karpov e doar altă mască a mea pentru domniţe naive. Avem zeci de chipuri cu care să vă încercăm. Vreţi să staţi în genunchi sau în picioare? Închişi sau crăcănaţi?
Cristina se ridică abrupt şi încercă să pună o distanţă cât mai mare între ei. Nu suficientă. Se sili să-şi controleze mimica, să nu dea semne de teamă. Fără îndoială, Volodea avusese grijă ca portierele să fie încuiate şi oricum n-ar fi îndrăznit să sară la viteza cu care rulau. Geamurile fumurii o făceau invizibilă din afară şi-i spuneau că schimbaseră maşina. Faptul că-l înţelegea mai bine pe Volodea n-o ajuta, ci o speria şi mai rău.
– Nu-i înţelept să mă plimbi prin oraş. Acolo am... ucis. Mi-am pierdut cumpătul. Nu mai eram eu. Eram altcineva. Diavolul. Moartea. Regina...
Volodea chicoti uşor.
– Draga mea cumnată, un mic masacru nu-i o problemă! Ar trebui să-mi mulţumeşti că am făcut curat în urma ta... Şi, scumpo, ai o minte murdată. Lucrurile pe care visai să le faci călugărului aceluia...
– Curat?
El se întinse după mâna ei. Cristina ezită o secundă, dar îl lăsă să o apuce. Degetele lui se strânseră jucăuş în jurul încheieturii ei, aşa încât să-i simtă simtă pulsul.
– Ţi-ai cam luat ţeapă la Mitropolie, nu? Tocmai domnişoara moralitate să jinduiască la sânge de popă păianjen! Cine-ar fi zis? Deşi mi-a plăcut spectacolul, trebuie să recunosc. Nu foarte inteligent, dar pătimaş...
A fost o greşeală uriaşă. Să mă trezesc aşa.
– Ai fost acolo de la început? Cum de-ai ştiut? Profeţie? Şi eu am făcut una.
– Ce-ţi bate inima! Poate mi-a şoptit o păsărică... Poate ţi-am citit mintea... Poate distrugeam oricum plasa ticăloşilor. Îi vânez de multă vreme.
Ce urmăreşte? Urăşte c-o asemenea forţă... Nu va renunţa niciodată la răzbunare. Şi Alex. Ce-a spus? Nu sunt un păianjen.
– Ce-ai făcut? întrebă.
Volodea îi sărută podul palmei şi surâsul i se lărgi.
– Răbdare! O să afli în curând. Mai avem puţintică treabă! După ce-am văzut, cred c-ai să te descurci de minune.  
Cristina îşi încrucişă privirea cu a lui în oglinda retrovizoare şi se simţi despuiată. Îşi acoperi ruşinea cu un surâs strâmb.
– Despre ce vorbeşti?
– O înghiţitură şi atâtea posibilităţi, murmură Volodea, învârtind volanul. Ştii ceva, Cristina? Ar trebui să-ţi fiu recunoscător. În ultima jumătate de secol, am găsit realitatea oarecum neinteresantă. Se cuminţiseră. Mâncau doar animale.
Ca şi mine. Şi nu mai era suficient.
Cristina simţi cum un deget de gheaţă îi joacă şotron pe spinare. Acel Volodea care-i făcea complimente i se părea mult mai periculos decât cel care o silise să se poarte ca o târfă. Simţea că-i scăpa la el ceva care putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
– Ei bine, dacă tot îmi eşti recunoscător, ce-ai zice să mă laşi în pace? Nici nu mai ştiu ce-am zis acolo. Ceva despre un Gabriel.
Volodea nu dădu vreun semn că-şi pierde buna dispoziţie.
 – Dragă, nu mă poţi păcăli cu ostilitatea asta! Sângele nu minte.
Cristina îşi auzi respiraţia oprindu-se.
– Sângele? Ce tâmpenii spui?
Volodea apăsă pe încheietura ei şi Cristina simţi durerea.
– Uită-te singură!
Cristina îşi desfăcu mâneca şi văzu cicatricea proaspătă de la încheietura dreaptă. Gemu, deşi rana se vindeca sub ochii ei.
– Ce-ai făcut?
Izbi cu pumnul în bord, dar se opri abrupt. Trupul cald al călugărului, vena ce pulsa, setea... Volodea îşi linse buzele, iar Cristina fu pe punctul să leşine din nou. Nu aveam voie, nu ca reaper... Volodea îşi puse palma peste a ei.
– Ţi-a plăcut, cum îţi vor plăcea şi altele. A venit timpul să mă ocup eu de tine. Regina Neagră, spui? Vom vedea.
Cristina îi privi degetele. Nu mai era nimic erotic în atingerea lui, dar nu putea nega legătura dintre ei. O simţea cu fiecare părticică a trupului şi a minţii.
– Nu, se auzi răspunzând. A fost altă viaţă...
Palma lui Volodea se întoarse pe volan.
– E minunat, nu? îi şopti conspirativ. Să provoci suferinţă şi teamă, să stăpâneşti?
Volodea îi ştia fiecare gând, chiar şi cele prea dureroase pentru a putea fi rostite.
– Uneori. Alteori e greţos. Niciodată cu adevărat necesar. Totuşi, o perspectivă mai excitantă decât să fii mama unui mic monstru care te sfâşie pe dinăuntru
–  Păcat că n-am ştiut mai devreme ce fel de viaţă vrei...
–  Şi adevărul te va elibera, şopti Cristina. Panseul ăsta-i de rahat! Puterea în luptă e excitantă, nu puterea în teroare. Aceea e doar praf în vânt.
Volodea izbucni în hohote zgomotoase, dar Cristina îşi şnurui buzele, decisă să nu-i ofere pe tavă alte informaţii. Următoarele zece minute se scurseră într-o linişte de cavou. Cristina se holba la strada pustie, întinsă sub cerul  ca un şarpe sătul. Când Volodea trase maşina în garajul vilei, îşi dădu seama cu uimire că nu-i mai păsa de consecinţele sângelui vărsat în acea zi, de bănuielile lui Truşescu, nici chiar de ura lui Volodea ori de iubirea lui Alex. Întâlni privirea rece a lui Voldea şi înţelese că ghicea la ce se gândeşte. Ridică din umeri. Volodea rânji şi apăsă butonul care deschidea portbagajul.
– Şi acum, surpriza, îi spuse. Coboară la subsol, te rog.
Altădată, tonul lui batjocoritor ar fi supărat-o. Era însă perfect calmă când îl ascultă, deşi subsolul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să intre. Amândoi te-au silit să devii altcineva. Începu să coboare.
– Acum vei vedea ce e dincolo de al cincilea văl, Cristina. Ce suntem cu adevărat.
Cristina întoarse capul nedumerită, mai să alunece pe scări. Mâna lui Volodea o prinse de umăr, susţinând-o.
– Încetişor! Va fi interesant...
Ajunse la ultima treaptă cuprinsă de prevestiri funeste. Interesantul lui Volodea suna prea sinistru pentru ea. în mijlocul subsolului, în locul bancului de lucru, se afla o masă acoperită de o pânză neagră, cu două lumânări, roşie şi verde.
– Ce vrei? murmură Cristina.
– Ai răbdare, spuse cu o linişte ciudată Volodea şi aprinse lumânările. Ai primit azi ceva de la Alioşa.
Cristina tresări. Şi uitase de pachetul de cărţi, aproape nesemnificativ pe lângă scenele de oroare prin care trecuse. Ridică uşor din umeri.
– Da.
– Scoate o carte!
Cristina îl privi, fără să-şi ascundă suspiciunea.
– De ce?
Volodea surâse subţire.
– Fiindcă Tarotul e singurul legământ pe care îl acceptă şi aşteaptă un vampir, păzitor al porţilor. Restul sunt măşti şi mistere.

– Nu ştiu nimic despre Tarot. Abia a ajuns la mine... Ce porţi? Nu pricep.
– Totuşi, unele idei ţi-au venit imediat, nu-i aşa?
Trebuia să recunoască adevărul.
– Da.
– Atunci te numeri printre cei aleşi. Ai plătit cu sânge pentru a fi una dintre Morţi.
Cristina chicoti puţin isteric.
– Morţi? Credeam că sunt vie.
Volodea zâmbi trist, pentru prima oară.
– Nu mai eşti. Nu de când acea atrocitate viermănoasă care te-ar fi consumat a fost ucisă. Şi te-ar fi mâncat, să nu-ţi faci iluzii! Acel vis al tău, l-am văzut şi eu, şi Alex.
– Veronica...
– Da, era a mea. Cuţitul nu era permisiunea de a trăi mai departe, ci un refuz.
– Şi popa Andrei? De ce a ucis-o?
– E doar o bătălie pentru carne. Biserica, mujahedinii, sectele vor partea leului din morţi şi din vii.
Cristina simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă încet de zid. Acum înţelegea de ce se temuse atât de Volodea, dar şi de ce mereu se lăsase atrasă de el. Ai văzut în el salvarea de un prunc canibal. Călăreţul pe cal alb, seducătorul, tentaţia, fructul oprit...
– Tu! Hâncu...
– A făcut ce trebuia şi a murit. Viaţa şi chipul lui au fost vândute. E doar un altfel de reaping. Seceriş, cum îi spun aici. Hâncu, Adam, Florescu... Servitori ce nu pot ieşi din cuvânt decât cu preţul unei uriaşe sfidări. Şi sfidarea se plăteşte. Vieţi interşanjabile, vieţi ce pot fi vândute sau jucate la cărţi.
Plângea şi nu-şi putea opri lacrimile, dar ceva din ea ştia că nu existase altă soluţie.
– De ce... De ce atât de...
– Atât de urât şi prelung a fost sfârşitul? Ca să ne dovedeşti că vrei să supravieţuieşti. Nimeni nu ţi-a cerut un copil, Cristina. Sau un... demon. Conceperea unui astfel de fetus declanşează Molima, Setea, Trădarea. Tu nu ai văzut efectele, noi da. Mult mai multe trupuri decât s-a spus au pierit în flăcări. Altele au fost consumate. Vreau să-mi juri că vei folosi cărţile corect.
Duse mâinile la buze, încercând să-şi oprească urletul. Apocalipsă, molimă, demoni, canibalism, necrofagie... Nu-i păsa de toate rahaturile alea! Îi păsa că fusese umilită, hăituită, rănită. Niciun pachet de cărţi nu putea compensa pentru asta. Răsuflă spasmodic de câteva ori înainte să poată îngăima câteva cuvinte.
– Corect? Ce e corect la voi? Ce sunteţi, în fond?
– Cavaleri. Sângele atrage sânge. Viaţa atrage moarte şi se supune morţii.
– Nu vreau să-ţi jur ţie nimic! Nu te cred! Şi dacă spui adevărul, eşti un monstru!
– Scoate o carte, spuse calm Volodea. Hai, curaj!
De ce-l ascultă, nici ea nu ştia. Scoase pachetul şi luă la întâmplare o carte. O recunoştea deja.
– Moartea.
– Vezi? Asta eşti deja. Scoate încă una, pentru viitorul tău.
– E pătat de sânge, murmură Cristina.
– Sângele e cel mai complicat element dintre toate, iar călugării ăia voiau să te mănânce. Hai, scoate!
Era imaginea unei femei cu o rochie lungă, verde, într-o pădure iernatică. Mâna dreaptă a femeii era ridicată. Cartea nu avea nume.
– Alegerea timpului bătăliei. Cronul.
Volodea ridică surprins din sprânceană.
– Pentru a spune adevărul la ceas de trebuinţă, şopti. Ai băut sânge. De data asta, îţi voi oferi o alegere. Vei şti dacă să juri sau nu.
Îşi desfăcu haina şi scoase dintr-un buzunar interior o ploscă învelită în piele neagră.
– Te-am visat, spuse deodată Cristina. Omorai nişte ruşi, la Petersburg.
– Atunci, binele şi răul, adevărul şi minciuna, lumina şi întunericul se confruntă aici, pentru ultima oară.
– Dar există răsăritul şi apusul, umbrele şi centrul.
Răspunsurile veneau cumva de la sine. Volodea deşurubă capacul la ploscă şi i-o oferi. Cristina o privi circumspect, o apucă şi mirosi lichidul. Simţi miros de migdale.
– Ce-i asta?
– Apa Râului. A Styxului, a Nevei Vocea ei se ridică oricum în tine. Deja vezi.
Privirea lui o supuse. Ascultătoare, înghiţi o duşcă. Avea un gust ciudat de răcoritor. Flacăra lumânării vibră încet şi parcă un deget îi trecu pe ceafă.
– Jur, se trezi spunând. Dar nu mai am pumnalul.
– Pumnalul, repetă încet Volodea.
Glasul său îi suna la fel de periculos ca şuieratul unui şarpe cu clopoţei.
– Da, zise Cristina.
– L-ai folosit vreodată? Şi nu ca să tai ceapă...
Îşi muşcă buzele, sperând să înăbuşe adevărul. Privirea lui Volodea deveni şi mai intensă, gustul sângelui îi umplu Cristinei gura. Nu era un dar, de data asta. O plesnise.
– L-ai folosit?
– D-da.
– Pe cine?
Atât minciuna, cât şi tăcerea erau imposibile.
– Alex, şopti. Dar a fost doar o rană superficială. N-am putut... Îl iubesc.
– Pe Alioşa?! Mai degrabă pe tine. Te-ai sinucis, simţind viitorul. Şi nu ţi-ai permis să-ţi aminteşti, scumpo. Până acum.
– Unde-i cuţitul? Te-ai trezit, nu-ţi mai este necesar.
– Cel din cavou... Adam trebuie să-l fi furat. Cine altcineva?
Ochii lui Volodea se îngustară.
– Adam şi-a permis prea multe. Un cerc nesfârşit al Destinului. Cine zici că eşti, văcuţo, dincolo de masca Morţii?
Şocul o făcu pe Cristina să icnească. Îi întinse, cu degete tremurătoare, plosca. Volodea o împinse la loc în buzunar şi stinse încet lumânările.
– Cristina, spuse, ar trebui să fie suficient. Şi apoi, cumnate, vitele nu au vieţi de furat. Doar un drum spre păşune sau abator.
– Să mergem! În curând, poliţiştii te vor căuta. Şi ar trebui să mânânci ceva.
Nu putea să-l contrazică. Truşescu ar fi trebuit să se întrebe ce făcea. La urma urmelor, nu în fiecare zi logodnica preşedintelui era în vizorul unui lunetist. Şi dacă v-a văzut cineva intrând ori ieşind din catedrală? Ţi-ai lăsat amprentele şi ADN-ul la locul unei crime... Cum de ai putut uita de orice măsură de precauţie? Ce curăţenie a făcut Volodea?
Cristina îl conduse pe Volodea la bucătărie. În timp ce Volodea umbla prin frigider şi scotea o plăcintă cu mere pentru ea, se întinse după telecomandă şi ecranul televizorului se lumină, ocupat pe jumătate de figura răvăşită a crainicei.
– ... aşteptăm încă amănunte privind posibila identitate a victimelor, spunea femeia. Iată şi primele imagini de la faţa locului.
Cristina se trase înainte. Era prea devreme pentru asta.
– Uită-te! o îndemnă Volodea. E interesant.
