AL CINCILEA VĂL - Misterul se adânceşte

Două ore de muncă fără pauză nu fuseseră de ajuns ca să îndepărteze senzaţia de vomă pe care i-o stârnise vizita lui Karpov. Cristina trimise comunicatul despre prezenţa lui Alex la şedinţa festivă a Parlamentului, ultima din Bucureşti, şi rămase cu privirea pironită în gol. Nu ştia ce să facă. Nu se putea resemna să joace rolul de marionetă, la dispoziţia unui stăpân gata să inventeze mereu alte jocuri crude. Dar trebuia să fie foarte atentă, fiindcă nu era loc pentru niciun pas greşit. Înconjurată de duşmani pe care era nevoită să-i numească prieteni sau nici măcar nu-i cunoştea, putea deveni foarte uşor următoarea victimă.
Telefonul sună lung şi Cristina îl fixă, aşteptându-se la o altă veste proastă. Se smulse greu din înţepeneala mohorâtă ca să citească numele de pe ecran. Era comisarul Truşescu. Amintirea conversaţiei cu rusnacul îi făcu trupul şi mintea să se încordeze. Oare Karpov putea să asculte tot ce vorbeau? Dacă ai să te gândeşti mereu la el, n-ai să mai poţi nici respira fără să-ţi fie frică.
– Da, comisare? zise pe un ton neutru.
– Eşti ocupată, Cristina? Am primit o veste…
– Tocmai mă gândeam să fac o pauză. Poţi să vii la Departamentul media? E un bistro în apropiere.
– Într-un sfert de oră.
– Te aştept.
Cristina petrecu următoarele minute plimbându-se dintr-un capăt într-altul al încăperii. Biroul care-i păruse atât de confortabil când Adam o adusese pentru prima oară la noul loc de muncă era gata să se transforme într-o cuşcă. Una cu mobilă lucioasă şi aparatură modernă, dar tot o cuşcă. Nu lucrurile sunt de vină, ci oamenii care te înconjoară. Linişteşte-te! Mai bine te-ai gândi ce-i spui comisarului dacă aduce vorba despre crimă. Cu două minute înainte de ora fixată, Cristina îşi înşfăcă haina şi hotărî să aştepte afară. Era bine că-l trimisese pe Adam acasă. Nu mai avea nevoie de alte încercări de a o descoase, de alte priviri îngrijorate. Se întrebă, deschizând uşa, dacă rusul fusese de faţă când Volodea îl pedepsise pe Adam. Nu era deloc exclus. Poate chiar expertul, titlu suficient de vag cât să acopere orice, îl şi ajutase pe viitorul ei cumnat să-l chinuie pe Adam. Dacă aşa se întâmplase, se bucura că Adam nu-i povestise totul. N-ar fi putut îndura să mai dea ochii încă o dată cu Karpov fără să-l pălmuiască. Şi nu putea face asta.
Maşina albastră opri lângă bordură, împrăştiind un nor de fum şi tuşind ca o bătrână asmatică. Bine că nu trebuia să se urce în monstrul acela pe roţi! Nu doar oasele i s-ar fi zdruncinat, ci şi imaginea. În timp ce comisarul cobora, Cristina aruncă o privire circumspectă în jur. Îl văzu pe gazetarul de la „Deşteptarea” doar pe jumătate pitit după un stâlp. Ce mai vrea? E de-a dreptul enervant! Poate ar trebui să i-l prezint lui Karpov.  Uşurinţa cu care se născuse gândul o sperie. În cine se transforma? Prinse braţul lui Truşescu şi-i ură în gând lui Hâncu să-şi piardă slujba până la sfârşitul săptămânii. Imaginea lui căutându-şi disperat de lucru îi îmbunătăţi dispoziţia.
– Bistroul e pe prima stradă la stânga, zise Cristina. Chiar în capăt.
Truşescu era prea surescitat ca să-i observe toanele, iar Cristina reuşi să-şi lipească un surâs fad pe buze în vreme ce-şi potrivea pasul după al lui. Nu privi în urmă când cotiră. Ar fi însemnat să-i dea de înţeles gazetarului că se temea de el, că ar face un lucru necuvenit.
Lângă uşa vopsită în roz a localului era un stand de ziare şi Cristina îşi zări chipul pe prima pagină, în trei variante diferite. Cea mai apropiată publicaţie titra cu litere de-o şchioapă: Alex Corbu se însoară! Cristina se strâmbă. Femeia descrisă în articolele confraţilor nu avea în comun cu ea decât CV-ul. Primise deja vreo zece solicitări de interviu şi nu avea chef să le răspundă. Începea să se simtă ca o maimuţă dresată să facă frumos pentru public.
Intrară unul lângă altul, iar chelnerul, un omuleţ burtos, sprintă surprinzător spre ei, cu faţa transformată într-o mască de încântare. Le oferi cea mai bună masă, scutură zelos câteva firimituri şi alinie fără să fie nevoie tacâmurile. Cristina ghici că o recunoscuse, dar fu mulţumită că măcar nu-i cerea un autograf şi nici n-o întreba cum era să împartă aşternutul cu Alex.
