Al cincilea văl - Semnele

În ciuda şocului, o altă revelaţie o străfulgeră pe Cristina. Pentru o fracţiune de secundă, totul păru clar, sigur, aşezat la locul său. Un mozaic perfect, un model imposibil de oprit sau de învins. Apoi uită totul. Se holbă la Volodea şi constată că nu părea deloc uimit.
– Tu! şopti Cristina. Cum?
Volodea surâse rece la o exclamaţie ce devenea stereotip.
– Eu sunt Întunericul, Cristina. Nu-mi poţi sta împotrivă.
Cristina strânse pumnii.
– Şi eu nu am dreptul să ştiu?
– Eşti sigură că vrei să ştii?
– Da.
– Odorica era a lui Alex, aşa cum Veronica era a mea. Doar stăpânul îşi omoară vrăjitoarea. Eu sunt aici să rup putregaiul, să tai prostia şi să cauterizez rănile.
Se încordă şi îşi opri lacrimile. Nu voia să fie nici vită, nici proastă, nici balastul aruncat la urmă.
– Am încercat să o contactăm telefonic pe Cristina Man, zise sumbru prezentatoarea ştirilor, dar nu am reuşit. Preşedintele Alex Corbu a întrerupt conferinţa de presă şi a mers la locul exploziei. În urmă cu câteva minute însă, l-a părăsit. În maşină cu preşedintele a urcat şi primul poliţist ajuns la faţa locului, comisarul Truşescu. Surse neoficiale ne-au spus şi că, doar cu o oră mai devreme, a avut loc un atentat la viaţa Cristinei Man. Potrivit acestora, asupra ei s-a tras, în timp ce se afla în Piaţa Unirii. În incident a fost ucis un bărbat. Anchetatorii au refuzat deocamdată să ofere mai multe date privind identitatea victimei sau a asasinului. Vă vom ţine la curent cu desfăşurarea evenimentelor!
Cristina îl privi acuzator pe Volodea.
– Ce-ai făcut cu telefonul meu?
Volodea scotoci în buzunarul de la piept şi scoase aparatul. Îl aruncă spre ea ca pe o minge, iar Cristina îl prinse cu o mişcare scurtă şi rapidă. Era închis şi avea ecranul spart. Frânele unei maşini puternice îi făcură pe amândoi să-şi ia ochii de la ecranul pe care începuse să se deruleze un calup de publicitate. Cristina înţepeni, dar Volodea privi leneş pe geam.
– Alex. E singur. Pregăteşte-te!
– Ce să-i spun?
– E simplu! Vei vedea.
– Adică?
– Imaginile vor confirma ce e de confirmat.
Uşa se deschise larg şi Alex intră clătinat în hol. Ochii lui deveniseră de o răceală imposibil de înfruntat.
– Explozia de la Mitropolie, a spus Alex. Ai fost acolo?
Cristina îşi simţi inima bubuind.
– Da, şopti. Încă simt sânge pe mâini. Am...
– Nu-ţi dădusem învoire pentru vânătoare. O să-ţi pară rău pentru asta. Abia pusesem totul la punct.
Volodea reveni în sufragerie, ocolind-o pe Cristina fără să pară că o face. Vocea prezentatoarei ştirilor răzbătu, agitată, din bucătărie.
– Stimaţi telespectatori, am primit o veste tragică! Cristina Man se numără printre victimele exploziei, revendicată de Armata lui Dumnezeu pe Pământ, o organizaţie teroristă formată din ortodocşi şi islamici reformaţi.
– Iată cu ce ne confruntăm de fapt, spuse Volodea. Dar fata e Cronul, aşa cum tu eşti Cavalerul, iar eu Călăul.
Cristina icni la palma răsunătoare a lui Alex. Şocată deopotrivă de vestea falsă a morţii ei şi de transformarea lor în zbiri medievali, Cristina rămăsese ca un fel de statuie în mijlocul bucătăriei. Alex schimbă o privire scurtă cu Volodea, care ridică din umeri.
–  Profită de curăţenia mea. Schimbă Modelul.
Alex păli uşor.
– Am muncit degeaba?
