AL CINCILEA VĂL - Volodea

Soneria se auzi prea tare, iar Cristina pur şi simplu ştiu că era el. Venise mai devreme. Îşi şterse maşinal mâinile şi îşi înfoie părul. Nu era singură în vilă, dar Alex încă lipsea. Buzele i se uscară instantaneu. Se ridică de pe canapea şi stinse televizorul. În sufragerie, masa încă nu era întinsă, dar în salonul mic fuseseră aşezate nişte dulciuri, mizilicuri sărate, sucuri şi vin. Zvonul de glasuri dinspre uşă se apropie şi Cristina îşi compuse un surâs cu meticulozitatea artistului care lucrează la un mozaic. Când Adam îl introduse pe Volodea, era pe cât de pregătită avea să fie vreodată.
Fratele lui Alex se opri în prag, lăsându-se studiat şi preţăluind-o cu delicateţea unui geambaş. Ochii lui Volodea erau ascunşi de ochelari cu ramă aurie şi lentile fumurii, o mustaţă subţire făcea pereche cu barbişonul rar. Purta blugi negri şi un pulover de mohair de aceeaşi culoare, mulat pe trupul vânjos. Pe inelarul de la mâna dreaptă se zărea un inel cu agat. Negru şi auriu. Vrea să spună ceva cu asta?
Volodea surâse şi făcu primul pas spre ea. Cristina îi ieşi în întâmpinare, deşi îşi simţea zâmbetul crispat. Volodea era mai înalt cu un cap decât Alex, dar avea acelaşi aer de eleganţă naturală. Fără îndoială, Volodea ştia ce voia şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru a obţine fructul dorit.
– Cristina, iată că ne vedem în sfârşit! Am auzit atâtea lucruri despre tine, încât am impresia că te cunosc de o mie de ani!
Vorbea perfect româneşte, fără urmă de accent, iar glasul îi era ceva mai jos decât al lui Alex. Şi uşor batjocoritor. Nu-i mai compara! Nu ajută la nimic. Nu-ţi va răspunde la întrebarea pe care te temi s-o rosteşti.
– Numai lucruri bune, sper, murmură Cristina.
– Păi, cam la fel de bune ca acelea pe care le ştii tu despre mine. Şi le vei mai afla.
Cristina nu se putu hotărî dacă răspunsul lui era o ironie. În tăcere, îi făcu semn să se aşeze. Deşi nu-i putea vedea ochii, îşi dădea seama că emoţiile ei erau străvezii pentru el. Apariţia lui Adam, cu două ceşti de ceai verde, o salvă de confuzie. Adam aşeză ceştile pe măsuţa joasă dintre canapea şi fotoliul ei, iar Cristina observă cu întârziere că evita să-l privească pe Volodea în ochi. Se teme. Volodea nu se atinse de ceaşcă, ci se aplecă spre Cristina, peste masă. Îi prinse galant palma şi o sărută, dar Cristina tresări. Strânsoarea degetelor lui spori. Îmi simte frica şi-i place.
– Vizita asta e-o surpriză, trebuie să recunosc, spuse încet. Nu credeam că ne vom vedea aşa de repede...
– Sinceritatea ta-i minunată, dragă Cristina! Am venit ceva mai devreme decât îi spusesem lui Alioşa, tocmai ca să ne cunoaştem în linişte. Sper că nu te-am supărat...
O, abia aşteptam să dau ochii cu tine! Şi nu cumva ţi-ai început vizita la Iaşi decapitând pe cineva? Cristina îşi smulse un mic zâmbet politicos în timp ce încerca să-şi elibereze degetele fără să pară că o face. Volodea nu era doar fioros, ci şi parşiv.
– Nu, sigur că nu! Văd că nu te atrage ceaiul... Îţi ofer o cafea? Poate un suc, un pahar de vin?
Buzele lui se desfăcură într-un nou surâs, cu o vagă nuanţă de ameninţare. Încă nu-i dăduse drumul, iar Cristinei începea să i se facă greaţă.
– Altceva? şopti.
Îi privi degetele care în fine se descleştau de ale ei şi se întrebă când uciseseră ultima oară. Nu se îndoia că Volodea era-n stare de crimă, deşi nu petrecuseră decât cinci minute împreună.
– Gazda perfectă! spuse Volodea. Îmi ştii doar băutura preferată...
Se lăsă pe spate, îşi scoase ochelarii şi-i aşeză în poale. Se uita fix la ea, mai degrabă amuzat.
– Cred că-l voi lăsa pe Alex să se ocupe de asta, şopti răguşit. Mă descurc mai greu cu...
– O, dar te-ai descurcat de minune în alte situaţii... delicate! Cred că nu va fi o problemă să umpli un pahar.
Uimită de rapiditatea cu care tigrul îşi arăta ghearele, Cristina nu găsi răspunsul care l-ar fi îmblânzit. Pricepea foarte bine de ce-i cerea asta. Îi reamintea că el şi fratele său nu erau doar bărbaţi puternici. Nu, sunt creaturi hrănite cu sânge de om şi de animal. Nici o femeie nu poate supune o fiară. Ce mă fac?
