– Ultima întrebare, vă rog! zise Cristina.
Din rândul din spate se ridică un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu favoriţi stufoşi şi unghii murdare. Cristina îşi notă în minte să dezinfecteze microfonul pe care-l folosise şi se încordă. Rânjetul anunţa o întrebare incomodă.
– Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, zise bărbatul. Domnule preşedinte, am primit o informaţie potrivit căreia relaţiile dintre dumneavoastră şi şeful Departamentului media sunt... foarte apropiate. De asemenea, surse de încredere confirmă că domnişoara Man a stat la vila dumneavoastră în ultimele săptămâni, apărată de efectele sociale ale Ciumei. Cum comentaţi?
Cristina îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Duhul ieşise din lampă mai devreme decât sperase. Ar fi fost însă nepermis de naivă să creadă că nu se va întâmpla până la urmă. Îşi controlă respiraţia şi-şi impuse să nu ocolească obiectivele camerelor. Dacă afişa o mină vinovată, înrăutăţea lucrurile. Alex îi surâse degajat şi o prinse de mână. În încăpere se lăsă o linişte mormântală.
– Este adevărat, am petrecut vacanţa de iarnă împreună. De altfel, cred că-i momentul potrivit să fac un anunţ. Domnişoara Man şi cu mine ne-am logodit de Crăciun. Era firesc să am grijă de ea.
Alex făcu o pauză scurtă, iar Cristina îşi dădu seama că-şi înfipsese unghiile în palma lui. Încercă să-şi relaxeze degetele, dar nu reuşi. Strânsoarea lui Alex deveni aproape o pereche de cătuşe şi un vag sentiment de pierdere o însoţi..
– Unii vor considera gestul pripit, generat de convulsiile sociale pentru care nimeni nu era pregătit, continuă Alex. Faptul că nu ne ştim de foarte multă vreme nu înseamnă însă că sentimentele noastre nu sunt autentice. Relaţia noastră nu are nici o legătură cu evoluţia profesională a domnişoarei Man. A fost numită în acest post de preşedintele Corbu, ca un ziarist experimentat şi un bun comunicator. L-a cucerit pe bărbatul Corbu fiindcă a ştiut să ignore vicisitudinile şi să se concentreze asupra vieţii de familie.
Din primul rând, Val îi privea siderat. Cristina rezistă cu greu cacofoniei întrebărilor rostite de toţi gazetarii în acelaşi timp. Pixurile şi carneţelele fluturau prin aer ca o armie de lăcuste flămânde. Dar Alex ridică palma dreaptă şi agitaţia încetă imediat.
– Atât voi spune pe acest subiect. Cred că oricine ştie că dragostea nu poate fi explicată. Vă mulţumesc!
Alex se retrase de la pupitru, ignorând graţios zumzetul gazetarilor. Cristina însă nu-şi putea permite asta, deşi camera semăna tot mai mult cu un salon din spitalul de nebuni, după ce s-au terminat toate medicamentele. Vacarmul creştea, iar odată cu el tentaţia Cristinei de a-şi astupa pur şi simplu urechile. După doar o clipă de şovăială, îl urmă pe Alex. Ştia însă că trebuia să se întoarcă. Era convinsă că nimeni nu avea să se mişte din sală până n-o interoga. Făcu vreo doi paşi împiedicaţi pe hol, iar Alex se întoarse spre ea.
– Nu te simţi uşurată, acum că a ieşit totul la iveală?
Cristina zâmbi strâmb. Nici pe departe.
– Ştii că eu n-am scăpat de întrebări, nu-i aşa? Doar cu poliţia să scoţi acum hienele de aici! Vor vrea să ştie cum ne-am cunoscut, cum m-ai cucerit, amănunte intime despre tine... În locul lor, şi eu aş avea o mie de întrebări. Iar orice răspuns va stârni alte o mie.
Alex o trase spre el, fără să-i pese că pe lângă ei trecea o funcţionară cu un braţ de hârtii. Bucuria lui era molipsitoare, alungând spaimele nopţii, iar Cristina se lăsă în voia ei.
– Tu ai vrut să te întorci la treabă, murmură Alex. Spune-le cât de fermecător sunt. Ai să te descurci de minune! Ai asta în sânge.