Cristina urmări imaginile care se succedau fără sonor, încercând să înţeleagă ce vede.  Dintr-o grămadă de ruine încă ieşea un fum gros, iar printre zidurile năruite se amestecau oameni în uniforme pătate de sânge şi praf. Tabloul apocaliptic avea ceva familiar şi Cristina miji ochii ca să vadă dincolo de norii negri. Doar o jumătate de turlă se iţea ireal, fracturată parcă de mâna unui uriaş. Crucea încă tremura în vârf.
– Catedrala, murmură Cristina. A explodat!

AL CINCILEA VĂL - Şantajul

După plictiseala absolută a celor patruzeci de minute de conversaţie cu inspectorul şef, Cristina zăbovea pe un fotoliu în holul de la parter. Clădirea inspectoratului de poliţie era mai animată decât de obicei. Privirile multora, familiari ori nu, se opreau asupra ei cu o insistenţă care altădată ar fi deranjat-o. Dar Cristina îşi întipărise pe buze un surâs vag şi înclina politicos din cap la fiecare salut, fără să se mai chinuie să identifice vorbitorul. Ştirea despre logodna lui Alex bătuse toate recordurile de audienţă, iar ochii oamenilor aveau să fie fixaţi asupra ei multă vreme. Dacă putuse face faţa atâtor încercări, avea să îndure şi atenţia celorlalţi. Şi invidia. Comentariile acide, că Alex îşi putea găsi o femeie mai frumoasă, mai deşteaptă, mai stilată...
Cristina căută în poşetă, scoase oglinjoara şi se studie critic. Machiajul ascundea destule de bine cearcănele şi gândurile negre, dar simplul fapt că pierdea vremea pe acolo avea să stârnească întrebări. Închise fermoarul genţii şi îşi elimină din minte reziduurile strategiei analizate poticnit de poliţist. Devenit capitală, Iaşul atrăgea tot mai mulţi răufăcători, iar agenţii transferaţi din serviciile de pază şi protecţie aveau nevoie de timp pentru a se acomoda. Infracţionalitatea era în creştere, aşa că proiectul pilot al lui Alex venea la ţanc. De ce să umplem puşcăriile, când putem pune infractorii la muncă? Era nevoie doar de câteva modificări ale codurilor care aveau să treacă prin Parlament cu viteza unui supersonic, aşa cum se întâmpla cu toate legile propuse de Alex. Dar până la intrarea lor în vigoare, Arestul şi Penitenciarul erau reorganizate.
Vizita în biroul şefului fusese doar partea cea mai puţin importantă a planului ei, dar tocmai când ajunsese la momentul adevărului, Cristina şovăia. Putea pur şi simplu să plece. Era oare prudent să ridice mănuşa? Ridică din umeri. Sigur că nu! Dar te-a împiedicat asta vreodată? Trebuia să se hotărască, deja petrecuse prea multă vreme în hol, iar întrebările erau ultimul lucru de care avea nevoie. Lăsându-se pradă primului impuls, se îndreptă spre scările acoperite de un covor abia cumpărat, încă imaculat. Când ajunse la biroul lui Eugen Truşescu, orice urmă de şovăială îi dispăruse.
Bătu repede şi, când auzi un mormăit indescifrabil, Cristina surâse uşor nostalgic. Într-o vreme nu prea îndepărtată, s-ar fi gândit de două ori înainte să ia răspunsul ăla drept o invitaţie. Dar era şi prima oară când intra la Truşescu fără să ceară voie de la ofiţerul de serviciu. Apăsă energic clanţa şi păşi ţeapănă în birou.
Truşescu fuma în picioare, în faţa ferestrei întredeschise. Peisajul de dincolo de sticla murdară nu se îmbunătăţise cu nimic de la ultima vizită a Cristinei, biroul părea şi mai îmbâcsit. Comisarul nu se mişcă, deşi uşa scârţâise puternic. Era mai adus de spate decât şi-l amintea.
– Bună ziua, comisare, zise încet Cristina.
Truşescu se întoarse lent şi o privi mohorât.
– Bună! răspunse cu întârziere. Am văzut ştirile aseară. Felicitări!
Cristina înţelegea lipsa lui de entuziasm. Are coloană vertebrală, spre deosebire de şeful lui! Şi cine ştie de câte leşuri a trebuit să se ocupe, în zilele molimei.
– Mulţumesc, şopti Cristina.
Îi era mai greu decât ar fi crezut să spună ce voia şi se lăsă o tăcere stânjenitoare. Ceva se schimbase definitiv, şi nu era vorba doar despre perspectiva ca ea să devină prima doamnă. Truşescu oftă, stinse ţigara fumată doar pe jumătate şi-i făcu semn să se aşeze în scaunul din faţa biroului.
– Văd că ţi-ai revenit. E bine...
Cristina îi surâse liniştitor.
– Da, mă simt minunat!
Conversaţia banală se epuiza repede. Oare n-a început să bănuiască negura de sub pojghiţa  sclipitoare? Cristina îşi drese glasul.
– Comisare, voiam..., spuse şovăielnic.
Telefonul sună ascuţit şi întreruperea o bucură pe Cristina. Truşescu ridică receptorul cu aerul cuiva care se pregăteşte pentru sentinţa capitală, iar Cristina trase aer în piept. Se mişcau lucrurile chiar aşa de repede?
– Să trăiţi! spuse comisarul, împietrindu-şi trăsăturile.
Omul de la celălalt capăt al firului vorbi multă vreme, iar emoţia răvăşi chipul comisarului. Cristina îşi mută privirea pe fereastră. Orice veste primea Truşescu, nu era prea plăcută.
– Am înţeles, zise deodată răguşit comisarul. Eu...
Truşescu aşeză receptorul în furcă lent, de parcă s-ar fi temut să-l strice. Cristina ghici că-şi reţine cu dificultate lacrimile. Degetele comisarului tremurară uşor când scoase o ţigară din pachetul de pe masă. Nu pot să-i cer ajutorul când are probleme.  Nu sunt chiar atât de dezgustătoare. Nici măcar nu m-am interesat ce-i face familia, dacă e bine. Dar, se pare, nimeni nu mai întreabă asta.
– Ticălosul nu mă poate suferi, murmură. Mereu îmi aminteşte... În fine, nu contează.
Comisarul făcu o pauză, în care Cristina încercă să se desprindă de scaun. Ceva o reţinea însă. Apoi paşi grăbiţi se auziră pe hol şi uşa se deschise intempestiv. Subinspectorul Agrişan dădu buzna în încăpere, fluturându-şi poalele paltonului ca pe două stindarde ale victoriei.
– Şefule, mi-au spus că vom lucra iarăşi împreună. Cea mai bună veste de luna asta, zău aşa! Era şi timpul să ieşiţi de la Morgă!
Aşezată strâmb, căciula neagră îl făcea să semene cu un pirat beat. Truşescu tuşi şi-i făcu semn că nu e singur. Agrişan se uită curios la Cristina şi-şi scoase căciula, dezvelindu-şi părul asudat.
– A, bună ziua, domnişoară Man. Felicitări pentru logodnă!
– Mulţumesc. Oare mai e cineva în ţara asta care nu ştie?
Evident prea surescitat ca să-şi bată capul cu alte politeţuri, Agrişan se întoarse iarăşi spre comisar.
– Avem şi-un caz, şefule! O crimă, la Trei Boieri. Abia m-am întors de acolo, credeam c-am să mă ocup de anchetă doar eu. La ce-am văzut, mă cam strângea-n spate, drept să spun!
Cristina ar fi vrut să rămână indiferentă la vestea descoperirii cadavrului, dar tresări de parc-ar fi fost curentată. Imediat, privirea comisarului se plimbă de la Agrişan la ea şi înapoi, tot mai întunecată. Preţ de câteva secunde, Cristina fu încercată de un sentiment de déjà vu. Truşescu bănuia că-i ascunde ceva şi nu se înşela. Se pregăti pentru întrebările lui. Ştia cum funcţiona mintea comisarului. Să se arate curioasă ar fi fost încă o greşeală.
Truşescu îşi trecu mâna prin părul pe care-l  lăsase să crească în toate direcţiile şi răsfoi dosarul pe care i-l întinse Agrişan, fără să se ferească de Cristina. Păli uşor când văzu pozele.
– Ce mama mă-sii?
Cristina coborî privirea spre cizme. Nu avea nevoie să se confrunte din nou cu oroarea ca s-o ia cu ameţeală. Când se uită din nou poliţist, în ochii lui căprui licărea o hotărâre care nu-i plăcu Cristinei.
– Bogdane, lasă-ne singuri! zise cu o urmă de oboseală în voce comisarul. Ia şi dosarul! Te chem eu când termin.
– Da, şefu. O să fie ca-n vremurile bune!
Subinspectorul ieşi din birou fără să se uite înapoi, iar comisarul rămase cu ochii aţintiţi asupra Cristinei. Părea gata să smulgă adevărul de la ea prin orice mijloace. Cristina era convinsă că, în urmă cu două luni, ar fi cedat în faţa acelei priviri, ar fi vorbit prima, încercând să se dezvinovăţească, de fapt afundându-se şi mai rău. Nu şi acum. Mi s-au întâmplat prea multe pentru asta. Păstră mina inocentă şi îşi puse poşeta pe umăr.
– Ar trebui să te las, murmură. Eşti ocupat...
– Nu aşa de repede, Cristina!
Nuanţa poruncitoare a tonului său o făcu să ridice sprâncenele. Amintirea serii petrecute în compania lui Volodea, a supunerii în faţa unei voinţe străine, îi ridică tensiunea.
– Poate-ai uitat cine sunt... Nu-mi mai poţi dicta nimic, comisare!  
Truşescu surâse, iar riduri noi i se desenară în colţurile ochilor.
– Nu cred că pot uita asta, domnişoară Man. Dar nu mi-ai spus de ce ai venit, de fapt.
Politeţea lui de gheaţă o făcu să dea înapoi. Răsuflă adânc şi-şi îmblânzi vocea. Truşescu avea dreptate să se simtă manipulat, instinctele sale erau ireproşabile. Ea venise acolo doar ca să-l vâre din nou în gura lupului. Nu se gândise nici o clipă ce i s-ar fi întâmplat, lui şi celor la care ţinea, dacă Volodea ar fi aflat despre planurile ei.
– Iartă-mă, şopti, ieri a fost o zi obositoare! Doar voiam să aflu ceva despre molimă, eu eram atunci...
– Ancheta asta nu va fi deloc simplă, nu-i aşa? o întrerupese Truşescu. Îmi ascunzi ceva. Nu e prima crimă la care apari, ştii bine!
Se pare că nu doar eu ascund chestii. Nu vrea sau nu poate să vorbească despre adunatul cadavrelor. Oare le-au stors de sânge? Oare asta fac acum şi cu cei vii?
– Au mai fost ucişi oameni şi înainte, şopti, probabil vor fi ucişi şi de acum încolo. Sunt destui nebuni în oraş, din păcate.
– Nu-i doar nebunie. Nu faci asta dacă n-ai ceva de spus! Trebuie doar să înţelegem mesajul...
Comisarul îi vârî fotografia sub ochi şi Cristina icni, nu doar din cauza ororii. Ceva se schimbase. Capul era tot în mijlocul mesei, postura cadavrului rămăsese aceeaşi. Dar cineva scosese ochii babei, lăsând doar găvane însângerate. Încercă să respire rar, să se calmeze, dar nu reuşi. Poate nici nu trebuie. În fond, se presupune că te uiţi pentru prima oară la un cadavru fără cap şi fără ochi..
– Comisare, murmură, vrei să mă faci să leşin?
Truşescu nu se arătă deloc impresionat de slăbiciunea ei. Ochii lui atenţi analizau, buzele se strâmbau din cauza concluziei.
– Dar ai văzut-o deja, Cristina! Ştiai la ce am să mă uit din clipa când Agrişan mi-a dat dosarul. Nu, altceva te-a şocat! Spune-mi adevărul sau am să refuz cazul ăsta. Nu mai vreau să fiu implicat în jocuri urâte. Mi-a ajuns! N-au decât să-şi bată alţii capul.
Cristina ezită. Avea nevoie de timp de gândire, însă ştia că nu putea întârzia cu răspunsul mai mult de câteva secunde. Dacă ajungea la o înţelegere cu el, Truşescu i-ar fi oferit datele anchetei pe tavă. Dar purtătorul de cuvânt al preşedintelui oricum ar fi obţinut informaţiile dorite. Pe cale oficială. Iar tu nu vrei să se ştie despre interesul tău pentru anchetă, nu-i aşa? Nu vrei ca totul să ajungă la urechile lui Volodea.
– Da, am fost ieri la amiază pe acolo, recunoscu. Baba era ghicitoare. Când am bătut la uşă, era deja moartă. Dar ochii... erau la... locul lor.
Comisarul expiră cu zgomot de foale şi Cristina ghici că ar fi fost bucuros să se înşele.
– Ai intrat în casă? Obiceiul ăsta al tău, să-ţi faci veacul la locul unei crime. Ai găsit-o hăcuită, dar n-ai simţit că trebuie să anunţi poliţia. Ştii cât de suspect e?
Cristina îi înfruntă privirea mânioasă. Încă o jumătate de adevăr avea să-i servească drept cel mai bun răspuns.
– Ştiu. Dar nu-mi puteam permite ca numele meu să fie amestecat într-un scandal. Şi aşa, foştii mei colegi au destule informaţii picante de descoperit. Oricum, răul fusese făcut, iar trupul avea să fie descoperit, mai devreme sau mai târziu.
Truşescu nu păru pe deplin mulţumit de răspuns, dar dădu scurt din cap.
– Presupunând că te-aş crede, ce căutai acolo?
Încă o minciună cu o sămânţă de adevăr.
– Baba se pricepea foarte bine la leacuri naturiste şi alte chestii din astea. Voiam să-i cer ajutorul. Am avut nişte coşmaruri îngrozitoare în ultima vreme.
Truşescu pufni dispreţuitor.
– Tu, să mergi la o vrăjitoare? N-aş prea zice! Dac-aveai probleme cu somnul, sunt o mulţime de medici scumpi şi foarte eficienţi la care poate apela logodnica preşedintelui. Şi ce-ar zice presa? Te rog, nu-ncerca să mă prosteşti!
Totul depindea de următoarea ei replică. Dacă-i pierdea încrederea, n-avea cum s-o mai recâştige. Iar ea trebuia să ştie cine trăgea sforile acelei mascarade criminale.
– Presupun că în ultima vreme n-am gândit foarte raţional. Vezi tu, sunt însărcinată! Te rog însă să păstrezi secretul. Viitorul mă cam sperie, trebuie s-o recunosc. Numai gândeşte-te cum era viaţa mea în noiembrie, iar acum...
Îşi lăsă glasul să-i cedeze. Adevărul era greu de rostit, chiar şi numai în parte. Ochii comisarului se măriră din cauza şocului. Mă crede, dar e ceva acolo... Ceva ciudat.
– Bine, zise încet Truşescu. Deocamdată, rămâne între noi. Dar rahatul ar putea exploda când ţi-e lumea mai dragă. De obicei, aşa se întâmplă.
– Da, însă sper să am noroc. Poate veţi prinde repede criminalul.
Truşescu aruncă o ultimă privire îngreţoşată la fotografie.