Rămas în cadrul uşii, Adam tuşi uşor.
– Aduc eu imediat!
– Te rog, murmură uşurată Cristina.
Volodea se întoarse spre Adam şi îşi miji ochii, studiindu-l de parcă îl vedea pentru prima oară. Ar fi oare în stare să-l ucidă sub ochii mei? Tăcerea i se părea încă strategia cea mai bună şi aşteptă ca Adam să se întoarcă, amestecând în ceaiul care se răcea. Privirea lui Volodea era fixată undeva deasupra capului ei, degetele îi băteau darabana pe genunchi. După un minut, Cristina renunţă să se mai prefacă interesată de băutura al cărei gust nici măcar nu-l simţea şi se ridică. Abia atunci, Volodea se uită la ea, iar Cristina îşi dori să nu se fi clintit. Ochii lui împrumutaseră duritatea diamantului. Cristina se trezi făcând un pas înapoi. Volodea rânji şi mişcarea degetelor sale se opri. E şi mai rău aşa.
Paşii lui Adam umplură liniştea îngheţată, iar Cristina nu-şi putu opri oftatul de uşurare. Zări pe tava lui Adam un pahar înalt, plin cu licoare sângerie, şi-şi făcu de lucru cu gustările. Un icnet o făcu însă să se întoarcă imediat. Paharul fusese aşezat pe masă, dar degetele lui Volodea erau înfipte în cotul lui Adam ca nişte gheare.
– Ei! murmură Cristina.
Glasul îi suna neajutorat, iar Volodea n-o învrednici nici măcar c-o privire. Adam începu să tremure uşor, dar nu ceru îndurare. Ochii lui Volodea căpătară irizări purpurii, iar gura i se strâmbă furioasă. Adam gemu şi se clătină.
– Cum ai îndrăznit, slugă?
Pielea obrazului lui Volodea se zbârci, se lipi de craniu, iar Cristina strânse pumnii, gata să se apere. Adam căzu în genunchi şi închise ochii. Pe chipul său, ororarea şi uşurarea se amestecau bizar.
– Ai schimbat calea fără poruncă, zise încet Volodea.
Fiecare vorbă a sa părea un cui înfipt în carnea lui Adam. Dacă nu intervii acum, va fi prea târziu. Cristina făcu un pas înainte. Ochii lui Volodea se prefăcură în crâmpeie de întuneric.
– Nu ştii despre ce vorbesc, Cristina! Vrei să afli?
– Da. Ar fi...
Se întrerupse, deodată convinsă că a răspuns greşit.
– Sigur că da! Trebuia să fii a lui Adam, măcar asta ţi-a spus Alex? Secretara şi şoferul, cuplul perfect.
Îl eliberă pe Adam din strânsoare, iar Cristina se aşeză înapoi pe canapea. Adam se ridica şovăielnic şi Cristina încercă zadarnic să-şi păstreze calmul. Oricare ar fi fost planul lui Alex, el fusese spulberat de la prima lor întâlnire. Şi, prin acea îngenunchere, simţea că nu intrase din nou în plan, ci afla ceva important.
Volodea luă paharul, îl apropie de gură, dar nu sorbi din licoare. Nările îi fremătară. Ce nu-ţi mai place? Bea, ticălosule! Ai cerut sânge.

Cristina îşi drese glasul. Adam, alb la faţă, se retrase câţiva paşi, dar se opri. Ochii lui îi spuneau că tot ce-şi dorea era să fugă, dar nu îndrăznea.
– Nu mai avem nevoie de tine, spuse Cristina. Poţi pleca.
Buzele lui Volodea se strânseră, dar nu-i întoarse porunca. Aşeză paharul înapoi pe masă şi îşi încrucişă braţele pe piept. Tăcerea lui o făcea pe Cristina să se simtă tot mai inconfortabil, în vreme ce el arăta tot mai destins. Scoase din buzunarul de la piept un carneţel roşu şi începu să-l răsfoiască, apoi rupse o foaie de la jumătate şi o aşeză pe masă, cu faţa scrisă în jos. Pe mâna lui clipi, pentru o clipă, imaginea unui păianjen. O tarantulă.
– Ai sosit demult în oraş? spuse Cristina.
– Zilele trecute. Ştiu că de-abia aşteptai să mă vezi, dar am fost al dracului de ocupat!
O gheară îngheţată începu să i se plimbe Cristinei pe şira spinării. Cum îşi putea respecta Alex promisiunea, dacă fratele său dădea ordinele?
– Ai vizitat deci oraşul, zise şovăitor.
Se temea să-l tragă de limbă. Dacă ar fi aflat prea multe, ar fi trebuit să reacţioneze, şi asta se putea termina doar cu o baie de sânge. Nu mai avea voie să se gândească doar la ea şi la Alex. Îşi atinse pântecele, iar Volodea îşi fixă privirea pe mâna ei.