Comandă o limonadă şi o felie subţire de tartă cu mere şi frişcă, spunându-şi că erau mari şanse să citească şi despre asta în ziare, a doua zi. „Logodnicei preşedintelui îi plac dulciurile”. „Îl înşală pe Alex?” Ori „Cina cu preşedintele, gustarea cu un comisar. Are Cristina Man mâinile curate?” Apariţia chelnerului îi opri monologul interior înainte să se transforme într-o criză isterică de râs. Tarta era proaspătă şi limonada chiar părea preparată din fructe, iar zâmbetul Cristinei deveni ceva mai sincer.
Truşescu se aplecă spre ea.
– M-au sunat de la Bucureşti, un fel de serviciu special. N-am auzit niciodată de ei, dar sunt legitimi… Au spus că există un medium în Iaşi care mă poate ajuta să aflu cât mai multe despre criminal. Nu o vrăjitoare, ceva... ştiinţific. Experimental. Un fel de...
– Felicitări, îl întrerupse poate cam repede Cristina.
Cuvintele aveau gust mai acru decât limonada. Dacă darul venea de la Volodea, se putea dovedi otrăvit. N-are ce fi mai rău! Dar lucrurile nu erau atât de simple, iar Cristina începu să studieze faţa de masă. Truşescu o prinse de mână, silind-o să-l privească drept în ochi.
– Sunt convins că ştiai despre asta.
La început Cristina vru să se prefacă, să nege că ar avea vreun amestec. Dar ea îl aruncase în gura lupului şi-i datora măcar un grăunte de sinceritate.
– S-ar putea să aibă legătură cu eşaloanele preşedintelui. Lasă-i să te ajute! Cine e mediumul?
Truşescu scoase un fel de sunet gâtuit şi Cristina îi simţi degetele tremurând puţin.
– Voi afla până diseară, şopti comisarul şi-i eliberă palma.
Câteva minute, Cristina mâncă tacticos, în timp ce comisarul mai mult se juca decât bea dintr-o cafea tare. Chelnerul îşi căuta din când în când de lucru la mesele învecinate, iar Cristina se stăpânea tot mai greu să nu-l uşuie ca pe o gâscă. La a treia trecere cu tava goală prin dreptul lor, nu mai rezistă.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Aaaa, mă gândeam... Dacă aţi putea... Pentru băiatul meu...
Scoase din buzunar o gazetă tipărită pe hârtie proastă şi Cristina făcu ochii mari. „Sexy gospodina” nu se număra printre publicaţiile pe care le-ar fi consultat pentru revista presei. Chelnerul o răsfoi iute, dar Cristina tot apucă să vadă sânii impresionanţi ai brunetei de pe prima pagină, acoperită extrem de sumar de un şorţ de bucătărie. Îşi simţi obrajii îmbujorându-se. Revista fu deschisă în fine la pagina cinci şi Cristina văzu încă o fotografie a sa cu Alex, ţinându-se de mână. Cu greu îşi opri hohotul citind titlul. Ea i-a sucit minţile celui mai sexy bărbat din România: Ce se ascunde sub masca de ingenuă a Cristinei Man?
– Pentru Mircea, dacă se poate, şopti chelnerul.
– Câţi ani are băiatul?
Încurcătura evidentă a grăsunului îi spuse tot ce dorea să ştie. Fiul său era o invenţie. Mâzgăli o semnătură lăbărţată sub mesajul cerut de chelner.
– Consumaţia e din partea casei, spuse chelnerul.
Imediat ce individul se eclipsă, Truşescu scoase din buzunar un reportofon mic şi o pereche de căşti. I le întinse şi îşi încrucişă mâinile pe piept.
– M-am gândit că vrei să asculţi.
– Ce-i asta?
Deja bănuia ce avea să audă.
– Caseta de la 112.
Cristina îşi pocni degetele pe sub masă. Nu era sigură că-şi doreşte să asculte glasul criminalului. Dacă-l recunoştea? Dacă era Karpov? Sau… Să refuze însă i-ar fi părut curios comisarului. Doar ea îi ceruse s-o ţină la curent cu ancheta! Îşi îndesă căştile în urechi şi apăsă pe butonul roşu. Vocea de pe bandă sună clar şi tare, de parcă ar fi venit chiar din spatele ei. O găsiţi pe ticăloasă pe strada Armoniei. Baba a rămas fără cap. Cine are ochi să vadă... Apoi declicul.
– Atât? Trei propoziţii?
– A spus esenţialul, nu? S-a sunat de la o cabină telefonică. Aia de lângă tribunal. Sunt sute de amprente pe ea şi nicio cameră de supraveghere care să acopere zona. Jandarmul din clădire n-a văzut nimic.
