POVESTE

Alice căuta Iepuraşul Superman, dar întâi a găsit o pisică neagră. Pisicile negre erau socotite în oraş Semn Rău. Totuşi, lui Alice îi plăceau. Erau întunecate, misterioase, magice şi teribile. Aveau ochi verzi de drac mic şi vedeau Adevărul cel Adevărat.

Adevărul era că Alice nu mai căuta dragostea, ci gologanii. Şi, urmărind punga cu arginţi, nu voia să fie uşor de ghicit.

Alice deci făcea des roata, arunca panglici, culegea boabe, arăta desene colorate şi bătea ticăloşii cu vărguţa magică. Uneori Sărea. Ceea ce era foarte riscant, fiindcă atunci apăreau Ei. Toţi se temeau de Ei. Toţi voiau să fie ca Ei. Şi, la sfârşit, toţi ştiau că NU pot fi. Dar, UPS, Alice deja era. Alice din Ţara Misterelor. Şi Alice ura să se întoarcă pe urmele propriilor paşi. Alice voia să deschidă o Pandora. Şi atunci l-a zărit pe Iepurilă.

– Dacă tot e să intrăm în Labirint iarăşi, i-a spus lui Iepurilă, hai să o facem altfel.

Altfel însemna la Iepurilă să nu fie Superman, ci Şmecherilă.

Alice şi-a luat o baghetă magică şi nişte mingi colorate. Au început drumul la Zidul Sfidării. Aici, unele mesaje fuseseră acoperite cu galben. Altele încă se vedeau. Şi un porumbel mort era rupt în bucăţi.

Alice a căutat alte scări şi a strivit o omidă. Iepurilă i-a pus în faţă o oglindă magică.

– Oglindă, oglinjoară, cine-i mai galben în ţară? a zis Alice.

– Vanilia.

De aici, Alice şi Şmecherilă au priceput că trebuie multe bastoane şi multe baloane. Le-au căutat în Tufişul cântător, dar de acolo se auzea doar muzică de Tango.

Cu Motanul verde s-au întâlnit printre balcoane. Motanul păstra o tăcere de fier, dar Alice l-a tras de urechi şi l-a mângâiat pe mustăţi. Motanul i-a arătat Calea. Călăuza era roşie. Călăuza a dus-o, ca şarpele, către Calea de foc a cavalerilor M. Alice le spunea Motociclişti şi îi plăcea să audă motoare turate.

– Riiiiiders in the Sky! striga uneori Alice.

Motanul i-a spus însă că e prea devreme să gândească aşa. Desigur, Motanul şi-o trăsese cu Vulpoiul Renard şi era extrem de parşiv. Niciodată nu ştiai dacă te ajuta sau te băga într-o capcană. I-a adus aminte de copaci, de flori, de ceaiul verde, fierbinte-fierbinte şi de Sărut.

True love’s Kiss. Cea mai mare formă de magie, Sărutul dragostei adevărate. Totuşi, Alice ştia că un sărut e uneori prea puţin. Era ca şi cum ai fi dansat doar cu o panglică neagră. Pentru o asemenea tristeţe nu era leac.

Iepurilă Şmecherilă nu o putea contrazice, dar a adunat pentru ea un bănuţ de aramă.

– De noroc, a spus Iepurilă.

– De trecere, a zis Alice.

Cu 7 spice în coroniţă, Alice a trecut Podul de Fier şi Podul de Lemn. A ajuns la Cuptorul de prăjit fetiţe odată cu Scufiţa Roşie. Focul era minunat, galben, portocaliu, negru, verde... Scufiţa Roşie s-a ascuns. De teamă să nu fie friptă. Motanul a miorlăit sugestiv.

– Ei bine, a zis, noi vom mânca.

Şi au mâncat Rotunjoare misterioase. Apoi au făcut un Ritual. Cu REGULI.

Cel cu Coarne era Diavolul şi zicea Nu mă poţi mânca.

Cel cu Lemne era Vânătorul şi Alegea.

Moartea dansa.

Vrăjitoarea atârna talismane, ca morţii să vorbească cu viii şi între ei.

MIAU. MIAU. MIAU. ASTA ZICEAU.

Desigur, Motanul se încălţase ca să-şi găsească familia. Se ştia că, undeva, avea un Bastard misterios, pe nume Chivalry. Şi povestea continua.

Puterea şi magia unei poveşti gotice

Poveste de Vânătoare.

Odată ca niciodată, un Rege cu Ochi albaştri a vânat în pădurile sale Graţia, Virtutea, Tentaţia şi Păcatul. Graţia a căzut în Mizerie. Virtutea a căzut în Desfrâu. Tentaţia a căzut în Păcat. Singurul care a căutat calea pierdută a fost Păcatul. Şi astfel, s-a întâlnit cu Regele.
- Ce aduci? a întrebat Regele.
- Pâine şi sânge.
- Ce dai?
- Un ţipăt.
- Ce iei?
- De ce nu te poţi lipsi?
Regele s-a gândit multă vreme.
- De tron.
- Atunci asta iau.
- Nu te pot refuza.
Şi, fiindcă era ce era, Păcatul a Transformat tronul. Astfel, Regele a căzut şi el în Păcat.

