La mulţi ani artiştilor, meşteşugarilor, vampirilor, vârcolacilor, diavolilor, vrăjitoarelor, spiriduşilor, gnomilor, cavalerilor, zmeilor paraleilor şi spiritelor sălbatice ale naturii!
Să ne fie 2018 mai bun-
duminică, 31 decembrie 2017
sâmbătă, 30 decembrie 2017
Despre zei
Am citit odată un roman de fraţii Strugaţki, E greu să fii zeu. Acolo se vorbea despre manipularea istoriei de către o specie superioară în timp, prin intervenţii într-un Ev medieval. Am experimentat apoi mitologiile creatoare. Şi am ajuns la o singură concluzie, oarecum vedică.
ZEII SUNT AVATARURI ALE UNOR PRINCIPII UNIVERSALE, PRIN PERSONALITATEA RASELOR CU CARE INTRĂ ÎN CONTACT. NICIUN PRINCIPIU NU POATE EXISTA ÎN SINGURĂTATE. DECI, O ZEITATE UNICĂ E AUTOCONDAMNATĂ LA NEBUNIE SAU AUTOCONSUM AL RELIGIEI SALE.
ZEII SUNT AVATARURI ALE UNOR PRINCIPII UNIVERSALE, PRIN PERSONALITATEA RASELOR CU CARE INTRĂ ÎN CONTACT. NICIUN PRINCIPIU NU POATE EXISTA ÎN SINGURĂTATE. DECI, O ZEITATE UNICĂ E AUTOCONDAMNATĂ LA NEBUNIE SAU AUTOCONSUM AL RELIGIEI SALE.
vineri, 29 decembrie 2017
joi, 28 decembrie 2017
Seacă
Moartea a fost la cumpărături. Avea de ales între zombie şi ciuperci. Ciupercile păreau mai turbate decât zombie. Moartea a luat singura decizie mişto - o cafea.
miercuri, 27 decembrie 2017
Cuţitul şi aţa
Amber s-a întâlnit cu duşmanul ei la statuia unui domnitor. El era îmbrăcat în roşu. Ea, în negru. El se credea stăpânul oraşului. Ea ştia că nu e sclava lui. El îi furase inima, ca un hoţ ordinar. Ea şi-a scos cuţitul şi a luat-o înapoi. Locul a fost marcat cu o aţă galbenă. În fond, Amber era pentru toţi o umbră. Doar că nu ştiuse asta.
marți, 26 decembrie 2017
Amintiri din altă viaţă
În altă viaţă, am fost soţia Lordului Dracula. Ne-am căsătorit pe înserat, în biserica Morţii. Am avut o singură noapte împreună, înainte să ne omoare o târfă proastă şi un preot tembel. El a renăscut şi a trebuit să se însoare cu ea, pentru a-şi salva Curtea de păcatul Sângelui. Eu am fost îngropată şi m-au scos Lupii, dar era prea târziu. Pe târfă o chema Ecaterina, şi era fiica unui Bathory.
Pentru el, a fost un gest de sfidare. Pentru mine, o dragoste eternă,
Eu eram vrăjitoare. Încă servesc Copacului Negru, în această Eternă şi ultimă Umbră a mea.
Lordul nostru e mort. Spiritul vampiric merge mai departe, pe calea Voinţei de a supravieţui vremurilor vrăjmaşe.
Va veni ziua când crucea se va umple de sânge.
AMBER
Pentru el, a fost un gest de sfidare. Pentru mine, o dragoste eternă,
Eu eram vrăjitoare. Încă servesc Copacului Negru, în această Eternă şi ultimă Umbră a mea.
Lordul nostru e mort. Spiritul vampiric merge mai departe, pe calea Voinţei de a supravieţui vremurilor vrăjmaşe.
Va veni ziua când crucea se va umple de sânge.
AMBER
Poveste horror
Un păianjen s-a dus să ucidă un copil. Se întâmpla în 1973. Acel copil a îndrăznit să trăiască. Păianjenul l-a condamnat la tortură eternă. Copilul a devenit femeia care l-a ucis. Femeia a devenit seniorul unui domeniu de vânătoare. Aici va ucide toţi copiii.
luni, 25 decembrie 2017
MG 6 (Jurnal de front)
Şi Lupul, şi Diavolul şi-au cerut tributul în Ev. Seniorul şi-a cerut semnele în Modernul clasic.
duminică, 24 decembrie 2017
sâmbătă, 23 decembrie 2017
vineri, 22 decembrie 2017
joi, 21 decembrie 2017
miercuri, 20 decembrie 2017
marți, 19 decembrie 2017
luni, 18 decembrie 2017
MG 1 (Jurnal de front)
Ne-aţi ocupat planeta. Ne-aţi ocupat ţările. Ne-aţi ocupat oraşele. Ne-aţi ocupat casele.