Glasul nu-i spunea nimic Cristinei. Luă ultima înghiţitură de prăjitură, repetând în minte cele auzite.
– O găsiţi pe ticăloasă. Da, pare logic să fie criminalul. Aţi mai aflat ceva?
Truşescu scotoci în buzunar după pachetul de ţigări, dar se opri înainte să-l deschidă. Din cauza mea. A copilului. De parcă fumul ar fi cea mai mare problemă!
– Nu mare lucru. Victima e, după cum ştii probabil, Vera Anea, de şaptezeci şi unu de ani. N-are familie, n-a lucrat niciodată. Cauza decesului e evidentă. Lovitura a venit din spate, cu o lamă foarte ascuţită. Asasinul e stângaci. Baba era aşezată la masă când a fost decapitată, ochii i-au fost scoşi cam după doişpe ore. Vera nu avea în sânge alcool ori stupefiante. Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat în casa aia, da-i chiar mai bizar decât povestea de anul trecut.
Cristina le interzise amintirilor să dea năvală. Trecutul era istorie. Sau nu? Vera a fost ucisă pentru că a greşit când te-a povăţuit? Aproape că nu voia să afle răspunsul la întrebarea asta.
– A fost un singur ucigaş sau mai mulţi? întrebă. Aveţi vreo idee?
– Încă nu. Nimeni dintre vecini n-a văzut şi n-a auzit nimic, ca de obicei. Nu s-a găsit decât sângele ei. În rest, locul era curăţat de orice amprente, urme de salivă sau fire de păr. Într-un fel, criminalul ţi-a făcut un serviciu. Nu şi mie. Toate secretele astea... N-ai sentimentul că prea multe chestii urâte se repetă?
– Nici eu, nici tu nu vom păţi nimic.
Împinse farfuria şi sorbi restul de limonadă fără să-i mai simtă gustul. Comisarul n-avea habar cu cât de multe trebuia ea să jongleze, cât de amestecat era şi el în acea istorie neagră. Iar pentru protecţia lui, era mai bine să nu afle niciodată. Karpov n-ar fi ezitat să-l elimine dacă l-ar fi considerat un pericol, iar Alex nu l-ar fi apărat. Dar pe mine chiar poate să mă apere? Crede că da, însă uite ce mi-a făcut Volodea! Ce l-am lăsat să-mi facă.
– Spuneai că Vera n-avea rude? Ce se va întâmpla cu trupul?
– Popa de la Biserica Domnească, părintele Andrei, m-a căutat mai devreme. S-a oferit să se ocupe de înmormântare. A aranjat deja pentru 24 ianuarie.
Cristina fluieră de surpriză.
– Un preot vrea să îngroape o vrăjitoare? Ciudat! Şi a aflat foarte repede. Se cunoşteau?
Truşescu ridică din umeri.
– Spune că l-a rugat chiar ea să se ocupe de aranjamente, când va veni vremea. I-a lăsat şi nişte bani. Părea sincer zguduit, dar nu se poate să nu fi fost la curent cu felul cum îşi câştiga traiul Vera! Poate lucrau mână în mână, popa deschidea cartea şi trimitea babele superstiţioase la Vera... Oricum, am de gând să urmăresc atent înmormântarea.
– Bine. Ucigaşul pare avid după atenţie. Poate îşi arată faţa la cimitir. Cine ştie, poate ne trimite vreo scrisoare...
– N-ar fi rău, dar am învăţat să nu fiu optimist. Prefer să nu primesc niciun alt mesaj, decât unul scris cu sânge. Mă tem că, orice-aş face, crima va transpira în presă. Până diseară, telefonul va începe să-mi sune.
Cristina surâse amar.
– Chiar să vreau, şi n-aş putea să-i opresc pe toţi! Insistenţele mele n-ar face decât să le sporească suspiciunile. Nu, doar am să-i sfătuiesc pe băieţii de la oficios să nu dea mare atenţie crimei. Mai mult de-atât...
– OK, o decizie înţeleaptă. Drăcia dracului! În fine, să mergem...
Cât timp Truşescu aduna reportofonul, Cristina încercă să descopere dacă fuseseră urmăriţi. Doar două mese erau ocupate, încă dinainte să ajungă ei la bistro. Un cuplu în vârstă molfăia, nepăsător la orice altceva decât conţinutul farfuriilor. În colţul opus, două fete chicoteau deasupra unei reviste. Nimeni nu-i părea suspect şi, oricum, se simţea destul de sigură pe sine. Conversaţia cu poliţistul se purtase pe un ton destul de scăzut cât să nu prindă altcineva vreo vorbă. Singurul lucru care ar fi stârnit la o adică interesul unui gazetar era faptul că folosiseră reportofonul. Ei bine, avea să găsească o explicaţie şi pentru asta. Îşi privi ceasul.
– Te întorci la Media? zise comisarul.
– Du-mă la ziar. N-am fost pe acolo de când m-am întors la serviciu.
– Sigur, murmură Truşescu şi o ajută să se îmbrace.
