Cristina îşi pipăi gâtul şi-l simţi fierbinte. Tuşi silit, impunându-şi să se liniştească. Un mormânt fără cruce nu avea nimic de speriat, mai ales în miezul zilei, când era înconjurată de atâta lume. Zăpada căpătase însă o nuanţă bizară de roz, iar gaura din ea, acolo unde fusese stâlpul crucii, îi întorcea stomacul pe jos. A fost o idee proastă! Ce credeai c-ai să afli? Nimic. Cât crezi că va dura până când nebunia ta va deveni ştire?
Strânse pumnii, supărată pe lumea întreagă şi lăsă furia s-o pătrundă până când alungă durerea din ceafă. Haide, încearcă-mă! Ceva pocni în stânga, iar Cristina îşi plimbă privirea peste şirurile de cruci. Altă nălucire? Chiar lângă ea, acompaniat de o cacofonie de trosnete, pârâituri şi vaiete, un inel de flăcări se înălţă. Pălălaia izbucnise din zăpada afânată, iar mirosul de ars se răspândi iute. Încremenită, Cristina urmărea spectacolul apocaliptic al văpăilor sângerii ce se hrăneau din nimic. Focul repeta vechiul său dans păgân, ameţitor, îşi trimitea limbile către cer, dar nimeni altcineva nu părea să remarce imposibilul spectacol. Cristina îşi muşcă buzele, impunându-şi tăcerea şi nemişcarea. La câţiva paşi de ea, criminaliştii îşi strângeau trusele şi făceau pronosticuri pe seama unei partide de poker. Truşescu discuta cu administratorul cimitirului, notându-şi câte ceva în veşnicul său carnet ponosit. Din atâţia oameni, nimeni nu dădea alarma, nu cerea un stingător, nu tuşea din cauza fumului gros ce se învârtejea peste mormânt. Cristina se ciupi dureros de palma stângă, dar imaginea nu se schimbă. Într-o ultimă sfidare a unei realităţi coapte doar pentru ea în cuptorul nebuniei, Cristina se apropie de foc. Truşescu îi aruncă o privire goală şi se întoarse la conversaţie, iar Cristina înţelese că n-ar fi oprit-o nici măcar dacă ar fi îmbrăţişat crucea. Decise să aştepte, să se poarte ca şi cum totul era normal, chiar dacă vedea flăcările unduindu-se spre ea, gata să-i cuprindă cizmele.
După doar un minut, văpaia se stinse. Cristina se întoarse, căutând o inexistentă maşină de pompieri. Nu zări decât zăpadă şi fier. S-a terminat... Încă o iluzie. Respiraţia îi reveni la normal şi chiar reuşi să-i surâdă comisarului.
– O mare pierdere de vreme, murmură Truşescu. Individul nu ştie nimic sau face pe prostul. Nu putem decât s-aşteptăm pozele... N-ai îngheţat?
– Nu, sunt bine. Mă gândeam...
Vorbele i se opriră în gâtlej când crucea din vârful unui cavou de marmură începu să ardă. Într-o tornadă puhavă, vişinie, flăcările sărutau pereţii, sfârtecau piatra, cu vuiet de marfar. Vântul fierbinte îi sufla în faţă Cristinei, fără să o împroaşte însă cu aşchii de marmură sau cu bulgări de pământ. Fu gata să-şi acopere urechile, dar mina plictisită a comisarului o convinse să reziste tentaţiei. Nu voia s-o trimită din nou la spital.
– Da? zise Truşescu. La ce te gândeai?
– Aaaa, la înmormântare şi la...
Deşi urletul focului se estompase, îi era tot mai greu să-şi păstreze cumpătul. Îşi fixă privirea pe nasturii hainei lui Truşescu.
– La Felix. O să vrea exclusivitatea pentru toată istoria.
– La asta o să ne gândim mai târziu. Deocamdată, să vedem ce are. Poate-i doar nu balon de săpun...
– Felix e-un tip serios, nu s-ar umfla în pene degeaba.
Cristina văzu cum monstrul învăpăiat se prăbuşeşte înăuntrul său şi se topeşte în aerul rece, lăsând în urmă o ceaţă deasă. Un minunat efect special. Cui îi mai trebuie filme, când are parte de astfel de halucinaţii?
– Cristina? Eşti sigură că te simţi bine?
Vocea lui Truşescu părea să vină de dincolo de un perete de vată. Trebui să-şi bage mâinile în buzunare ca să nu le întindă după el, într-un joc de-a baba oarba.
– Da, răspunse tremurător. Minunat!