– Vizitat e cam mult spus, zise tărăgănat. Am fost pe ici, pe colo... Dar acum am terminat! Iau o pauză, mă relaxez... Îţi pot acorda toată atenţia mea, aşa cum meriţi.
Cristina se înfioră. Te chinuie. Nu putea decât să-şi păstreze calmul, să nu-i dea satisfacţia de a o transforma într-o victimă. Simţi un junghi ascuţit, ca un fier înroşit.
– Ai fost prin toate cartierele sau doar prin centru? se interesă.
Volodea se încruntă uşor. La asta nu se aştepta.
– În ultima vreme, toţi şi-au dorit să iasă ca păduchele-n frunte. Chiar şi Alioşa, deşi credeam că l-am învăţat mai bine...
Nu ştie de babă. Sau doar se preface? Dacă Volodea minţea, n-avea să recunoască. Dacă nu era amestecat în crimă, l-ar fi făcut doar curios. Cristina înghiţi cu noduri nişte ceai. Licoarea lui Volodea era tot neatinsă.
– Aşadar, Alioşa a făcut anunţul, zise după o pauză Volodea. O să jucăm la nuntă.
Ochii lui păreau s-o străpungă. Era foarte greu să pară calmă, încrezătoare, când tot ce-şi dorea era să nu-l mai vadă niciodată.
– Am greşit în multe privinţe, dar am să-i fiu alături lui Alex. Îl iubesc.
– Sigur că-l iubeşti, drăguţă!
Tonul lui era destul de batjocoritor cât să uite de frică.
– Te îndoieşti de sentimentele mele? N-ar trebui!
– Oh, Cristina, m-ai înţeles greşit! Departe de mine gândul să mă îndoiesc. Uite, pentru tine!
Încet, degetele lui împinseră hârtia spre ea. Cristina fu scuturată de un fior. Ce se putea ascundea atât de sinistru pe spatele unei foi? Ar fi vrut s-o refuze, dar nu putea. O atinse şovăitor, apoi retrase mâna. Hârtia parcă ardea. O întoarse şi privi semnul. Semăna cu o pereche de coarne.
– Capricorn? întrebă.
Ochii lui Volodea clipiră galben.
– Nu ţi-ai pierdut capul imediat ce l-ai văzut? continuă Volodea. Pun pariu c-a folosit vechiul truc: întâi un dans lent, apoi te-a lipit de primul perete şi ţi-a umblat pe sub rochiţă. Mă tem că frăţiorul e destul de previzibil în materie de cuceriri...
Cristina răsuflă adânc şi numără în gând până la cinci. Avea dreptate, măcar într-o privinţă.
– A fost mai mult decât un truc, spuse răspicat. Nu-i doar dorinţă între noi. Sper c-ai să vezi asta şi o s-o luăm de la capăt, ca o familie, fără să mai fie vărsat sânge nevinovat. Dar n-ai băut deloc... Licoarea nu-ţi e pe plac?
Volodea îi dărui un surâs la fel de vesel ca o poză de la autopsie.
– Mai târziu. Vine vremea pentru toate. Dacă tu crezi că desenul e despre Capricorn, aşa să fie. Alţii văd în el Diavolul, cerându-şi primul născut.
Cristina simţi gustul fierii. Nu mai putea suporta multă vreme discuţia lor. Palmele pe care le împreunase în poale o mâncau. Nici măcar nu se mai putea convinge să-i surâdă.
– Alioşa! zise Volodea. Crezi că-l înţelegi mai bine ca mine? Întotdeauna s-a temut să-şi recunoască esenţa. Eu nu sunt aşa! Am să-ţi fac un serviciu şi-am să-ţi deschid ochii. Adam, vino!
Deşi nu ridicase vocea, Cristina fu convinsă că se auzea până în cel mai îndepărtat cotlon al vilei. Adam apăru după două minute, târşâindu-şi picioarele ca un moşneag. Chipul său îşi mai recăpătase din culoare, dar ochii aveau o fixitate care o speria pe Cristina.
– Rămâi acolo! porunci Volodea când Adam ajunse în mijlocul încăperii.
Nu uşurare simţi Cristina când îi auzi ordinul, ci groază. Ceaşca începu să-i tremure între degete. O aşeză pe masă, dar descoperi că nu mai avea ce face cu mâinile. Nu îndrăznea să-şi desprindă privirea de a lui Volodea. Încet, degetul mare al lui Volodea începu să se plimbe pe marginea paharului. O tăcere bolovănoasă se înstăpâni în încăpere şi Cristina descoperi că n-o putea sparge. Vru să se mişte şi nu reuşi. Până şi gândurile îi deveneau cleioase, numele lui Alex începea să-şi piardă semnificaţia. Uşa se îndepărta de ea, se pierdea printre umbre, în vreme ce chipul lui Volodea se apropia. Simţea în pântece o căldură bizară.