NU NE VEŢI OCUPA MINŢILE ŞI SPIRITELE CU TÂRFELE VOASTRE.
Generalul
NU NE VEŢI OCUPA MINŢILE ŞI SPIRITELE CU TÂRFELE VOASTRE.
Generalul
duminică, 17 decembrie 2017
Uşa cu numărul 19
-- Scrie un bileţel. Ceva mic, mic. Să-ţi dovedeşti că mai exişti.
Uite ce gros suna glasul meu! Uitasem că îl am. Am deschis sertarul şi am găsit vechiul carneţel, de când lucram la ziar.
-- Să-mi dovedesc că exist? Poate nu exist. Poate m-au mâncat păianjenii. Sau poate nu. Tu ce zici, m-au mâncat?
Nu mi-am răspuns. M-am uitat în oglinda de pe hol. Arătam obosită. Palidă. La marginea schizofreniei. Şi eram chemată la Biroul din fund. Uram păianjenii. Nu fiindcă ne cuceriseră planeta. Pur şi simplu, de mică îi uram. Crăcanaţi şi cu multe picioare. Prea multe picioare. Mă întrebam ce gust ar fi avut fursecurile din picioare de păianjen. Ce culoare. Gri, probabil. Şi un gust ciudat, înecăcios. Doar să le îmbunătăţeşti cu stafide.
Am ieşit pe coridor. Eram singură pe coridorul cu uşi pe ambele părţi. Păianjenilor le plăceau uşile maro, cu cifre. Eu lucram la Biroul 13. Lucram, era un fel de a spune. Învârteam hârtii cu nume şi adrese de morţi, pungi cu lucrurile din buzunarele şi genţile lor. Trei în Piaţa Unirii, doi în tramvai, unul la mall... Îi adunau militarii şi îi duceau nu ştiu unde, deja ţepeni. Ce făceau cu ei nu ştia nimeni. Eu aşezam pungile şi hârtiile în cutii. Îşi spunea Prinţul Întunericului, şeful meu şi avea ochi ca de tarantulă. Nu mai existam, în fond. Acum eram sigură de asta. Prinţul Întunericului ţi-o trăgea cu degeţelul şi te făcea să te simţi bine. Şi-i plăcea să se considere un factor evolutiv. Probabil, evoluţia lui se făcea în sens invers. Într-o groapă, spre centrul Pământului.
Am păşit repede, cumva săltăreţ, spre biroul cu numărul 19. Când nu-şi spunea Prinţul Întunericului, pe şeful meu îl chema Kronin. Cu K. Bănuiam că furase numele din vreun roman sau o carte veche de telefoane, de dinainte de invazie. În general, încă mă simţeam ruşinată că nu observasem invazia. Pe de altă parte, dacă aş fi observat-o, probabil aş fi crăpat din prima de infarct. Totuşi, ar fi fost o ştire minunată. De prima pagină. Am bătut la uşă încet.
-- Intră, Cristina.
Prinţul Întunericului vorbea întotdeauna cu o blândeţe înşelătoare. Am intrat. Kronin stătea la birou şi deschisese un caiet legat în piele neagră, veche, crăpată.
-- Mi-ai spus că pasiunea ta, pe vremuri, era ocultismul.
Mi-a tras o ocheadă lungă şi semnificativă.
-- Da, domnule.
-- Aruncă o privire la asta. Şi pentru mine e o dragoste veche.
Am aruncat. Erau fragmente, în română, din catrenele lui Nostradamus.
-- Ce zici?
-- Aaaa... Foarte complex, misterios. Probabil, intraductibil.
-- Întocmai. Mă pasionează chestiile astea.
Era prima oară când îmi pomenea de pasiunile lui. Eu aş fi mâncat. În ultima vreme, tuturor ne era foame, iar mâncarea folositoare era tot mai scumpă.
-- Uite că de noi n-a pomenit, a adăugat cu un vag surâs.
Faţa i se făcea ciudată când surâdea. Cumva psihopată, amintind de o combinaţie de Joker şi Saw. Oricum, nu ştiam ce să răspund la asta. M-a măsurat din nou, apoi s-a uitat la ceas.
-- Mai ai o oră azi.
Erau foarte scrupuloşi cu trecerea timpului, păianjenii.
-- Da, domnule.
-- Hai să te fut.
Sexul făcea parte din fişa postului.
-- Cum doriţi?
-- Cu faţa la perete.
M-am aşezat cu faţa la perete şi m-am dezbrăcat. L-am simţit venind în spatele meu.
-- Încă nu mă placi în mod deosebit.
Sinceritatea era şi ea în fişa postului.
-- Nu.