Poveste aproape biblică

Odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vrăjitoare pe nume Raven s-a întâlnit în pădure cu un mare preot. Acest ducea cu sine, spre satele încercate de ciumă, un sipet cu o comoară. Raven aduna ghindă pentru Elixirul special nr. 5 şi l-a privit cu mare curiozitate. Marele Preot Saw avea la brâu tot felul de lame şi mărgele.
- Ce faci aici, printre fiare, copilă?
- Caut Bestia să-i ofer ceva de băut. Dar tu ce faci, bătrâne, cu sipetul tău?
- Îl duc la târg, că mi-au ars mănăstirea.
- Şi ce ai în el?
- Ceva de departe. Nu ai pricepe.
- Totuşi, misterele mă ajută să uit de ce am ars eu.
- Ei bine, sunt darurile Sfântului Tampon pentru turma credincioasă.
Raven s-a gândit la o carte veche, veche, despre o mănăstire, un sipet şi un indigo. Şi felul cum se terminau întotdeauna lucrurile.
- Ei, bătrâne, a spus, fie ca darurile tale să găsească locul potrivit.
Era o urare obraznică. Raven ştia asta. Dar dincolo de bestii şi de fiare erau ei, Cunoscătorii de Taine. Şi Raven, privind mantaua ei neagră, s-a gândit când va uita ce ştiau şi ei. Şi dacă nu era mai înţelept să o facă până când Sfântul Tampon se întâlnea cu Sfântul Playboy, pentru o nouă Treime. Marele Preot Saw a privit-o lung şi dureros, cum făcea oricine din casta lui.
- Uite, a spus, şi i-a întins o mărgea. Ceva de noroc.
- Uite, a răspuns Raven, şi i-a întins o mână de boabe negre. Ceva de ales.
În spatele lor, Păcătoasa Precauţie îşi punea masca.

9 de Spade (Apocrif după Albă-ca-Zăpada şi Vânătorul)

Eroarea nu putea fi remediată. Femeia fusese cerută pentru o misiune imposibilă.
- De cine? a întrebat Străjerul.
- De Bestie, a spus Cavalerul. Şi, biata de ea, încă nu ştie nimic.
- Totuşi, trebuie dusă.
Şi i-au dus-o. Era o femeie neobişnuită, care ascundea multe poveşti. Nu era Fecioară. Nici Ţiganca. Dar avea darul ghicitului încă de când îl trezise un Farseer. Îi spuneau, sau îşi spunea, Raven. Purta un inel de lemn. Raven a intrat în pădure, nu în Grădinile Palatului. Era, în fond, la capătul firului.
Pădurea semăna, pentru ea, cu un parc. Acolo stând, la umbra unui brad bătrân, Raven s-a gândit la o carte. E greu să fii zeu, se numea. Şi nu putea fi, cu adevărat, trăită.
Raven stătea pe spate, la umbra tot mai lungă a bradului. Şi a ales să fie, chiar şi cu o misiune imposibilă. Să fie o provocare. Să contrazică un 6 şi un 9 de Spade.  Şi atunci a simţit prezenţa Bestiei.
- Bine ai venit, Raven, i-a spus Bestia şi s-a urcat peste ea.
Era greu, blănos şi bărbat.
- Ce e bine pentru o Bestie?
- Apărarea.