Degetul lui se cufundă în licoare, ieşi şi alunecă într-o dungă umedă, de la buza paharului în jos. Volodea era în faţa ei, şi totuşi îl simţea lângă ea. Degetele lui nu lăsau paharul, dar îi treceau încet, aproape hipnotic peste gât, peste sânul drept. Ce faci? Întrebarea rămase doar în mintea ei. Palma lui Volodea mângâia sticla transparentă. Cristina se zbătu, dar nu reuşi să iasă din capcana ochilor lui. Sfârcul i se întărise, sânul tresălta în căuşul lui, care se strânse, îl eliberă pe jumătate şi apoi răsuci dureros. Termină! Din nou, niciun sunet.
Palma lui stângă atinse catifeaua fotoliului. Te rog, nu!  Îl simţi despărţindu-i picioarele şi îşi auzi respiraţia grea când şi le desfăcu larg pentru el. Vocea lui răsună şfichiuitoare în urechea ei, cuvinte rostite de buze nemişcate. Ţi se pare cunoscută atingerea asta? Crezi că ai controlul situaţiei? Eu măcar mă uit în ochii tăi când o fac. Palma lui se duse spre genunchi, tachinând-o cu o retragere înşelătoare, iar Cristina icni. Degetele lui se ridicară de pe trupul ei doar pentru o clipă, apoi îi maltratară iarăşi sfârcurile. Durerea o făcu să tremure, dar fiecare undă a ei năştea plăcere. Mişcările lui aveau o doză de perversitate care o ameţea. Volodea îi atinse pubisul cu dosul palmei şi îi rupse mătasea lenjeriei. Cristina lăsă capul pe spate, gâfâind uşor. Undeva, în fundul minţii, cineva îi spunea să se oprească, dar nu-i păsa de lamentaţiile acelea stupide, de faptul că Adam vedea totul, de posibilitatea să fie surprinşi de către Alex. Degetele lui Volodea intrară în ea.
Cristina îşi auzi geamătul reverberând în minte. Mai vrei să mă opresc? Atingerea poruncitoare a lui Volodea o făcea să se zvârcolească. Nu, nu, nu! Volodea o întoarse cu spatele şi o pătrunse brutal, iar ea se înălţă spre el, oferindu-i-se toată. Volodea zvâcnea între coapsele ei, iar Cristina îi era recunoscătoare pentru asta. Eu iau tot ce vreau, când vreau. Ieşi din ea deodată, iar Cristina scânci dezamăgită. Abia atunci putu închide ochii, undeva la graniţa între leşin şi moarte..
Când îi redeschise, Volodea muşca relaxat dintr-un pişcot. Adam era încă nemişcat, la doi paşi de ea. Nimic din atitudinea sa nu arăta că ar fi asistat la ceva ieşit din comun, însă Cristina se îmbujoră.
– Acum întinde-o, Adam! spuse Volodea. Să vedem cum vei exersa acum minciuna.
– Ticălosule! şopti tremurător Cristina când rămaseră singuri.
Propria voce o făcu să tresară. Era încă ameţită, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn foarte lung. Chiar fusese a lui Volodea sau doar delirase? Pulsaţia din adâncul ei îi sugera că se dăruise, dar ceasul de pe perete îi spunea că nu trecuseră decât trei minute. Aşezat degajat, la fel de impecabil în ţinută, Volodea îşi termina fursecul.
– Cum ai  îndrăznit?! scrâşni Cristina. Am să-i spun lui Alex…
Volodea îi rânji.
– Ai să-i zici şi cât de mult ţi-a plăcut? Sau mai bine să-l lăsăm pe Adam să-i povestească! Ar face istoria şi mai picantă. Capricorn înseamnă Torchia, scumpo. Curvăsăreală în toată regula.
Cristina tăcu. Capricorn însemna pentru ea o zodie, iar Torchia...
– Nisipul din clepsidră abia începe să curgă, şopti. Nimic nu e în van.
Volodea o fixă scurt.
– Ar trebui să te împrospătezi puţin, drăguţă! Duhneşti a plăcere vinovată.
Cristina făcu un efort ca să-şi înghită saliva. Ruşinea o potopea. Alex nu trebuie să afle despre asta. Se ridică şi trupul o trădă pentru ultima oară. Carnea atinsă de lenjerie se înfioră, iar rânjetul lui Volodea îi dovedi că ghicise şi asta.
– Dacă apare, am să-i spun că ţi s-a făcut greaţă, zise Volodea. E doar de aşteptat, la o femeie însărcinată. Dar ajunge pentru moment, nu?
Nu reuşi decât să dea din cap şi să iasă. Începu să plângă înainte să ajungă în dormitor. Îşi acoperi gura cu palma, pentru ca suspinele ei să nu răzbată până la Volodea. Prea târziu plângi! Ce-i făcut e făcut.
Închise uşa cu un pocnet asurzitor, dorindu-şi să nu mai iasă din dormitor până când Volodea nu pleca din oraş. Se dezbrăcă şi aruncă hainele cât mai departe. Nu avea să le mai poarte vreodată. Le simţea aproape la fel de murdare ca pielea ei. Nu-i da şi mai multă putere.