-- Ţi-am prelungit azi contractul.
-- Mulţumesc.
-- Adaug însă nişte atribuţii noi.
-- Cum doriţi.
-- Doresc să te fut de să te rup, în primul rând.
Îi plăcea să vorbească porcos. Mi-a pus mâna stângă pe gât şi a atins uşor. Aveam un punct nevralgic acolo, foarte uşor şi de îndurerat, şi de excitat. Mi s-a iuţit imediat răsuflarea. De pe gât, a coborât spre sâni. Mă cabram deja spre el, căutându-l. Era cea mai păcătoasă chestie, dorinţa asta sinceră de a împărtăşi plăcerea cu un invadator. Absolut ciudată şi căcăcioasă, imposibil de oprit. Îmi strângea sfârcurile şi eu gemeam.
-- Să te iau? a şoptit în urechea mea.
-- Da, domnule.
Mâna a ajuns pe buric, a zăbovit puţin acolo, s-a dus încet spre pubis şi a prins uşor clitul. Am gemut foarte tare.
-- După aceea, îţi dau cadoul de Crăciun.
Asta era o chestie nouă, dar eram prea excitată să-mi pese de ea. Degetul lui a intrat, lung şi foarte priceput, în vagin, apăsând expert. Am palpitat ca nebuna, mişcându-mă şi după ce ieşise el. Ştiam că se distra şi se hrănea în acelaşi timp cu energia mea sexuală. Pe moment, nu-mi păsa. Când s-a terminat, mi-a cerut să mă întorc şi să-l privesc. Am citit în ochii lui uşor bulbucaţi uimire.
-- Încă ţi-e ruşine. Ce mimosa pudica mai eşti şi tu, dragă! Îmbracă-te şi aşază-te.
M-am îmbrăcat şi am căzut în scaunul din faţa biroului. S-a aşezat şi el şi mi-a întins carnetul.
-- Alege un citat, la întâmplare.
-- Pământul va fi acoperit cu sânge barbar. Ia te uite, catrenul 19!
A surâs din nou, profund neliniştitor.
-- Soarta, ha?
-- Nu mai cred în soartă.
-- Ar trebui să crezi.
-- De ce? Voi oricum faceţi ce vreţi. Şi...
M-am oprit. Nu uitasem ultima lui lecţie.
-- Ia te uită, sexul te-a încurajat la sinceritate! Continuă.
Nu voiam să continuu, dar nu i te puteai opune.
-- Şi nu e drept. Just.
-- Dreptatea e un concept străin nouă. Ca şi răul sau binele. Am zis că te servesc cu ceva.
Mi-a întins o ciocolată. Părea făcută la comandă, mai întunecată decât cele din magazinele la care mai aveam noi acces. Am rupt o tabletă. Era bună. Fără cremă, dar păstoasă, dulce, cu o aromă uşor exotică. M-a lăsat să mă bucur de gust, apoi a continuat.
-- Acum, ce îţi spune citatul?
-- Voi fi execuţii sau pedepse.
-- Corect. Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
M-a plesnit rapid peste obraz.
-- Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
A doua lovitură a fost şi mai puternică. Buza de jos a început să sângereze.
-- Cine sunt barbarii?
Ştiam ce răspuns aştepta. Noi, rasele inferioare prin simplul fapt că ne lăsasem cucerite.
-- Voi, am spus.
De data asta nu m-a mai pocnit.
-- De ce?
-- Fiindcă nu suportaţi refuzul, contrazicerea, sfidarea. Curajul.
-- Sunt eu un barbar?
-- Fără îndoială.
-- Ţi-am dat ciocolată, a spus insinuant.
-- Şi două palme.
-- Disciplina e semnul civilizaţiei.
Am tăcut. Nu vedeam rostul în a continua discuţia.
-- Cine sunt barbarii? a reluat. Alt răspuns.
-- Cei care au nevoie de avutul altora pentru a prospera.
Nu m-a atins, dar senzaţia nemulţumirii sale a fost şi mai dureroasă. Aproape m-a aruncat din scaun.
-- Adică tot noi, a concluzionat. Eşti cea mai încăpăţânată târfă pe care am cunoscut-o.
Având în vedere că mi-o puneam doar cu el, caracterizarea era discutabilă
-- Mai ia nişte ciocolată.
Parcă eram un animal de circ, oscilând între mâncare şi lovituri. Am luat altă tabletă. Era la fel de bună, dar mă durea să mănânc. Am decis să permit schizofreniei să se manifeste.
-- Urăsc păianjenii, l-am informat. Când eram mică, îi omoram pe ai noştri. Desigur, nu aveau doi metri.
Mi-am dat seama că l-am surprins, nu l-am jignit.