– Doar ea poate afla fără să-l ofenseze pe Senior.
– Nu ştiu la ce vă referiţi, a spus încet Cristina. În ce mă mai vârâţi?
Alex o privi cu o răceală perfectă.
– În ce te-ai băgat singură. Cristina, dragostea unui vampir pentru o femeie, fie şi în transformare, nu exclude pedeapsa. Noi suntem neclintiţi când e vorba despre regulile noastre de trezire a Vechiului şi a Noului. Ai greşit din nepricepere, din nevoia de a-ţi demonstra că eşti egala mea, din atracţia mereu irezistibilă a puterii şi a erotismului sangvinar. Şi acum ţi s-a dat instrumentul perfect ca să nu mai greşeşti, doar să propui alternative.
Cristina fu scuturată de un fior.
– Şi imediat, cineva a murit. Care e rostul acestor tragedii?
– Tu ce crezi? spuse Volodea.
– Nu ştiu, murmură Cristina. Chiar dacă aş fi Moartea, nu vreau să fiu omniscientă.
– Întreabă cărţile, zise Alex. Nu au voie să te mintă. Cronii vin din Amber.
Cu degete uşor tremurătoare, Cristina scoase o carte din pachet. O privea o femeie cu o mască roşie. Şi numele acela, Amber. Îi suna mult mai familiar decât Moartea.
– Regina de Bâte. Cineva s-a simţit ameninţat de tot ce vedeam în viitor sau trecut şi a deschis Modelul.
Ultima parte o nedumerea.
– Ce înseamnă Modelul?

Alex îşi drese uşor glasul.
– Ei bine, speram să nu fie nevoie să-ţi explic ţie asta. Pentru cei abia trecuţi, Modelul înseamnă, acum şi aici, stăpânire de diverse feluri, a trupului, a spiritului şi a realităţii lor. Tu îmi aparţii mie ca logodnică. Adică, o târfă biblică, au crezut asasinii, fiindcă a fost o molimă. Trupurile care au scăpat se modifică. Unele pot fi nemuritoare, altele au o existenţă mult mai lungă decât cea aşa-zis umană, plătită prin treceri în alte... roluri. Cei ca mine, Războinicii, sunt oarecum atinşi de aceste valuri de schimbare.
– Târfă? exclamă indignată Cristina. Niciodată n-am dat de înţeles că aş vrea aşa ceva.
– Ai văzut în mine Fiara.
– Am văzut ce mi-ai arătat.
– E semnul sfârşitului unui Modern distructiv sau iluzoriu. Puţini şi aleşi trebuie să conducă printr-un credo necruţător, Cristina. La sfârşit, Seniorul decide. Alege. Chiar şi pentru cei ca noi. Şi atunci noi apăsăm pe voi.
Ochii i se schimbaseră cu o singură clipire, reci, ciudaţi, atenţi, aproape dubli la pupilă. Cineva era cu el. Altcineva. Corwin.
– Orice sfârşit e un nou început. Şi aici, sire, e vorba despre orgoliu, despre credinţă sau despre soarta a milioane de români?
– Aţi murit cu toţii, Cristina. Unii din cauza molimei, alţii din cauza furiei noastre fiindcă aţi vrut mai mult decât meritaţi.
Şi prin ea parcă vorbea cineva, un glas nou şi vechi în acelaşi timp.
– Am vrut ce ni se cuvenea, după ofrandele noastre. Să vă vedem aşa cum sunteţi, nu măşti ale rolurilor sau atuurilor pe care ni le-aţi dat. Şi uite că unii au murit prin...
Alex făcu încetişor un pas înapoi şi îşi roti braţul, dar Cristina apucase să vadă imaginea – o sabie intrând în pieptul ei. O sabie care fusese altădată cuţit. Şi o femeie în negru, cu gluga aproape acoperind tot ce era ea. Se clătină, încărcată de durere şi uimire.
Trecut sau viitor?
Trecut vreau să văd prin cuvinte. Viitor vreau să cunosc prin Semne. În centrul Modelului vreau să stau, cum am stat în Amber, legându-mă fără suferinţă.