– Trebuie s-o facem! Până nu omoară din nou.
– Poate n-o va mai face. Armaghedon e, în fond, sfârşitul.
Truşescu îşi aprinse încă o ţigară înainte să ridice din umeri.
– Dac-am şti răspunsul, am cunoaşte şi identitatea criminalului. Dar o s-o aflăm! Nimeni nu poate dormi liniştit cât tipul e liber.
– Tipul?
– Crima a fost anunţată la 112, azi dimineaţă. O voce de bărbat. Dacă n-ai pus tu pe cineva să dea telefon...

– N-am pus pe nimeni, poţi să fii sigur de asta!
Volodea n-ar anunţa niciodată crima. Oare să mă fi înşelat? Chiar să nu fie amestecat?
– Te cred. Ar mai fi o chestie.
– Da?
– Ai fost singură acolo?
Cristina îşi linse buzele, conştientă că avea prea puţine date ca să poată ghici efectele fiecărei vorbe a ei asupra vieţilor celor care o înconjurau. Era rău dacă minţea, rău dacă spunea adevărul, şi avea tot mai puţin timp să ia decizia potrivită.
– Am intrat singură, dar m-a dus cu maşina Adam Volk, şopti. N-a văzut nimic.
– Va trebui să discut şi cu el.
– OK. Am să-i transmit să te caute.
Îşi făcu curaj să se uite din nou la poza pe care Truşescu o lăsase pe colţul biroului.
– Asasinul s-a întors ca să mutileze trupul, gândi cu voce tare. De ce ar face asta?
Comisarul oftă.
– Cine ştie? Abia am început ancheta. I-a scos ochii, a sunat la 112, a aşezat cadavrul aşa... Nimic din ce-a făcut nu are logică decât în mintea lui. Deocamdată. Va avea şi pentru noi, după ce-l prindem.
– Chiar sper să-l văd în cătuşe cât mai repede! Dacă nebunul a supravegheat casa după crimă...
Era aproape sigură că aşa făcuse.
– Mda, zise comisarul. Totuşi, dacă te-a avut în vizor de ieri, putea să te atace. N-a făcut-o! Ar trebui să fii în siguranţă...
Cristina chicoti dezgustată.
– Nici duşmanilor mei nu le doresc aşa o siguranţă!
Comisarul îşi strânse buzele într-un refuz clar de a comenta, aruncă o privire la ceasul de pe perete şi puse fotografia înapoi în dosar.
– Trebuie să-l sun pe Agrişan.
– Mă vei ţine la curent cu mersul anchetei?
– Am să-ncerc.
Cristina nu întinse coarda. Ştia că Truşescu voia să mai facă nişte verificări şi nu i-o lua în nume de rău. Oricum, comisarul avea să constate că nu-l înşelase.
– La revedere. Aştept un semn...
Comisarul mormăi un salut şi se întinse după telefon. Cristina închise uşa cu un sentiment de vagă uşurare. Nu şi-ar fi imaginat că secretele puteau fi o povară atât de mare. Coborî scările aproape în fugă şi trecu pe lângă ofiţerul de serviciu ca pe lângă o piesă nu foarte reuşită de mobilier. Puterea venise odată cu secretele, şi era mai plăcută.
Adam o aştepta lângă maşină. Părea zgribulit, iar Cristina îi cercetă chipul în timp ce se apropia. Zări ceva mai multe riduri, iar pielea lui Adam căpătase o nuanţă gri. Când îi deschise uşa, păru nesigur pe picioare. Când îi ceruse o oră liberă, se gândise că se va întoarce mai vesel.
– Te simţi bine? întrebă Cristina, aşezându-se pe locul din dreapta. Arăţi... bolnav.
– Sunt OK. N-ai de ce să-ţi faci griji, pot suporta multe!
Cristina auzi, undeva departe, ciocane bătând spornic pe nicovale. În faţa ochilor ei obosiţi se deschise o carte cu paginile goale, un vaiet resemnat însoţi imaginea unor picături de sânge pe mâneca lui Alex. Clipi şi îl prinse de braţ pe Adam.
– Ce vrei să spui? Ce-ai suportat?
– Cristina, nu-i nevoie...
Fără să se mai întrebe cât de decent sau prudent era să-l dezbrace în mijlocul drumului, fie şi într-o maşină, Cristina îi dădu la o parte haina şi îi desfăcu nasturii de la cămaşă. Zări urme roşii şi vinete.
– De unde ai vânătăile? zise. Vreau să ştiu!
Adam clătină din cap, fără să deschidă ochii. Pielea îi era fierbinte şi părea să se înverzească în alte locuri, chiar sub ochii ei. O pauză de tortură, asta a avut! Blestemat să fie cel care a făcut-o!
– Îţi poruncesc să-mi spui!
Niciodată nu s-ar fi crezut în stare să folosească vorbele acelea. O îngreţoşau, dar nu le mai putea lua înapoi şi nici nu voia să o facă. Adam îşi şterse fruntea asudată şi privi nu spre ea, ci dincolo de ea.
– Volodea a cerut să fiu pedepsit, zise plat. L-a sunat pe Alex azi dimineaţă...
– Şi Alex a fost de acord?
– Cred c-au negociat. Am fost la el...
– Ce ţi-a făcut?
– Nu vrei să ştii! zise slab Adam. Nu mai contează, oricum.
– Ba vreau!
– Ei bine, eu nu pot să-ţi povestesc! S-a terminat!
– De ce? Spune-mi!
– Morţii au fost arşi, a murmurat Adam. Nu goliţi. Dar unii bolnavi au fost...
Ca şi dimineaţa trecută, părea să fi intrat într-un fel de transă. Cristina se înfioră. Iată că primise răspunsul la întrebare.
– El a primit ce şi-a dorit şi pleacă din oraş, a şoptit Adam. Îmi voi reveni. Voi face tot ce trebuie, stăpână. Cum am făcut şi în alte vremuri, în alte locuri. Călătorind.
Redusă la tăcere, Cristina îi încheie cămaşa şi îi mângâie uşor braţul. Nu dorea să-l facă să sufere şi nici nu putea să-i aline durerea. Volodea o făcea pentru a doua oară să se simtă neputincioasă. Nu sunt stăpâna lui.
– Vrei câteva zile libere? întrebă. Pot vorbi cu Alex...
– Nu! Am nevoie să muncesc, să-mi ocup mintea cu altceva. Am să dau randament, ai să vezi!
Era din nou perfect lucid, cu ochii amari şi totuşi reci.
– Sigur. Nu de asta ţi-am propus... Hai să plecăm!
Roti butonul radioului până găsi un post care transmitea doar muzică. La ştiri ar fi auzit din nou despre logodnă, iar momentul era cel mai prost pentru asta. Singura veste bună era că Volodea pleca. Ar fi vrut să-l întrebe pe Adam mai multe, dar simţea că simpla rostire a numelui cumnatului ei îl durea. Alex avea să-i spună oricum. Putea să mai aibă răbdare, să savureze gândul că distanţa dintre ea şi Volodea creştea. Dar nu trebuia să se amăgească, influenţa lui avea să rămână. Aruncase destule seminţe cât să dea rod.
Închise ochii şi-şi sili mintea să se agaţe de acordurile ritmate, vechi dar încă populare. ABBA cânta despre învingătorul care lua tot, iar Cristina încercă să se imagineze  în rochie de mireasă. La braţul cui era? Trebuia să discute cu Alex despre asta şi despre multe alte aranjamente. Dar nu simţea nimic din entuziasmul unei femei gata să se mărite cu bărbatul iubit, al unei Cenuşărese care şi-a găsit prinţul. Probabil, nici alte femei ajunse la momentul acela al unei relaţii nu simţeau decât oboseala pregătirilor, dar nunta lor avea să fie evenimentul monden al anului.
Maşina săltă peste o groapă şi Adam icni înfundat. Cristina deschise ochii, lăsând la o parte orice altă grijă. Broboane mari de sudoare străluceau pe fruntea lui Adam. Orice i-ar fi făcut Volodea, fusese îngrozitor, iar ea putea doar spera că ticălosul avea să plătească într-o zi. Adam îi surprinse privirea şi încercă, fără prea mult succes, un surâs.
– Ajungem îndată.
Cristina şnurui buzele, înghiţindu-şi replica acidă. Restul drumului, încercă să-şi golească mintea de orice altceva decât grijile unei nunţi de VIP. Statutul lui Alex impunea destule restricţii, iar ea încă nu se gândise cum avea să strălucească în faţa miniştrilor, poate chiar a altor şefi de stat. Gândurile i se legau greu, iar când ajunseră în faţa clădirii, nici măcar nu ştia ce fel de rochie îşi dorea. I se părea însă ciudat să apară în alb virginal, când toată ţara ştia că locuia cu Alex. Imediat ce maşina frână, Cristina coborî, nedându-i timp lui Adam să iasă pentru a-i deschise uşa.
– Du-te acasă! Odihneşte-te. Am să iau alt şofer diseară.
– Cristina, dar te poţi bizui pe mine...
– Ştiu! Te rog, fă asta pentru mine! Mâine voi avea nevoie de tine în putere.
Adam nu mai zise nimic, iar Cristina îi surâse în doi peri şi intră în sediul Departamentului media. Nimeni nu-i verifica orarul deplasărilor, dar când îşi privi ceasul tot se simţi vinovată. Pierduse mult timp, şi pentru ce? Doar pentru veşti rele.
– Vă aşteaptă cineva, de vreo cinci minute, o anunţă noua secretară.
Nici măcar nu-şi amintea cum o cheamă pe femeie.
– Cine?
– Un rus, Karpov Evgheni Ivanovici. Am înţeles că ştiţi despre ce-i vorba? E-n sala mică, i-am oferit o cafea.
Cristina încercă să dea impresia că nu fusese prinsă pe picior greşit. După încă un pas, se înfioră. Avea o bănuială cine putea fi oaspetele.
– Bine, mulţumesc, şopti. Dă-mi cinci minute şi condu-l înăuntru. Şi eu vreau un ceai.
Intră grăbită în birou şi se studie în oglindă. Era mai îmbujorată decât dimineaţă, dar machiajul nu i se stricase şi frământările ultimelor zile nu i se citeau pe faţă. Se aşeză şi studie hârtiile de pe birou. Nimic compromiţător, doar comunicate. Totuşi, le îndesă în mapa cărămizie, din piele moale, care parcă mirosea deodată a migdale amare. Un ciocănit discret în uşă îi spuse că răgazul cerut se terminase prea repede.
– Poftiţi!
Bărbatul îmbrăcat într-un costum negru se apropie relaxat de fotoliul din faţa biroului. Părea la vreo treizeci de ani, era înalt şi destul de slab. Ochii săi verzi o priveau direct şi sigur. Părul castaniu era tuns scurt, bronzul îi dovedea că-şi petrecuse ultima perioadă într-un loc însorit şi călduros.
– Luaţi loc! spuse Cristina. Îmi pare bine să vă întâlnesc, domnule Karpov.
– Mulţumesc că m-aţi primit atât de repede, domnişoară Man.
Funcţionara puse pe masă paharul cu ceai de vişine pentru Cristina şi o limonadă pentru Karpov, apoi se eclipsă.
– Despre ce-i până la urmă vorba? zise Cristina.
– Să nu-mi spui că n-ai ghicit, kiska!
Familiaritatea lui bruscă o lăsă cu gura căscată. Degetul rusului începu să se mişte pe marginea paharului, iar Cristina simţi că i se opreşte ceaiul în gât. Încercă să-şi spună că era o coincidenţă, dar Karpov repeta exact gesturile lui Volodea. Îl măsură cu o ultimă urmă de neîncredere. S-ar fi aşteptat la cineva hidos, diabolic, dar vedea un ins obişnuit. Trase tremurat aer în piept, certându-se că încă mai credea în aparenţe.
– N-nu, şopti, într-o disperată încercare de a-şi dovedi că greşea.
– Ba da!
Rusul apăsă pe butonul ceasului Rolex de la încheietura dreaptă.
– Gata, de acum nu ne mai aude nimeni. Doar Volodea va şti ce discutăm aici.
– Şi Alex?
– O, e suficient să afle că m-a inclus în staff. Consilier de securitate. Dar noi avem de discutat un mic aranjament privat. Nu cred c-ai vrea ca Alex să ştie de... asta.
Cu o încetineală calculată, Karpov îşi introduse degetul arătător în limonadă şi apoi îl supse. Cristina îl privi hipnotizată, simţindu-se murdară. Când aveau să se oprească toate astea?
– Ce vrei? mârâi.
– Eu? Nimic. Sunt doar un slujitor. Stăpânul Volodea vrea să ştie tot ce faci. Toate planurile voastre.
– Nu zău!
Indignarea anulă pentru câteva secunde instinctul de conservare, iar Cristina se imagină aruncându-i în faţă restul de ceai şi chemând paznicii să-l târască afară. La urma urmelor, nimic nu fusese real. Poate fusese o halucinaţie, ceva stârnit de bebeluş şi doar văzut de Volodea. Oricum, era cuvântul ei împotriva cuvântului lui Volodea. Palma i se strânse în jurul paharului.
– Înainte să primesc un răspuns, poate ar fi cazul să te uiţi la asta, zise Karpov şi scoase un stick din buzunar.
Cristina îngheţă. Ochii rusului rămâneau fixaţi pe ea, implacabili, aşteptând să cedeze. Convinşi de asta. Degetele ei se întinseră spre stick. Îl luă, dorindu-şi să-l poată arunca la coş. În schimb, îl vârî în unitatea calculatorului.
– Sonorul la minim ar fi o idee bună, sugeră Karpov.
Degetele i se chirciră pe mouse când accesă singurul fişier de pe stick, în format video. Se văzu pe canapeaua din salonul mic, într-o postură numai bună pentru un film porno. Îşi mângâia sânii prin bluză, în vreme ce picioarele larg desfăcute tremurau. Chiar şi cu sonorul la minimum, se auzea că gemea tot mai des, mai puternic. Cum a filmat? Gândeşte-te, analizează perspectiva! Camera e la înălţimea ta. E la Volodea? Mai bine aşa decât să fie ascunsă prin vilă. Îngreţoşată, Cristina închise fişierul după doar câteva secunde. Ar fi dat orice ca să i se spună că filmul era un trucaj, dar ştia că totul fusese real. Gura i se uscase, deşi paharul îi era gol. Nu-şi amintea să se fi pipăit. Oare ce mai făcuse şi nici nu ştia? Adam a văzut tot. Dar nu pot vorbi cu el despre asta.
– E-un filmuleţ sugestiv, zise Karpov. Cu talentul tău, sigur aveai succes în altă branşă, kiska.
De ce-mi tot zice aşa? Şi privirea lui... Parcă-i un proxenet care cumpără încă o târfă,
– Ticăloşilor! murmură Cristina.
– Ei, linişteşte-te! Am văzut chestii şi mai deocheate... Ai înţeles, nu? Stăpânul e cu ochii pe tine chiar şi când nu-i aici.