Se săpuni îndelung, silindu-se să se gândească la capul tăiat al babei. Avea nevoie de imaginea aceea, nu doar fiindcă oroarea făcea să se topească orice urmă de plăcere. Descoperi că nu-i era prea greu să şi-l închipuie pe Volodea decapitând-o cu un rânjet pe babă, chiar dacă nu avea nici un motiv să creadă asta.
Se schimbase când auzi paşi înceţi apropiindu-se de dormitor. Nu se poate! N-ar îndrăzni! Nu încă o dată... Dar ştia că Volodea ar face orice, că o marcase ca pe o vită, fără fier înroşit. Se ghemui lângă uşă, neîndrăznind nici măcar să respire. Ochii lui Volodea parcă o urmăreau prin lemn, spunându-i că-i doar o târfă. Cineva bătu uşor, iar Cristina îşi înghiţi lacrimile. Volodea n-ar fi ciocănit la uşă.
– Intră, şopti.
Era Adam. Îi întinse pumnalul şi Cristina îl luă smucit. Degetele ei încă tremurătoare nu reuşeau să ţină bine mânerul.
– N-a fost vina ta, murmură Adam. Volodea e... Te poţi răzbuna! Îi voi spune lui Alex c-a încercat... Că te-ai apărat... Nu trebuie să ştie totul.
Pentru o clipă, Cristina fu tentată să creadă c-o putea face. Apoi se întrebă cum s-ar mai uita în ochii lui Alex. Să nu uiţi că nu sunt păianjen. Ce a vrut să spună cu asta? Volodea e, dar sunt fraţi.
– Nu, murmură.
– Cristina, e singura ta şansă! Crede că te-a învins, nu se aşteaptă...
– Nu! Poate că sunt uşuratică, dar nu şi proastă!
Zgomotul uşii îi smulse un strigăt uşor.
– Alex, murmură Adam.
– Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva! Pregăteşte masa!
Îşi scutură părul şi îl împinse pe Adam spre scări. Auzi glasul lui Volodea întretăindu-se cu cel al lui Alex şi luptă cu nevoia tot mai puternică de a se întoarce sub duş.
– Cristina, te simţi bine? veni de la parter vocea lui Alex.
– Da, acum cobor!
Nu avea decât un minut să scape de pumnal. Cea mai bună tainiţă-i la vedere. Cu un surâs, Cristina se opri în faţa panopliei. Ultima parte a colecţiei lui Alex fusese adusă abia de câteva zile. Aşeză pumnalul în spatele unui jungher tătărăsc şi fugi pe scări.
Se opri să-şi tragă sufletul la intrarea în salon. Alex era aşezat pe canapea, lângă Volodea, iar Cristina văzu în sfârşit asemănarea acolo unde până atunci zărise doar deosebiri. Era limpede că se simţeau bine împreună. Logodnicul ei chicotea copilăreşte, iar ochii lui Volodea se mai îmblânziseră. Cristinei i se puse un nod în gât. Legătura dintre ei era prea puternică pentru a putea măcar spera să o distrugă. Îşi impuse să îngroape amintirea seducţiei cât mai adânc şi îi zâmbi lui Alex. El se ridică şi o sărută pe obraz, iar Cristina inspiră parfumul lui, simţind pentru prima oară gustul trădării.
– Cristina, mă gândeam să urc la tine! şopti Alex. Volodea spunea că ai avut un puseu de…
– Da, dar mi-am revenit. Presupun că slăbiciunea şi greţurile vor fi o obişnuinţă în lunile care vin.
– Ţi-am zis doar, frate! interveni domol Volodea. Cristina are controlul situaţiei! Iar de-l va pierde, dacă nu vei fi tu acolo, eu voi avea întotdeauna grijă de ea.
Privirea lui Alex se mută de la Cristina la Volodea, redevenind serioasă.
– Recunoaşte, ai venit special mai devreme! Nu era nevoie... N-am vorbit oare despre asta de prea multe ori?
Cristina îl prinse de braţ pe Alex, în vreme ce Volodea se uita surâzător la ea. Privirea lui era aproape ca o invitaţie să se destăinuie, iar Cristina îşi dădu seama că în clipa aceea pierdea încă o bătălie. Nu ultima, din păcate sau din nefericire.
– Am vrut să ne cunoaştem fără să văd privirea asta a ta, spuse Volodea. Te temeai că ţi-o fur, Alioşa?
Cristina se încordă. Dacă Adam vorbeşte... M-a îndemnat să-l ucid pe Volodea ca să mă salveze ori ca să se apere de pedeapsă? Dar cum mă putea, ne putea opri? Ce a fost de fapt acolo, dincolo de puterea unui vampir? Diavolul? Seniorul? Ce e Seniorul?
– Volodea, răspunse voios Alex, nu sunt un băieţaş căruia să-i furi jucăriile.