Şi era stranşnică. La fel, şi pătrunderea lui. Raven ar fi vrut să afle mai multe, dar ştia că ar fi regretat. Când Bestia şi-a declarat satisfacţia, a auzit deja blestemul Celeilalte.
Să vadă întâi Bestia din tine, apoi frumuseţea ta.
Raven a chicotit. Cealaltă crezuse că Bestia era femeie. Dar, desigur, Raven ştia mai bine. Raven era Vasilisc. Bestia a muşcat-o de gât. Raven a priceput că aveau un simţ diferit al umorului.
- Deci, ghicitoareo, mă poţi salva de blestem?
Raven a adunat o frunză mare, verde, rătăcită de la alt copac.
- Vom încerca, fireşte, dar nu există garanţii. Nici chiar Infernul nu poate oferi decât alt blestem.
- Foarte bine.
- Vă place, probabil, să apăsaţi.
- Da.
- Fie ca apăsarea voastră să fie binecuvântare sau blestem, după cum e tridentul. Voi face un ritual special.
Bestia a mârâit.
- Eşti de-acum şi vrăjitoare?
- Uneori.
- Atunci, vei cunoaşte subteranele castelului meu.
- Da, domnule.
- Dar fii atentă! Sunt acolo uşi ce nu au fost deschise niciodată.
- Ca uşa Trandafirului.
- Trandafirul are ace.
- Sau spini.
- Sau.
- Le voi deschide pe rând.
S-a întors după trei zile.
- Ce crezi că e dincolo de 14? a întrebat Bestia.
- O oglindă sau un lac.
- Bine. Mergi din nou acolo cu Străjerul.
Străjerul a dus-o din nou la lac şi a cufundat-o în el. Raven a zărit, dincolo de soare, chipul unui căpitan de navă. Şi flăcările războiului, ale petrolului arzând pe apă. De acum, o însoţea cu tristeţea sa un Delfin.
Pe plajă, Raven a găsit numerele. Atârnau, boabe roşii şi portocalii, în copaci. Boabe negre, în tufişuri. Praf galben, în pliculeţe. Delfinul a ales culoarea Lavandei. Desigur, cu el erai mereu în primejdie.
Bestia a primit-o pe Raven în birou. Ştia că zărise imagini de război.
- Ce poveste va ataca prima? a întrebat.
- Nu o poveste, ci un personaj. Scufiţa Roşie, fiica Reginei Gheţii.
Bestia i-a dat un 10. De aici, totul era posibil şi imposibil.
- Revers, a cerut Scufiţa Roşie.
- Vals! a urlat Lupul.
- Folk, a surâs Raven.
Raven surâdea foarte rar. Ca şi Delfinul, cunoştea costul fiecărui surâs.Altă uşă se deschidea. 15. În fond, 6 cu 9 făcea 15.

Legenda Femeii Blestemate

Se spune că în Târgul Iaşilor a fost o mireasă de boier care nu şi-a aşteptat fecioară soţul. Pentru că acesta o iubea, şi era un hrisov domnesc de căsătorie, i-a dat şansa de a se socoti soţia cavalerului ce o avusese. Iar când timpul a venit, şi-a cerut ora Seniorului. Mireasa a acceptat, ca lumea să meargă mai departe. Dar a dorit ca acel cavaler să uite. Şi a astfel a făcut un ritual ce l-a îndepărtat şi a îngenuncheat la picioarele soţului de argint.
- Iartă-mă, a spus, şi vei deschide chiar şi porţile Raiului pentru tine.
- Te voi încerca din nou, a răspuns boierul. Trăieşte un an printre târgoveţi, fără să uiţi tu că eşti a mea.
Şi a trăit 300 de zile, dar în a 301 cavalerul a revenit. Şi era trist, căci se simţea blestemat. Vina a făcut-o pe femeie să-l iubească din nou, şi au ajuns din nou în aşternut. De data aceasta, a fost zămislit un copil. Astfel, cavalerul şi-a amintit. Seniorul a aflat şi i-a adus pe toţi trei la Judecata sa.
- Ce să vă fac? a întrebat.
- Ce doreşti, căci am greşit, a spus cavalerul.
- Nu-mi pasă, căci mi-e foame mereu, a spus femeia.
- Foamea e dovada păcatului tău, a spus boierul. Dar şi eu sunt vinovat, căci te-am iertat şi încercat ca să urc pe tron.
În astfel de nevoie de dreptate şi adevăr, au chemat Diavolul la un copac de răspântie.
- Copilul e al meu! a urlat femeia. Nu al tău!
Şi l-a îmbrăţişat de l-a sugrumat.
- Ce verdict dai? a spus Domnul.
- Femeia la copac să stea, căci altfel pruncul şi l-ar mânca mort.
Domnul a fost de acord. A pus-o la copac, cu prunc cu tot.
- Dar copacul care poartă o asemenea povară trebuie împăcat, altfel război sau molimă va fi.
- Îţi dau capul meu, de-l doreşti, a spus cavalerul, a cărui tristeţe nu mai putea fi oprită. Căci mi-am amintit ce vânam, şi la femei mă duceam doar ca să găsesc puterea de a mă desprinde.
Diavolul a tot cântărit felurile de a face dreptate, dar nu a găsit niciunul.

- Toţi aţi respectat legămintele, mai puţin femeia ce a fost pedepsită. Totuşi, tronul nu a fost udat şi copacul nu poate fi împăcat cu un alt cap.
- Şi atunci?
- Atunci, un ban va fi aruncat, şi o altă femeie va fi purtată pe aripile corbului pentru a fi ce acest cavaler nu a vrut să fie şi ce prima domniţă nu a putut să fie.
- Aruncă banul.
Banul a fost aruncat, şi o uşă secretă s-a deschis. Femeia ce a venit a găsit copacul, a vorbit cu Diavolul şi s-a închinat Castelului. La gât avea un şirag de oase.
- Cine eşti? a întrebat Domnul.
- Sunt Moartea, şi am venit să te iau. Dar nu ca să pleci dintre noi, ci ca să găsim altă cale. O cale în care în copaci să atârne şi altceva.
- De mă iei, la altar te duc.
Şi a ieşit de acolo soţie.