Comisarul mormăi ceva şi se îndepărtă din nou, iar ea rămase să se holbeze la cavou. Pereţii pişcaţi de vreme i se dezvăluiau pe măsură ce ultimii vălătuci cenuşii dispăreau. Cristina îşi mângâie încet pântecele şi încercă să se convingă că uşa cu pistrui de rugină nu se crăpa.
– Gata, şopti. Gata, s-a terminat!
O ultimă boare de vânt trecu pe lângă ea şi, într-o clipă, decorul acelei piese fu perfect vizibil. Uşa era întredeschisă. Tiparul se repeta. Cristina făcu un pas înainte şi se opri, privind vinovată în jur. Criminaliştii erau pe picior de plecare şi nimeni n-o băga în seamă. Ar fi fost foarte simplu să intre în cavou, să afle... Ce? Ai mai răspuns o dată unui astfel de imbold şi ştii cum s-a terminat. Dă-o dracului de uşă! Ai două soluţii – ori ignori porcăriile astea, ori ajungi la balamuc!
Furnicăturile din tălpi puteau fi potolite însă doar într-un fel. Păşi încet către cavou, sperând să audă glasul lui Truşescu. Comisarul n-o puse în gardă, nu-i ceru să se întoarcă şi, prea devreme, Cristina atinse uşa. Era rece. Cristina îşi lăsă degetele să se obişnuiască, prin lâna mănuşii, cu metalul pe care flăcările nu lăsaseră nicio cicatrice. După vreo treizeci de secunde, se simţi în stare să mişte uşa. Se deschise larg, iar Cristina nici măcar nu mai fu surprinsă când zări crucea. Numele Verei strălucea nefiresc în semiîntunericul cavoului, iar Cristinei nu-i era greu să-şi închipuie că fusese rescris cu ciuperci otrăvitoare. Lângă cruce, rezemat de perete, scheletul părea că se odihneşte înainte de a se întoarce în lume pentru o nouă viaţă. Oare acele oase îngălbenite ţineau fără vlagă o cutie? Nu mai putea deosebi nu doar iluzia de realitate, ci şi straturile halucinaţiilor între ele.
Cristina îşi frecă energic ochii şi se lovi peste obraz, dar crucea şi scheletul nu se clintiră. Bineînţeles! Se aplecă şi luă cutia, strecurând-o în buzunar. Un cuţit apăru în locul lui. Începu să râdă, întrebându-se dacă avea se mai oprească vreodată.
– Ce faci aici, Cristina? Ce s-a întâmplat?
Glasul lui Truşescu nu-i opri hohotele. Cristina făcu un pas înspre stânga şi-şi împinse arătătorul spre perete. Nu credea că Truşescu vedea altceva decât pânze de păianjen.
– Ce dracu? murmură comisarul. Cum au ajuns astea înăuntru?
Cristina îşi ţinu răsuflarea şi râsul i se transformă într-un icnet. Truşescu îi puse mâna pe umăr.
– Vrei nişte apă, o pastilă? O asemenea descoperire zguduie pe oricine...
Cristina clătină din cap.
– De ce nimeni n-a observat că s-a umblat la cavou? Să ajungi tu să... Ce fel de cercetare au făcut ăştia? O să avem o discuţie!
În fine, comisarul scoase telefonul mobil şi lumină peretele. Cuţitul era acolo.
– Să-mi bag...! bolmoji poliţistul. Scuze, Cristina! Ticălosul îşi bate joc de noi...
Cristina ştia la ce fusese folosit pumnalul şi fără să analizeze petele stacojii. Şi nu doar lama plină de sânge îi oprea inima. Mânerul avea o formă cunoscută, aceleaşi pietre roşii şi vineţii drept podoabe. Acel cuţit fusese făurit de Vera şi locul unde-l găsiseră putea însemna că tot el i-a adus moartea. Seamănă cu... Dar poate toate armele ei sunt la fel. Şi dacă nu-i aşa? Vezi cât de proastă ai fost? Vorbi, ca nu cumva cutia craniană să-i explodeze de la toate îndoielile.
– Arma crimei? Nu se poate! E dement. De ce ne-ar pune-o drept sub nas?
– De ce nu? Chem băieţii.
Cristina rămase nemişcată şi, dregându-şi glasul, comisarul o atinse uşor la cotul stâng.
– Hai! Am să-l prind pe ticălosul ăsta îngâmfat de coaie!
Cristina se clinti în sfârşit. Nu putea decât să aştepte. Privirea comisarului o urmărea şi Cristina încercă un surâs. Măcar nu trebuie să-mi ascund tulburarea. E firească pentru o femeie care tocmai s-a holbat la un schelet. O femeie care, dacă recunoaşte chipul asasinului, va trebui să mintă. Şi-i va deveni astfel complice.