Chelnerul îi însoţi până la uşă, iar Cristina îşi folosi ultima firimitură de răbdare ca să ignore elegant felul cum îi fixa posteriorul.
–  E-o mare onoare să vă avem printre clienţi. Am fi încântaţi dacă aţi reveni la noi!  şopti chelnerul şi se prăvăli peste mâna ei.
Sărutul umed o luă prin surprindere pe Cristina.
– Mulţumesc. Alex are nevoie de susţinerea tuturor cetăţenilor pentru reformele sale.
Ieşind din bistro, Cristina îşi şterse palma cu un şerveţel umed. Nu se aşteptase să fie atât de complicată viaţa de cealaltă parte a obiectivului! Un fulg mare şi rece îi ateriză pe obraz, iar Cristina lăsă capul pe spate, dorindu-şi ca zăpada s-o ascundă pentru totdeauna de privirile cercetătoare ale ziariştilor. Cerul, brăzdat de nori lungi şi subţiri ca nişte ţigări aruncate la întâmplare din pachet, avea însă socotelile lui.
– Vii? întrebă Truşescu. Nu vreau să te grăbesc, dar...
– Da, sigur, scuză-mă! N-o să stea toată ziua după fundul meu, chiar dacă-s logodnica preşedintelui.
Îi era dor de drumurile cu tramvaiul, de sentimentul reconfortant că nimeni n-o cunoaşte. Acum, jumătate de ţară avea impresia că trebuie să-i ştie până şi culoarea chiloţilor, iar cealaltă ar fi vrut să-i dea jos. Cristina mări pasul. Frigul i se furişa pe sub haine ca un hoţ cu degetele lungi, iar până seara nu se îndoia că se va pălmui pentru că-l trimisese pe Adam acasă.
În maşină era chiar mai frig ca afară. Drăcuind, comisarul lăsă reportofonul pe bord şi demară, iar Cristina rămase cu privirea lipită de aparat. Vocea criminalului se afla pe casetă, însă nu le oferea nicio pistă. Se şi mira că sperase într-o dezvăluire fulminantă. Ar fi fost prea simplu! Cedând unui impuls nelămurit, Cristina aşeză aparatul în poale. Carcasa era zgâriată în vreo două locuri, butoanele abia mai puteau fi apăsate. Reportofonul ăla arăta la fel de bătut de soartă ca ea, ca Truşescu. Închise ochii şi, cu palmele încrucişate peste plasticul ridat, încercă să se relaxeze.
Ceva vibră sub degetele ei. Caseta se mişca, deşi ea nu apăsase butonul. Cristina îl împinse cu vârful degetului mare, dar nici nu se clinti. Privi spre comisar, dar locul lui era gol. Maşina continua să ruleze, volanul se mişca singur. Cristinei i se tăie răsuflarea, dar înainte să mai poată face o mişcare, se trezi înapoi în casa Verei.
Baba horcăi şi capul i se desprinse, se rostogoli pe podea ca o minge de fotbal. Cristina îi auzi sângele gâlgâind şi îi văzu ochii clipind îngroziţi. Mintea Verei încă nu pricepea că e moartă, buzele i se mişcau fără să scoată un sunet. Cristina încercă să desluşească silueta asasinului, dar restul tabloului era ascuns într-o ceaţă lăptoasă. E doar alt coşmar. Trezeşte-te! Nu eşti în bucătăria Verei! Orice i-ar fi spus însă mintea, ochii îi vedeau doar sângele care-i pătase obrazul şi hainele. Îşi zărea mâinile adunând capul Verei şi aşezându-l pe farfurie, cu faţa la ea. Iar Vera încă o privea acuzator! Peste douăsprezece ore, n-ai să mai poţi face nici asta. Gândul o sili să chicotească, deşi ar fi vrut să plângă. Îşi acoperi gura cu mâinile şi buzele i se murdăriră de sânge. Hohotele trecură repede de zidul nesigur al degetelor, ca o armată de vandali.
– Am avut încredere în tine! croncăni Vera. Îi va ucide pe toţi.
Era prea mult. Cristina se împletici, cu ochii închişi, până atinse peretele cu spatele. Am mai făcut asta o dată. I se înmuiau picioarele. Cum putea fi totul un vis, când nu dormea? Cum putea fi adevărat?
– Ne-ai trădat! bolborosi baba.
– N-nu. Termină! Eşti moartă!
Prins parcă într-un concurs al ororilor, trupul descăpăţânat se ridică, întinse braţele spre ea şi ocoli masa cu paşi mici. Sângele încă picura din gâtul secţionat, lăsând o dâră groasă pe podea.
– Priveşte-l, Cristina! hohoti Vera.
Cristina icni, incapabilă să se mişte, să riposteze. Degetul arătător al Verei trecu pe lângă obrazul ei şi se înfipse în perete. Tencuiala se fisură, deveni o pânză purpurie de păianjen în care Cristina era musculiţa.