O sărută întâi pe obrazul drept, apoi buzele lui alunecară spre gura ei. Trupul Cristinei se trezi din amorţeala surprizei şi-i răspunse pătimaş. O vreme, se pierdură în gustul şi în fierbinţeala celuilalt. Palmele lui trecură peste spatele ei şi Cristina îşi reţinu cu greu un geamăt. Se desprinse, aproape ameţită de dorinţă. Nu puteau continua, nu acolo. Dacă l-ar mai fi lăsat să-şi împletească limba cu a ei, ar fi început să-l dezbrace. Orice ziar ar da milioane pentru o asemenea poză. Din capătul holului, funcţionara se holba la ei, dar o zbughi în birou când Alex o privi fix. Cristina îi şterse o urmă de ruj de pe buze.
– Premierul mă aşteaptă, zise Alex. Batem în cuie primele iniţiative legislative. Ne vedem diseară.
– Poate-ar trebui să mă întorc în apartament până ne căsătorim. Acum că s-a aflat...
– Prostii! Va părea că ne ruşinăm de relaţia noastră. Iar mie nu mi-e ruşine! E prima oară când mă căsătoresc în cinci sute de ani, Cristina. Asta ar trebui să-ţi spună totul.
Cristina îşi aranjă maşinal părul.
– Uneori, mă întreb de ce eu, şopti. În atâta timp, trebuie să fi întâlnit sute de femei mai frumoase ca mine, mai pricepute în aşternut. Eu sunt doar...
Alex îi puse un deget pe buze.
– Te iubesc!
Suna ca o poruncă. Se trezi la picioarele lui, în genunchi. O voce ciudată, guturală, răsună în mintea Cristinei. Am cheile Morţii şi ale Iadului. Tresări, dar nu reuşi să-şi mute privirea de la ochii lui, incapabilă de orice răspuns. Alex surâse uşor.
– Ţi-am mai spus asta, nu?
– Poate, şopti. Poate te-am şi crezut.
Inima îi bubuia şi un junghi scurt o trecu. Se clătină uşor şi Alex o prinse de cot, ridicând-o.
– Eşti bine? zâmbi el.
– Da, murmură, deşi se simţea ca după un infarct.
În minte i se derula o altă scenă, în care rămânea îngenuncheată şi el se descheia la pantaloni, erect. Ea îl cuprindea cu gura, gemând, şi el îşi dădea drumul aproape imediat.
– Du-te! spuse Alex. Înainte să-şi roadă pixurile şi degetele de nerăbdare. Şi ţine minte că nu sunt sunt un păianjen.
Se întâmplase sau nu? Fusese umilitor sau nu? Pedeapsă sau iertare? Nu ştia. Când intră în sală, ziariştii se buluciră în jurul microfoanelor. Cristina se uită la cei din primul rând. Pe unii îi cunoştea, se întâlnise cu ei des. Alţii, ca Ghiţă Hâncu, erau veniţi din vechea capitală, Bucureşti. Multora nici măcar nu le reţinuse încă numele. Toţi însă aveau aerul cuiva care, după ce a mâncat o lună doar pâine uscată, e invitat să savureze un festin regal. Pregătindu-şi un surâs neutru, Cristina se întrebă cui aveau să-i cadă greu bucatele, ei sau gazetarilor. Apoi trase adânc aer în piept şi aşteptă salva de întrebări. Glasurile condeierilor se împletiră într-un cor nerăbdător.
– Cum v-aţi cunoscut?
– A fost dragoste la prima vedere?
– Când v-aţi sărutat prima oară?
– Ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă?
– Ce inel ţi-a dăruit?
– Cum e să fii iubita preşedintelui?
– Ce planuri v-aţi făcut pentru nuntă?
– Ce spune familia ta despre asta?
– Unde veţi petrece luna de miere?
– Pe când un copil?
Cristina desfăcu palmele. Iarăşi uita ceva, iar altceva se ascundea într-o cutiuţă.
– Lăsaţi-mă să respir! ceru.
Nimeni nu părea însă dispus să facă asta, iar Cristina simţi apropierea parşivă a unei migrene. Alex are încredere în tine. Surâse cât mai larg şi-şi fixă privirea pe Ghiţă Hâncu. Deşi era convinsă că doar grăbise inevitabila dezvăluire, tot îi venea să-i tragă un pumn în nas. Îşi mai turnă o lingură vârfuită de zahăr în zâmbetul fals.
– Vă rog să ţineţi minte că relaţia noastră rămâne în sfera vieţii private. Nu are legătură cu reformele preconizate de preşedinte.