Cristina fu pe punctul de a-şi acoperi faţa cu mâinile, dar se opri. Ea cedase farmecului unui vampir. Ca şi la Alex, fusese copleşitor. Dacă se tortura pentru asta, nu schimba nimic. Dacă Volodea adusese o cameră în vilă, de unde ştia că nu era montată aparatură de supraveghere şi în birou, că telefonul nu-i era ascultat? Se simţea din nou neputincioasă. Oftă. Cum putea să creadă că mâinile lui Alex nu vor mai fi mânjite de sânge, când îl înconjurau asemenea otrepe?
– Bine, spuse. Acum pleacă dracului de aici!
– Ei, ne vom vedea foarte des. Ce-ar fi să-mi spui ce ai făcut la Inspectoratul de Poliţie?
M-a urmărit? Căută repede răspunsul potrivit.
– Am discutat cu şeful despre mutarea capitalei, despre aranjamente suplimentare de siguranţă, având în vedere nunta şi toate celelalte.
– Dar asta n-a fost tot, nu-i aşa?
Glasul lui era rece, privirea tăioasă ca un bisturiu. Cristina vorbi din instinct, fără să-şi mai permită vreun calcul.
– Suntem amândoi convinşi că molima a stârnit nebunii. Se comit atrocităţi. Au legătură cu un fel de ritualuri...
Karpov surâse enigmatic.
– Înţeleg, înţeleg! Oricum, Truşescu era pe lista noastră. Asta-i tot, deocamdată.
Karpov apăsă butonul ceasului şi tonul îi redeveni respectuos.
– Sunt încântat să intru în echipă, domnişoară Man! Nu vă deranjaţi să mă conduceţi, mă descurc singur...
Cristina dădu maşinal din cap, luptându-se cu senzaţia de sufocare. Plasa din jurul ei era tot mai strânsă.

AL CINCILEA VĂL - Volodea

Soneria se auzi prea tare, iar Cristina pur şi simplu ştiu că era el. Venise mai devreme. Îşi şterse maşinal mâinile şi îşi înfoie părul. Nu era singură în vilă, dar Alex încă lipsea. Buzele i se uscară instantaneu. Se ridică de pe canapea şi stinse televizorul. În sufragerie, masa încă nu era întinsă, dar în salonul mic fuseseră aşezate nişte dulciuri, mizilicuri sărate, sucuri şi vin. Zvonul de glasuri dinspre uşă se apropie şi Cristina îşi compuse un surâs cu meticulozitatea artistului care lucrează la un mozaic. Când Adam îl introduse pe Volodea, era pe cât de pregătită avea să fie vreodată.
Fratele lui Alex se opri în prag, lăsându-se studiat şi preţăluind-o cu delicateţea unui geambaş. Ochii lui Volodea erau ascunşi de ochelari cu ramă aurie şi lentile fumurii, o mustaţă subţire făcea pereche cu barbişonul rar. Purta blugi negri şi un pulover de mohair de aceeaşi culoare, mulat pe trupul vânjos. Pe inelarul de la mâna dreaptă se zărea un inel cu agat. Negru şi auriu. Vrea să spună ceva cu asta?
Volodea surâse şi făcu primul pas spre ea. Cristina îi ieşi în întâmpinare, deşi îşi simţea zâmbetul crispat. Volodea era mai înalt cu un cap decât Alex, dar avea acelaşi aer de eleganţă naturală. Fără îndoială, Volodea ştia ce voia şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru a obţine fructul dorit.
– Cristina, iată că ne vedem în sfârşit! Am auzit atâtea lucruri despre tine, încât am impresia că te cunosc de o mie de ani!
Vorbea perfect româneşte, fără urmă de accent, iar glasul îi era ceva mai jos decât al lui Alex. Şi uşor batjocoritor. Nu-i mai compara! Nu ajută la nimic. Nu-ţi va răspunde la întrebarea pe care te temi s-o rosteşti.
– Numai lucruri bune, sper, murmură Cristina.
– Păi, cam la fel de bune ca acelea pe care le ştii tu despre mine. Şi le vei mai afla.
Cristina nu se putu hotărî dacă răspunsul lui era o ironie. În tăcere, îi făcu semn să se aşeze. Deşi nu-i putea vedea ochii, îşi dădea seama că emoţiile ei erau străvezii pentru el. Apariţia lui Adam, cu două ceşti de ceai verde, o salvă de confuzie. Adam aşeză ceştile pe măsuţa joasă dintre canapea şi fotoliul ei, iar Cristina observă cu întârziere că evita să-l privească pe Volodea în ochi. Se teme. Volodea nu se atinse de ceaşcă, ci se aplecă spre Cristina, peste masă. Îi prinse galant palma şi o sărută, dar Cristina tresări. Strânsoarea degetelor lui spori. Îmi simte frica şi-i place.
– Vizita asta e-o surpriză, trebuie să recunosc, spuse încet. Nu credeam că ne vom vedea aşa de repede...
– Sinceritatea ta-i minunată, dragă Cristina! Am venit ceva mai devreme decât îi spusesem lui Alioşa, tocmai ca să ne cunoaştem în linişte. Sper că nu te-am supărat...
O, abia aşteptam să dau ochii cu tine! Şi nu cumva ţi-ai început vizita la Iaşi decapitând pe cineva? Cristina îşi smulse un mic zâmbet politicos în timp ce încerca să-şi elibereze degetele fără să pară că o face. Volodea nu era doar fioros, ci şi parşiv.
– Nu, sigur că nu! Văd că nu te atrage ceaiul... Îţi ofer o cafea? Poate un suc, un pahar de vin?
Buzele lui se desfăcură într-un nou surâs, cu o vagă nuanţă de ameninţare. Încă nu-i dăduse drumul, iar Cristinei începea să i se facă greaţă.
– Altceva? şopti.
Îi privi degetele care în fine se descleştau de ale ei şi se întrebă când uciseseră ultima oară. Nu se îndoia că Volodea era-n stare de crimă, deşi nu petrecuseră decât cinci minute împreună.
– Gazda perfectă! spuse Volodea. Îmi ştii doar băutura preferată...
Se lăsă pe spate, îşi scoase ochelarii şi-i aşeză în poale. Se uita fix la ea, mai degrabă amuzat.
– Cred că-l voi lăsa pe Alex să se ocupe de asta, şopti răguşit. Mă descurc mai greu cu...
– O, dar te-ai descurcat de minune în alte situaţii... delicate! Cred că nu va fi o problemă să umpli un pahar.
Uimită de rapiditatea cu care tigrul îşi arăta ghearele, Cristina nu găsi răspunsul care l-ar fi îmblânzit. Pricepea foarte bine de ce-i cerea asta. Îi reamintea că el şi fratele său nu erau doar bărbaţi puternici. Nu, sunt creaturi hrănite cu sânge de om şi de animal. Nici o femeie nu poate supune o fiară. Ce mă fac?
Rămas în cadrul uşii, Adam tuşi uşor.
– Aduc eu imediat!
– Te rog, murmură uşurată Cristina.
Volodea se întoarse spre Adam şi îşi miji ochii, studiindu-l de parcă îl vedea pentru prima oară. Ar fi oare în stare să-l ucidă sub ochii mei? Tăcerea i se părea încă strategia cea mai bună şi aşteptă ca Adam să se întoarcă, amestecând în ceaiul care se răcea. Privirea lui Volodea era fixată undeva deasupra capului ei, degetele îi băteau darabana pe genunchi. După un minut, Cristina renunţă să se mai prefacă interesată de băutura al cărei gust nici măcar nu-l simţea şi se ridică. Abia atunci, Volodea se uită la ea, iar Cristina îşi dori să nu se fi clintit. Ochii lui împrumutaseră duritatea diamantului. Cristina se trezi făcând un pas înapoi. Volodea rânji şi mişcarea degetelor sale se opri. E şi mai rău aşa.
Paşii lui Adam umplură liniştea îngheţată, iar Cristina nu-şi putu opri oftatul de uşurare. Zări pe tava lui Adam un pahar înalt, plin cu licoare sângerie, şi-şi făcu de lucru cu gustările. Un icnet o făcu însă să se întoarcă imediat. Paharul fusese aşezat pe masă, dar degetele lui Volodea erau înfipte în cotul lui Adam ca nişte gheare.
– Ei! murmură Cristina.
Glasul îi suna neajutorat, iar Volodea n-o învrednici nici măcar c-o privire. Adam începu să tremure uşor, dar nu ceru îndurare. Ochii lui Volodea căpătară irizări purpurii, iar gura i se strâmbă furioasă. Adam gemu şi se clătină.
– Cum ai îndrăznit, slugă?
Pielea obrazului lui Volodea se zbârci, se lipi de craniu, iar Cristina strânse pumnii, gata să se apere. Adam căzu în genunchi şi închise ochii. Pe chipul său, ororarea şi uşurarea se amestecau bizar.
– Ai schimbat calea fără poruncă, zise încet Volodea.
Fiecare vorbă a sa părea un cui înfipt în carnea lui Adam. Dacă nu intervii acum, va fi prea târziu. Cristina făcu un pas înainte. Ochii lui Volodea se prefăcură în crâmpeie de întuneric.
– Nu ştii despre ce vorbesc, Cristina! Vrei să afli?
– Da. Ar fi...
Se întrerupse, deodată convinsă că a răspuns greşit.
– Sigur că da! Trebuia să fii a lui Adam, măcar asta ţi-a spus Alex? Secretara şi şoferul, cuplul perfect.
Îl eliberă pe Adam din strânsoare, iar Cristina se aşeză înapoi pe canapea. Adam se ridica şovăielnic şi Cristina încercă zadarnic să-şi păstreze calmul. Oricare ar fi fost planul lui Alex, el fusese spulberat de la prima lor întâlnire. Şi, prin acea îngenunchere, simţea că nu intrase din nou în plan, ci afla ceva important.
Volodea luă paharul, îl apropie de gură, dar nu sorbi din licoare. Nările îi fremătară. Ce nu-ţi mai place? Bea, ticălosule! Ai cerut sânge.

Cristina îşi drese glasul. Adam, alb la faţă, se retrase câţiva paşi, dar se opri. Ochii lui îi spuneau că tot ce-şi dorea era să fugă, dar nu îndrăznea.
– Nu mai avem nevoie de tine, spuse Cristina. Poţi pleca.
Buzele lui Volodea se strânseră, dar nu-i întoarse porunca. Aşeză paharul înapoi pe masă şi îşi încrucişă braţele pe piept. Tăcerea lui o făcea pe Cristina să se simtă tot mai inconfortabil, în vreme ce el arăta tot mai destins. Scoase din buzunarul de la piept un carneţel roşu şi începu să-l răsfoiască, apoi rupse o foaie de la jumătate şi o aşeză pe masă, cu faţa scrisă în jos. Pe mâna lui clipi, pentru o clipă, imaginea unui păianjen. O tarantulă.
– Ai sosit demult în oraş? spuse Cristina.
– Zilele trecute. Ştiu că de-abia aşteptai să mă vezi, dar am fost al dracului de ocupat!
O gheară îngheţată începu să i se plimbe Cristinei pe şira spinării. Cum îşi putea respecta Alex promisiunea, dacă fratele său dădea ordinele?
– Ai vizitat deci oraşul, zise şovăitor.
Se temea să-l tragă de limbă. Dacă ar fi aflat prea multe, ar fi trebuit să reacţioneze, şi asta se putea termina doar cu o baie de sânge. Nu mai avea voie să se gândească doar la ea şi la Alex. Îşi atinse pântecele, iar Volodea îşi fixă privirea pe mâna ei.
– Vizitat e cam mult spus, zise tărăgănat. Am fost pe ici, pe colo... Dar acum am terminat! Iau o pauză, mă relaxez... Îţi pot acorda toată atenţia mea, aşa cum meriţi.
Cristina se înfioră. Te chinuie. Nu putea decât să-şi păstreze calmul, să nu-i dea satisfacţia de a o transforma într-o victimă. Simţi un junghi ascuţit, ca un fier înroşit.
– Ai fost prin toate cartierele sau doar prin centru? se interesă.
Volodea se încruntă uşor. La asta nu se aştepta.
– În ultima vreme, toţi şi-au dorit să iasă ca păduchele-n frunte. Chiar şi Alioşa, deşi credeam că l-am învăţat mai bine...
Nu ştie de babă. Sau doar se preface? Dacă Volodea minţea, n-avea să recunoască. Dacă nu era amestecat în crimă, l-ar fi făcut doar curios. Cristina înghiţi cu noduri nişte ceai. Licoarea lui Volodea era tot neatinsă.
– Aşadar, Alioşa a făcut anunţul, zise după o pauză Volodea. O să jucăm la nuntă.
Ochii lui păreau s-o străpungă. Era foarte greu să pară calmă, încrezătoare, când tot ce-şi dorea era să nu-l mai vadă niciodată.
– Am greşit în multe privinţe, dar am să-i fiu alături lui Alex. Îl iubesc.
– Sigur că-l iubeşti, drăguţă!
Tonul lui era destul de batjocoritor cât să uite de frică.
– Te îndoieşti de sentimentele mele? N-ar trebui!
– Oh, Cristina, m-ai înţeles greşit! Departe de mine gândul să mă îndoiesc. Uite, pentru tine!
Încet, degetele lui împinseră hârtia spre ea. Cristina fu scuturată de un fior. Ce se putea ascundea atât de sinistru pe spatele unei foi? Ar fi vrut s-o refuze, dar nu putea. O atinse şovăitor, apoi retrase mâna. Hârtia parcă ardea. O întoarse şi privi semnul. Semăna cu o pereche de coarne.
– Capricorn? întrebă.
Ochii lui Volodea clipiră galben.
– Nu ţi-ai pierdut capul imediat ce l-ai văzut? continuă Volodea. Pun pariu c-a folosit vechiul truc: întâi un dans lent, apoi te-a lipit de primul perete şi ţi-a umblat pe sub rochiţă. Mă tem că frăţiorul e destul de previzibil în materie de cuceriri...
Cristina răsuflă adânc şi numără în gând până la cinci. Avea dreptate, măcar într-o privinţă.
– A fost mai mult decât un truc, spuse răspicat. Nu-i doar dorinţă între noi. Sper c-ai să vezi asta şi o s-o luăm de la capăt, ca o familie, fără să mai fie vărsat sânge nevinovat. Dar n-ai băut deloc... Licoarea nu-ţi e pe plac?
Volodea îi dărui un surâs la fel de vesel ca o poză de la autopsie.
– Mai târziu. Vine vremea pentru toate. Dacă tu crezi că desenul e despre Capricorn, aşa să fie. Alţii văd în el Diavolul, cerându-şi primul născut.
Cristina simţi gustul fierii. Nu mai putea suporta multă vreme discuţia lor. Palmele pe care le împreunase în poale o mâncau. Nici măcar nu se mai putea convinge să-i surâdă.
– Alioşa! zise Volodea. Crezi că-l înţelegi mai bine ca mine? Întotdeauna s-a temut să-şi recunoască esenţa. Eu nu sunt aşa! Am să-ţi fac un serviciu şi-am să-ţi deschid ochii. Adam, vino!
Deşi nu ridicase vocea, Cristina fu convinsă că se auzea până în cel mai îndepărtat cotlon al vilei. Adam apăru după două minute, târşâindu-şi picioarele ca un moşneag. Chipul său îşi mai recăpătase din culoare, dar ochii aveau o fixitate care o speria pe Cristina.
– Rămâi acolo! porunci Volodea când Adam ajunse în mijlocul încăperii.