Lumina amiezii îi păru şi mai puternică, iar Cristina profită de răgazul oferit de vânzoleala criminaliştilor ca să-şi şteargă fruntea asudată şi să-şi pună veşmintele în ordine.
– Am chemat şi legistul, mormăi Truşescu. Cristina, cum ai intrat?
– Am văzut uşa întredeschisă... De fapt, nu ştiu ce mi-a venit. Ştim al cui e cavoul?
– Da. Ă fost al familiei Moruzzi, până prin anii `90. De atunci, concesiunea e plătită, la fiecare cinci ani, de cineva din America. Trimite suma prin transfer bancar, n-a călcat niciodată pe aici.
– Familia Moruzzi? Interesant!
– Ce-i aşa de interesant, mă rog?
– Au fost stăpânii casei cu fantome, din Manta Roşie. Ştii tu, unde a stat ultimul călău al Iaşului... Acum e-o dărăpănătură, firma care a preluat-o după revoluţie a intrat în faliment şi nimeni întreg la minte n-ar cumpăra-o. Vecinii spun că e bântuită de fantomele hoţilor şi tâlharilor pe care i-a executat Gavril Buzatu.
– Glumeşti?
– Nu, deloc! Am făcut un reportaj acum vreo doi ani. Am stat acolo doar jumătate de oră, spre asfinţit, şi zău că mi s-a părut că mă urmăreşte cineva! Ce să zic, e cavoul potrivit ca să laşi în el un schelet.
– Nu cred c-a fost scos din sicriele lor.
– Nici eu. Ar fi prea simplu. Dar nici nu-mi închipui c-a venit cu mortu-n spate! Şi cum l-a aranjat... Cred că vrea să ne spună ceva.
– Da, ne tot lasă mesaje, iar noi nu înţelegem nimic. Pun mâna-n foc că se distrează de minune la gândul că ne-a făcut să ne dăm cu capul de perete! Dar nu intră el pe mâna mea...
Panica se reinstală în sufletul Cristinei. Îl credea pe Volodea în stare să folosească un schelet pe post de jucărie, chiar şi numai ca s-o chinuie pe ea. Dar el n-ar renunţa niciodată la o armă care-l poate ucide. De ce am luat cutia? O simţea tot mai grea în buzunar.
Apariţia lui Agrişan îi înlesni evadarea din plasa panicii, chiar când se temea că o s-o sugrume. Privirea cercetătoare a subinspectorului înconjură rapid mormintele şi se întoarse la ei.
– Şefule, da văd că nu v-aţi plictisit! Ce dracu s-a întâmplat aici?
– Mai târziu, mai târziu îţi explic! Ai adus aparatul?
– Uite-l, şefule! Chiar ultima poză. Nici nu m-am uitat la ea...
Truşescu luă camera şi o ţinu aşa încât Cristina să poată vedea ecranul. Ecranul se lumină şi toţi trei se încordară. Respirând greu, comisarul focaliză pe profilul bărbatului din cabina telefonică. El şi Cristina icniră la unison.
– Drăcia dracului! Ştii cine-i, nu? zise comisarul.
– Popa de la Biserica Domnească, şopti Cristina. Nu pot să cred!
– Da, părintele Andrei. Va trebui să-i batem la uşă cât mai repede.
– Dar la înmormântare... De fapt, stai! Era răguşit, de aia nu i-am recunoscut vocea.
– Era sau se prefăcea, interveni Agrişan.
Uşurarea o îmbrăţişă pe Cristina. Până la urmă, acţionase corect.
– Du-o la birou! îi ordonă Truşescu lui Agrişan. Descarcă toate pozele. Cine ştie ce mai vedem! A, şi într-o oră vreau să afli tot ce se poate despre popă! Mai ales, unde a fost în dimineaţa asta...
– Am înţeles, şefu.
Comisarul îşi frecă mâinile şi-i surâse învigorat Cristinei.
– Până la urmă, azi e-o zi bună! Am nevoie de-un mandat de percheziţie. Te descurci să pleci singură?
– Sigur, murmură Cristina, dar ceva scârţâie. Un preot, criminal feroce? Nu înţeleg de ce ar fi sunat, de ce te-a căutat şi s-a ocupat de înmormântare. S-a băgat singur în gura lupului.
– Se potriveşte cu nevoia de atenţie, nu? O să-l luăm la întrebări şi o să aflăm. Trebuie să fie el! Vorbim mai târziu, da? Te anunţ dacă-l aduc la sediu...