Era ca şi cum ar fi vorbit cu o grămadă de surzi. Blitzurile se declanşau unul după altul, întrebările continuau. Cristina îşi puse două degete în gură şi fluieră, făcându-i să se oprească.
– Eu şi Alex am făcut cunoştinţă la un banchet, pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Ţineţi minte că la Iaşi a fost un miting al PNP? Am schimbat câteva vorbe, am dansat împreună... Cred că pot spune că pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. N-am vorbit însă despre sentimentele noastre decât în ziua alegerilor. Cu alte cuvinte, triumful domnului Corbu a fost complet.
Vedea pixurile alergând pe foi şi încerca să nu-şi imagineze ce articole vor meşteri foştii ei colegi. Ce-ar zice dacă ar şti cum te-a pipăit Alex în baie? Cum l-ai lăsat să o facă... Ar fi deliciul oricărui ziar de scandal! Îşi compuse o mină sobră şi minţi cu neruşinare.
– Alex mi-a făcut curte ca un gentleman desăvârşit, fireşte! Nu mai avea însă nevoie de acele superbe buchete de trandafiri ca să mă cucerească. În rest... Nu vrea să aştepte, nici eu nu cred că-i nevoie. Alex e tot ceea ce şi-ar dori orice femeie, un bărbat tandru, puternic, inteligent, cu simţul umorului, incredibil de sexy...
Hohote răzleţe punctară ultima ei replică.
– Planurile pentru nuntă sunt încă vagi. Pentru Alex, pe primul loc rămâne bunăstarea ţării, acum când molima ne-a rărit populaţia în doar două săptămâni. Am ieşit din criză prin eforturi uriaşe, dar viitorul e încă în construcţie. Armata ne-a ajutat şi va continua să o facă, însă civilii sunt cheia.
– Ce părere aveaţi despre Alex când era doar candidat la preşedinţie? Înainte să vă întâlniţi... Iar el? Auzise de gazetarul Cristina Man?
Tonul lui Hâncu sugera destul de clar că o credea o oportunistă, dar şi că se întreba ce găsise Alex la ea. Ochii care o măsurau de sus până jos spuneau că, probabil, era foarte bună la pat, dar nu i se părea de ajuns. Cristina îşi permise o clipire şăgalnică şi un chicotit scurt.
– Cred că-l priveam la fel ca majoritatea femeilor din România. Nu trebuie să uităm cu ce procentaj a câştigat alegerile.
Îi răspunse un cor de râsete şi Cristina vorbi înainte ca trimisul „Deşteptării” să insiste.
– Asta a fost tot, mulţumesc! CV-ul meu detaliat l-aţi primit odată cu numirea în funcţie. Pentru amănunte suplimentare, aştept cereri pe mail ori pe fax.
Ieşi, convinsă că asistase doar la începutul furtunii. Nu-i plăcea Hâncu, deşi nu-l cunoştea. Iar dacă avea surse bune, putea afla şi alte lucruri, menite să rămâne ascunse. Despre copil, de exemplu. Însă ar fi fost o greşeală să încerce să-l sperie, n-ar fi făcut decât să-l îndârjească. Trebuia totuşi să afle urgent cine era şi ce-i putea pielea. Probabil, încă se socotea cu un cap deasupra plevuştii din provincie. El şi restul mă vor hăitui măcar câteva zile. Trebuie să fiu atentă la orice mişcare.
Puse mapa pe birou şi-şi văzu degetele tremurând. Nu mai era loc de întoarcere după anunţul lui Alex. Doar îl iubeşti, ce-i cu tine? Mai ţii minte ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă? Dar atunci nu ştiai ce e. Cristina mângâie mapa, cu gândul aiurea. Trăia, poate, ultimul ei ceas de libertate, înainte să se transforme într-o ţintă pentru orice paparazzi. Ridică receptorul şi formă interiorul lui Adam.
– Poţi veni la mine?
– Sigur. Am urmărit conferinţa prin circuitul închis. Te-ai descurcat minunat!
– Mda, până la proba contrarie...
Într-un minut, Adam bătea la uşa ei, iar Cristina căută pe chipul său urmele crizei de dimineaţă. Nu zări decât aşteptare calmă.
– Crezi că ne putem furişa de aici? Nu vreau ca vulturii să ne ia urma. De fapt, n-aş vrea nici ca Alex să afle...
Adam se încruntă.
– Ce vrei să faci?
– Păi vii cu mine, nu? Nimic periculos. Vreau să vorbesc cu cineva.