– Eşti o halucinaţie! strigă Cristina. Lasă-mă!
– Priveşte-l!
Ochii Verei ieşiră din orbite, se scurseră pe obrajii vineţii, lăsând găvanele să supureze. Cristina nu mai rezistă şi întoarse faţa la perete. Pentru o clipă, îşi zări chipul schimonosit de spaimă în oglinda ciobită. Nu era nici o oglindă acolo! Termină!

Faţa ce se reflecta hidos îşi rotunji gura într-un strigăt mut şi începu să se autodevoreze. Fiecare părticică de carne era înlocuită întâi de negură, apoi de o strălucire vineţie. Chipul din oglindă se tot schimba, dar fiecare arătare o ţintuia cu orbite purpurii. Cristina duse mâna la inima bubuitoare şi simţi pânza cămăşii de noapte, piele ridată, sâni fleşcăiţi. Eşti Vera. Capul i se lăsa imposibil pe spate.
– Nuuuu! ţipă Cristina.
Lovi cu toată puterea oglinda, fără să-i pese că oasele i se zdrobeau. Imaginea tremură şi se transformă pentru ultima oară. Puroi gros ieşi din măruntaie încolăcite, păianjeni mari, galbeni, înghiţeau lacom piele putredă şi dezgoleau oase galbene. Cristina se cutremură, îngreţoşată, şi colţi ascuţiţi clănţăniră batjocoritor spre ea. O palmă descărnată se strânse în jurul încheieturii ei.    
– E doar începutul, mormăi arătarea. Ai să mă mai vezi!
Un geamăt îngrozit fu răspunsul Cristinei. O lamă ascuţită i se înfipse în pântece şi slobozi un cuib de şerpi negri şi aurii. Cristina urlă. Un şuvoi de apă purpurie ţâşni din oglinda mutilată şi o izbi de perete. Valul o acoperi în câteva secunde. Apa cu gust de mâl şi de mortăciune îi întră în nas, în gură, în ochi, urcă spre tavan, mătură mobila şi bucăţile de cadavru. Cristina încercă să se ridice la suprafaţă, dar nu reuşi decât să se cufunde şi mai adânc. Şerpii erau încă acolo, sâsâind, sufocând-o, împreunându-se într-o beţie de negru şi auriu. Cristina se mişca tot mai încet, plămânii îi erau gata să-i explodeze. O ultimă răsuflare chinuită şi abandonă luptă.
– Aşaaaaaa....
O viperă se lipi de ea, o muşcă de gât şi Cristina se trezi în maşina parcată. Truşescu o scutura şi arăta de parcă era gata să cheme salvarea. Cristina tuşi, încovoindu-se. Ce-am spus? Ce-am făcut? Ce-am văzut?
– Te simţi bine? întrebă alarmat comisarul. Ai avut un fel de criză...
Cristina se mulţumi să dea din cap. Poate mai târziu avea să găsească o noimă în viziunea aceea, dar deocamdată ştia doar că n-o poate povesti nimănui. Nu-l putea lăsa însă pe Truşescu fără un răspuns, şi căută unul cât mai aproape de adevăr.
– Am aţipit, cred. Am mai avut coşmaruri, dar ăsta fost îngrozitor!
O undă de înţelegere trecu prin privirea comisarului.
– Ai vorbit cu cineva după molimă?
Cristina clătină din cap.
– Nu încă.
– Trebuie s-o faci cât mai repede! Nu e nicio ruşine să ai nevoie de ajutor după o asemenea traumă!
– Da, promise Cristina. Dar te rog, nu pomeni nimănui despre asta!
Truşescu clătină mohorât din cap.
– Ştiu să-mi ţin gura. Dar nu sunt convins că-ţi fac un serviciu. Am ajuns la ziar...
Cristina reuşi să-şi smulgă o parodie de surâs, izbită de un adevăr de care nu se îndoia, deşi viziunea fusese atât de criptică. Atunci mi-au dat ceva, în zilele molimei. Un fel de ser. O transfuzie? Şi păianjenii... Alex a spus că nu e păianjen.
– E în regulă, mulţumesc că m-ai adus.
Mohorât ca un cioclu, Truşescu ieşi şi-i deschise portiera. Cristina îşi luă rămas bun pe fugă şi intră în curte chiar înainte să audă zgomotul motorului. Picioarele îi erau nesigure, dar aerul rece o învioră. Rămase pe prispă, trăgându-l în piept ca pe un elixir miraculos. Se simţea sleită, speriată şi flămândă, deşi abia mâncase. Nimic din viaţa ei nu părea să mai aibă sens. Negru şi auriu. Culorile lor. Te-ai pierdut şi ne-ai pierdut. Îi va ucide pe toţi. Nu, Vera nu-ţi zicea nimic! Nu ţie. Lui. Asasinului.  Îşi acoperi faţa cu palmele, gata să izbucnească în lacrimi. Când aveau să se termine ororile? E abia începutul. Aici s-ar putea să aibă dreptate.