Cristina nu îndrăzni să se uite la el ori să se înfurie fiindcă o comparase cu o jucărie.
O îmbrăţişă şi o sărută tandru, dar pentru o secundă, Cristina îşi spuse că era doar un stăpân care-şi reafirma posesia. Remuşcările pentru capitularea ei în faţa lui Volodea erau însă prea puternice ca să-i îngăduie să se supere pe Alex. În fond, şi el o luase prin altcineva.
– Cred că-i gata cina, murmură. Ce-ar fi să mâncăm?
Fraţii se îndreptară, umăr lângă umăr, spre sufragerie, iar Cristina rămase cu doi paşi în urmă. Îi era frig şi o durere surdă i se cuibărise în pântece. Îşi apropie mâinile de şemineul în care focul trosnea, dar nu reuşi să se încălzească. Privi în jur, încercând să amâne momentul când se va afla din nou în faţa lui Volodea. Remarcă paharul aproape gol de pe măsuţă. Până la urmă, Volodea băuse licoarea. Sau Alex? Oricât ai vrea să-ţi spui că sunt diferiţi, greşeşti.
Când se aşeză la masă, între Volodea şi Alex, parc-ar fi păşit într-un congelator. Fu cât pe ce să dea vina pe greaţă ca să scape de corvoada de a-i asculta tachinându-se, dar Adam apăru cu o tavă de antreuri şi momentul trecu.
– L-ai pus să servească acum ca să-mi faci în ciudă? întrebă Volodea. De când a completat porcăria aia, rutele de transport cad tot mai des.
Alex îl privi scurt.
– Eşti sigur că el a fost?
Adam îşi drese glasul şi Cristina se simţi din nou pierdută în spaţiu.
– Da, eu am adăugat la Goetia. E doar o altă carte de vânătoare, un izvor de spaime în care se varsă sângele aşa-zişilor iniţiaţi.
Cristina îşi tot muta privirea de la unul la altul, întrebându-se despre ce vorbesc.
Umerii lui Alex căzură puţin şi Cristina îşi învinse greu oftatul. Nu putea să-i ceară lui Alex moartea lui Volodea. Ca să accepte un asemenea deznodământ, ar fi trebuit să devină ca el şi atunci bărbatul pe care-l iubea ar fi dispărut cu totul.
O vreme, Cristina îi lăsă pe fraţi să vorbească despre oameni şi evenimente cunoscute doar de ei. Cuvintele lor treceau pe lângă ea, dădea din cap şi zâmbea atunci când se cuvenea, mai arunca o vorbă care nu spunea nimic. O parte a creierului ei amorţise, ca şi cum n-ar fi vrut să mai afle nimic despre vieţile lor fără ea. Puhoiul de amintiri, unele de acum două sute de ani, altele de trei decenii, făcea ca legătura ei cu Alex să pară tot mai firavă.
Cristina ridică privirea de la friptura pe care o tăia abia când auzi un cuvânt ce-i iuţi pulsul.
– De ieri, centrul de transfuzii de la Bucureşti funcţionează la maxim, zise Volodea. Simplu, curat, fără să încalce legea. În prima zi, au fost zeci de amatori. Plătim bine. Avem şi o unitate de cercetări medicale. Am auzit că ai avut şi o micuţă viziune, Cristina.
Îi citise asta în minte, când o poseda? Nu mai putea să pretindă că nu-i acolo. Alex o privea întrebător. Încercă să-şi facă vocea să sune cât mai normal.
– Am văzut mormane de morţi şi... o cale ferată. Toţi călătorim spre o nouă lume.
Volodea aprobă din cap, cu un surâs caustic.
– Sigur că da! Fericirea cu Alex îţi dezvoltă clarviziunea. Am să te consult mai des...
Vorbea cu ea de parcă i-ar fi fost soră, dar Cristina îi putea simţi din nou degetele atingând cu neruşinare clitorisul. Se foi pe scaun şi senzaţia se amplifică. Evită să-l privească pe Alex.
– Rămâi la Iaşi sau la Bucureşti?
Adam, care aduna farfuriile, se răsuci abrupt. Cristina îşi opri privirea pe faţa de masă. Spera că pusese întrebarea la momentul potrivit. Ca Volodea să-i refuze un răspuns ar fi însemnat să-şi dovedească neîncrederea de faţă cu Alex. Volodea bătu cu palma în masă.
– Draga de ea, se gândeşte la toate! Eu am făcut destule aici. Nu, de restul se va ocupa cineva pe care nici Alioşa nu-l cunoaşte. Un băiat foarte eficient. Locul lui nu era însă la o cină de familie atât de agreabilă, nu-i aşa? E şi mâine o zi…
 Ar trebui să mă simt uşurată? Oricine ar fi fost, noul acolit primise desigur porunci amănunţite în privinţa ei.
– Dar am vorbit destul despre planurile mele, Cristina, tărăgănă vorbele Volodea. Trebuie să ne gândim la tine acum! Şi nu vorbesc despre rochia de nuntă. Ai nevoie de un doctor care să ştie totul despre noi.