Adam îşi miji ochii şi nu se clinti din prag. Parcă încerca să desluşească o imagine îndepărtată, prevestitoare de necazuri.
– Cred că da. Însă nu-s deloc sigur că-i o idee bună.
– Totul va fi în regulă!
Ieşiră pe uşa din spate, într-o stradă tăcută şi surprinzător de curată. Cineva se gândise să trimită acolo utilajele de deszăpezire chiar în acea dimineaţă.
– Nu maşina oficială, murmură Cristina.
Adam îi arătă un Volkswagen gri, care părea să fi depăşit toate recordurile la kilometraj, iar Cristina îşi zise că n-avea nevoie de sisteme de alarmă. Nimeni nu s-ar fi obosit să-l fure. Părea o întreprindere la fel de inutilă ca a descoase o măicuţă despre plăcerile sexului.
– Nu te lua după aparenţe, şopti Adam, ci după ce-i sub capotă. E a dracului de puternică şi nimeni nu s-ar gândi s-o urmărească.
Cristina ridică din umeri şi îl aşteptă să-i deschidă portiera. De data asta, se aşeză pe locul din dreapta şoferului. Nu mai erau şef şi subordonat, ci complici.
– Unde mergem?
– La Trei Boieri, la ghicitoare.
Degetele lui Adam zăboviră câteva clipe înainte de a învârti cheia în contact. Cristina se aştepta să-l audă protestând, dar Adam dădu resemnat din umeri. Maşina începu să toarcă şi se înscrise ascultătoare pe direcţia potrivită. Tocmai tăcerea lui Adam o făcu pe Cristina să-şi dorească să se justifice.
– N-avem de ce să ne facem griji, spuse mai tare decât trebuia. Ce se poate întâmpla? Am să schimb doar câteva vorbe cu o bătrână inofensivă.
Un oftat scăpă de pe buzele lui Adam.
– O bătrână inofensivă care ţi-a oferit singura armă ce-l poate ucide pe Alex.
Cristina se posomorî, însă nu-l putu contrazice. Degetele i se strânseră în jurul unui mâner invizibil şi îşi simţi pielea încleiată de sânge. A fost doar un vis. Trebuia să-şi repete de cât mai multe ori asta.
– Ştii şi alte amănunte despre ea?
– N-nu, murmură Adam, cu ochii fixaţi pe oglinda retrovizoare.
Minte. Cât m-am săturat să disec fiecare vorbă auzită, chiar şi de la oamenii în care am încredere! Dar tocmai lecţiile aspre pe care le primise o făcură să nu dea de înţeles că a ghicit minciuna. Auzi încet în minte vocea lui Alex. Adam te va lua pentru mine. Ruşinea o împunse ca un ac otrăvit. Pentru asta plătise cu o îngenunchere?
– Atunci dă-i bătaie! spuse puţin tremurat.
Se lăsă pe spate şi închise ochii. Volkswagenul zbura pe şosea, măcar în privinţa asta Adam avusese dreptate.
Baba o să mă ajute.
Baba ţi-a dat cuţitul ca să-l ucizi pe Alex. Ştii măcar că te va primi?
Mă va primi şi totul o să fie bine. Am nevoie de asta. Am nevoie de puţină fericire. A fost doar un coşmar. Iar asta...
Întrerupse gândul definitiv, ca şi cum ar fi tăiat un cordon ombilical, dar nu-şi putu opri palmele să se adune pe pântece. Strânse din dinţi şi-şi privi unghiile, aproape aşteptându-se să le vadă săpând, căutând, smulgând. Însă degetele îi rămâneau cuminţi, nemişcate, sângele năboia doar în amintirea ei. Îşi încrucişă braţele pe piept şi ignoră privirea întrebătoare a lui Adam. Nu se simţea în stare să discute cu el despre coşmaruri. Şi ce rost ar fi avut? El trebuia să-i slujească lui Alex, dar nu era psihoterapeut. Şi nici ea o desfrânată, deşi aşa părea
– Sunt curioasă ce spun acum cei de la ziar, aruncă o replică doar pentru a sparge tăcerea. Alissa cred că-i în pragul infarctului. Era topită după Alex! În toamnă, a adus un poster cu el. Când l-am văzut, mi-am zis că-şi putea folosi energia pentru o cauză mai bună.