Îi trebuiră cinci minute ca să-şi compună o mină liniştită. Venise acolo cu un scop important, nu doar să stea la taclale. Iar să arunce paie pe focul bârfelor n-ar fi folosit la nimic.
Când intră în redacţie, prima care-i ieşi în cale fu Alissa Pârâială. Noua orientare a ziarului nu-i conferise Alissei un aer mai sobru. Bluza de un mov ţipător era asortată cu un batic în toate culorile curcubeului, chiar dacă fusta nu mai putea concura în lăţime cu o curea. La vederea Cristinei, Alissa scoase un strigăt pe jumătate războinic, pe jumătate de încântare.
– Fată dragă! Felicitări, ticăloasă ce eşti! Pui mâna pe Alex şi taci chitic... Măcar la nuntă sper că ne inviţi! Dar întâi vreau să-mi povesteşti totul. În primul rând, cum e la pat cel mai sexy mascul al naţiunii.
– Nu sunt cuvinte să descrie asta, zău, şopti Cristina în momentul când Alissa făcu o pauză de respiraţie.
Invidia încă puţin neîncrezătoare din ochii Alissei o făcu totuşi să zâmbească. Se aşeză la vechiul ei birou şi privirea i se opri pe posterul cu Alex, care căpătase un aer ponosit, de cocotă trecută prin prea multe paturi.
– Doar nu crezi c-ai să scapi cu atât! Te sechestrez în redacţie, pe cuvânt!
– Uşurel! A fost destul de rău la conferinţă, nu mai am nevoie de un interogatoriu de gradul trei.
Alissa flutură nerăbdătoare din mână. De data asta, unghiile îi erau negre.
– Ei hai! Doar suntem prietenii tăi, nu nişte hiene nesimţitoare ca alea de la televiziuni. Orice ne spui, rămâne între noi.
Cristina surâse în doi peri. O cunoştea prea bine pe Alissa ca să creadă într-o asemenea promisiune.
– La nuntă eşti invitată, schimbă vorba. De fapt, voiam chiar să te rog să mă ajuţi cu pregătirile, că doar îmi ştii gusturile.
Constată cu mulţumire că Alissa rămăsese fără grai. Din spatele ei, Felix Şantea îi rânji şi ridică degetul mare în sus, apoi oftă demonstrativ.
– Cristina, nici nu-ţi dai seama la ce ne-ai condamnat! Alissa o să vorbească doar despre asta, douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru. După ce-şi revine din şoc, fireşte.
– Păi, sunt convinsă că voi primi o mulţime de sfaturi bune... Tu ce mai zici?
– Uite, mă oftic fiindcă nu mai suntem gazetă de scandal. Altădată, am fi deschis c-o babă decapitată...
Cristina ridică studiat din umeri.
– Ce-ai fi preferat, leafa mică şi fiorul jurnalistic?
– Nici pe departe, dar vechile obiceiuri mor greu. Mă doare inima de fiecare amănunt pe care-l aflu.
– Povesteşte-mi atunci mie! Azi am dus dorul slujbei vechi. Atunci nu-mi punea nimeni întrebări despre viaţa mea sexuală.
Felix pufni uşor, dar ochii lui o fixară prudenţi.
– Cum să nu, erai mica fecioară a redacţiei! Stai să-mi aprind o ţigară. Vrei nişte cafea? Automatul ăsta nou e o minunăţie.
– Nu, mersi. Mergem la aer curat?
Înainte să închidă uşa, văzu cum şocul e înlocuit de scânteia intuiţiei în privirea Alissei. A ghicit că sunt gravidă? Se poate, niciodată n-am spus nu unei cafele şi nici nu m-a deranjat fumul. Dar îi acord prea mult credit. Importanţa misiunii primite ar trebui s-o copleşească. Încă încerca să descifreze comportamentul Alissei când îşi dădu seama că Felix continua să vorbească.
– ... aşa că am luat legătura cu amicul meu cu ochi albaştri.
– Poftim? tresări Cristina.
– Nu-l ţii minte? Tipul m-a ajutat când cu bomba din maşina traficantului de droguri. Îmi era dator. E medium şi lucrează în servicii.
– Da, da, dar ce legătură au serviciile secrete cu baba moartă?
Felix trase un fum şi ridică exasperat ochii spre cerul pe care-l îmbujora apusul.
– Femeile astea! Le pune cineva un inel pe deget şi nu mai ascultă pe nimeni. O crimă asemănătoare s-a petrecut la Moscova, acum doi ani. E departe, dar poate între cele două cazuri există o legătură.
Cristina se chinui să-şi păstreze mina inocentă. Iată că două capitale se interesau de Vera.
– Scuză-mă, am pierdut şirul. Cine ziceai c-a fost omorât?