Nu uşurare simţi Cristina când îi auzi ordinul, ci groază. Ceaşca începu să-i tremure între degete. O aşeză pe masă, dar descoperi că nu mai avea ce face cu mâinile. Nu îndrăznea să-şi desprindă privirea de a lui Volodea. Încet, degetul mare al lui Volodea începu să se plimbe pe marginea paharului. O tăcere bolovănoasă se înstăpâni în încăpere şi Cristina descoperi că n-o putea sparge. Vru să se mişte şi nu reuşi. Până şi gândurile îi deveneau cleioase, numele lui Alex începea să-şi piardă semnificaţia. Uşa se îndepărta de ea, se pierdea printre umbre, în vreme ce chipul lui Volodea se apropia. Simţea în pântece o căldură bizară.
Degetul lui se cufundă în licoare, ieşi şi alunecă într-o dungă umedă, de la buza paharului în jos. Volodea era în faţa ei, şi totuşi îl simţea lângă ea. Degetele lui nu lăsau paharul, dar îi treceau încet, aproape hipnotic peste gât, peste sânul drept. Ce faci? Întrebarea rămase doar în mintea ei. Palma lui Volodea mângâia sticla transparentă. Cristina se zbătu, dar nu reuşi să iasă din capcana ochilor lui. Sfârcul i se întărise, sânul tresălta în căuşul lui, care se strânse, îl eliberă pe jumătate şi apoi răsuci dureros. Termină! Din nou, niciun sunet.
Palma lui stângă atinse catifeaua fotoliului. Te rog, nu!  Îl simţi despărţindu-i picioarele şi îşi auzi respiraţia grea când şi le desfăcu larg pentru el. Vocea lui răsună şfichiuitoare în urechea ei, cuvinte rostite de buze nemişcate. Ţi se pare cunoscută atingerea asta? Crezi că ai controlul situaţiei? Eu măcar mă uit în ochii tăi când o fac. Palma lui se duse spre genunchi, tachinând-o cu o retragere înşelătoare, iar Cristina icni. Degetele lui se ridicară de pe trupul ei doar pentru o clipă, apoi îi maltratară iarăşi sfârcurile. Durerea o făcu să tremure, dar fiecare undă a ei năştea plăcere. Mişcările lui aveau o doză de perversitate care o ameţea. Volodea îi atinse pubisul cu dosul palmei şi îi rupse mătasea lenjeriei. Cristina lăsă capul pe spate, gâfâind uşor. Undeva, în fundul minţii, cineva îi spunea să se oprească, dar nu-i păsa de lamentaţiile acelea stupide, de faptul că Adam vedea totul, de posibilitatea să fie surprinşi de către Alex. Degetele lui Volodea intrară în ea.
Cristina îşi auzi geamătul reverberând în minte. Mai vrei să mă opresc? Atingerea poruncitoare a lui Volodea o făcea să se zvârcolească. Nu, nu, nu! Volodea o întoarse cu spatele şi o pătrunse brutal, iar ea se înălţă spre el, oferindu-i-se toată. Volodea zvâcnea între coapsele ei, iar Cristina îi era recunoscătoare pentru asta. Eu iau tot ce vreau, când vreau. Ieşi din ea deodată, iar Cristina scânci dezamăgită. Abia atunci putu închide ochii, undeva la graniţa între leşin şi moarte..
Când îi redeschise, Volodea muşca relaxat dintr-un pişcot. Adam era încă nemişcat, la doi paşi de ea. Nimic din atitudinea sa nu arăta că ar fi asistat la ceva ieşit din comun, însă Cristina se îmbujoră.
– Acum întinde-o, Adam! spuse Volodea. Să vedem cum vei exersa acum minciuna.
– Ticălosule! şopti tremurător Cristina când rămaseră singuri.
Propria voce o făcu să tresară. Era încă ameţită, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn foarte lung. Chiar fusese a lui Volodea sau doar delirase? Pulsaţia din adâncul ei îi sugera că se dăruise, dar ceasul de pe perete îi spunea că nu trecuseră decât trei minute. Aşezat degajat, la fel de impecabil în ţinută, Volodea îşi termina fursecul.
– Cum ai  îndrăznit?! scrâşni Cristina. Am să-i spun lui Alex…
Volodea îi rânji.
– Ai să-i zici şi cât de mult ţi-a plăcut? Sau mai bine să-l lăsăm pe Adam să-i povestească! Ar face istoria şi mai picantă. Capricorn înseamnă Torchia, scumpo. Curvăsăreală în toată regula.
Cristina tăcu. Capricorn însemna pentru ea o zodie, iar Torchia...
– Nisipul din clepsidră abia începe să curgă, şopti. Nimic nu e în van.
Volodea o fixă scurt.
– Ar trebui să te împrospătezi puţin, drăguţă! Duhneşti a plăcere vinovată.
Cristina făcu un efort ca să-şi înghită saliva. Ruşinea o potopea. Alex nu trebuie să afle despre asta. Se ridică şi trupul o trădă pentru ultima oară. Carnea atinsă de lenjerie se înfioră, iar rânjetul lui Volodea îi dovedi că ghicise şi asta.
– Dacă apare, am să-i spun că ţi s-a făcut greaţă, zise Volodea. E doar de aşteptat, la o femeie însărcinată. Dar ajunge pentru moment, nu?
Nu reuşi decât să dea din cap şi să iasă. Începu să plângă înainte să ajungă în dormitor. Îşi acoperi gura cu palma, pentru ca suspinele ei să nu răzbată până la Volodea. Prea târziu plângi! Ce-i făcut e făcut.
Închise uşa cu un pocnet asurzitor, dorindu-şi să nu mai iasă din dormitor până când Volodea nu pleca din oraş. Se dezbrăcă şi aruncă hainele cât mai departe. Nu avea să le mai poarte vreodată. Le simţea aproape la fel de murdare ca pielea ei. Nu-i da şi mai multă putere.
Se săpuni îndelung, silindu-se să se gândească la capul tăiat al babei. Avea nevoie de imaginea aceea, nu doar fiindcă oroarea făcea să se topească orice urmă de plăcere. Descoperi că nu-i era prea greu să şi-l închipuie pe Volodea decapitând-o cu un rânjet pe babă, chiar dacă nu avea nici un motiv să creadă asta.
Se schimbase când auzi paşi înceţi apropiindu-se de dormitor. Nu se poate! N-ar îndrăzni! Nu încă o dată... Dar ştia că Volodea ar face orice, că o marcase ca pe o vită, fără fier înroşit. Se ghemui lângă uşă, neîndrăznind nici măcar să respire. Ochii lui Volodea parcă o urmăreau prin lemn, spunându-i că-i doar o târfă. Cineva bătu uşor, iar Cristina îşi înghiţi lacrimile. Volodea n-ar fi ciocănit la uşă.
– Intră, şopti.
Era Adam. Îi întinse pumnalul şi Cristina îl luă smucit. Degetele ei încă tremurătoare nu reuşeau să ţină bine mânerul.
– N-a fost vina ta, murmură Adam. Volodea e... Te poţi răzbuna! Îi voi spune lui Alex c-a încercat... Că te-ai apărat... Nu trebuie să ştie totul.
Pentru o clipă, Cristina fu tentată să creadă c-o putea face. Apoi se întrebă cum s-ar mai uita în ochii lui Alex. Să nu uiţi că nu sunt păianjen. Ce a vrut să spună cu asta? Volodea e, dar sunt fraţi.
– Nu, murmură.
– Cristina, e singura ta şansă! Crede că te-a învins, nu se aşteaptă...
– Nu! Poate că sunt uşuratică, dar nu şi proastă!
Zgomotul uşii îi smulse un strigăt uşor.
– Alex, murmură Adam.
– Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva! Pregăteşte masa!
Îşi scutură părul şi îl împinse pe Adam spre scări. Auzi glasul lui Volodea întretăindu-se cu cel al lui Alex şi luptă cu nevoia tot mai puternică de a se întoarce sub duş.
– Cristina, te simţi bine? veni de la parter vocea lui Alex.
– Da, acum cobor!
Nu avea decât un minut să scape de pumnal. Cea mai bună tainiţă-i la vedere. Cu un surâs, Cristina se opri în faţa panopliei. Ultima parte a colecţiei lui Alex fusese adusă abia de câteva zile. Aşeză pumnalul în spatele unui jungher tătărăsc şi fugi pe scări.
Se opri să-şi tragă sufletul la intrarea în salon. Alex era aşezat pe canapea, lângă Volodea, iar Cristina văzu în sfârşit asemănarea acolo unde până atunci zărise doar deosebiri. Era limpede că se simţeau bine împreună. Logodnicul ei chicotea copilăreşte, iar ochii lui Volodea se mai îmblânziseră. Cristinei i se puse un nod în gât. Legătura dintre ei era prea puternică pentru a putea măcar spera să o distrugă. Îşi impuse să îngroape amintirea seducţiei cât mai adânc şi îi zâmbi lui Alex. El se ridică şi o sărută pe obraz, iar Cristina inspiră parfumul lui, simţind pentru prima oară gustul trădării.
– Cristina, mă gândeam să urc la tine! şopti Alex. Volodea spunea că ai avut un puseu de…
– Da, dar mi-am revenit. Presupun că slăbiciunea şi greţurile vor fi o obişnuinţă în lunile care vin.
– Ţi-am zis doar, frate! interveni domol Volodea. Cristina are controlul situaţiei! Iar de-l va pierde, dacă nu vei fi tu acolo, eu voi avea întotdeauna grijă de ea.
Privirea lui Alex se mută de la Cristina la Volodea, redevenind serioasă.
– Recunoaşte, ai venit special mai devreme! Nu era nevoie... N-am vorbit oare despre asta de prea multe ori?
Cristina îl prinse de braţ pe Alex, în vreme ce Volodea se uita surâzător la ea. Privirea lui era aproape ca o invitaţie să se destăinuie, iar Cristina îşi dădu seama că în clipa aceea pierdea încă o bătălie. Nu ultima, din păcate sau din nefericire.
– Am vrut să ne cunoaştem fără să văd privirea asta a ta, spuse Volodea. Te temeai că ţi-o fur, Alioşa?
Cristina se încordă. Dacă Adam vorbeşte... M-a îndemnat să-l ucid pe Volodea ca să mă salveze ori ca să se apere de pedeapsă? Dar cum mă putea, ne putea opri? Ce a fost de fapt acolo, dincolo de puterea unui vampir? Diavolul? Seniorul? Ce e Seniorul?
– Volodea, răspunse voios Alex, nu sunt un băieţaş căruia să-i furi jucăriile.
Cristina nu îndrăzni să se uite la el ori să se înfurie fiindcă o comparase cu o jucărie.
O îmbrăţişă şi o sărută tandru, dar pentru o secundă, Cristina îşi spuse că era doar un stăpân care-şi reafirma posesia. Remuşcările pentru capitularea ei în faţa lui Volodea erau însă prea puternice ca să-i îngăduie să se supere pe Alex. În fond, şi el o luase prin altcineva.
– Cred că-i gata cina, murmură. Ce-ar fi să mâncăm?
Fraţii se îndreptară, umăr lângă umăr, spre sufragerie, iar Cristina rămase cu doi paşi în urmă. Îi era frig şi o durere surdă i se cuibărise în pântece. Îşi apropie mâinile de şemineul în care focul trosnea, dar nu reuşi să se încălzească. Privi în jur, încercând să amâne momentul când se va afla din nou în faţa lui Volodea. Remarcă paharul aproape gol de pe măsuţă. Până la urmă, Volodea băuse licoarea. Sau Alex? Oricât ai vrea să-ţi spui că sunt diferiţi, greşeşti.
Când se aşeză la masă, între Volodea şi Alex, parc-ar fi păşit într-un congelator. Fu cât pe ce să dea vina pe greaţă ca să scape de corvoada de a-i asculta tachinându-se, dar Adam apăru cu o tavă de antreuri şi momentul trecu.
– L-ai pus să servească acum ca să-mi faci în ciudă? întrebă Volodea. De când a completat porcăria aia, rutele de transport cad tot mai des.
Alex îl privi scurt.
– Eşti sigur că el a fost?
Adam îşi drese glasul şi Cristina se simţi din nou pierdută în spaţiu.
– Da, eu am adăugat la Goetia. E doar o altă carte de vânătoare, un izvor de spaime în care se varsă sângele aşa-zişilor iniţiaţi.
Cristina îşi tot muta privirea de la unul la altul, întrebându-se despre ce vorbesc.
Umerii lui Alex căzură puţin şi Cristina îşi învinse greu oftatul. Nu putea să-i ceară lui Alex moartea lui Volodea. Ca să accepte un asemenea deznodământ, ar fi trebuit să devină ca el şi atunci bărbatul pe care-l iubea ar fi dispărut cu totul.
O vreme, Cristina îi lăsă pe fraţi să vorbească despre oameni şi evenimente cunoscute doar de ei. Cuvintele lor treceau pe lângă ea, dădea din cap şi zâmbea atunci când se cuvenea, mai arunca o vorbă care nu spunea nimic. O parte a creierului ei amorţise, ca şi cum n-ar fi vrut să mai afle nimic despre vieţile lor fără ea. Puhoiul de amintiri, unele de acum două sute de ani, altele de trei decenii, făcea ca legătura ei cu Alex să pară tot mai firavă.
Cristina ridică privirea de la friptura pe care o tăia abia când auzi un cuvânt ce-i iuţi pulsul.
– De ieri, centrul de transfuzii de la Bucureşti funcţionează la maxim, zise Volodea. Simplu, curat, fără să încalce legea. În prima zi, au fost zeci de amatori. Plătim bine. Avem şi o unitate de cercetări medicale. Am auzit că ai avut şi o micuţă viziune, Cristina.
Îi citise asta în minte, când o poseda? Nu mai putea să pretindă că nu-i acolo. Alex o privea întrebător. Încercă să-şi facă vocea să sune cât mai normal.
– Am văzut mormane de morţi şi... o cale ferată. Toţi călătorim spre o nouă lume.
Volodea aprobă din cap, cu un surâs caustic.
– Sigur că da! Fericirea cu Alex îţi dezvoltă clarviziunea. Am să te consult mai des...
Vorbea cu ea de parcă i-ar fi fost soră, dar Cristina îi putea simţi din nou degetele atingând cu neruşinare clitorisul. Se foi pe scaun şi senzaţia se amplifică. Evită să-l privească pe Alex.
– Rămâi la Iaşi sau la Bucureşti?
Adam, care aduna farfuriile, se răsuci abrupt. Cristina îşi opri privirea pe faţa de masă. Spera că pusese întrebarea la momentul potrivit. Ca Volodea să-i refuze un răspuns ar fi însemnat să-şi dovedească neîncrederea de faţă cu Alex. Volodea bătu cu palma în masă.
– Draga de ea, se gândeşte la toate! Eu am făcut destule aici. Nu, de restul se va ocupa cineva pe care nici Alioşa nu-l cunoaşte. Un băiat foarte eficient. Locul lui nu era însă la o cină de familie atât de agreabilă, nu-i aşa? E şi mâine o zi…
 Ar trebui să mă simt uşurată? Oricine ar fi fost, noul acolit primise desigur porunci amănunţite în privinţa ei.