Încet, alunecă în leşin.
– Intră, draga mea, spuse Alex şi o prinse uşor de cot. Îţi promit că va fi o experienţă răvăşitoare.
Ceva în glasul lui se schimbase definitiv. Era ca şi cum ar fi aruncat o mască. Cristina se descoperi  pe o piatră de mormând, oscilând între frică şi excitare. Lumea se clătină prelung, iar Cristina îşi înfipse fără să vrea unghiile în braţul lui Alex. Îşi imagina bărbaţi şi femei în haine colorate, cu măşti lugubre, groteşti ori luxuriante, învârtindu-se la nesfârşitul printre coloane uriaşe.
 – Uşurel, spuse Alex. Priveşte! E scris.
Şi privi, încă întinsă. Se uita la un cer spuzit de stele, dar lipsit de cornul Lunii. Alex, în spatele ei, o ţinea de mijloc.
– Nu în sus, draga mea. Priveşte în jur.
Un cimitir, prin care vântul şuiera, învârtejind ramurile sălciilor. O parte din ea simţea mireasma reavănă a pământului proaspăt umplut cu morţi.
– Aici sunt rudele tale înmormântate? murmură. De aceea s-au întâmplat lucruri importante pentru mine la Eternitatea?
Alex chicoti răguşit.
– Aminteşte-ţi, scumpo. Deşi Volodea n-o crede, şi eu am unele secrete.
Se clătină şi-şi aminti. Era în cimitir, căutând cu disperare ceva. Un os? O carte? Un cavou. De lângă îngerul lepros, Odorica o privea.
– Eşti doar o târfă, murmură aspru Odorica. Nu contezi. Nu vezi. Spui doar prostii.
Cristina se mişca uşor clătinat, ca printr-un fel de melasă. Îşi privi mâna dreaptă şi văzu un ac. Dar mâna... Mâna era a ei? Purta o mănuşă neagră. Un corb croncăni deasupra capetelor lor.
– Ce-aţi făcut? întrebă răguşit.
– L-am chemat. L-am trezit. L-am conjurat. El ne va da să mâncăm. Carne proaspătă. Carne de om.
Dar era greşit. Atât de greşit!
 – Nu trebuia. Nu trebuia niciodată. Aţi jurat să adunaţi doar oase, Nebună de templier!.
– Suntem Heruvim, Regină de Spade.
– Sunt Regina de Săbii. Sunt Regina de Sânge.
Degetele Cristinei tremurară uşor pe şi, înainte să se poată opri, înfipse acul în pieptul Verei.
– Totdeauna Doi, spuse. Alex...
Se simţea parcă încasase o lovitură de bici peste faţă. O strălucire vineţie umplu cerul.
Ţiganilor le este oprit Tarotul. Legea a fost încălcată. Un Vultur a acţionat aşa cum e nevoie. Întâi Legea, apoi Cuvântul.
Se auzi ţipând ca o pasăre de pradă. Buzele lui Alex se lipiră de ale ei. Piatra îi tresări sub tălpi, dar Cristina nu se desprinse. Auzi ceasul căzând de pe perete când limba lui îşi forţă drumul între dinţii ei. Era amară şi umedă, dezvăluind cât de puţin o dorea. Toată fiinţa ei îi striga să-l arunce cât colo, dar îi permise să-i exploreze gura. Alex îi apucă mâinile şi le puse pe umerii săi, iar Cristina acceptă şi asta. Lumea se zguduia cu ei, iar Alex îşi folosea limba ca pe un mădular întărit. Pământul gemea răzvrătit, dar Alex nu se oprea. Deşi genunchii i se înmuiară, Cristina rămase prizonieră în veşnicia sărutului lui, fără să caute o scăpare. Abia când Alex se desprinse, Cristina căzu într-un genunchi. Lumea se solidificase din nou, dar Alex.
– Pentru mine ai fost viaţă şi dragoste, nu moarte. Altădată, m-ai fi cunoscut ca Masca Neagră.
– Pentru mine, şopti cu un surâs scurt Alex, minimum de suferinţă. Maximum de profit.