-- Eu urăsc pisicile, mi-a spus. Sunt perfide şi nu acceptă înfrângerea. Ciocolata aia e din cadavru.
Noroc că terminasem îmbucătura! Şi aşa m-am înecat şi a fost nevoie de o palmă după ceafă ca să-mi revin. A dat-o cu maximum de responsabilitate, că am ajuns cu fruntea pe birou. M-a ţinut de ceafă, ca pe un pisoi.
-- E nevoie de un cadavru pentru o ciocolată de concentraţia asta. Şi nu e nimeni vinovat că voi aţi ales, prin liderii voştri, să trăiţi sub ocupaţie, nu să vă sinucideţi onorabil.
-- Pisicile au nouă vieţi negre şi o moarte verde, am murmurat ce auzisem şi eu de la alţii. Pisicile nu au ştiut.
-- Şi tu eşti o pisică?
M-a prins de păr şi mi-a ridicat faţa. Am tăcut. Nu credeam că mai sunt o pisică şi îmi curgea sânge din nas.
-- Nu ştiu.
-- Poate tu eşti barbarul... Incapabil de adaptare, de evoluţie, de rupere de trecut.
Am citit condamnarea în glasul lui. Prelungirea aia de contract ori fusese un joc, o minciună, ori o încercare pe care n-o trecusem. Nu mai suportam încercările. Nu mă mai suportam pe mine. Poate nu eram schizofrenică, ci depresivă.
-- Vrei să mă trimiţi la abator?
-- Îmi ştii deja secretele. Plus că-mi place pizda ta. E delicioasă, udă.
A trimis din nou spre mine o undă de plăcere şi mi-am desfăcut automat picioarele. Mi-am adus aminte cu o vagă nostalgie de vremea când exista o carte numită Codul Penal şi trupul tău era considerat proprietatea ta.
-- Vreau să-mi contruieşti un cerc. Am adunat destul cutii. Restul sunt necesari.
Arachno venerau cercurile, din motive obscure mie.
-- Ce fel de cerc?
-- De sclavi. Asta sunteţi pentru noi şi asta veţi rămâne. Sclavi care ne pot asigura plăcerile culte, artistice, misterioase.
-- E doar altfel de bordel.
-- Aici greşeşti. De vase. Extensii. Ca un fel de mână suplimentară. Un cerc de aleşi pentru aplicarea singurei legi pe care o respectă orice clarvăzător.
A aşteptat să întreb ceva, dar eu am tăcut.
-- Legea penetrării realităţii celuilalt pentru a-i asigura supunerea.
-- Dezvirginări? Chiar nu pricep. Aproape nu mai sunt fete în oraş.
-- Fetele au fost duse... altundeva. Asta e o ciocolată din fată. Şi s-a văzut că ţi-a plăcut.
În abator, am ghicit. Şi el m-a fixat cu ochi absolut reci, ca să vadă că pricep implicaţiile acelei dezvăluiri. Nu mă simţeam trădătoare, ci o specie pe cale de dispariţie, cu mica mea păsărică udă. Ciudat, nu găseam în mine nici cea mai mică urmă de disperare. Mai degrabă prelungirea contractului m-ar fi făcut să plâng, dacă aş fi îndrăznit să-mi mai arăt lacrimile în faţa cuiva care încă ne considera pe toţi sclavi. Spatele meu purta urmele biciului lui, cicatrici care nu aveau deci să se şteargă niciodată.
-- Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea face asta.
-- Alegând dintre condamnaţii la execuţie.
-- Pentru ce?
-- Pentru revoltă. Cei din Zebra Town.
-- Acolo se suferă cumplit de foame. Ultimele ture de cadavre au venit doar din Zebra.
-- Fiindcă au refuzat să îngenuncheze. Tu ai făcut-o, aşa ai ajuns la mine.
-- Eu am fost... silită. Atunci foamea la noi, în presă, nu era o problemă. Ni se destrămau doar vieţile, prieteniile, familiile.
Am simţit şocul lui. Şi eu eram uimită, credeam că fusese ordinul lui.
-- Cum?
-- Când a trecut Praetorianul prin redacţie să o însemneze, cineva a ales şi a împuşcat. Încă nu ştiam ce şi cum, ni s-a spus de către necro că se face o poză. Apoi am aflat, în ziua când ţi-am jurat slujire.
S-a încruntat.
-- Necro doar adună sclavii şi prepară cadavrele, nu intervin în cursul sorţii.
-- Nu sunt sigură că pot...
Ce tare a durut! Nici n-am văzut când a scos din mânecă biciul şi a lovit peste obraz. Am ţipat şi a zâmbit, din nou. Era cel mai ciudat surâs, tocmai fiindcă nu avea urmă de răutate. Parcă devenise prizonierul regulilor sale, al conceputului aceluia absolut, aproape absurd de disciplină al Serviciului de Resurse Planetare.