Sprâncenele lui Adam se arcuiră, dar nu-i răspunse. Maşina coti la stânga şi Cristina zări în sfârşit capătul mahalalei, îngropat fără speranţă în zăpadă, ca un schior prins de-o avalanşă. Pe aici nu trecuse niciun utilaj. Cristina tuşi şi îşi dori să fi luat o sticlă de apă minerală. Ar fi ajutat-o să scape de nodul din gât.
– În fine, continuă febril, cred c-ar trebui s-o invit la nuntă. Măcar ca să-i văd expresia! M-a tachinat atâta vreme...
Îi făcea bine să se gândească la viaţa dinainte de Alex, viaţa de care, la sfârşitul lui noiembrie, ar fi dat orice ca să scape. Câte se întâmplaseră în aproape două luni? Prea multe. O imagine ciudată îi răsări în minte.
Morţii erau adunaţi în movile cu design avangardist, de-a lungul căii ferate şi pe peroanele ciobite, despuiaţi până la schingiuita lor esenţă. Undeva, departe, şuiera o locomotivă nevăzută şi totul se învârtejea, ca într-o tornadă. Un corb a croncănit batjocoritor, de pe creştetul celei mai înalte movile. Atunci le-a văzut coborând, negre şi înaripate, în armurile lor strălucitoare. La gât îi strălucea, aurie, cheia. Şi atunci lumea s-a spart şi a văzut o mână. Degete lungi, cu unghii ascuţite. Inel cu agat şi un chip ascuns de umbre. O invitaţie la dans, şi vocea lui Alex şoptind seducător şi sinistru. Rolul tău a fost scris. Şi sângele curgea, curgea, curgea, într-un botez sinistru.
– Şi veţi avea necaz zece zile, şopti Cristina.
Adam frână şi îi aruncă o privire rece, aproape crudă, în oglinda retrovizoare, apoi studie dezgustat troienele.
– Mai departe nu intrăm cu maşina, zise Adam. Eşti sigură că vrei să faci asta?
– Nu-i nimic, e aproape! Pot merge pe jos.
– Vin cu tine.
– Nu! Vreau să fiu singură cu ea. Ce am să-i spun...
Nu decisese încă dacă avea să-i mărturisească totul babei. Nici nu mai ştia ce e totul.
– Uite ce-i, nu se lăsă Adam, azi dimineaţă nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu se va repeta! Nu voi permite...
Mă convinge pe mine sau pe sine?
– Adam, nu-ţi poruncesc, fiindcă te consider un prieten, ci te rog. Pentru prima şi ultima dată. E important pentru mine.
– Te conduc măcar până la poartă.
– Bine.
Merseră în tăcere, cu zăpada hârşcâind sub încălţări ca un strat de oase de uriaş măcinate. Din hornurile câtorva case, fumul ieşea sfios să-şi deseneze spiralele pe cerul de-un albastru perfect. Câinii rămâneau tăcuţi, iar pădurea îşi întindea spre ei braţele strălucitoare, parcă mai aproape după ultima ninsoare. Niciun pericol nu părea să pândească din spatele gardurilor ale căror contururi ascuţite fusese îndulcite de cuşmele de omăt. Încrâncenarea de pe chipul lui Adam se topi încet, chiar şi Cristina respiră mai uşor. Poate mă va ajuta. Am nevoie doar de un cuvânt bun.
De la casa babei nu se ridica niciun fuior gri, dar Cristina încercă să-şi păstreze optimismul. Absenţa focului putea însemna multe. Nimic bun. Adam o prinse de cot şi arătă spre horn.
– Nu cred că-i acasă.
– Am să încerc totuşi! N-am bătut atâta drum degeaba.
Încet, degetele lui Adam se desprinseră de mâneca ei. Cristina îşi scoase mănuşile, suflă în palme şi privi în jur. Nimic nu se mişca până la poala pădurii.
– Un sfert de oră! zise Adam. Apoi vin după tine.
Cristina bătu în poartă. Zdrăngănitul metalului ar fi putut trezi şi un mort, dar din casă nu răzbătu vreun sunet. După aproape jumătate de minut, Cristina apăsă clanţa şi poarta se deschise, fără să scârţâie. Adam se încruntă, dar Cristina păşi înainte.
– Va fi totul bine, murmură.