– Dar am vorbit destul despre planurile mele, Cristina, tărăgănă vorbele Volodea. Trebuie să ne gândim la tine acum! Şi nu vorbesc despre rochia de nuntă. Ai nevoie de un doctor care să ştie totul despre noi.
Cristina simţi cum se învârte încăperea cu ea. Nu se putea lăsa pe mâna lui Volodea, nu-i putea încredinţa soarta copilului ei. Se uită însă nu la el, ci în ochii lui Alex. Nu văzu nici măcar o urmă de refuz. Ce mă fac? Dacă i-aş spune despre ce s-a întâmplat mai devreme… Dacă i-ai spune, nu ştii cine dintre voi trei ar mai fi în viaţă mâine.
– Nu vreau să plec la Bucureşti, murmură. Am nevoie de Alex, şi el de mine.
Surâsul lui Volodea se subţie, ochii îi sclipiră triumfător. Ridică mâinile, într-un ironic gest de predare.
– O, nici nu ziceam asta! Doar c-am găsit cel mai bun doctor pentru tine. M-a îngrijit şi pe mine în ultimii douăzeci de ani. A sosit la Iaşi, cu echipamentul necesar. Nu-i doar foarte priceput, va păstra secretul nostru fără să fie nevoie de… măsuri speciale.
– Dar n-aş vrea să te las fără…
– Volodea are dreptate, draga mea, o întrerupse Alex. Vei avea cea mai bună îngrijire posibilă. Îl ştiu şi eu pe doctorul Li. Crede-mă, ai să fii mulţumită!
Învinsă, Cristina mimă un surâs recunoscător.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, draga mea, răspunse Volodea. Voi fi mereu lângă femeia care l-a făcut fericit pe fratele meu. Dar cred c-ai înţeles deja cât de hotărât sunt în privinţa asta.
Da, şi mă îngrozeşte gândul ăsta. Prăjitura cu portocale glasate căpătă deodată un gust amar. Îl urmări pe Alex umplând paharele cu şampanie şi ciocnind cu Volodea. Cum de nu simţea că fratele său o dispreţuia? Nici măcar n-o ura, o considera o cantitate neglijabilă, un recipient care, în fond, aproape nu-i rezistase.
– Ce ziceţi, ne uităm la ştiri? propuse Alex. Logodna noastră ar trebui să deschidă jurnalul.
– Distraţi-vă fără mine, zise Volodea. Vă las, porumbeilor… Am multe de făcut mâine.
Cristina nu-şi putu opri un mic oftat de uşurare când îl văzu ridicându-se. Nu mai avea putere nici măcar să se întrebe ce treburi aveau să-l ţină aşa de ocupat pe Volodea şi dacă o priveau şi pe ea.
– A fost o seară memorabilă, spuse Volodea, aplecându-se ca să-i sărute mâna de despărţire. Nu crezi, Cristina?
Îşi controlă glasul. Politeţea uşor afectuoasă era tot mai greu de jucat.
– Ba da. Mi-a părut bine să te cunosc în sfârşit, Volodea.
– Ei bine, plăcerea a fost a mea! Şi cred că vom avea parte de multe alte întâlniri ca aceasta. Toţi trei.
Cu o strâmbătură în loc de surâs, Cristina se dădu la o parte, lăsându-l să-l îmbrăţişeze pe Alex.
– Mai vorbim, frăţioare ! Ştii că te poţi baza oricând pe mine.
Alex se întoarse spre Cristina la ceva timp după ce uşa se închise. O prinse după umeri, trăgând-o spre el.
– Te temeai de întâlnirea asta. N-a fost chiar aşa de rău, nu?
Cristina nu mai găsi resurse pentru încă o minciună elaborată.
– Se putea mult mai rău, mormăi.
– Bine că s-a terminat! Volodea a fost dintotdeauna reazemul meu. M-a iubit necondiţionat, m-a apărat de duşmani, m-a învăţat tot ce ştiu. Sute de ani, am fost ca două jumătăţi ale aceleiaşi monede. Lumea s-a schimbat în jurul nostru, dar noi am rămas neclintiţi. Poate ţi s-a părut mai aspru, dar nu se dezvăluie uşor. Îl vei cunoaşte în curând ca pe mine. Nimic nu mă face să mă simt mai bine decât gândul că voi doi vă înţelegeţi.
– Îmi pare bine. Ies puţin la aer, dragă.
– Vrei să vin cu tine?
– Nu! Am să fac doar câţiva paşi... A fost o zi obositoare.
Alex o sărută pe frunte şi se aşeză fluierând pe canapea. Cristina auzi declicul televizorului care se deschidea şi se grăbi să tragă uşa după ea. Pur şi simplu, n-ar fi îndurat să se vadă surâzând, alături de Alex. Deşi imaginile erau filmate doar cu ore în urmă, parcă trecuseră ani de atunci.
Se împletici pe alee, nelăsând amintirile s-o mai potopească. Demult, foarte demult, Adam o adusese cu maşina pentru o cină cu preşedintele. Emoţia dinainte de întâlnirea lor, abandonul în braţele lui Alex fuseseră însă într-o altă viaţă. Femeia care călca pe aleea atent curăţată avea multe secrete şi griji îngrozitoare. Nu ştia câte poliţie se pregătea să plătească Volodea. Oare era cineva cu adevărat în siguranţă? Un gând o îndoi aproape. Dacă Alex ştia? Dacă o încercase, împreună cu Volodea şi Adam? Dacă avea să fie părăsită la altar?
Ceva foşni în tufişurile de pe partea stângă a aleii. Cristina se opri, oscilând între râs şi plâns. Era greu să vadă dincolo de cercurile de lumină ale felinarelor. Aşteptă, îşi miji ochii şi rememoră alte seri în care se simţise pândită. Istoria se repeta prea repede! O creangă trosni, şi mai aproape. Ceva se mişca spre ea. Închise ochii, adunându-şi toată furia. Aşteptă să-i fie cotropită conştiinţa, se pregăti să lupte cu duşmanul, oricine ar fi fost. Nu se întâmplă însă nimic şi Cristina clipi, convinsă deodată că Volodea se juca iarăşi cu mintea ei, ca s-o ţină închisă între patru pereţi, supravegheată de medicul lui.
– Du-te dracului! mormăi.
Un mârâit jos răzbătu dinspre tufişuri. Cristina se înţepeni în mijlocul aleii, iar mânia ei îşi căută altă ţintă. O umbră ţâşni dintre boscheţi şi i se încurcă între picioare. Cristina duse palma la gură pentru a-şi opri strigătul. Pisica vărgată se freca de pantalonii ei, caldă şi inofensivă. Râzând, Cristina se lăsă pe vine şi o mângâie pe creştet.
– De unde-ai apărut şi tu?
Animalul îi răspunse cu un mieunat prelung, oarecum ultragiat, iar Cristina îl luă în braţe. Îl ridică şi-l privi câteva secunde, căutând o zgardă. N-o găsi, dar mângâierile ei  făcură destul repede felina să toarcă. O examină şi mai atent.
– A, eşti băiat! Te-ai furişat aici ca un pui de drac. Te-ai pierdut? Sau, poate, eşti o haimana?
Motanul se uita fix la ea, de parcă i-ar fi înţeles întrebările, iar Cristina se trezi ascultându-i cu atenţie torsul.
– Ce prostie! Doar n-ai cum să răspunzi, băiete!
Motanul mieună şi o atinse cu nasul pe obrazul drept. Părea flămând şi obosit, dar Cristina oftă.
– Ia stai...
În ultimele luni, văzuse un motan care-i semăna leit. Cel al vrăjitoarei. Ar fi fost însă o nerozie să creadă că tocmai cotoiul acela o găsise. Totuşi, Cristina îi pipăi atentă blana. Nu avea urme de sânge, însă când îl atinse la lăbuţele din faţă, animalul tresări.
– De ce-ai venit la mine? Ce vrei?  
Pufni şi privi cu fereală în jur. Dacă era într-adevăr animalul răposatei, nu era o idee prea bună să fie văzută cu el. Ţi-ai mai găsit o grijă? Câţi motani ca el or fi în Iaşi? În ritmul ăsta, până la sfârşitul lunii ai să ajungi în cămaşă de forţă. Cotoiul o linse uşor, de parcă voia să-i atragă atenţia că se pierde în gânduri. Părea mulţumit în braţele ei, dar Cristina simţi prima muşcătură a frigului. N-avea rost să stea afară până începea să dârdâie, pierzându-şi timpul cu dileme ce nu puteau fi rezolvate.
– Bine, bine! Nu-ţi lua nasul la purtare!
Motanul slobozi un mieunat încărcat de reproş. Cristina ridică din umeri şi se întoarse spre vilă.
– Uite ce-i, poţi rămâne numai dacă vrea şi logodnicul meu. În fond, şi eu sunt oaspete aici. Deocamdată, nu-ţi promit mai mult de un castron cu lapte, un culcuş peste noapte şi, mâine dimineaţă, o vizită la veterinar.
Motanul se scutură şi scuipă, iar ghearele lui ascuţite se înfipseră în palma Cristinei.
– Ei! exclamă Cristina. Chiar că-l ai pe dracu în tine. Uite ce-ai făcut!
Cotoiul ţâşni din braţele ei şi ateriză în zăpadă. Deşi şchiopăta, o zbughi printre tufişuri înainte ca ea să se dezmeticească. Cristina pescui din buzunar un şerveţel şi-şi şterse mâna zgâriată.
– Ce te-a apucat, nebunule? Întoarce-te!
Motanul însă se topise printre umbre. Doar vântul subţire îi răspunse cu o şoaptă batjocoritoare. Întorcând spatele tufişurilor, Cristina decise să nu-şi mai bată capul cu un vagabond. Ferestrele vilei clipiră ademenitor spre ea şi Cristina văzu perdeaua de la dormitor mişcându-se. Alex o privea, iar Cristina îi făcu semn din mână. Gândul veni cu întârziere. Asta l-a alungat. Alex. Alex l-a alungat pe Famine.

AL CINCILEA VĂL - Viziunea

Aşezată strategic de-a dreapta lui Alex, Cristina îi zâmbi complice lui Val Basarab. Fostul ei coleg primise un loc în primul rând, cum i se cuvenea unui angajat al oficiosului guvernamental, iar Cristina îl fixase deseori în timpul discursului lui Alex. Nu avea însă nevoie de prea multe indicii ca să-şi dea seama că şarmul preşedintelui funcţiona încă la perfecţie. Veştile se dovedeau oricum foarte bune – investiţii străine de proporţii, programe de susţinere a fermierilor şi a micilor afacerişti, negocieri pentru redeschiderea graniţelor europene faţă de români, după vremurile Ciumei. Efectele nu aveau cum să fie imediate, dar se vor vedea pe termen lung. Cristina îşi privi discret ceasul, întrebându-se brusc de ce îşi amintea aşa puţine despre ciumă şi aşa de multe despre atrocităţile care o precedaseră. Oftă doar în minte. Timpul alocat conferinţei era pe sfârşite şi abia aştepta să se întoarcă în liniştea relativă a biroului ei. Uitase cât de obositori puteau să fie gazetarii, mai răi decât câinii când prindeau un os zemos. Alex îi citi privirea şi dădu din cap aprobator.
– Ultima întrebare, vă rog! zise Cristina.
Din rândul din spate se ridică un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu favoriţi stufoşi şi unghii murdare. Cristina îşi notă în minte să dezinfecteze microfonul pe care-l folosise şi se încordă. Rânjetul anunţa o întrebare incomodă.
– Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, zise bărbatul. Domnule preşedinte, am primit o informaţie potrivit căreia relaţiile dintre dumneavoastră şi şeful Departamentului media sunt... foarte apropiate. De asemenea, surse de încredere confirmă că domnişoara Man a stat la vila dumneavoastră în ultimele săptămâni, apărată de efectele sociale ale Ciumei. Cum comentaţi?
Cristina îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Duhul ieşise din lampă mai devreme decât sperase. Ar fi fost însă nepermis de naivă să creadă că nu se va întâmpla până la urmă. Îşi controlă respiraţia şi-şi impuse să nu ocolească obiectivele camerelor. Dacă afişa o mină vinovată, înrăutăţea lucrurile. Alex îi surâse degajat şi o prinse de mână. În încăpere se lăsă o linişte mormântală.
– Este adevărat, am petrecut vacanţa de iarnă împreună. De altfel, cred că-i momentul potrivit să fac un anunţ. Domnişoara Man şi cu mine ne-am logodit de Crăciun. Era firesc să am grijă de ea.
Alex făcu o pauză scurtă, iar Cristina îşi dădu seama că-şi înfipsese unghiile în palma lui. Încercă să-şi relaxeze degetele, dar nu reuşi. Strânsoarea lui Alex deveni aproape o pereche de cătuşe şi un vag sentiment de pierdere o însoţi..
 – Unii vor considera gestul pripit, generat de convulsiile sociale pentru care nimeni nu era pregătit, continuă Alex. Faptul că nu ne ştim de foarte multă vreme nu înseamnă însă că sentimentele noastre nu sunt autentice. Relaţia noastră nu are nici o legătură cu evoluţia profesională a domnişoarei Man. A fost numită în acest post de preşedintele Corbu, ca un ziarist experimentat şi un bun comunicator. L-a cucerit pe bărbatul Corbu fiindcă a ştiut să ignore vicisitudinile şi să se concentreze asupra vieţii de familie.
Din primul rând, Val îi privea siderat. Cristina rezistă cu greu cacofoniei întrebărilor rostite de toţi gazetarii în acelaşi timp. Pixurile şi carneţelele fluturau prin aer ca o armie de lăcuste flămânde. Dar Alex ridică palma dreaptă şi agitaţia încetă imediat.
– Atât voi spune pe acest subiect. Cred că oricine ştie că dragostea nu poate fi explicată. Vă mulţumesc!
Alex se retrase de la pupitru, ignorând graţios zumzetul gazetarilor. Cristina însă nu-şi putea permite asta, deşi camera semăna tot mai mult cu un salon din spitalul de nebuni, după ce s-au terminat toate medicamentele. Vacarmul creştea, iar odată cu el tentaţia Cristinei de a-şi astupa pur şi simplu urechile. După doar o clipă de şovăială, îl urmă pe Alex. Ştia însă că trebuia să se întoarcă. Era convinsă că nimeni nu avea să se mişte din sală până n-o interoga. Făcu vreo doi paşi împiedicaţi pe hol, iar Alex se întoarse spre ea.
– Nu te simţi uşurată, acum că a ieşit totul la iveală?  
Cristina zâmbi strâmb. Nici pe departe.
– Ştii că eu n-am scăpat de întrebări, nu-i aşa? Doar cu poliţia să scoţi acum hienele de aici! Vor vrea să ştie cum ne-am cunoscut, cum m-ai cucerit, amănunte intime despre tine... În locul lor, şi eu aş avea o mie de întrebări. Iar orice răspuns va stârni alte o mie.
Alex o trase spre el, fără să-i pese că pe lângă ei trecea o funcţionară cu un braţ de hârtii. Bucuria lui era molipsitoare, alungând spaimele nopţii, iar Cristina se lăsă în voia ei.
– Tu ai vrut să te întorci la treabă, murmură Alex. Spune-le cât de fermecător sunt. Ai să te descurci de minune! Ai asta în sânge.