Sunt seniori mai sus de mine. Secretele lor sunt sacre, ca şi numele lor. Masca Neagră aduce Cartea Neagră.
Un val galben tălăzui în mintea Cristinei, crâmpeie de amintiri nelămurite, posibilităţi de viitor, toate cuprinse în acelaşi coridor întunecat. Sunt mai multe uşi. Mai multe culori. Mai multe cifre. Mai multe cuvinte. Dar primele, roşu şi verde. Ca la semafor.
– Adevărul, oricare ar fi el, trebuie să iasă la iveală. Iar religia... Religia e o mască pentru lăcomie, prostie şi cruzime. Ce nu s-a putut în viaţă, se va putea în moarte. Adevărul.
– Eşti foarte aproape de erezie.
– Eu venerez misterul, nu minciuna. Secretul, nu iluzia. Viitorul se vede prin Semne, nu prin scenarii.
Chipul lui se înnegri, apoi se netezi ca o filă. Suportase greu şi prima lui imagine, dar asta era ceva... monstruos.
Am nevoie de cafea. Multă cafea.
– Iată-ţi Balul, Cristina, spuse Alex . Eu voi reveni cu altă faţă, cu alt nume. Nu vei sta la mâna mea. Ce crezi că voi face? Eşti moartă.
– Eu...
Nu ştia ce să spună. Acolo putuse să-l atingă, aici reuşi să dea doar un pas înapoi. Îi venea să leşine, dar îi era prea frică chiar şi pentru asta. Cum să te supui cuiva care arăta aşa? Cum să nu te supui?
- Eu vreau să se ştie că am murit. Că am rămas la fel. Că viitorul meu, al tău, al tuturor nu va fi ce ne imaginasem.
– Nu, nu va fi, confirmă Alex. Dar ceri ceva... foarte neobişnuit. Nu depinde de mine.
– Atunci, ce viitor mă aşteaptă, după tine? murmură.
– Să-mi slujeşti. Eşti prea tânără, prea dornică de afirmare, prea supusă seducţiei cărnii şi parfumului sângelui. Dar ţi-am dat ocazia să ucizi ca să te salvezi. Un vânător dă o astfel de ocazie.
– Aşa e. Am profitat de ea.
– Ai spiralat în cădere, în păcat, în tentaţie, în pierdere. Semne ale Morţii, ale nebuniei au apărut în jurul tău. Ţi-aş schimba faţa, identitatea. Poate pentru tine ar fi o limitare, poate o pedeapsă.
– Despre ce limitare, ce pedeapsă vorbim?
– Suflet sau spirit?
– Spirit, spuse Cristina.
Credea că e alegerea corectă, dar mintea ei se înţepenise, ca o veveriţă, în imaginea unei mirese părăsite la altar.
– Atunci eşti a Infernului.
Cristina se clătină.
– Am fost doar o păpuşă gonflabilă pentru voi? Un măr putred, aruncat de la unul la altul? Ochii lui Alex clipiră scurt.
– Ştiu. Vrem şi noi alt viitor.
– Şi dacă nu accept? murmură Cristina. Dacă singurul viitor e cel distrus de cutremurul mâniei voastre, de molima ce i-a urmat? Cercul sacru se închide chiar şi la Marele Şarpe.
Degetele lui Alex se strânseră în jurul încheieturii ei ca o mănuşă de oţel.
– Atunci ai suferi consecinţele – ruşinea publică a părăsirii tale, un mic scandal cu poze compromiţătoare, vestea avortului ca o pedeapsă divină, hăituirea de către călugări nebuni ca o târfă a Iadului... Altfel, ai fi o femeie cinstită, care s-a combinat cu fratele preşedintelui homosexual al ţării.
– Întreabă-ţi Seniorul, Alex. Seniorul din Castelul Negru.
Vocea ei sunase ca a unei femei străine, totuşi cumplit de familiare. O femeie care, în Amber, îşi spunea Deidre.
Vei constata, mai târziu, că a fost o alegere înţeleaptă. Nu că un mare vampir ţi-ar da vreodată de ales.
Nu ar trebui Moartea să aibă de ales?