Intră pe alee. Casa rămânea tăcută, ferestrele erau acoperite de perdele groase, pe care nu şi le amintea. Degetele Cristinei se chirciră în mănuşile groase. Se întâmplase ceva rău. Foarte rău. Primul impuls fu să fugă, să-l cheme pe Adam în ajutor. Picioarele i se mişcară însă înainte pe poteca şerpuită. Te-ai chinuit atât să-l convingi şi eşti sperioasă ca un iepure... Paşi spre casă, nedându-şi timp să se răzgândească. Uşa se apropia de ea cu încetinitorul, ca într-un film oribil pe care nu-l poţi uita nici la luni întregi după ce-ai plecat de la cinema.
– E cineva acasă? întrebă.
Avusese de gând să strige, dar îi ieşi doar un murmur. Uşa era întredeschisă. Tăcerea se lăsa pe umerii Cristinei tot mai grea, silind-o să se aplece. Încă o dată, îşi învinse dorinţa să-l cheme pe Adam şi împinse uşor uşa.
– Asta e...
Încă putea da înapoi. N-o făcu. Trecu pragul, scuturată de frisoane. Casa era întunecată şi rece, iar ei îi era tot mai greu să se convingă că nu se afla în primejdie, să înţeleagă de ce trebuia să continue. Intră în bucătăria cufundată în umbră. Focul nu ardea, geamul era acoperit, nu se auzea nici miorlăit de motan, nici pas de om. Cristina simţi deodată un miros cunoscut, uşor dulceag şi se clătină. Trase cu fereală aer în piept, dorindu-şi să i se năzare. Dar izul persista.
– Nu, gemu Cristina. Nu din nou!
Aproape fără să ştie c-o face, se îndreptă spre fereastră. Ocoli mai mult instinctiv plita şi masa, prinse pe pipăite şnurul perdelei şi trase, cu ochii pe jumătate închişi. Voia să vadă şi voia să fugă. Deşi descoperise geamul doar pe jumătate, lumina o lovi neîndurătoare. Preţ de alte câteva secunde, Cristina rămase în faţa ferestrei.
– Haide! Vremea trece.
Se întoarse în doi timpi. Credea că e gata pentru orice, dar când privi înspre masă, îşi dădu seama că nu era. Nu pentru asta. Scena fusese pregătită de un regizor sadic pentru spectatori nebuni. Capul babei era aşezat în centrul mesei, pe o farfurie, încadrată de cuţit şi furculiţă, cu o ceaşcă în faţă. Trupul rămăsese pe scaun, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Vârfurile degetelor erau acoperite de o crustă purpurie. Chiar şi ţipătul i se ascunse Cristinei în străfundurile minţii, ca să se apere de oroarea priveliştii.
Cu buzele pecetluite, Cristina se dădu înapoi. Era gata să leşine, de spaimă şi de scârbă. Gemu şi alte trupuri trecură rapid prin faţa ochilor ei, într-o sarabandă a măcelului. Imaginile de mai devreme fuseseră o amintire din timpul molimei, o amintire străină. Adam? Alex? Lucruri care i se ascunseseră, ca să nu-i tulbure liniştea. Răsplata pentru că nu-şi ucisese logodnicul. Dar procesiunea de monştri şi fantome continua, şi să o ignore era doar o piatră pe drumul deja început spre nebunie. Se apropie de masă şi privi capul. Cozile lungi erau aranjate de o parte şi de alta a obrajilor însângeraţi. Fruntea fusese împodobită cu o salbă de galbeni din care lipsea unul. Ochii căprui încă se holbau sub sprâncene groase, buzele încremeniseră la jumătatea unui cuvânt. Baba nu avea să-i mai facă reproşuri ori să-i dea sfaturi.
– De ce? şopti Cristina.
De ce înseamnă cine. Se agăţă de detaşarea jurnalistului. Iar ziaristul trebuia să caute indicii, explicaţii. Ceaşca era plină cu un lichid roşu. Sânge? Al ei? Se curmă de mijloc, gata să vomite, dar îşi înfrânse spasmul şi continuă cercetarea. Cămaşa babei era purpurie, scorţoasă. Dulapul din spate era împroşcat de sânge. Ierburile uscate ce atârnau din tavan aveau o strălucire stacojie, ochii de animal din borcanul lăsat pe podea, la picioarele babei, păreau că-i veghează somnul de veci. Bătrâna fusese ucisă acolo. A luat-o pe nepregătite? Cum? Nu e legată. Poate a fost... hipnotizată. Despre cine ştim că poate face oamenii să i se supună fără crâcnire? Vampirii.