O sărută întâi pe obrazul drept, apoi buzele lui alunecară spre gura ei. Trupul Cristinei se trezi din amorţeala surprizei şi-i răspunse pătimaş. O vreme, se pierdură în gustul şi în fierbinţeala celuilalt. Palmele lui trecură peste spatele ei şi Cristina îşi reţinu cu greu un geamăt. Se desprinse, aproape ameţită de dorinţă. Nu puteau continua, nu acolo. Dacă l-ar mai fi lăsat să-şi împletească limba cu a ei, ar fi început să-l dezbrace. Orice ziar ar da milioane pentru o asemenea poză. Din capătul holului, funcţionara se holba la ei, dar o zbughi în birou când Alex o privi fix. Cristina îi şterse o urmă de ruj de pe buze.
– Premierul mă aşteaptă, zise Alex. Batem în cuie primele iniţiative legislative. Ne vedem diseară.
–  Poate-ar trebui să mă întorc în apartament până ne căsătorim. Acum că s-a aflat...
– Prostii! Va părea că ne ruşinăm de relaţia noastră. Iar mie nu mi-e ruşine! E prima oară când mă căsătoresc în cinci sute de ani, Cristina. Asta ar trebui să-ţi spună totul.
Cristina îşi aranjă maşinal părul.
– Uneori, mă întreb de ce eu, şopti. În atâta timp, trebuie să fi întâlnit sute de femei mai frumoase ca mine, mai pricepute în aşternut. Eu sunt doar...
Alex  îi puse un deget pe buze.
– Te iubesc!
Suna ca o poruncă. Se trezi la picioarele lui, în genunchi. O voce ciudată, guturală, răsună în mintea Cristinei. Am cheile Morţii şi ale Iadului. Tresări, dar nu reuşi să-şi mute privirea de la ochii lui, incapabilă de orice răspuns. Alex surâse uşor.
– Ţi-am mai spus asta, nu?
– Poate, şopti. Poate te-am şi crezut.
Inima îi bubuia şi un junghi scurt o trecu. Se clătină uşor şi Alex o prinse de cot, ridicând-o.
– Eşti bine? zâmbi el.
– Da, murmură, deşi se simţea ca după un infarct.
În minte i se derula o altă scenă, în care rămânea îngenuncheată şi el se descheia la pantaloni, erect. Ea îl cuprindea cu gura, gemând, şi el îşi dădea drumul aproape imediat.
– Du-te! spuse Alex. Înainte să-şi roadă pixurile şi degetele de nerăbdare. Şi ţine minte că nu sunt sunt un păianjen.
Se întâmplase sau nu? Fusese umilitor sau nu? Pedeapsă sau iertare? Nu ştia. Când intră în sală, ziariştii se buluciră în jurul microfoanelor. Cristina se uită la cei din primul rând. Pe unii îi cunoştea, se întâlnise cu ei des. Alţii, ca Ghiţă Hâncu, erau veniţi din vechea capitală, Bucureşti. Multora nici măcar nu le reţinuse încă numele. Toţi însă aveau aerul cuiva care, după ce a mâncat o lună doar pâine uscată, e invitat să savureze un festin regal. Pregătindu-şi un surâs neutru, Cristina se întrebă cui aveau să-i cadă greu bucatele, ei sau gazetarilor. Apoi trase adânc aer în piept şi aşteptă salva de întrebări. Glasurile condeierilor se împletiră într-un cor nerăbdător.
– Cum v-aţi cunoscut?
– A fost dragoste la prima vedere?
– Când v-aţi sărutat prima oară?
– Ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă?
– Ce inel ţi-a dăruit?
– Cum e să fii iubita preşedintelui?
– Ce planuri v-aţi făcut pentru nuntă?
– Ce spune familia ta despre asta?
– Unde veţi petrece luna de miere?
– Pe când un copil?
Cristina desfăcu palmele. Iarăşi uita ceva, iar altceva se ascundea într-o cutiuţă.
– Lăsaţi-mă să respir! ceru.
Nimeni nu părea însă dispus să facă asta, iar Cristina simţi apropierea parşivă a unei migrene. Alex are încredere în tine. Surâse cât mai larg şi-şi fixă privirea pe Ghiţă Hâncu. Deşi era convinsă că doar grăbise inevitabila dezvăluire, tot îi venea să-i tragă un pumn în nas. Îşi mai turnă o lingură vârfuită de zahăr în zâmbetul fals.
– Vă rog să ţineţi minte că relaţia noastră rămâne în sfera vieţii private. Nu are legătură cu reformele preconizate de preşedinte.
Era ca şi cum ar fi vorbit cu o grămadă de surzi. Blitzurile se declanşau unul după altul, întrebările continuau. Cristina îşi puse două degete în gură şi fluieră, făcându-i să se oprească.
– Eu şi Alex am făcut cunoştinţă la un banchet, pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Ţineţi minte că la Iaşi a fost un miting al PNP? Am schimbat câteva vorbe, am dansat împreună... Cred că pot spune că pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. N-am vorbit însă despre sentimentele noastre decât în ziua alegerilor. Cu alte cuvinte, triumful domnului Corbu a fost complet.
Vedea pixurile alergând pe foi şi încerca să nu-şi imagineze ce articole vor meşteri foştii ei colegi. Ce-ar zice dacă ar şti cum te-a pipăit Alex în baie? Cum l-ai lăsat să o facă... Ar fi deliciul oricărui ziar de scandal! Îşi compuse o mină sobră şi minţi cu neruşinare.
– Alex mi-a făcut curte ca un gentleman desăvârşit, fireşte! Nu mai avea însă nevoie de acele superbe buchete de trandafiri ca să mă cucerească. În rest... Nu vrea să aştepte, nici eu nu cred că-i nevoie. Alex e tot ceea ce şi-ar dori orice femeie, un bărbat tandru, puternic, inteligent, cu simţul umorului, incredibil de sexy...
Hohote răzleţe punctară ultima ei replică.
– Planurile pentru nuntă sunt încă vagi. Pentru Alex, pe primul loc rămâne bunăstarea ţării, acum când molima ne-a rărit populaţia în doar două săptămâni. Am ieşit din criză prin eforturi uriaşe, dar viitorul e încă în construcţie. Armata ne-a ajutat şi va continua să o facă, însă civilii sunt cheia.
– Ce părere aveaţi despre Alex când era doar candidat la preşedinţie? Înainte să vă întâlniţi... Iar el? Auzise de gazetarul Cristina Man?
Tonul lui Hâncu sugera destul de clar că o credea o oportunistă, dar şi că se întreba ce găsise Alex la ea. Ochii care o măsurau de sus până jos spuneau că, probabil, era foarte bună la pat, dar nu i se părea de ajuns. Cristina îşi permise o clipire şăgalnică şi un chicotit scurt.
– Cred că-l priveam la fel ca majoritatea femeilor din România. Nu trebuie să uităm cu ce procentaj a câştigat alegerile.
Îi răspunse un cor de râsete şi Cristina vorbi înainte ca trimisul „Deşteptării” să insiste.
– Asta a fost tot, mulţumesc! CV-ul meu detaliat l-aţi primit odată cu numirea în funcţie. Pentru amănunte suplimentare, aştept cereri pe mail ori pe fax.
Ieşi, convinsă că asistase doar la începutul furtunii. Nu-i plăcea Hâncu, deşi nu-l cunoştea. Iar dacă avea surse bune, putea afla şi alte lucruri, menite să rămâne ascunse. Despre copil, de exemplu. Însă ar fi fost o greşeală să încerce să-l sperie, n-ar fi făcut decât să-l îndârjească. Trebuia totuşi să afle urgent cine era şi ce-i putea pielea. Probabil, încă se socotea cu un cap deasupra plevuştii din provincie. El şi restul mă vor hăitui măcar câteva zile. Trebuie să fiu atentă la orice mişcare.
Puse mapa pe birou şi-şi văzu degetele tremurând. Nu mai era loc de întoarcere după anunţul lui Alex. Doar îl iubeşti, ce-i cu tine? Mai ţii minte ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă? Dar atunci nu ştiai ce e. Cristina mângâie mapa, cu gândul aiurea. Trăia, poate, ultimul ei ceas de libertate, înainte să se transforme într-o ţintă pentru orice paparazzi. Ridică receptorul şi formă interiorul lui Adam.
– Poţi veni la mine?
– Sigur. Am urmărit conferinţa prin circuitul închis. Te-ai descurcat minunat!
– Mda, până la proba contrarie...
Într-un minut, Adam bătea la uşa ei, iar Cristina căută pe chipul său urmele crizei de dimineaţă. Nu zări decât aşteptare calmă.
– Crezi că ne putem furişa de aici? Nu vreau ca vulturii să ne ia urma. De fapt, n-aş vrea nici ca Alex să afle...
Adam se încruntă.
– Ce vrei să faci?
– Păi vii cu mine, nu? Nimic periculos. Vreau să vorbesc cu cineva.
Adam îşi miji ochii şi nu se clinti din prag. Parcă încerca să desluşească o imagine îndepărtată, prevestitoare de necazuri.
– Cred că da. Însă nu-s deloc sigur că-i o idee bună.
– Totul va fi în regulă!
Ieşiră pe uşa din spate, într-o stradă tăcută şi surprinzător de curată. Cineva se gândise să trimită acolo utilajele de deszăpezire chiar în acea dimineaţă.
– Nu maşina oficială, murmură Cristina.
Adam îi arătă un Volkswagen gri, care părea să fi depăşit toate recordurile la kilometraj, iar Cristina îşi zise că n-avea nevoie de sisteme de alarmă. Nimeni nu s-ar fi obosit să-l fure. Părea o întreprindere la fel de inutilă ca a descoase o măicuţă despre plăcerile sexului.
– Nu te lua după aparenţe, şopti Adam, ci după ce-i sub capotă. E a dracului de puternică şi nimeni nu s-ar gândi s-o urmărească.
Cristina ridică din umeri şi îl aşteptă să-i deschidă portiera. De data asta, se aşeză pe locul din dreapta şoferului. Nu mai erau şef şi subordonat, ci complici.
– Unde mergem?
– La Trei Boieri, la ghicitoare.
Degetele lui Adam zăboviră câteva clipe înainte de a învârti cheia în contact. Cristina se aştepta să-l audă protestând, dar Adam dădu resemnat din umeri. Maşina începu să toarcă şi se înscrise ascultătoare pe direcţia potrivită. Tocmai tăcerea lui Adam o făcu pe Cristina să-şi dorească să se justifice.
– N-avem de ce să ne facem griji, spuse mai tare decât trebuia. Ce se poate întâmpla? Am să schimb doar câteva vorbe cu o bătrână inofensivă.
Un oftat scăpă de pe buzele lui Adam.
– O bătrână inofensivă care ţi-a oferit singura armă ce-l poate ucide pe Alex.
Cristina se posomorî, însă nu-l putu contrazice. Degetele i se strânseră în jurul unui mâner invizibil şi îşi simţi pielea încleiată de sânge. A fost doar un vis. Trebuia să-şi repete de cât mai multe ori asta.
– Ştii şi alte amănunte despre ea?
–  N-nu, murmură Adam, cu ochii fixaţi pe oglinda retrovizoare.
Minte. Cât m-am săturat să disec fiecare vorbă auzită, chiar şi de la oamenii în care am încredere! Dar tocmai lecţiile aspre pe care le primise o făcură să nu dea de înţeles că a ghicit minciuna. Auzi încet în minte vocea lui Alex. Adam te va lua pentru mine. Ruşinea o împunse ca un ac otrăvit. Pentru asta plătise cu o îngenunchere?
– Atunci dă-i bătaie! spuse puţin tremurat.
Se lăsă pe spate şi închise ochii. Volkswagenul zbura pe şosea, măcar în privinţa asta Adam avusese dreptate.
Baba o să mă ajute.
Baba ţi-a dat cuţitul ca să-l ucizi pe Alex. Ştii măcar că te va primi?
Mă va primi şi totul o să fie bine. Am nevoie de asta. Am nevoie de puţină fericire. A fost doar un coşmar. Iar asta...
Întrerupse gândul definitiv, ca şi cum ar fi tăiat un cordon ombilical, dar nu-şi putu opri palmele să se adune pe pântece. Strânse din dinţi şi-şi privi unghiile, aproape aşteptându-se să le vadă săpând, căutând, smulgând. Însă degetele îi rămâneau cuminţi, nemişcate, sângele năboia doar în amintirea ei. Îşi încrucişă braţele pe piept şi ignoră privirea întrebătoare a lui Adam. Nu se simţea în stare să discute cu el despre coşmaruri. Şi ce rost ar fi avut? El trebuia să-i slujească lui Alex, dar nu era psihoterapeut. Şi nici ea o desfrânată, deşi aşa părea
– Sunt curioasă ce spun acum cei de la ziar, aruncă o replică doar pentru a sparge tăcerea. Alissa cred că-i în pragul infarctului. Era topită după Alex! În toamnă, a adus un poster cu el. Când l-am văzut, mi-am zis că-şi putea folosi energia pentru o cauză mai bună.
Sprâncenele lui Adam se arcuiră, dar nu-i răspunse. Maşina coti la stânga şi Cristina zări în sfârşit capătul mahalalei, îngropat fără speranţă în zăpadă, ca un schior prins de-o avalanşă. Pe aici nu trecuse niciun utilaj. Cristina tuşi şi îşi dori să fi luat o sticlă de apă minerală. Ar fi ajutat-o să scape de nodul din gât.
– În fine, continuă febril, cred c-ar trebui s-o invit la nuntă. Măcar ca să-i văd expresia! M-a tachinat atâta vreme...
Îi făcea bine să se gândească la viaţa dinainte de Alex, viaţa de care, la sfârşitul lui noiembrie, ar fi dat orice ca să scape. Câte se întâmplaseră în aproape două luni? Prea multe. O imagine ciudată îi răsări în minte.
Morţii erau adunaţi în movile cu design avangardist, de-a lungul căii ferate şi pe peroanele ciobite, despuiaţi până la schingiuita lor esenţă. Undeva, departe, şuiera o locomotivă nevăzută şi totul se învârtejea, ca într-o tornadă. Un corb a croncănit batjocoritor, de pe creştetul celei mai înalte movile. Atunci le-a văzut coborând, negre şi înaripate, în armurile lor strălucitoare. La gât îi strălucea, aurie, cheia. Şi atunci lumea s-a spart şi a văzut o mână. Degete lungi, cu unghii ascuţite. Inel cu agat şi un chip ascuns de umbre. O invitaţie la dans, şi vocea lui Alex şoptind seducător şi sinistru. Rolul tău a fost scris. Şi sângele curgea, curgea, curgea, într-un botez sinistru.

– Şi veţi avea necaz zece zile, şopti Cristina.
Adam frână şi îi aruncă o privire rece, aproape crudă, în oglinda retrovizoare, apoi studie dezgustat troienele.
–  Mai departe nu intrăm cu maşina, zise Adam. Eşti sigură că vrei să faci asta?
–  Nu-i nimic, e aproape! Pot merge pe jos.
–  Vin cu tine.
–  Nu! Vreau să fiu singură cu ea. Ce am să-i spun...
Nu decisese încă dacă avea să-i mărturisească totul babei. Nici nu mai ştia ce e totul.