-- Vei putea, a spus simplu.
Pe faţă îmi curgeau sânge şi lacrimi.
-- Mulţumesc, am murmurat.
Era clar că acum, convins că fusesem aleasă de soartă pentru cine ştie ce misiune ocultă şi enigmatică, nu m-ar fi lăsat să mă sting, nici măcar urlând de durere. Mi-a întins încă o dată ciocolata. Mi-era greaţă, dar am gustat din nou.
-- Pe femeia din care e făcută o chema Laura şi ar fi trebuit să fie concubina mea. Din păcate pentru ea, nu ştia deloc să sfideze.
-- De ce vrei să te sfidăm, dacă tot ce primim e... asta?
A chicotit uşor.
-- Admirabilă diplomaţie! Fiindcă mă plictisesc. Şi unu plus nouă fac zece, iar unu minus nouă fac opt. Opt e numărul întors al infinitului. În plus, diplomatul are multă frişcă.
-- Da, domnule, am spus. Voi vizita Zebra Town cu mesajul dumneavoastră. Cel rezultat din toată conversaţia asta.
-- Te voi însoţi cu gândul, draga mea. Mâine ai programată prima întâlnire.
Se spunea că dungaţii tundeau colaboraţioniştii. Poate, până la urmă, Laura fusese cea norocoasă. Poate mâine mi se va cere să mă numesc Laura. Ciocolata îmi încleiase dinţii.
Uite ce gros suna glasul meu! Uitasem că îl am. Am deschis sertarul şi am găsit vechiul carneţel, de când lucram la ziar.
-- Să-mi dovedesc că exist? Poate nu exist. Poate m-au mâncat păianjenii. Sau poate nu. Tu ce zici, m-au mâncat?
Nu mi-am răspuns. M-am uitat în oglinda de pe hol. Arătam obosită. Palidă. La marginea schizofreniei. Şi eram chemată la Biroul din fund. Uram păianjenii. Nu fiindcă ne cuceriseră planeta. Pur şi simplu, de mică îi uram. Crăcanaţi şi cu multe picioare. Prea multe picioare. Mă întrebam ce gust ar fi avut fursecurile din picioare de păianjen. Ce culoare. Gri, probabil. Şi un gust ciudat, înecăcios. Doar să le îmbunătăţeşti cu stafide.
Am ieşit pe coridor. Eram singură pe coridorul cu uşi pe ambele părţi. Păianjenilor le plăceau uşile maro, cu cifre. Eu lucram la Biroul 13. Lucram, era un fel de a spune. Învârteam hârtii cu nume şi adrese de morţi, pungi cu lucrurile din buzunarele şi genţile lor. Trei în Piaţa Unirii, doi în tramvai, unul la mall... Îi adunau militarii şi îi duceau nu ştiu unde, deja ţepeni. Ce făceau cu ei nu ştia nimeni. Eu aşezam pungile şi hârtiile în cutii. Îşi spunea Prinţul Întunericului, şeful meu şi avea ochi ca de tarantulă. Nu mai existam, în fond. Acum eram sigură de asta. Prinţul Întunericului ţi-o trăgea cu degeţelul şi te făcea să te simţi bine. Şi-i plăcea să se considere un factor evolutiv. Probabil, evoluţia lui se făcea în sens invers. Într-o groapă, spre centrul Pământului.
Am păşit repede, cumva săltăreţ, spre biroul cu numărul 19. Când nu-şi spunea Prinţul Întunericului, pe şeful meu îl chema Kronin. Cu K. Bănuiam că furase numele din vreun roman sau o carte veche de telefoane, de dinainte de invazie. În general, încă mă simţeam ruşinată că nu observasem invazia. Pe de altă parte, dacă aş fi observat-o, probabil aş fi crăpat din prima de infarct. Totuşi, ar fi fost o ştire minunată. De prima pagină. Am bătut la uşă încet.
-- Intră, Cristina.
Prinţul Întunericului vorbea întotdeauna cu o blândeţe înşelătoare. Am intrat. Kronin stătea la birou şi deschisese un caiet legat în piele neagră, veche, crăpată.
-- Mi-ai spus că pasiunea ta, pe vremuri, era ocultismul.
Mi-a tras o ocheadă lungă şi semnificativă.
-- Da, domnule.
-- Aruncă o privire la asta. Şi pentru mine e o dragoste veche.
Am aruncat. Erau fragmente, în română, din catrenele lui Nostradamus.
-- Ce zici?
-- Aaaa... Foarte complex, misterios. Probabil, intraductibil.
-- Întocmai. Mă pasionează chestiile astea.