Cristina simţi cum se învârte încăperea cu ea. Nu se putea lăsa pe mâna lui Volodea, nu-i putea încredinţa soarta copilului ei. Se uită însă nu la el, ci în ochii lui Alex. Nu văzu nici măcar o urmă de refuz. Ce mă fac? Dacă i-aş spune despre ce s-a întâmplat mai devreme… Dacă i-ai spune, nu ştii cine dintre voi trei ar mai fi în viaţă mâine.
– Nu vreau să plec la Bucureşti, murmură. Am nevoie de Alex, şi el de mine.
Surâsul lui Volodea se subţie, ochii îi sclipiră triumfător. Ridică mâinile, într-un ironic gest de predare.
– O, nici nu ziceam asta! Doar c-am găsit cel mai bun doctor pentru tine. M-a îngrijit şi pe mine în ultimii douăzeci de ani. A sosit la Iaşi, cu echipamentul necesar. Nu-i doar foarte priceput, va păstra secretul nostru fără să fie nevoie de… măsuri speciale.
– Dar n-aş vrea să te las fără…
– Volodea are dreptate, draga mea, o întrerupse Alex. Vei avea cea mai bună îngrijire posibilă. Îl ştiu şi eu pe doctorul Li. Crede-mă, ai să fii mulţumită!
Învinsă, Cristina mimă un surâs recunoscător.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, draga mea, răspunse Volodea. Voi fi mereu lângă femeia care l-a făcut fericit pe fratele meu. Dar cred c-ai înţeles deja cât de hotărât sunt în privinţa asta.
Da, şi mă îngrozeşte gândul ăsta. Prăjitura cu portocale glasate căpătă deodată un gust amar. Îl urmări pe Alex umplând paharele cu şampanie şi ciocnind cu Volodea. Cum de nu simţea că fratele său o dispreţuia? Nici măcar n-o ura, o considera o cantitate neglijabilă, un recipient care, în fond, aproape nu-i rezistase.
– Ce ziceţi, ne uităm la ştiri? propuse Alex. Logodna noastră ar trebui să deschidă jurnalul.
– Distraţi-vă fără mine, zise Volodea. Vă las, porumbeilor… Am multe de făcut mâine.
Cristina nu-şi putu opri un mic oftat de uşurare când îl văzu ridicându-se. Nu mai avea putere nici măcar să se întrebe ce treburi aveau să-l ţină aşa de ocupat pe Volodea şi dacă o priveau şi pe ea.
– A fost o seară memorabilă, spuse Volodea, aplecându-se ca să-i sărute mâna de despărţire. Nu crezi, Cristina?
Îşi controlă glasul. Politeţea uşor afectuoasă era tot mai greu de jucat.
– Ba da. Mi-a părut bine să te cunosc în sfârşit, Volodea.
– Ei bine, plăcerea a fost a mea! Şi cred că vom avea parte de multe alte întâlniri ca aceasta. Toţi trei.
Cu o strâmbătură în loc de surâs, Cristina se dădu la o parte, lăsându-l să-l îmbrăţişeze pe Alex.
– Mai vorbim, frăţioare ! Ştii că te poţi baza oricând pe mine.
Alex se întoarse spre Cristina la ceva timp după ce uşa se închise. O prinse după umeri, trăgând-o spre el.
– Te temeai de întâlnirea asta. N-a fost chiar aşa de rău, nu?
Cristina nu mai găsi resurse pentru încă o minciună elaborată.
– Se putea mult mai rău, mormăi.
– Bine că s-a terminat! Volodea a fost dintotdeauna reazemul meu. M-a iubit necondiţionat, m-a apărat de duşmani, m-a învăţat tot ce ştiu. Sute de ani, am fost ca două jumătăţi ale aceleiaşi monede. Lumea s-a schimbat în jurul nostru, dar noi am rămas neclintiţi. Poate ţi s-a părut mai aspru, dar nu se dezvăluie uşor. Îl vei cunoaşte în curând ca pe mine. Nimic nu mă face să mă simt mai bine decât gândul că voi doi vă înţelegeţi.
– Îmi pare bine. Ies puţin la aer, dragă.
– Vrei să vin cu tine?
– Nu! Am să fac doar câţiva paşi... A fost o zi obositoare.
Alex o sărută pe frunte şi se aşeză fluierând pe canapea. Cristina auzi declicul televizorului care se deschidea şi se grăbi să tragă uşa după ea. Pur şi simplu, n-ar fi îndurat să se vadă surâzând, alături de Alex. Deşi imaginile erau filmate doar cu ore în urmă, parcă trecuseră ani de atunci.
Se împletici pe alee, nelăsând amintirile s-o mai potopească. Demult, foarte demult, Adam o adusese cu maşina pentru o cină cu preşedintele. Emoţia dinainte de întâlnirea lor, abandonul în braţele lui Alex fuseseră însă într-o altă viaţă. Femeia care călca pe aleea atent curăţată avea multe secrete şi griji îngrozitoare. Nu ştia câte poliţie se pregătea să plătească Volodea. Oare era cineva cu adevărat în siguranţă? Un gând o îndoi aproape. Dacă Alex ştia? Dacă o încercase, împreună cu Volodea şi Adam? Dacă avea să fie părăsită la altar?