– Un bărbat, Serghei Antipov. Profesor de istorie şi colecţionar împătimit, nu neapărat legal însă, de manuscrise şi icoane vechi. Criminalul n-a fost prins. Interesant e că mortul l-au găsit la casa lui din afara oraşului, tot în ianuarie. Tipul avea mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Capul era pus pe masă, lângă un pahar cu votcă. Destule asemănări, nu?
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu-l întrebe despre ochi.
– Dar de la un traficant de antichităţi din Moscova la o vrăjitoare de cartier din Iaşi e cale lungă, nu crezi?
Felix puse cana pe banca şubredă.
– O vrăjitoare de cartier? De unde ştii asta?
– Mi-ai zis tu...
– Nu, nu ţi-am spus!
De ce nu eşti atentă? Nu-ţi poţi permite asemenea greşeli cu nimeni. Cristina încercă un surâs ambiguu.
– Am trecut azi pe la Poliţie, cu treburi oficiale. Oi fi auzit acolo şi nu mai reţin.
Felix nu păru deloc convins.
– Care-i treaba, Cristina? Doar ştii că pot mirosi rahatul de la o poştă.
Cristina îşi drese glasul. Să-i destăinuie adevărul ar fi însemnat să-l pună în pericol.
– Uite ce-i, anul trecut am fost la ea să-mi ghicească. Dacă toată mizeria iese la iveală, imaginea lui Alex ar avea de suferit.
– Sigur că da, preaminunatul nostru preşedinte are aripi de serafim! Doamne fereşte să ajungă pe ele vreo picătură de noroi!
Cristina îşi admiră unghiile, lăsând tăcerea să vorbească pentru ea. Felix se îmbujoră, tuşi uşor şi reveni la tonul obişnuit.
– Din partea mea, ştii că nu vor fi probleme. Tetea e orientat! Dar de tipul acela de la „Deşteptarea” n-aş fi deloc sigur.
Cristina surâse deloc binevoitor.
– Mda, a pus întrebări capcană la conferinţa de presă! În fine, dac-o să fie cazul, am să mă ocup de el.
Felix o privi ca şi cum încerca să-şi dea seama cu cine stă de vorbă. Cristina îl bătu prieteneşte pe umăr.
– Mai bine zi-mi, poţi să-mi faci legătura cu amicul ăsta al tău de la servicii? Tot ceva neoficial...
Felix făcu o pauză lungă.
– Dacă-mi promiţi că n-o să aibă de suferit nimeni. Nici măcar Ghiţă Hâncu.
– Cine mă crezi?
Felix scoase un sunet nedefinit, dar Cristina îi surâse dulce.
– Bine! zise Felix. Îl sun. Ai însă grijă, tipu-i foarte deştept! Să nu dai din lac în puţ.
– Amice, dacă tu poţi să-l ţii cu botul pe labe, cred că şi logodnica preşedintelui va reuşi!
Telefonul Cristinei sună înainte ca Felix să protesteze. Recunoscu numărul lui Alex cu un sentiment de uşurare. Fusese o zi lungă şi chiar avea nevoie de câteva cuvinte drăgăstoase. Îşi luă la revedere de la Felix printr-o fluturare de mână. Poate că logodna ei devenise subiect de bârfă pentru toată naţia, dar nu era cazul să facă un spectacol din fiecare discuţie cu el.
– Unde eşti? începu abrupt Alex.
Nu aşa ar fi trebuit să-i vorbească logodnicul ei. Cristina coborî treptele în fugă. Conversaţia începea prost şi nu pricepea de ce.
– La ziar.
– Singură? L-ai trimis pe Adam acasă. Ce-a fost în capul tău?
Cristina simţi înţepătura mâniei. De ce Alex se răstea la ea? Cum îşi permitea să-i reproşeze un strop de bunătate?
– Alex, îmi ceri socoteală pentru asta, când l-ai trimis să fie torturat? Dar presupun că să chinui pe cineva nu înseamnă mare lucru pentru...
Se opri, ca să nu înceapă să plângă chiar în curtea redacţiei. Între ea şi Alex se lăsă o linişte care ar fi făcut chiar şi o criptă să pară zgomotoasă.
– Îmi pare rău pentru asta, răspunse în sfârşit Alex. Dar aşa i-am salvat viaţa. Linişteşte-te! Vin îndată să te iau.
– Bine, fu singurul cuvânt pe care-l putu spune Cristina.
Puse telefonul în poşetă şi se rezemă de poartă, căutând zadarnic alinare. Prea devreme juca rolul femeii jelind după o ceartă cu iubitul! Logodna lor tocmai fusese ştirea zilei. Toată ţara ar fi râs de ea, dacă Alex s-ar fi răzgândit.
Rămase o vreme destul de lungă cu faţa ascunsă în palme şi încercă să nu se gândească la nimic. Abia zgomotul motorului puternic al limuzinei o făcu să redescopere lumea înconjurătoare. Alex era chiar în faţa ei. Niciun buchet de trandafiri, de data asta. Dar nici nu meriţi unul. L-ai înşelat.