Era prima oară când îmi pomenea de pasiunile lui. Eu aş fi mâncat. În ultima vreme, tuturor ne era foame, iar mâncarea folositoare era tot mai scumpă.
-- Uite că de noi n-a pomenit, a adăugat cu un vag surâs.
Faţa i se făcea ciudată când surâdea. Cumva psihopată, amintind de o combinaţie de Joker şi Saw. Oricum, nu ştiam ce să răspund la asta. M-a măsurat din nou, apoi s-a uitat la ceas.
-- Mai ai o oră azi.
Erau foarte scrupuloşi cu trecerea timpului, păianjenii.
-- Da, domnule.
-- Hai să te fut.
Sexul făcea parte din fişa postului.
-- Cum doriţi?
-- Cu faţa la perete.
M-am aşezat cu faţa la perete şi m-am dezbrăcat. L-am simţit venind în spatele meu.
-- Încă nu mă placi în mod deosebit.
Sinceritatea era şi ea în fişa postului.
-- Nu.
-- Ţi-am prelungit azi contractul.
-- Mulţumesc.
-- Adaug însă nişte atribuţii noi.
-- Cum doriţi.
-- Doresc să te fut de să te rup, în primul rând.
Îi plăcea să vorbească porcos. Mi-a pus mâna stângă pe gât şi a atins uşor. Aveam un punct nevralgic acolo, foarte uşor şi de îndurerat, şi de excitat. Mi s-a iuţit imediat răsuflarea. De pe gât, a coborât spre sâni. Mă cabram deja spre el, căutându-l. Era cea mai păcătoasă chestie, dorinţa asta sinceră de a împărtăşi plăcerea cu un invadator. Absolut ciudată şi căcăcioasă, imposibil de oprit. Îmi strângea sfârcurile şi eu gemeam.
-- Să te iau? a şoptit în urechea mea.
-- Da, domnule.
Mâna a ajuns pe buric, a zăbovit puţin acolo, s-a dus încet spre pubis şi a prins uşor clitul. Am gemut foarte tare.
-- După aceea, îţi dau cadoul de Crăciun.
Asta era o chestie nouă, dar eram prea excitată să-mi pese de ea. Degetul lui a intrat, lung şi foarte priceput, în vagin, apăsând expert. Am palpitat ca nebuna, mişcându-mă şi după ce ieşise el. Ştiam că se distra şi se hrănea în acelaşi timp cu energia mea sexuală. Pe moment, nu-mi păsa. Când s-a terminat, mi-a cerut să mă întorc şi să-l privesc. Am citit în ochii lui uşor bulbucaţi uimire.
-- Încă ţi-e ruşine. Ce mimosa pudica mai eşti şi tu, dragă! Îmbracă-te şi aşază-te.
M-am îmbrăcat şi am căzut în scaunul din faţa biroului. S-a aşezat şi el şi mi-a întins carnetul.
-- Alege un citat, la întâmplare.
-- Pământul va fi acoperit cu sânge barbar. Ia te uite, catrenul 19!
A surâs din nou, profund neliniştitor.
-- Soarta, ha?
-- Nu mai cred în soartă.
-- Ar trebui să crezi.
-- De ce? Voi oricum faceţi ce vreţi. Şi...
M-am oprit. Nu uitasem ultima lui lecţie.
-- Ia te uită, sexul te-a încurajat la sinceritate! Continuă.
Nu voiam să continuu, dar nu i te puteai opune.
-- Şi nu e drept. Just.
-- Dreptatea e un concept străin nouă. Ca şi răul sau binele. Am zis că te servesc cu ceva.
Mi-a întins o ciocolată. Părea făcută la comandă, mai întunecată decât cele din magazinele la care mai aveam noi acces. Am rupt o tabletă. Era bună. Fără cremă, dar păstoasă, dulce, cu o aromă uşor exotică. M-a lăsat să mă bucur de gust, apoi a continuat.
-- Acum, ce îţi spune citatul?
-- Voi fi execuţii sau pedepse.
-- Corect. Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
M-a plesnit rapid peste obraz.
-- Cine sunt barbarii?
-- Nu aş putea spune.
A doua lovitură a fost şi mai puternică. Buza de jos a început să sângereze.
-- Cine sunt barbarii?
Ştiam ce răspuns aştepta. Noi, rasele inferioare prin simplul fapt că ne lăsasem cucerite.
-- Voi, am spus.
De data asta nu m-a mai pocnit.
-- De ce?
-- Fiindcă nu suportaţi refuzul, contrazicerea, sfidarea. Curajul.
-- Sunt eu un barbar?
-- Fără îndoială.
-- Ţi-am dat ciocolată, a spus insinuant.
-- Şi două palme.
-- Disciplina e semnul civilizaţiei.
Am tăcut. Nu vedeam rostul în a continua discuţia.