Căută un mesaj, dar nu vedea nimic. Lucrurile nu fuseseră răvăşite, mobila nu era răsturnată. Parcă baba ar fi venit singură la bucătărie, ca să se roage. Ca să-şi înfulece capul. Dar după ce şi-l tăiase, îi pierise pofta de mâncare.
– O, Doamne! se auzi şoptind Cristina. Nu poate fi adevărat!
Revino-ţi! E adevărat. Uită-te peste tot şi cară-te de aici! N-avea să cheme poliţiştii. Zvonul ar fi transpirat, şi numai gândul să fie supusă unui alt tir de întrebări îi făcea palmele să asude. Auzi poarta scârţâind şi-şi privi ceasul. Sfertul de oră trecuse. Paşi grăbiţi se apropiară casă.
– Cristina? auzi vocea nerăbdătoare a lui Adam. Unde eşti?
Nu era nevoie să tropăie şi el pe acolo.
– Adam, sunt în regulă! îi strigă. Mai lasă-mi doar cinci minute!
– Eşti sigură? E o pată de sânge pe tocul geamului.
– Da, sunt.
– Două minute!
Trase de tot perdeaua, deschise geamul, se aplecă în afară şi icni. Litere mari, roşii, pe lemnul alb. АРМАГЕДОН.
– Apocalipsa? şopti Cristina. Chirilice?
Începea să ameţească. Scoase telefonul mobil şi fotografie mesajul, apoi scena crimei. Adam avea dreptate, timpul li se sfârşea. Chiar dacă mahalaua era amorţită, oricând un vecin putea bate la uşă. Se întoarse spre leş, ruşinată că, odată trecut şocul, începea să-şi facă iarăşi griji doar pentru sine.
– Îmi pare rău, îi şopti capului.
Ceva plescăi în burta bătrânei şi Cristina strigă pentru prima oară. Înainte să priceapă că erau doar gazele de putrefacţie, se împleticea spre uşă. Îi fusese de ajuns. Se aruncă drept în braţele lui Adam.
– Cristina, ce...?
Îl împinse într-o parte şi o zbughi spre poartă. Nu voia să-şi deşarte stomacul acolo, să lase încă o dovadă a prezenţei ei. Reuşi să iasă din curte şi să treacă drumul înainte să se încovoaie deasupra unui şanţ. Adam ajunse lângă ea când elimina cafeaua băută înainte conferinţă. Se ridică şi-şi şterse gura cu un şerveţel, iar el o sprijini.
– Ţi-ai lăsat amprentele pe uşă? şopti Cristina.
Încă nu putea să-l privească în ochi. Bănuiala izbucnise odată cu eliberarea de greaţă. De ce insistase atât să nu meargă acolo singură? Ce ştia despre femeia ucisă cu o asemenea bestialitate?
– Nu, răspunse Adam pe un ton nedumerit. De ce mă-ntrebi?
– Să plecăm de aici! Vorbim în maşină.
Cristina avu nevoie de foarte multă energie ca să nu fugă până la Volkswagen. Tremurul reîncepuse şi ştia că, dacă ar închide ochii, ar vedea doar capul babei. Abia când maşina ieşi din mahala, Cristina vorbi, studiind trăsăturile lui Adam.
– E moartă.
Adam păru cu adevărat surprins, iar Cristina oftă. Unde ajunsese? Se bucura că-i dădea prima vestea unei crime! Adam dădu scurt din cap.
– Nu vrei să anunţăm poliţia.
A înţeles repede. De fapt, pare să îi convină ideea. Cristina râse fără urmă de veselie.
– Ne putem permite s-o facem? Credem că am văzut toate ororile, dar asta...
Adam trase de volan şi opri maşina la marginea drumului.
– Adică?
Sunetul sângelui pulsându-i în urechi semăna cu vuietul unui tren ce trecea prin măruntaiele munţilor. Un tren încărcat cu coşciuge.
– Uite! şuieră şi scoase telefonul. Cine putea face aşa ceva?
După o secundă, Adam îşi îndepărtă privirea. Se albise la faţă, iar Cristina îşi adună curajul pentru a pune întrebarea al cărei răspuns îi putea întoarce încă o dată viaţa pe dos.
– Ce ştii despre asta? Nu mai am nevoie de minciuni.
– Vezi tu, Vera era ceea ce ai numi o... ohraniţa. Apărătoare a unor taine.
– O cunoşteai?