– Alex, eu..., murmură Cristina.
– Şşşt! Nu acum! Să mergem acasă.
Se lăsă dusă în limuzină ca un copil neascultător. Furia şi frica se disipară treptat. Bărbatul care-şi lipise buzele fierbinţi de urechea ei nu putea fi un criminal, nu putea acoperi unul.
– Spune-mi că totul va fi bine! şopti.
– Totul va fi bine!
Geamul fumuriu care-i despărţea de şofer era ridicat, dar Cristinei nu-i păsa cine conducea maşina. Înăuntru era cald şi coapsa lui Alex era lipită de a ei, buzele lui îi sărutau palma dreaptă, urcând spre încheietură. Dorinţa tălăzui deodată în ea. De data asta însă, nu avea să-l lase pe el să dicteze regulile jocului! Se săturase să-i spună alţii ce să facă, să ia hotărârile în locul ei. Lent, îl sărută şi-l muşcă de buza de sus. Alex îi răspunse şi limbile lor se tachinară o vreme. Cristina îşi trecu palma peste pieptul lui şi începu să-i descheie cămaşa. Alex îşi strecură degetele în corsajul ei, dezveli un sân, apoi pe celălalt, mângâie şi strânse. Cristina îl simţi întărit sub ea şi, cu un geamăt uşor, îşi coborî buzele pe gâtul lui Alex şi apoi spre sfârcuri.
– Cristina, eşti sigură...
– Bucură-te de mine!
În privirea lui se amestecau dorinţa şi uimirea. Cristina îşi ridică fusta şi-şi scoase lenjeria, în vreme ce un glas stingher din mintea ei se întreba ce-o apucase. Poate că şoferul nu-i vedea, dar era sigură că le putea auzi gemetele. Însă asta doar o excita şi mai tare. Se lăsă mai jos şi sărută pântecele lui Alex, îl eliberă din strânsoarea pantalonilor. Îşi folosi o vreme degetele ca să-i ofere plăcere, apoi îl cuprinse cu buzele. Alex gemu, se lăsă o vreme în voia buzelor ei, apoi o prinse de umeri şi o ridică. O lăsă lângă el şi-şi strecură degetele în ea, posedând-o. Iar când Cristina se prăbuşi, încă goală, într-un orgasm aproape de leşin, se auzi murmurând un singur cuvânt.
– Iartă-mă...
Se lăsă peste ea negura, apoi lumina o trezi din nou şi văzu că maşina era oprită în faţa vilei. Habar n-avea de când stăteau acolo, nici măcar nu-şi dăduse seama că şoferul frânase. Încă gâfâind, Cristina se îmbrăcă şi încercă să-şi pună ordine în gânduri. Îşi simţea obrajii arzând şi ştia că de vină pentru asta nu era doar plăcerea. Ce se întâmplase?
Nici Alex nu se grăbea să coboare din limuzină. Iubitul ei o privea atent, aproape rece, ca un doctor care încearcă să stabilească diagnosticul unui pacient problemă. Aerul îngheţat pătrunse cu putere, ridică un perete invizibil între ei. Cristina ridică sprâncenele, neştiind dacă să râdă ori să se încrunte.
– Nu ţi-a plăcut ? întrebă cu un calm forţat.
– Ba da, sigur că da! Doar sunt bărbat. A fost foarte pasional!
Respiraţia Cristinei se iuţi din nou. Ceva mergea foarte prost. Dar ce mai mergea bine? Alex îi puse un deget pe buze, oprind-o înainte să ceară vreo explicaţie. Fu ca şi cum i-ar fi aruncat apă rece peste obraji, deşi atingerea nu dură decât o secundă. Cristina răsuflă adânc şi îl auzi undeva, în adâncul minţii, pe Volodea cum hohoteşte.
– Hai în casă, şopti Alex şi ieşi primul.
Nu-l lăsă pe şofer să-i deschidă portiera, ci o făcu chiar el. Cristina alergă spre vilă, transpirată, cu mintea prinsă într-un vârtej de gânduri negre. În dormitor, Alex o luă prizonieră într-o nouă îmbrăţişare. Cristina îl privi iarăşi mânioasă, căută pe chipul lui cruzimea de gheaţă a fratelui său. Nu găsi decât blândeţe şi îngrijorare.
– Cristina, ştiu cât de multe ţi-am cerut, zise.
Ceva părea să scârţâie, iar Cristina îşi pierdea curajul. Eşti o laşă!
– Chiar şi tu ai spus că m-am schimbat! exclamă cu o undă de exasperare. Ca să vă fac pe plac...
Alex se destinse.
– Eşti o luptătoare. Să recunoşti că adevăru-i mai complex decât credeai nu înseamnă să te predai.
Cristina încercă un surâs şi se refugie în baie înainte ca el să mai zică altceva. Jetul de apă îi spălă sudoarea, dar nu şi amintirile. Negru şi auriu. Va trebui să te gândeşti la asta. Şi la ser.