Ba da. Alege altfel, atunci. Fii Cronul.
Sunt Cronul.
– Aşteaptă, atunci. Nu va dura mult.
Cristina îşi privi lung palmele. Ştia ce ar fi primit. Alt job, alt apartament, alt bărbat. O ţară întreagă pentru care istoria era alta şi ea se simţea moartă pe dinăuntru, fără nicio speranţă, fără nicio dorinţă. Soţia Călăului, iubind Cavalerul.
Alex închise ochii şi rămase aşa o vreme. Apoi tresări. Ochii erau din nou cu pupila normală
 – Noi nu iubim aşa cum credeţi voi. Aşa cum vă spunem. Volodea îţi va da răspunsul, până la căderea serii.
Sofisme. Asta face un diavol când pierde. Dar nici tu n-ai câştigat. Însă Cronului îi convine o remiză. Face lucrurile mai interesante.
Era într-o garsonieră, aşezată la masă. Cristina se uită lung la Volodea, care nu schiţa nicio umbră de surâs. Să-l vadă serios, aproape îndatoritor, era şi mai rău.
– Nu suport mincinoşii, zise.
– Dar ziariştii ce sunt, dacă nu mincinoşi? întrebă Volodea.
Ridică din umeri.
– Nu mai sunt ziarist.
– Ce eşti, Cristina?
– Ce sunt, Volodea?
– Altă Cristina. O micuţă plantă carnivoră, care adoră gustul sângelui, şi al Morţii, şi al banilor. Pe care o înfurie crucea, fiindcă e arma magiei canibalilor. Şi care ştie că tiparul se distruge prin tipar.
– Asta cred cretinii, murmură Cristina, că lanţul crucii e o binecuvântare. De fapt, e un blestem. Unul sinucigaş, disperat, încărcat de o speranţă care nu duce niciunde şi de o turbare care îi aduce, în cele din urmă, la uşa voastră. Şi sunteţi mai periculoşi ca ei. Mai  siniştri, chiar şi în lumina reflectoarelor.
– Cretinii cred ce le-a cerut Moloch să creadă, iar tu mai ai o alegere de făcut. Putem fi duşmani sau putem fi prieteni. Iar duşmanii eu îi distrug.
– Pentru ce, prieteni?
– Să pricepi, să accepţi felul cum manipulăm noi realitatea. Să fii ca noi.
O undă amară se urcă în Cristina, străină şi totuşi familiară. Era ca o tornadă peste o mare oricum furioasă. Răspunsul întârzia. Volodea dădu ziarul la o parte şi o fixă cu ochi adânci, verzi.
– Dacă vei declanşa astfel Modelul, pe verde, adevărul va deveni o armă mai periculoasă decât orice sabie şi un instrument de tortură mai dureros decât orice fier înroşit. Eşti pregătită să păstrezi misterul dorinţelor noastre, Deidre, dar în acelaşi timp să explici cum ai supravieţuit?
– Unele căi pornesc când nu eşti pregătit.
Totul se pierdu într-un nor negru. Cumva, ochii lui Volodea păreau triumfători.
-- Atunci, pe moment, vei fi Masca. Voi începe propriile ritualuri. Cu tine, dacă aşa e sortit, pentru că nu ne permitem să pierdem în faţa crucii.
-- Şi nu vom pierde?
Din dormitor, se auzi din nou televizorul.
– O ştire cu adevărat extraordinară a sosit de la Serviciul de Protecţie şi Pază. Cristina Man a supravieţuit exploziei! Nu ne ştie dacă vestea morţii ei a fost rezultatul unei erori a Poliţiei sau a fost în comă şi acum s-a trezit. Deocamdată, preşedintele Corbu nu a făcut niciun comentariu. Vom reveni cu amănunte.
 Cu un piuit, televizorul se închise. Volodea o privi surâzând. Pentru o clipă, avu ochii lui Alex.
– Poţi spune adevărul, dar cu mine ca Alex, şi cu el ca Volodea. Şi nu mai e nimic de discutat sau negociat aici, Mască Neagră.
Modelul. Trebuia să se gândească la asta.