– Nu personal. Ştiam însă ce e, care-i rolul ei în marea schemă a lucrurilor. Cele ca ea veghează din vremuri străvechi. Îi înarmează pe luptători, privesc spre viitor. Doar ele pot făuri cuţite ca să ucidă monştri... Sunt mereu încercate de marii masculi.
Cristina icni, iar Adam îşi scrută pentru o vreme genunchii.
– Deci era o apărătoare, spuse în fine Cristina. În afară de stirpea lui Alex, ar fi vrut cineva s-o lase fără cap?
– N-a fost Alex! Aş fi ştiut...
– Oare?
N-a fost el! Adam spune adevărul.
– Da, spuse ţâfnos Adam.
– Dar frate-su? Volodea?
De data asta, Adam tăcu. Porni motorul şi maşina se înscrie iarăşi în traficul leneş al oraşului.
– Ei? insistă Cristina.
– Nu ştiu... El e... altfel. Dar Volodea-i la Londra. Fii atentă ce citeşti, Cristina. Unde unii văd un mesaj, alţii văd doar o pată.
Cristina suspină. Avea senzaţia că tot mai rămâneau lucruri nespuse.
– Felul cum era aşezat cadavrul e foarte ciudat. Parcă ar fi vrut să se devoreze. Ai mai văzut vreodată ceva asemănător?
Adam zăbovi din nou răspunsul.
– Parcă-mi aduce aminte de ceva, şopti. Un manuscris... De la o mănăstire... Soarta va uni ce e de unit, Cristina.
Obrajii i se înroşiră, apoi păliră din nou. Degetele care ţineau volanul începură să tremure, iar maşina o luă brusc spre mijlocul străzii şi abia evită un camion rablagit. Sunetul pătrunzător al claxonului o făcu pe Cristina să-şi ţină răsuflarea. De data asta, chiar c-o să ne omoare. Ce taine periculoase ascunde Adam? A mai rămas cineva în jurul meu ale cărui amintiri şi pasiuni să nu mă tragă în mormânt?
– Nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu mănăstirea ta, zise pe un ton neutru.
– A fost distrusă. Nimeni şi nimic n-a supravieţuit. Dar vezi tu, nu doar fraţii mei se întâlneau cu ohraniţele. Ele credeau că, uneori, nu binele, ci răul trebuie ajutat.
– Minunat! Ăsta-i un caz pe care poliţiştii îl vor rezolva în doi timpi şi trei mişcări. A, dar stai, noi nici nu vrem să-l rezolve!
Înainte ca Adam să-i poată răspunde, telefonul Cristinei ţârâi. Cristina privi numărul afişat pe ecran şi îşi impuse să-şi păstreze calmul. O căuta Alex.
– Da? zise precaută.
– Unde eşti? – Am simţit nevoia să iau puţin aer, după conferinţă. Nici măcar nu-i o minciună. Mă întorc acum.
– Vocea-ţi sună ciudat. Totul e-n regulă?
– Da, sigur!
– Trebuie să-ţi mai dau o veste. Dar promite-mi că nu te vei speria!
Cum să nu mă sperii după un asemenea îndemn? Cristina începu să asude, dar vocea îi rămase calmă.
– Da?
– Volodea e-n oraş. Trece diseară pe la noi.
Cristina îşi surprinse privirea disperată în oglinda retrovizoare. Sosirea lui Volodea nu putea fi doar o coincidenţă. Nu era pregătită pentru asta.
– Aaaaa, ce... neaşteptat! articulă cu grijă cuvintele. A sosit demult?
– Nu ştiu exact. Nu-ţi fă griji, o să-i placi!
Dar eu îl urăsc. E monstrul din spatele recoltărilor de sânge.
– Să fac nişte aranjamente speciale pentru cină?
– Nu, nici pe departe! Îi plac lucrurile simple.
– Sigur, şopti Cristina cu buze care începeau să amorţească. Ne vedem diseară!
– Te iubesc.
– Şi eu.
Închise telefonul şi întâlni privirea întrebătoare a lui Adam.
– Volodea e-n oraş, spuse alb. Îl aşteptăm la cină.
Chipul lui Adam se crispă şi degetele îi trosniră pe schimbătorul de viteze.
– Trebuia să se întâmple şi asta.
– Da, zise Cristina şi ascunse telefonul în poşetă ca pe un obiect indecent. Ne aşteaptă o seară minunată în familie. Eu, logodnicul meu şi, poate, cel care a decapitat o bătrână. Ce poate fi mai plăcut? Doar să-mi aşeze şi mie tărtăcuţa pe o farfurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu