ECHIVALAREA SĂRBĂTORILOR CELTICE ÎN CĂRŢI DE TAROT

BELTHANE - Cuplul, Dragostea
LITHA - Treimea, Spiritul Sacru
LAMMAS - Diavolul, Tentaţia
IMBOLC - Justiţia
SAMHAIN - Ritualul, Tradiţia sângelui
YULE - Vânătoarea, Recolta
IMBOLC - Tradiţia Osului, Ce e vechi
OSTARA - Ce e nou, Schimbarea

Vară

Azi

Despre sacrificii ritualice

Orice ocultist care chiar practică artele negre ştie că, pentru ca ritualurile să aibă efect maxim, se fac anumite sacrificii. Orice Maestru Negru care nu vrea doar să profite de naivitatea unui neofit îi va spune că drumul spre cunoaştere trece prin Moarte. Sunt secte satanice, dar şi creştine, care practică sacrificii de animale sau chiar de adepţi. Unele dintre acestea se fac pentru a obţine o posesie totală, altele pentru resurse necesare covenurilor sau maeştrilor. Eu am dat Diavolului sânge şi sex încă de la începutul invocărilor mele, dar adevărul e că ofranda cea mai bine primită au fost strugurii.
Sunt persoane care taie animale, şi e un moment cu adevărat de fractură a conştiinţei. Important e, pentru mine, ca acel animal să sufere cât mai puţin şi să fie luat atunci când îi este vremea. Altfel, nedreptatea acelei morţi anulează scopul ritualului. De asemenea, sacrificiul via proxy este o imposibilitate.

În moarte, anumite specii îşi dau inimile pentru a obţine o durată de existenţă cât mai mare. O asemenea învoială se face prin ceea ce în tradiţia celtică se numeşte Reaper, iar la noi - Doamna cu Coasa. Inimile astfel obţinute sunt mâncate de Reaper sau de Seniorul celui devenit astfel vasal. Nu e ceva ce poate face orice copilaş sau chiar satanist, cu un briceag. E un ritual teribil, sinistru, care te leagă, într-un fel sau altul, de cel pe care l-ai ajutat să treacă Styxul. O ştiu din alte vieţi. De când eram Boadicea, Morigan, Deidre, Hekate...
Avalon

Sith Code Original, comentat

Peace is a lie. There is only Passion.

Through Passion I gain Strength.

Through Strength I gain Power.

Through Power I gain Victory.

Through Victory my chains are Broken.

The Force shall free me.

Victoria nu poate fi unicul scop final al unui Sith, după cum nu e al niciunui cavaler. Victoria doar prin Forţă sau Putere duce la secătuirea acelei forţe şi, mai ales, nu asigură nici diversitatea necesară expansiunii, nici divergenţa necesară verificării periodice, nici normalitatea masei asupra căreia se exercită. O astfel de Forţă va fi lipsită de Onoare, în Libertatea sa. Adevărata Forţă se exprimă printr-o limitare conştientă şi educaţională. 

Pasiunea ce aduce Forţa nu poate fi doar furia sau dragostea. Yoda a spus un mare adevăr - furia şi frica duc spre Partea Întunecată a Forţei. Întunericul în sine te priveşte, atunci când priveşti spre el şi te îmbraci cu el. Întunericul te schimbă, dar se exprimă cel mai bine în Lumină, şi nu doar prin Distrugere. Ca şi la Lumină, principala Forţă a Întunericului este cea creatoare. 

Iată de ce am ales să slujesc Diavolul şi Moartea, prin Turn. Întunericul uneori ascunde, creând Misterul. Alteori distruge parţial, pentru a schimba individul, societatea şi pentru a învârti Roata Destinului. Un Sith autentic va accepta că sunt forţe pe care nu le poate înţelege, deci nu le poate mânui sau manipula. De asemenea, va accepta ghidajul celor care nu pot fi dovediţi prin mijloace ştiinţifice.

SITH CRISTINA, DIVERGENT R

Albă-ca-Zăpada şi Vânătorul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o femeie pe care străjerii Palatului o numeau Albă-ca-Zăpada. Nu fiindcă era albă sau purta straie albe, ci fiindcă nu avea copii nici de născut, nici de luat acasă. Palatul era pe Domeniul Verde, acolo unde era păstrată Masa Rotundă. Masa unde se întâlneau, odată la o mie de ani, cavalerii. Şi tot pe acea masă, spunea legenda, apăreau destul de des mănuşile sau sabia unui cavaler ucis, pe drept sau pe nedrept. Uneori, foarte rar, pe masă se punea un pocal. Şi odată... Ei, odată...
-- Odată, a spus Armand, străjerul Lunii, pe masă va apărea un inel spart.
-- Ce va însemna? a întrebat pajul său, Walter.
-- Va însemna că s-a trezit Doamna Lacului.
-- Cine e Doamna Lacului?
-- Cea care aduce Răul în lume şi cu care visăm toţi să ne batem. Chiar şi Seniorul
-- Seniorul  e deseori trist. De ce?
-- Pentru că şi-a pierdut mireasa.
Aici, Armand s-a oprit. Unele poveşti nu erau pentru urechile scutierilor, iar temniţele Palatului se dovedeau adânci şi pline de unelte însângerate. Apoi, Albă-ca-Zăpada se apropia iarăşi de porţile Palatului. Stătea des acolo, pe altarul de piatră, de parcă aştepta ceva sau pe cineva.
-- Tu ştii vreo poveste, Alba? a spus Walter.
Armand s-a încruntat. Nu era politicos să abordezi aşa o domniţă, dar despre Alba se ştia că e cam smintită. Vorbea cu copacii, cu motanii, cu corbii şi chiar cu măştile, aşa încât de ce n-ar fi vorbit şi cu un scutier?
-- Ştiu, a surâs Alba, şi pentru o clipă foarte, foarte lungă, a părut mai bătrână.
-- Îţi dau o acadea dacă-mi spui, a tras de coardă Walter.
-- Eu îţi dau o floare, dacă-mi spui de ce a bătut dimineaţă Ceasul.
Aici, Armand trebuia să intervină.
-- Asta se poate spune, a zis, dar atunci ar trebui să juri Castelului, copilă. Şi Castelul e mereu flămând ca un lup.
Alba a repetat surâsul, cu ochii ceva mai negri decât de obicei.
-- Am pus destule mărgele prin copacii din jur cât să fi jurat.
Era un răspuns ciudat, iar lui Armand îi plăceau răspunsurile ciudate. În plus, fiecare jura pe răspunderea lui.
-- Foarte bine! Ceasul a sunat ca să vestească Balul. Tatăl tău, Căpitanul Măştilor, ar fi trebuit să-ţi spună asta.
-- Tata vânează de ieri. Şi apoi, Măştile nu ies decât pe drumul spre Palat.
Încă o dată, Armand şi-a strecurat colţii într-un surâs.
-- Tu cu ce i-ai întâmpina pe oaspeţi, Alba?
-- Cu un trandafir. Cu o mască neagră. Sau, poate, doar cu o pană neagră.
Armand a avut o mică tresărire.
-- Ar trebui să porţi deja mască, Alba. Şi să intri în Palat. Poate e mai bine că tatăl tău nu e aici.
Alba nu a părut speriată. Dimpotrivă, a avut o jumătate ciudată de surâs. Armand a privit-o foarte lung. Era îmbrăcată cu pantaloni, cu o cămaşă strânsă la brâu, avea o traistă pe umăr şi semăna mai mult ca oricând cu un băiat.
-- Dacă mă duci înăuntru, Cavalere, voi trece prin multă piatră şi voi găsi ceva poate prea înalt pentru mine.
Armand a chicotit, punându-şi trigonul Bufonului.
-- Te joci prea serios de-a ghicitoarea. Poate-mi faci şi vrăji în fapt de seară, Alba?
Alba l-a măsurat cu cea mai neagră privire a ei.
-- Poate. Am avut o bunică vrăjitoare. Şi un prieten jongler mi-a vorbit despre Cel cu Coarne.
Armand s-a înfiorat. În unele familii, străbunii treceau în nepoţi. În cea a Seniorului, când venea vârsta, erau trimişi în pădurea Diavolului.
-- Mai e până la Samhain, a spus.
-- Luna e mai mică decât Soarele, pentru mine, a spus Alba.
Şi au intrat în Palat, prin cercul de flori de crin de pe podeaua strălucitoare strălucitoare, ca dorinţa unei fecioare. În mijlocul cercului, Alba s-a oprit şi a închis ochii. Armand a surâs cu o blândeţe înşelătoare.
-- Spune-ţi cuvintele, copilă.
-- Eu sunt Alpha şi Omega. Eu sunt Clepsidra şi Toiagul.
Armand şi-a mascat prost un urlet. Dar ritualul era început, şi nimic nu-l putea opri. Din greşeală, putea oare duce la altceva decât o greşeală. I-a pus mâna Albei pe umăr.
-- Hai să te facem vişinie.
Şi a dus-o pe coridorul întunecos, nu pe scările înalte, printre ţepe, fiare şi bice, spre Fecioara de Fier. Aici, a fost rândul Albei să respire greu. Butucul şi securea o făcuseră doar să ridice din sprânceană, şi acum Armand ştia că în Alba se ascundea osul unui Cavaler. Dar cine?
Vişinie au făcut-o întâi de ruşine, el şi Călăul Vlad, arătându-i bărbăţia şi scoându-i straiele, ca să vadă comorile ei. Între timp, Seniorul a fost anunţat că o Fecioară a intrat în Labirint. Şi a dorit să o cunoască. Aşa au dus-o, dezbrăcată, dornică şi ruşinată de la atingerile lor, în camera lui roşie. Acea odaie, se ştia, era blestemată de sângele fecioarelor şi de altarul Diavolului. Uneori apărea aşternutul negru, alteori altarul. Dar întotdeauna era şi Oglinda, cea rămasă de la mireasa fugară. Sau poate nu chiar fugară. Şi de data asta, Oglinda era acolo. Alba a privit în ea, şi strălucirea s-a tulburat.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus, cine e cel mai periculos din ţară?
-- Dracula e.
Alba şi-a muşcat buza de jos. Dracula era spiritul proteguitor al Căpitanului, tatăl ei, cel mai bătrân dintre spirite şi cel mai apăsător deci. Nu era bine să fie considerat periculos aici, când slujea şi el cu câtă credinţă îi mai rămăsese. O uşă secretă s-a deschis în spatele ei şi a apărut Seniorul. Era înalt, cu părul lung, alb, ce-l făcea să semene cu un leu mereu gata de atac. O privea cu un mic surâs în ochi şi multă plictiseală pe buze.
-- Bine ai venit, Alba.
-- Bine v-am găsit, domnule.
Ştia că foloseşte un cuvânt prea mic, dar altele nu se potriveau.
-- Aşază-te pe pat, draga mea.

S-a aşezat. Seniorul s-a dezbrăcat repede şi cu aceeaşi bruscheţe i-a aşezat palma pe bărbăţia lui.
-- Cum ţi se pare?
-- Tare, a spus scurt Alba.
-- Şi mai cum?
-- Uşor de măsurat.
Seniorul s-a gândit puţin, stând încă în faţa ei.
-- Măsoară cu un sărut, Alba.
Alba s-a gândit la un trandafir roşu, udat de rouă, picături căzând într-o dimineaţă ploioasă. Sărutul a fost dulce, catifelat. Ceasul a bătut pentru a doua oară.
-- Vă sosesc oaspeţii, domnule, a murmurat Alba.
-- Cavalerii negri se ocupă de ei. Tatăl tău le vânează cina. Acum sunt aici, cu tine.
Nu mai era nimic de spus, oare? Seniorul a prins-o de gât pe Alba şi a muşcat-o. Apoi a lăsat-o pe spate şi a penetrat-o. Aşternutul s-a udat de sânge. A fost ca o glumă scurtă şi fără hohote la sfârşit. Pentru o clipă, Alba a Văzut. O plajă pe care se spărgeau valurile unei mări la care nu mai avea cum ajunge. Apă înspumată şi o lună uriaşă.
Te omooooooor! Curvoooooooo!
Urletul s-a auzit de peste tot, din pereţi, din lemnul patului, din Oglindă, din podelele geluite. Alba a scos un mic ţipăt, ghicind că o ura mireasa, dar nedispusă să dea clepsidra înapoi. Seniorul s-a ridicat, încă gol, dar cu cuţitul pregătit. Flăcările lumânărilor s-au ridicat sus, sus, şi un şarpe a sâsâit. Altarul Celui Întunecat s-a dezvăluit. Era acolo un cap de ţap, negru şi încornorat, pe o pânză cu steaua în cinci colţuri. Pe podea se aşezase o mantie vişinie.
-- Baphomet, a murmurat Alba, care devenise Trandafirul.
Era ciudat că vorbea despre Diavol, şi nu despre mireasă. S-a lăsat din nou tăcerea, lumânările s-au potolit.
-- Dacă tot a clipit Doamna Lacului, a spus Seniorul, să continuăm ce am început.
Şi l-a chemat pe Armand. Împreună, au folosit-o pe Alba până a murit de plăcere şi de durere. Dar nu de ruşine. Şi au lăsat-o în aşternutul pătat, pentru ca Baphomet să-i decidă soarta.
Alba a visat un câmp de maci, un Turn şi o fântână. Îi era sete, dar nu a băut din fântână. Pe ghid era un corb cu trei ochi, frumos ca un prinţ pe care-l cunoscuse odată. Un prinţ pe nume Mordred. Pe când ea era Morgana. Şi Doamna Lacului încă nu se născuse, să-şi mănânce din pântece copiii şi să se dea Crucii. Pe fundul fântânii, Alba a văzut oasele ei şi ale micului monstru zămislit cu un Vestitor. Alba ura Vestitorii, ura adevărul lor, care era singurul, deşi era îmbibat cu minciună. Plimbându-se printre maci, Alba şi-a amintit ce ştia ca Morgana, ce-şi lăsase să nu uite, şi totuşi fusese silită de foamete să o facă. De unde venise Seniorul şi cum cei ca el aduseseră Moartea. Moartea neagră. Dar Moartea neagră fusese o binecuvântare, pe lângă darurile otrăvite ale Avalonului, pruncii care te mâncau dacă nu-i consumai.

Uşa Turnului era închisă, dar pe zidurile sale apăruseră semnele. Ele spuneau că Seniorul o înecase pe Doamna Lacului, ca să nu se molipsească de Răul ei. Dar ea încă încerca să-l ucidă, să-i îngrădească plăcerile, ţinându-l doar în armura datoriei faţă de Domeniu. Alba nu purta aripi, ca să-l salveze după cum cereau Vestitorii. Dar Alba ştia uneori ce fusese sau ce urma, şi găsea cele necesare pentru ca ce era să nu doară prea mult. Alba îl respecta pe Cel cu coarne, şi Cel cu coarne o respecta pe ea. Şi-ar fi dorit să nu simtă ce simţise, să nu vadă dincolo de masca Seniorului. Dar o făcuse. Şi ştia că istoria cea mică, poate mai preţioasă decât istoria cea mare, se ţesea din firele subţiri ale sfidării şi mărgelele cele mari ale destinului. Alba a decis să nu se scurgă cu totul, doar să doarmă.
Şi a trezit-o gustul sângelui, odată cu mieunatul unei pisici. A deschis ochii. Armand o privea oarecum obosit.
-- Hai să te duc acasă, a spus.
-- Bine, a murmurat Alba.
I-a dat hainele, peste care a tras mantia vişinie. Seniorul îi lăsase un trandafir negru, să şi-l prindă pe bluza albă. Şi un inel de lemn, semn că fusese remarcată de Doamna Lacului. Dar nu destul cât să iasă din oglindă. Fecioria ei fusese suficient de Albă cât Marea Bătălie să fie amânată până la o nuntă adevărată a Seniorului, cu Oracolul.
Alba a surâs ca un motan care a prins un ghem.
-- Aş vrea să mai întreb ceva oglinda. Ceva ce nu are legătură cu tatăl meu, periculos ori ba ca vânător.
Armand a zăbovit cu răspunsul.
-- Pentru o întrebare, după ce ai stârnit un urlet, vei fi pedepsită cu o trecere pe sub balconul oaspeţilor.
Alba şi-a mângâiat inelul.
-- Poate pentru mine nu ar fi o pedeapsă.
-- Bine, a spus Armand. Întreabă.
Oglinda se făcuse de acum neagră. Deci, Alba nu minţise că era şi Alpha, şi Omega. Balul, în fond, era mereu în afara timpului, supus doar dorinţei Veneţianului.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus Alba, ce măr e pe policioară?
O crăpătură a răsărit brusc pe sticlă.
-- Un măr galben e pe policioară, a spus Oglinda, dar te duce la Luna amară. Şi din Luna amară, la Cel verde.
Alba a mulţumit şi s-a lăsat ghidată de Armand spre o curte de piatră rece, cu arcade mari şi întunecate şi statui de bărbaţi dezgoliţi. De sus, de la balcon, siluete de fum întunecat sau cu mantii argintii o priveau. Alba a făcut o mică plecăciune, zărind în colţ masca Vestitorului şi pe cea a Veneţianului. Lor le răspundea şi tatăl ei, Dracula.
-- Cum te numeşti? a întrebat Vestitorul.
Părea tare răguşit.
-- Alba am fost. Acum sunt Trandafirul.
-- Ce ne vei spune sau arăta, Trandafirule?
Alba le-a arătat un semn de întrebare, într-un cerc.
-- Nu e suficient, a spus aspru Vestitorul.
-- Ce vrei mai mult, din moment ce doar tu ştii adevărul?

Veneţianul a aplaudat încet. Vestitorul a cerut-o pentru slujire. Armand a promis că o va aduce la el, după binecuvântarea părintelui.
Undeva, în sala cea mare, Alba a zărit pe masă un cap de mistreţ. Colţii îi erau pătaţi de sânge. Ochii încă erau plini de ură. Pentru el, Luna fusese într-adevăr amară. Odată, fusese om. Apoi o cunoscuse pe Doamnă.
Căpitanul i-a dat, desigur, binecuvântarea, odată cu un coş de struguri. În timp ce-şi lua rămas bun de la el, Alba i-a simţit bărbăţia penetrând-o. I-a răspuns cu un dor care nu putea avea alean.
-- Trebuie să-l găsim pe tatăl Doamnei, chiar dacă pacea pare trainică, a şoptit. Oglinda s-a crăpat de la ruperea porţii Moriei.
Dracula a privit-o, îndoit în gând. Nu putea pleca, dar putea chema Cavalerii. Sabia sa era deja albastră.
-- Tatăl Doamnei e Oracolul, a răspuns tot murmurat. Şi Seniorul încă nu-l ia în pat. Îl vrea priceput.
Alba s-a gândit la o mănuşă sângerie şi la un blestem vechi, mai vechi decât ea. Şi a plecat privirea. Se întreba dacă Vestitorul avea să fie pentru ea o grea încercare, sau ea pentru Vestitor.
La încăperile Vestitorilor au dus-o a doua zi. Oaspeţii se plimbau deja pe Domeniu, şi erau multe distracţii de aranjat pentru ei, şi multe veşti de schimbat între ei. Alba purta la gât un cristal roz, iar pe braţ, pecetea lui Baphomet. Ştia deja că Doamna încerca să o vâneze. Văzuse aripi, în vis. Aripi şi văluri. Alba îşi creştea dungile de tigru, din mărul roşu al inimii lui Walter. Pentru o noapte, Alba îşi amintise de Salem.

Dracula: Origin

Roza Neagră

Ne uitam peste masă unul la altul cu un amestec de curiozitate şi prudenţă, doi străini care s-au întâlnit într-o cafenea pentru o tranzacţie mai puţin obişnuită. Bineînţeles, eu speram că Radu Pascu, aşa cum se recomandase, nu va fi multă vreme un mister. În fond, dinainte să vină la cafea ştia foarte clar ce-mi doream de la discuţia noastră. Despre el, în schimb, nu aflasem nimic, cu excepţia calităţii sale oficiale, a numelui şi, acum, a înfăţişării. Adresa de mail indicată în anunţul de pe Ejobs era impersonală, la fel şi răspunsul care mă chema la un interviu neconvenţional. În locul sediului oficial, a doua masă de lângă geam, în Bistro La Folie. Ora zece, destul de confortablă pentru o zi de duminică. Mă foisem jumătate de noapte, convinsă că mă voi întâlni cu un bărbat, întrebându-mă dacă va purta uniformă, dacă-mi va testa capacităţile lingvistice din primul moment, dacă îmi va cere să memorez un număr interminabil ori să descriu un cuplu zărit doar o clipă, la intrarea în cafenea.
Ei, Radu era bărbat, şi încă unul care arăta al dracului de bine! Brunet, înalt, cu gesturi energice de pirat rătăcit în secolul XXI, ochi verzi ca valurile sălbatice şi buze pline, parcă făcuse doar pentru sărutat domniţe prizoniere. Mă fixa, lăsându-mă să preiau iniţiativa conversaţiei. Atitudinea aia rezervată avea o logică. Eu am fost cea care a pornit totul, căutându-mi o astfel de slujbă.
-- Îmi pare bine să vă cunosc, am zis. Sunteţi incredibil de sexy.
Se impunea un răspuns de genul “şi mie”. Radu doar surâdea cu acea politeţe care mirosea de la o poştă a făcătură. M-am încruntat, dar am continuat.
--  Trebuie să recunosc, mă simt într-o oarecare inferioritate.Eu sunt prietenoasă de felul meu.
M-am oprit, să nu pară că mă ofer pe tavă. Pe omul ăla îl vedeam pentru prima oară, şi presupuneam că reputaţia ireproşabilă se număra printre condiţiile de angajare. Ca şi capacitatea de a nu vorbi gura fără tine. Poate greşeam, şi era invers însă. Asta ar fi fost interesant de verificat. Schimbarea nuanţei zâmbetului lui mi-a dovedit imediat că mintea lui Radu mergea în aceeaşi direcţie ca a mea.
 -- Aşa şi trebuie, a răspuns. Aşa suntem toţi, fiecare în felul său.
Desluşeam oare o insinuare de forţă sau ameninşare în tonul lui? Probabil că nu. Probabil că mintea îmi juca feste, fiindcă îmi doream viaţa a cărei poartă mi-o putea deschide Radu. Poate fiindcă nu ştiam exact ce mă aştepta dacă eram admisă în faza următoare. Poate că toată istoria asta era doar ultimul vis romantic al adolescentei care se îndopa cu romanele lui 007. Mă săturasem să-mi tocesc coatele pe biroul Agerpres, traducând ştiri stupide şi, ocazional, câte un film pentru televiziuni. Voiam adrenalina aventurii, a conspiraţiei, a plasei de minciuni. Cu A şi C. Şi asta era prima şansă să transform visul în realitate. Dar să mă simt stânjenită ca o puştoaică în faţa unui ofiţer trimis să mă evalueze psihologic era calea sigură spre un eşec răsunător. Noroc că a apărut chelneriţa cu sucurile şi cafelele noastre şi am tăcut amândoi, încă măsurându-ne.
-- Oricum, a spus lejer Radu, am fi aflat totul, Cristina. Să ascunzi ceva nu e... înţelept. Eşti destul de matură ca să pricepi asta, nu?
Mă lua peste picior! Ştia cât de uşor îmi sare muştarul, o bilă neagră într-un CV oricum nu foarte impresionant. Am strâns degetele pe sticla de suc şi am păstrat tonul neutru. De tipul acela depindea totul, chiar dacă-l uram deja.
-- Nu ascund nimic, am zis. Desigur, ştiţi asta. Viaţa mea e o carte deschisă. Şi oarecum plicticoasă.
A ridicat uşor din sprâncene şi a sorbit zgomotos din sticlă, cu paiul. Făcea doar pe mârlanul? Era o încercare de a mă irita? Speram că da.
-- Şi dacă mai avem îndoieli, ce facem? a întrebat.
-- Atunci banii contribuabililor din toate suplimentările alea de buget sunt cheltuiţi degeaba. Mai bine i-ar fi dat pe programe de oftalmologie.
Gluma era proastă, nu m-am mirat că n-a zâmbit.
-- Te autosabotezi? Ai o problemă cu autoritatea, Cristina. Abia te descurci şi la agenţie...
Se referea la conflictul de anul trecut, cu şeful nou pus de partid. Un bou şi jumătate, a vândut blugi în piaţă înainte să devină mare sculă pe basculă la democraţi, dar ne dădea nouă lecţii despre cum să scriem corect cu liniuţe. Popindiculare, vorba romanului. Şi i s-a pus pata tocmai pe mine, singura care a intrat pe post fără pile.
-- Autoritatea nu suportă adevărul? Eu învăţ repede şi chiar îmi doresc postul ăsta. Mă pot adapta.
-- Nu prea cred! Şi ştii ceva? Ai un temperament păcătos. Te cerţi cu babele-n tramvai, eşti încăpăţânată. Voinţă? Ţi-ai transformat bicicleta în cuier, după doar o lună de exerciţii. Capacitatea de a-ţi asuma riscuri? Nu pleci în vacanţe exotice, nu petreci nopţile prin cluburi şi nu ieşi nici măcar la concertele din piaţă. Abilităţi de comunicare? Ai o viaţă socială... Hmm, care-ar fi cuvântul? A, da! Inexistentă.
-- Nu-i chiar aşa! am protestat.
-- Zău? Să vedem... Traseul tău zilnic e casă -serviciu - casă. Sâmbetele, ieşi la cumpărături pentru toată săptămâna. Eşti mai apropiată cu o tipă de la Radio România, dar nu suficient cât să o inviţi acasă. Mai beţi o cafea împreună, la mall, sau schimbaţi câteva vorbe pe messenger. Duminica, dacă eşti liberă, te plimbi pe la târguri, mai mult ca să faci poze. Nu suporţi pantofii cu toc şi iarna nu mai ieşi din blugi. De sărbători, îţi vizitezi părinţii şi te fuţi cu câte un tip, la întâmplare, de pe site-urile de dating. În concediu, mergi singură la ştrand, dimineaţa şi seara, când e mai puţin aglomerat. Ţi-e frică de înălţime. Nu fumezi. Nu-ţi pierzi mult timp în bucătărie.
Era o radiografie perfectă a vieţii mele văzute de dinafară şi, când o spunea pe tonul acela de bilanţ pragmatic, suna jalnic.
-- De când mă urmăriţi? am întrebat. De ce? Am trimis CV-ul doar cu zece zile în urmă. N-aveaţi cum şti toate astea.
  -- Suntem foarte meticuloşi, a zis, un răspuns care nu mă lămurea deloc. De ce nu te-ai măritat?
Ar fi trebuit, probabil, să mă simt stânjenită, dar am ridicat din umeri.
-- Perspectiva de a spăla chiloţii unui bărbat şi de a-i suporta hachiţele nu m-a încântat niciodată. Şi nici nu mi-am dorit copii. Când eram mică, mă jucam nu cu păpuşi, ci cu săbii şi pistoale. În primii ani, bebeluşii sunt doar nişte maşini de urlat şi, scuze pentru limbaj, fabrici de rahat. N-ai cu cine vorbi, dar nici nu te lasă să adormi. Mă mulţumesc să-i admir în porţii de câte cinci minute, în braţele cunoştinţelor. Decât să fiu o mamă denaturată, mai bine deloc. Mai degrabă mi-aş lua o pisică.
Sunase prost, dar era adevărat. Şi, oricum, bănuiam că instinctul matern nu valora mare lucru în lumea serviciilor speciale. Mamele erau mai puţin predispuse la porcăriile pe care le fac agenţii secreţi. Şi, desigur, mai vulnerabile. Însă, din nou, judecam doar după filme şi cărţi moderne. Radu m-a fixat lung, cu o umbră de surâs.
-- Joci cartea unei sincerităţi şocante.
-- Mi-aţi zis să nu ascund nimic.
-- Ai dreptate. Dar n-am vorbit încă despre sex. Ieşi pe site-uri surprinzător de deşucheate. Pun pariu că te masturbezi în faţa calculatorului.
M-am înroşit, surprinzător. Mă consideram o tipă modernă, în fond.
-- Asta chiar nu-i treaba nimănui!
-- Te-am filmat. Câteva din producţiile tale sunt de masturbat la greu.
Aici nu găseam replică, fiindcă nu ştiam dacă era un compliment sau o batjocură.
-- Deci, Cristina, ce crezi că te-aş pune să faci. Pornografie?
-- După cum merge discuţia, da.
-- Ce spunea în anunţ?
-- Că sunteţi nişte labe triste albastre şi tinere.

OK. Dezastru. Total neprogramat. Absolut neprogramat. Minunat. Nimic de făcut în continuare.
Radu a surâs acid.
-- E o caracterizare poetică pentru cineva ca mine. Poate sunt un cavaler medieval, Cristina.
-- Poate sunt o domniţă medievală, Radu.
-- Domniţele medievale sunt caste, Cristina.
-- Fiindcă de fapt nu au tentaţii şi poartă accesoriile potrivite, Radu.
M-a prins de încheietura dreaptă.
-- Cine eşti, de fapt?
-- Cristina.
-- Cristina e doar un nume într-un buletin.
-- Poate atât pot arăta, când nu mă masturbez.
-- Poate există şi masturbări intelectuale.
-- Poate nu într-un bar.
-- Întrebarea rămâne şi e serioasă.
-- Cineva care vrea să facă lucruri periculoase şi să folosească instrumente mortale.
-- De ce?
-- Ca să-şi exprime natura.
S-a uitat foarte lung în ochii mei, parcă de undeva de departe.
-- Cine? Vreau un nume.
-- Roza Neagră.
Aaaaaah. Prea devreme sau prea târziu? A schiţat un mic surâs parşiv şi satisfăcut. Începea să mă sperie, labirintul ăsta de surâsuri ale lui.
-- Eu sunt Regele Negru şi am o mulţime de legiuni de cavaleri negri.
-- Sună teribil de matematic, şi eu nu am trimis un CV pentru o partidă de şah.
-- Pentru ce, atunci?
-- Mai contează?
-- De ce n-ar conta?
Ce să-i spun? Că acum nu mai contau nici adevărul, nici minciuna, nici emoţia, nici calmul lui de gheaţă? Vedeam despre mine doar un sfinx, şi întâlnirea aia fusese pretextul să văd mai multe. Am lăsat sfinxul să vorbească, pentru prima şi ultima oară.
-- Ce-ar fi să ne futem? am propus.
Dezamăgitor. Mă aşteptasem la mai multe de la un sfinx. La ceva misterios, întunecat, cu parfum de cimitir şi cu consecinţe magice.
-- Ce-ar fi, Cristina? Nu aş afla prea multe despre tine.
-- Ai afla dacă am păr la păsărică.
-- Poate e o informaţie pe care o prefer  confidenţială. Sau o cunosc.
-- Big Brother deja? Că nu-mi amintesc să fi pozat pentru Hustler.
Am făcut o pauză scurtă, simţind cum mă cuprinde o veche melancolie. Radu s-a uitat lung la mine şi am ştiut că interviul s-a terminat. Privirea lui semăna cu un cub de gheaţă din paharul de Martini al lui 007 şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş fi scuturat paharul.
-- Ai devenit prea defensivă, a spus sec.
-- Poate.
-- Ce motiv ai?
-- Înţelepciunea.
-- Eu nu te consider înţeleaptă. Deci, nu. Nu vei lucra pentru noi.
--  OK.
Nu prea mai era nimic de spus la chestia asta. A făcut semn ospătarului să aducă nota.
-- Fac eu cinste, a spus.
-- Mulţumesc, am răspuns, cu un indicativ învârtindu-mi-se prin minte.
Măcar putea bifa pe fişa mea de parcurs că întâlnisem un spion sexy. A plătit, fără să mă lase să văd câţi bani avea în portofel, şi eu am simţit asupra mea privirea unei femei geloase. Care semăna teribil cu o puşcă cu lunetă. Ne-am ridicat deodată şi mi-a sărutat galant mâna. Atingerea degetelor lui mi-a lăsat vaga impresie a unei muşcături.
-- Cu cine vrei să ţin minte că m-am întâlnit, Cristina?
-- Cu Cristina. Corvinus.
-- Foarte bine.
-- Nu-mi faci o urare, la despărţire?
-- Eşti sigură că poţi duce aşa ceva?
-- Ca pe un fulg de nea.
-- Să fii iubită aşa cum meriţi.
-- Dragostea e un sentiment periculos. Mai periculos decât un cartuş, fie el şi ultimul.
-- Ai venit aici să fii împuşcată?
-- Doar de Cupidon, se pare.
-- Atunci cu el te vei mai întâlni.
Radu avea, se pare, propriul sfinx, care dădea replici mai inteligente decât al meu. Poate, unul mai bătrân şi mai înţelept. Poate unul cu acces la un scenariu de nivel superior.
-- Aşa să fie.
Mi-a aruncat o ocheadă scurtă de despărţire. Era ceva ciudat în ea, de parcă acceptarea deciziei lui îl provocare mai rău decât o revoltă.
-- Îţi place prea mult să dai verdicte pe neve, a spus când deja ne ridicam de la masă.
-- Îmi place să merg mai departe.
-- Mai departe de ce?
-- De ce presupun ceilalţi că aş fi. De ce e scris într-un pergament. Îmi place să ard pergamente.
O ultimă privire, un ultim surâs expert. Un mic fior de prevestitor. Era prea devreme pentru acea alegere. Nu eram încă pregătită. Dar nu mai există altă cale. Nu pentru mine. Fiindcă petrecusem deja prea mult timp în normalitatea altora. Fiindcă mai era ceva de trezit, şi puşca aia deja trăgea.
-- Toate cele bune, am spus. Şi mult succes în activitate.
Când am ieşit pe uşa localului, ştiam deja că nu va avea succesul acela. Şi el ştia că ştiu. I-am simţit hotărârea de a mă vâna ca pe un cui în ceafă. Mi-am simţit cufundarea în trecutul pe care jurasem să-l uit nu ca pe o trădare, ci ca pe ceva ce trebuia făcut. Şi am avut acel scurt moment de iluminare. Altă Umbră. Alt Maestru. Dar duşmanul meu era acelaşi. Axa Oglinzii şi a Crucii. Şi cu ea se putuse lupta într-un singur fel - aflând, acceptând tiparul şi uitându-l. Iar eu nu mai acceptam asta. Nu mai voiam să fac asta. Voiam să merg mai departe. Cu orice risc.
-- In nomine Inferno, am spus, Legum. In nomine Diablo, Sumum. In nomine Amberum, Modelum.
Piatra s-a deschis şi am văzut semnul deasupra refugiului staţiei de tramvai - un turbion. Uşa Iadului era deschisă. Larg deschisă, imposibil de închis. Mă întrebam cum avea să fie, minunaţii noştri spioni ciocnindu-se nu cu insecte scârboase, creştine, nu cu păpuşile voodoo ale unor superiori necunoscuţi, ci cu cei ca mine, cu cei de peste mine. Cu Agenţii Forţei. Cu..
Cineva m-a muşcat de gât..
AAAAAAAAH!
SUNTEM AMÂNDOI CAVALERI, FLORICICO.
Aşa este, Dragonule. Hai să bem nişte sânge.
Şi sânge am băut, umplând primul cerc al Modelului. În urmă a rămas doar trupul Scufiţei Roşii.
Uneori, Dragonul era Lup şi Trandafirul era negru.

Profeţia Celei de a Noua Porţi

Cel numit Emrys va merge în umbra ta. El îţi este Destin şi el îţi este Damnare.
Damnarea este pentru toţi.
Destinul este pentru cine a stat.
Chemarea este pentru nemuritori.
Adunarea este pentru eterni.
Ultima uşă este prima uşă şi e doar începutul Turnului.
Lorzii Întunericului sunt in situ.
Mormintele sunt deschise.
Nimeni nu poate scăpa de trecutul său şi nici nu poate înşela viitorul.
Profeţia nu are sfârşit.
UŞA E NEAGRĂ.

Two Steps From Hell - Dark Ages

Litere

Şerpii mănâncă inimi