Ceva foşni în tufişurile de pe partea stângă a aleii. Cristina se opri, oscilând între râs şi plâns. Era greu să vadă dincolo de cercurile de lumină ale felinarelor. Aşteptă, îşi miji ochii şi rememoră alte seri în care se simţise pândită. Istoria se repeta prea repede! O creangă trosni, şi mai aproape. Ceva se mişca spre ea. Închise ochii, adunându-şi toată furia. Aşteptă să-i fie cotropită conştiinţa, se pregăti să lupte cu duşmanul, oricine ar fi fost. Nu se întâmplă însă nimic şi Cristina clipi, convinsă deodată că Volodea se juca iarăşi cu mintea ei, ca s-o ţină închisă între patru pereţi, supravegheată de medicul lui.
– Du-te dracului! mormăi.
Un mârâit jos răzbătu dinspre tufişuri. Cristina se înţepeni în mijlocul aleii, iar mânia ei îşi căută altă ţintă. O umbră ţâşni dintre boscheţi şi i se încurcă între picioare. Cristina duse palma la gură pentru a-şi opri strigătul. Pisica vărgată se freca de pantalonii ei, caldă şi inofensivă. Râzând, Cristina se lăsă pe vine şi o mângâie pe creştet.
– De unde-ai apărut şi tu?
Animalul îi răspunse cu un mieunat prelung, oarecum ultragiat, iar Cristina îl luă în braţe. Îl ridică şi-l privi câteva secunde, căutând o zgardă. N-o găsi, dar mângâierile ei  făcură destul repede felina să toarcă. O examină şi mai atent.
– A, eşti băiat! Te-ai furişat aici ca un pui de drac. Te-ai pierdut? Sau, poate, eşti o haimana?
Motanul se uita fix la ea, de parcă i-ar fi înţeles întrebările, iar Cristina se trezi ascultându-i cu atenţie torsul.
– Ce prostie! Doar n-ai cum să răspunzi, băiete!
Motanul mieună şi o atinse cu nasul pe obrazul drept. Părea flămând şi obosit, dar Cristina oftă.
– Ia stai...
În ultimele luni, văzuse un motan care-i semăna leit. Cel al vrăjitoarei. Ar fi fost însă o nerozie să creadă că tocmai cotoiul acela o găsise. Totuşi, Cristina îi pipăi atentă blana. Nu avea urme de sânge, însă când îl atinse la lăbuţele din faţă, animalul tresări.
– De ce-ai venit la mine? Ce vrei?  
Pufni şi privi cu fereală în jur. Dacă era într-adevăr animalul răposatei, nu era o idee prea bună să fie văzută cu el. Ţi-ai mai găsit o grijă? Câţi motani ca el or fi în Iaşi? În ritmul ăsta, până la sfârşitul lunii ai să ajungi în cămaşă de forţă. Cotoiul o linse uşor, de parcă voia să-i atragă atenţia că se pierde în gânduri. Părea mulţumit în braţele ei, dar Cristina simţi prima muşcătură a frigului. N-avea rost să stea afară până începea să dârdâie, pierzându-şi timpul cu dileme ce nu puteau fi rezolvate.
– Bine, bine! Nu-ţi lua nasul la purtare!
Motanul slobozi un mieunat încărcat de reproş. Cristina ridică din umeri şi se întoarse spre vilă.
– Uite ce-i, poţi rămâne numai dacă vrea şi logodnicul meu. În fond, şi eu sunt oaspete aici. Deocamdată, nu-ţi promit mai mult de un castron cu lapte, un culcuş peste noapte şi, mâine dimineaţă, o vizită la veterinar.
Motanul se scutură şi scuipă, iar ghearele lui ascuţite se înfipseră în palma Cristinei.
– Ei! exclamă Cristina. Chiar că-l ai pe dracu în tine. Uite ce-ai făcut!
Cotoiul ţâşni din braţele ei şi ateriză în zăpadă. Deşi şchiopăta, o zbughi printre tufişuri înainte ca ea să se dezmeticească. Cristina pescui din buzunar un şerveţel şi-şi şterse mâna zgâriată.
– Ce te-a apucat, nebunule? Întoarce-te!
Motanul însă se topise printre umbre. Doar vântul subţire îi răspunse cu o şoaptă batjocoritoare. Întorcând spatele tufişurilor, Cristina decise să nu-şi mai bată capul cu un vagabond. Ferestrele vilei clipiră ademenitor spre ea şi Cristina văzu perdeaua de la dormitor mişcându-se. Alex o privea, iar Cristina îi făcu semn din mână. Gândul veni cu întârziere. Asta l-a alungat. Alex. Alex l-a alungat pe Famine.