-- Cine sunt barbarii? a reluat. Alt răspuns.
-- Cei care au nevoie de avutul altora pentru a prospera.
Nu m-a atins, dar senzaţia nemulţumirii sale a fost şi mai dureroasă. Aproape m-a aruncat din scaun.
-- Adică tot noi, a concluzionat. Eşti cea mai încăpăţânată târfă pe care am cunoscut-o.
Având în vedere că mi-o puneam doar cu el, caracterizarea era discutabilă
-- Mai ia nişte ciocolată.
Parcă eram un animal de circ, oscilând între mâncare şi lovituri. Am luat altă tabletă. Era la fel de bună, dar mă durea să mănânc. Am decis să permit schizofreniei să se manifeste.
-- Urăsc păianjenii, l-am informat. Când eram mică, îi omoram pe ai noştri. Desigur, nu aveau doi metri.
Mi-am dat seama că l-am surprins, nu l-am jignit.
-- Eu urăsc pisicile, mi-a spus. Sunt perfide şi nu acceptă înfrângerea. Ciocolata aia e din cadavru.
Noroc că terminasem îmbucătura! Şi aşa m-am înecat şi a fost nevoie de o palmă după ceafă ca să-mi revin. A dat-o cu maximum de responsabilitate, că am ajuns cu fruntea pe birou. M-a ţinut de ceafă, ca pe un pisoi.
-- E nevoie de un cadavru pentru o ciocolată de concentraţia asta. Şi nu e nimeni vinovat că voi aţi ales, prin liderii voştri, să trăiţi sub ocupaţie, nu să vă sinucideţi onorabil.
-- Pisicile au nouă vieţi negre şi o moarte verde, am murmurat ce auzisem şi eu de la alţii. Pisicile nu au ştiut.
-- Şi tu eşti o pisică?
M-a prins de păr şi mi-a ridicat faţa. Am tăcut. Nu credeam că mai sunt o pisică şi îmi curgea sânge din nas.
-- Nu ştiu.
-- Poate tu eşti barbarul... Incapabil de adaptare, de evoluţie, de rupere de trecut.
Am citit condamnarea în glasul lui. Prelungirea aia de contract ori fusese un joc, o minciună, ori o încercare pe care n-o trecusem. Nu mai suportam încercările. Nu mă mai suportam pe mine. Poate nu eram schizofrenică, ci depresivă.
-- Vrei să mă trimiţi la abator?
-- Îmi ştii deja secretele. Plus că-mi place pizda ta. E delicioasă, udă.
A trimis din nou spre mine o undă de plăcere şi mi-am desfăcut automat picioarele. Mi-am adus aminte cu o vagă nostalgie de vremea când exista o carte numită Codul Penal şi trupul tău era considerat proprietatea ta.
-- Vreau să-mi contruieşti un cerc. Am adunat destul cutii. Restul sunt necesari.
Arachno venerau cercurile, din motive obscure mie.
-- Ce fel de cerc?
-- De sclavi. Asta sunteţi pentru noi şi asta veţi rămâne. Sclavi care ne pot asigura plăcerile culte, artistice, misterioase.
-- E doar altfel de bordel.
-- Aici greşeşti. De vase. Extensii. Ca un fel de mână suplimentară. Un cerc de aleşi pentru aplicarea singurei legi pe care o respectă orice clarvăzător.
A aşteptat să întreb ceva, dar eu am tăcut.
-- Legea penetrării realităţii celuilalt pentru a-i asigura supunerea.
-- Dezvirginări? Chiar nu pricep. Aproape nu mai sunt fete în oraş.
-- Fetele au fost duse... altundeva. Asta e o ciocolată din fată. Şi s-a văzut că ţi-a plăcut.
În abator, am ghicit. Şi el m-a fixat cu ochi absolut reci, ca să vadă că pricep implicaţiile acelei dezvăluiri. Nu mă simţeam trădătoare, ci o specie pe cale de dispariţie, cu mica mea păsărică udă. Ciudat, nu găseam în mine nici cea mai mică urmă de disperare. Mai degrabă prelungirea contractului m-ar fi făcut să plâng, dacă aş fi îndrăznit să-mi mai arăt lacrimile în faţa cuiva care încă ne considera pe toţi sclavi. Spatele meu purta urmele biciului lui, cicatrici care nu aveau deci să se şteargă niciodată.
-- Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea face asta.
-- Alegând dintre condamnaţii la execuţie.
-- Pentru ce?
-- Pentru revoltă. Cei din Zebra Town.
-- Acolo se suferă cumplit de foame. Ultimele ture de cadavre au venit doar din Zebra.
-- Fiindcă au refuzat să îngenuncheze. Tu ai făcut-o, aşa ai ajuns la mine.