–  Uite ce-i, nu se lăsă Adam, azi dimineaţă nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu se va repeta! Nu voi permite...
Mă convinge pe mine sau pe sine?
–  Adam, nu-ţi poruncesc, fiindcă te consider un prieten, ci te rog. Pentru prima şi ultima dată. E important pentru mine.
– Te conduc măcar până la poartă.
– Bine.
Merseră în tăcere, cu zăpada hârşcâind sub încălţări ca un strat de oase de uriaş măcinate. Din hornurile câtorva case, fumul ieşea sfios să-şi deseneze spiralele pe cerul de-un albastru perfect. Câinii rămâneau tăcuţi, iar pădurea îşi întindea spre ei braţele strălucitoare, parcă mai aproape după ultima ninsoare. Niciun pericol nu părea să pândească din spatele gardurilor ale căror contururi ascuţite fusese îndulcite de cuşmele de omăt. Încrâncenarea de pe chipul lui Adam se topi încet, chiar şi Cristina respiră mai uşor. Poate mă va ajuta. Am nevoie doar de un cuvânt bun.
De la casa babei nu se ridica niciun fuior gri, dar Cristina încercă să-şi păstreze optimismul. Absenţa focului putea însemna multe. Nimic bun. Adam o prinse de cot şi arătă spre horn.
– Nu cred că-i acasă.
– Am să încerc totuşi! N-am bătut atâta drum degeaba.
Încet, degetele lui Adam se desprinseră de mâneca ei. Cristina îşi scoase mănuşile, suflă în palme şi privi în jur. Nimic nu se mişca până la poala pădurii.
– Un sfert de oră! zise Adam. Apoi vin după tine.
Cristina bătu în poartă. Zdrăngănitul metalului ar fi putut trezi şi un mort, dar din casă nu răzbătu vreun sunet. După aproape jumătate de minut, Cristina apăsă clanţa şi poarta se deschise, fără să scârţâie. Adam se încruntă, dar Cristina păşi înainte.
– Va fi totul bine, murmură.
Intră pe alee. Casa rămânea tăcută, ferestrele erau acoperite de perdele groase, pe care nu şi le amintea. Degetele Cristinei se chirciră în mănuşile groase. Se întâmplase ceva rău. Foarte rău. Primul impuls fu să fugă, să-l cheme pe Adam în ajutor. Picioarele i se mişcară însă înainte pe poteca şerpuită. Te-ai chinuit atât să-l convingi şi eşti sperioasă ca un iepure... Paşi spre casă, nedându-şi timp să se răzgândească. Uşa se apropia de ea cu încetinitorul, ca într-un film oribil pe care nu-l poţi uita nici la luni întregi după ce-ai plecat de la cinema.
– E cineva acasă? întrebă.
Avusese de gând să strige, dar îi ieşi doar un murmur. Uşa era întredeschisă. Tăcerea se lăsa pe umerii Cristinei tot mai grea, silind-o să se aplece. Încă o dată, îşi învinse dorinţa să-l cheme pe Adam şi împinse uşor uşa.  
– Asta e...
Încă putea da înapoi. N-o făcu. Trecu pragul, scuturată de frisoane. Casa era întunecată şi rece, iar ei îi era tot mai greu să se convingă că nu se afla în primejdie, să înţeleagă de ce trebuia să continue. Intră în bucătăria cufundată în umbră. Focul nu ardea, geamul era acoperit, nu se auzea nici miorlăit de motan, nici pas de om. Cristina simţi deodată un miros cunoscut, uşor dulceag şi se clătină. Trase cu fereală aer în piept, dorindu-şi să i se năzare. Dar izul persista.
– Nu, gemu Cristina. Nu din nou!
Aproape fără să ştie c-o face, se îndreptă spre fereastră. Ocoli mai mult instinctiv plita şi masa, prinse pe pipăite şnurul perdelei şi trase, cu ochii pe jumătate închişi. Voia să vadă şi voia să fugă. Deşi descoperise geamul doar pe jumătate, lumina o lovi neîndurătoare. Preţ de alte câteva secunde, Cristina rămase în faţa ferestrei.
– Haide! Vremea trece.
Se întoarse în doi timpi. Credea că e gata pentru orice, dar când privi înspre masă, îşi dădu seama că nu era. Nu pentru asta. Scena fusese pregătită de un regizor sadic pentru spectatori nebuni. Capul babei era aşezat în centrul mesei, pe o farfurie, încadrată de cuţit şi furculiţă, cu o ceaşcă în faţă. Trupul rămăsese pe scaun, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Vârfurile degetelor erau acoperite de o crustă purpurie. Chiar şi ţipătul i se ascunse Cristinei în străfundurile minţii, ca să se apere de oroarea priveliştii.
Cu buzele pecetluite, Cristina se dădu înapoi. Era gata să leşine, de spaimă şi de scârbă. Gemu şi alte trupuri trecură rapid prin faţa ochilor ei, într-o sarabandă a măcelului. Imaginile de mai devreme fuseseră o amintire din timpul molimei, o amintire străină. Adam? Alex? Lucruri care i se ascunseseră, ca să nu-i tulbure liniştea. Răsplata pentru că nu-şi ucisese logodnicul. Dar procesiunea de monştri şi fantome continua, şi să o ignore era doar o piatră pe drumul deja început spre nebunie. Se apropie de masă şi privi capul. Cozile lungi erau aranjate de o parte şi de alta a obrajilor însângeraţi. Fruntea fusese împodobită cu o salbă de galbeni din care lipsea unul. Ochii căprui încă se holbau sub sprâncene groase, buzele încremeniseră la jumătatea unui cuvânt. Baba nu avea să-i mai facă reproşuri ori să-i dea sfaturi.
– De ce? şopti Cristina.
De ce înseamnă cine. Se agăţă de detaşarea jurnalistului. Iar ziaristul trebuia să caute indicii, explicaţii. Ceaşca era plină cu un lichid roşu. Sânge? Al ei? Se curmă de mijloc, gata să vomite, dar îşi înfrânse spasmul şi continuă cercetarea. Cămaşa babei era purpurie, scorţoasă. Dulapul din spate era împroşcat de sânge. Ierburile uscate ce atârnau din tavan aveau o strălucire stacojie, ochii de animal din borcanul lăsat pe podea, la picioarele babei, păreau că-i veghează somnul de veci. Bătrâna fusese ucisă acolo. A luat-o pe nepregătite? Cum? Nu e legată. Poate a fost... hipnotizată. Despre cine ştim că poate face oamenii să i se supună fără crâcnire? Vampirii.
Căută un mesaj, dar nu vedea nimic. Lucrurile nu fuseseră răvăşite, mobila nu era răsturnată. Parcă baba ar fi venit singură la bucătărie, ca să se roage. Ca să-şi înfulece capul. Dar după ce şi-l tăiase, îi pierise pofta de mâncare.
– O, Doamne! se auzi şoptind Cristina. Nu poate fi adevărat!
Revino-ţi! E adevărat. Uită-te peste tot şi cară-te de aici! N-avea să cheme poliţiştii. Zvonul ar fi transpirat, şi numai gândul să fie supusă unui alt tir de întrebări îi făcea palmele să asude. Auzi poarta scârţâind şi-şi privi ceasul. Sfertul de oră trecuse. Paşi grăbiţi se apropiară casă.
– Cristina? auzi vocea nerăbdătoare a lui Adam. Unde eşti?
Nu era nevoie să tropăie şi el pe acolo.
– Adam, sunt în regulă! îi strigă. Mai lasă-mi doar cinci minute!
– Eşti sigură? E o pată de sânge pe tocul geamului.
– Da, sunt.
– Două minute!
Trase de tot perdeaua, deschise geamul, se aplecă în afară şi icni. Litere mari, roşii, pe lemnul alb. АРМАГЕДОН.
– Apocalipsa? şopti Cristina. Chirilice?
Începea să ameţească. Scoase telefonul mobil şi fotografie mesajul, apoi scena crimei. Adam avea dreptate, timpul li se sfârşea. Chiar dacă mahalaua era amorţită, oricând un vecin putea bate la uşă. Se întoarse spre leş, ruşinată că, odată trecut şocul, începea să-şi facă iarăşi griji doar pentru sine.
– Îmi pare rău, îi şopti capului.
Ceva plescăi în burta bătrânei şi Cristina strigă pentru prima oară. Înainte să priceapă că erau doar gazele de putrefacţie, se împleticea spre uşă. Îi fusese de ajuns. Se aruncă drept în braţele lui Adam.
– Cristina, ce...?
Îl împinse într-o parte şi o zbughi spre poartă. Nu voia să-şi deşarte stomacul acolo, să lase încă o dovadă a prezenţei ei. Reuşi să iasă din curte şi să treacă drumul înainte să se încovoaie deasupra unui şanţ. Adam ajunse lângă ea când elimina cafeaua băută înainte conferinţă. Se ridică şi-şi şterse gura cu un şerveţel, iar el o sprijini.
– Ţi-ai lăsat amprentele pe uşă? şopti Cristina.
Încă nu putea să-l privească în ochi. Bănuiala izbucnise odată cu eliberarea de greaţă. De ce insistase atât să nu meargă acolo singură? Ce ştia despre femeia ucisă cu o asemenea bestialitate?
– Nu, răspunse Adam pe un ton nedumerit. De ce mă-ntrebi?
– Să plecăm de aici! Vorbim în maşină.
Cristina avu nevoie de foarte multă energie ca să nu fugă până la Volkswagen. Tremurul reîncepuse şi ştia că, dacă ar închide ochii, ar vedea doar capul babei. Abia când maşina ieşi din mahala, Cristina vorbi, studiind trăsăturile lui Adam.
– E moartă.
Adam păru cu adevărat surprins, iar Cristina oftă. Unde ajunsese? Se bucura că-i dădea prima vestea unei crime! Adam dădu scurt din cap.
– Nu vrei să anunţăm poliţia.
A înţeles repede. De fapt, pare să îi convină ideea. Cristina râse fără urmă de veselie.
– Ne putem permite s-o facem? Credem că am văzut toate ororile, dar asta...
Adam trase de volan şi opri maşina la marginea drumului.
– Adică?
Sunetul sângelui pulsându-i în urechi semăna cu vuietul unui tren ce trecea prin măruntaiele munţilor. Un tren încărcat cu coşciuge.
– Uite! şuieră şi scoase telefonul. Cine putea face aşa ceva?
După o secundă, Adam îşi îndepărtă privirea. Se albise la faţă, iar Cristina îşi adună curajul pentru a pune întrebarea al cărei răspuns îi putea întoarce încă o dată viaţa pe dos.
– Ce ştii despre asta? Nu mai am nevoie de minciuni.
– Vezi tu, Vera era ceea ce ai numi o... ohraniţa. Apărătoare a unor taine.
– O cunoşteai?
– Nu personal. Ştiam însă ce e, care-i rolul ei în marea schemă a lucrurilor. Cele ca ea veghează din vremuri străvechi. Îi înarmează pe luptători, privesc spre viitor. Doar ele pot făuri cuţite ca să ucidă monştri... Sunt mereu încercate de marii masculi.
Cristina icni, iar Adam îşi scrută pentru o vreme genunchii.
– Deci era o apărătoare, spuse în fine Cristina. În afară de stirpea lui Alex, ar fi vrut cineva s-o lase fără cap?
– N-a fost Alex! Aş fi ştiut...
– Oare?
N-a fost el! Adam spune adevărul.
– Da, spuse ţâfnos Adam.
– Dar frate-su? Volodea?
De data asta, Adam tăcu. Porni motorul şi maşina se înscrie iarăşi în traficul leneş al oraşului.
– Ei? insistă Cristina.
– Nu ştiu... El e... altfel. Dar Volodea-i la Londra. Fii atentă ce citeşti, Cristina. Unde unii văd un mesaj, alţii văd doar o pată.
Cristina suspină. Avea senzaţia că tot mai rămâneau lucruri nespuse.
– Felul cum era aşezat cadavrul e foarte ciudat. Parcă ar fi vrut să se devoreze. Ai mai văzut vreodată ceva asemănător?
Adam zăbovi din nou răspunsul.
– Parcă-mi aduce aminte de ceva, şopti. Un manuscris... De la o mănăstire... Soarta va uni ce e de unit, Cristina.
Obrajii i se înroşiră, apoi păliră din nou. Degetele care ţineau volanul începură să tremure, iar maşina o luă brusc spre mijlocul străzii şi abia evită un camion rablagit. Sunetul pătrunzător al claxonului o făcu pe Cristina să-şi ţină răsuflarea. De data asta, chiar c-o să ne omoare. Ce taine periculoase ascunde Adam? A mai rămas cineva în jurul meu ale cărui amintiri şi pasiuni să nu mă tragă în mormânt?
– Nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu mănăstirea ta, zise pe un ton neutru.
– A fost distrusă. Nimeni şi nimic n-a supravieţuit. Dar vezi tu, nu doar fraţii mei se întâlneau cu ohraniţele. Ele credeau că, uneori, nu binele, ci răul trebuie ajutat.
– Minunat! Ăsta-i un caz pe care poliţiştii îl vor rezolva în doi timpi şi trei mişcări. A, dar stai, noi nici nu vrem să-l rezolve!
Înainte ca Adam să-i poată răspunde, telefonul Cristinei ţârâi. Cristina privi numărul afişat pe ecran şi îşi impuse să-şi păstreze calmul. O căuta Alex.
– Da? zise precaută.
– Unde eşti? – Am simţit nevoia să iau puţin aer, după conferinţă. Nici măcar nu-i o minciună. Mă întorc acum.
– Vocea-ţi sună ciudat. Totul e-n regulă?
– Da, sigur!
– Trebuie să-ţi mai dau o veste. Dar promite-mi că nu te vei speria!
Cum să nu mă sperii după un asemenea îndemn? Cristina începu să asude, dar  vocea îi rămase calmă.
– Da?
– Volodea e-n oraş. Trece diseară pe la noi.
Cristina îşi surprinse privirea disperată în oglinda retrovizoare. Sosirea lui Volodea nu putea fi doar o coincidenţă. Nu era pregătită pentru asta.
– Aaaaa, ce... neaşteptat! articulă cu grijă cuvintele. A sosit demult?
– Nu ştiu exact. Nu-ţi fă griji, o să-i placi!
Dar eu îl urăsc. E monstrul din spatele recoltărilor de sânge.
– Să fac nişte aranjamente speciale pentru cină?
– Nu, nici pe departe! Îi plac lucrurile simple.
– Sigur, şopti Cristina cu buze care începeau să amorţească. Ne vedem diseară!
– Te iubesc.
– Şi eu.
Închise telefonul şi întâlni privirea întrebătoare a lui Adam.
– Volodea e-n oraş, spuse alb. Îl aşteptăm la cină.
Chipul lui Adam se crispă şi degetele îi trosniră pe schimbătorul de viteze.
– Trebuia să se întâmple şi asta.
– Da, zise Cristina şi ascunse telefonul în poşetă ca pe un obiect indecent. Ne aşteaptă o seară minunată în familie. Eu, logodnicul meu şi, poate, cel care a decapitat o bătrână. Ce poate fi mai plăcut? Doar să-mi aşeze şi mie tărtăcuţa pe o farfurie.