-- Eu am fost... silită. Atunci foamea la noi, în presă, nu era o problemă. Ni se destrămau doar vieţile, prieteniile, familiile.
Am simţit şocul lui. Şi eu eram uimită, credeam că fusese ordinul lui.
-- Cum?
-- Când a trecut Praetorianul prin redacţie să o însemneze, cineva a ales şi a împuşcat. Încă nu ştiam ce şi cum, ni s-a spus de către necro că se face o poză. Apoi am aflat, în ziua când ţi-am jurat slujire.
S-a încruntat.
-- Necro doar adună sclavii şi prepară cadavrele, nu intervin în cursul sorţii.
-- Nu sunt sigură că pot...
Ce tare a durut! Nici n-am văzut când a scos din mânecă biciul şi a lovit peste obraz. Am ţipat şi a zâmbit, din nou. Era cel mai ciudat surâs, tocmai fiindcă nu avea urmă de răutate. Parcă devenise prizonierul regulilor sale, al conceputului aceluia absolut, aproape absurd de disciplină al Serviciului de Resurse Planetare.
-- Vei putea, a spus simplu.
Pe faţă îmi curgeau sânge şi lacrimi.
-- Mulţumesc, am murmurat.
Era clar că acum, convins că fusesem aleasă de soartă pentru cine ştie ce misiune ocultă şi enigmatică, nu m-ar fi lăsat să mă sting, nici măcar urlând de durere. Mi-a întins încă o dată ciocolata. Mi-era greaţă, dar am gustat din nou.
-- Pe femeia din care e făcută o chema Laura şi ar fi trebuit să fie concubina mea. Din păcate pentru ea, nu ştia deloc să sfideze.
-- De ce vrei să te sfidăm, dacă tot ce primim e... asta?
A chicotit uşor.
-- Admirabilă diplomaţie! Fiindcă mă plictisesc. Şi unu plus nouă fac zece, iar unu minus nouă fac opt. Opt e numărul întors al infinitului. În plus, diplomatul are multă frişcă.
-- Da, domnule, am spus. Voi vizita Zebra Town cu mesajul dumneavoastră. Cel rezultat din toată conversaţia asta.
-- Te voi însoţi cu gândul, draga mea. Mâine ai programată prima întâlnire.
Se spunea că dungaţii tundeau colaboraţioniştii. Poate, până la urmă, Laura fusese cea norocoasă. Poate mâine mi se va cere să mă numesc Laura. Ciocolata îmi încleiase dinţii.
marți, 12 decembrie 2017
luni, 11 decembrie 2017
sâmbătă, 9 decembrie 2017
The Last Stand (povestire apocaliptică)
STATUS: HL
MISIUNE: Zorro
RAPORT: Ucigaş identificat - Corporaţia Umbrella, lider Veronica
S.MODUS OPERANDI: Serul Lazarus, cod name Agheasmă.
EFECT: Stârnirea unei stări de foame şi turbare în populaţie, cu consum canibalic.
VICTIME: Umane.
ACOPERIREA CRIMELOR: Accidente de avion, elicopter sau tren, cu arderea cadavrelor.
RISC: Biohazard mondial.
METODĂ DE OPRIRE: Uciderea Patriarhului.
START MISSION.
LOC?
IAŞI, ROMÂNIA:; EUROPA; TERRA.
vineri, 8 decembrie 2017
Despre Moarte
În moarte, toţi suntem egali. Nu există titluri, doar talente, capacităţi şi nevoi. Moartea nu anulează morala, doar o transfigurează, adecvând-o regulilor celuilalt tărâm. Aici, esenţele situaţiilor şi indivizilor se văd mai clar.
Grimm
Diavolul e canibal. Mănâncă friptură de copil. De aici vine "Diavolul cere primul născut". Copiii au până în doi ani şi i se oferă sub formă de carne tocată sau sarmale.
miercuri, 6 decembrie 2017
007's last mission (Tentativă de proză absurdă în engleză)
PLANET: Hell
STATUS: Lucifer
FAITH: Unknown
MISSION: The Sign
BODY: Male
AGE: 40 eons
WEAPON: Time
START MISSION
.......
PLANET: Hell
STATUS: Lucifer
CONTROL MS:
STATUS: Lucifer
FAITH: Unknown
MISSION: The Sign
BODY: Male
AGE: 40 eons
WEAPON: Time
START MISSION
.......
PLANET: Hell
STATUS: Lucifer
CONTROL MS:
Jingle Beeeeeels
luni, 4 decembrie 2017
Despre viaţă
Din 2012, pentru animalier, viaţa este o boală, nu un dar. Sau, şi mai rău, o formă de sclavie a spiritului.
sâmbătă, 2 decembrie 2017
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