Plecă fără să-i mai aştepte răspunsul, iar Cristina încercă să rememoreze pas cu pas, vorbă cu vorbă, slujba. Vibraţia telefonului mobil o smulse dintre amintiri. Mesajul era de la un număr necunoscut, iar Cristina îl deschise fără să se mai chinuie a anticipa vreun curs al evenimentelor. La biserica cimitirului, în zece minute. Amicul lui Felix. Cristina îşi reţinu în ultima clipă un fluierat golănesc. Uitase de rugămintea pentru băiatul cu ochi albaştri. Momentul întâlnirii era însă cât se putea de nefericit, cu atâţia poliţişti mişunând în jur. Iar felul cum fusese formulat mesajul dovedea că agentul secret o urmărise. Se îndreptă, uşor moleştită, spre biserică. Deodată, conştientiză că era prima oară când intra într-o biserică după ce simţise gustul licorii. Poftim! Ţi-ai mai găsit o grijă... Eşti deja pe pământ sfânt. Ai păţit ceva, fricoaso? Ce-i drept, intrase în cimitir şi nu i se întâmplase mare lucru, dacă nu punea la socoteală vedeniile. Iar locaşul era locul de întâlnire cel mai potrivit dacă voia să scape de priviri indiscrete. Şi amicul lui Felix n-o contactase degeaba.
Se opri în faţa uşii bisericii şi-şi trase sufletul. Dinăuntru nu se auzea nici un zgomot, dar răzbătea un miros vag de tămâie. Duse batista la nas, încercată de greaţă. Era prima oară când tămâia avea un asemenea efect. Pecetea celeilalte lumi i se imprima adânc în piele şi în suflet. Nu putea rămâne însă o veşnicie acolo, întrebându-se dacă o s-o otânjească un fulger drept în creştet. Cu degete şovăitoare, Cristina atinse clanţa şi constată uşurată că nu o arde. Ceva mai liniştită, păşi în lumina aurie a lăcaşului, pe care altădată ar fi găsit-o romantică, poate chiar primitoare. Nu-şi făcu cruce, fariseismul unui asemenea gest o oripila. Tocurile ei sunau înfundat pe podeaua roasă de încălţările şi genunchii atâtor credincioşi, iar durerea din ceafă reveni. O greutate i se aşeză pe piept, degetele începură să-i tremure şi pereţii părură gata să prăvale peste ea. Se aşeză pe prima bancă, aşteptându-se la ce era mai rău. Ca să nu se mai holbeze la icoane, îşi privi telefonul şi constată că se scurseseră cele zece minute. Oare agentul secret îşi bătea joc de ea? Nu, ar trebui să aibă o doză prea mare de ţicneală ca să încerce aşa ceva cu logodnica preşedintelui. O capcană?
Un foşnet se auzi dinspre uşă şi Cristina se ridică abrupt, gata să fugă. Înţepeni însă când îşi dădu seama că, dacă pericolul era cel ce intra, îi va bloca ieşirea.
– Fricoaso! şopti.
Îşi impuse să păstreze o poză relaxată şi aşteptă. Un bărbat lat în umeri, cu ochi căprui şi obraji îmbujoraţi de frig, înţepaţi neglijent de primele fire ale unei bărbi roşcate, intră cu pas măsurat. Purta o geacă de piele şi blugi albaştri, iar părul era prins în coadă. Cristina îl văzu scanând cu privirea încăperea în doar câteva secunde şi decise că era la fel de tensionat ca ea.
– Domnişoară Man, spuse cu voce joasă bărbatul, bună ziua. Sunt prietenul lui Felix, Vlad.
Cristina îi făcu semn să i se alăture pe bancă.
– Bună ziua. Mă aşteptam la o întâlnire mai puţin misterioasă.
– O, îmi cer scuze, dar am presupus că păstrarea confidenţialităţii e vitală pentru dumneavoastră.
– Cum aţi aflat că sunt aici? Nici măcar logodnicul meu nu ştie asta.
– Îmi pare rău dacă v-am supărat. Nu v-am urmărit, vă asigur! S-a întâmplat să fiu prin apropiere când aţi coborât din maşină.
Cristina nu credea o iotă din ce-i spunea, însă avea destulă minte cât să nu-l piseze cerând alt răspuns.
– Presupun că-i importantă discuţia.
– Da. Trebuie să recunosc, speram să fie altfel.
Cristina îşi reţinu oftatul. Se prefigura încă o complicaţie. Începea să le piardă numărul.
– Sunt două probleme de discutat. În primul rând, Adam Volk, angajatul domnului preşedinte, a fost dat dispărut.
Cristina se încruntă. Ea ar fi trebuit să dea replica asta.
– Da, însă nu pricep...
– Era cu dumneavoastă la cimitir când aţi avortat. Îmi pare rău, dar eu spun lucrurilor pe nume. Nu se ştie dacă nu v-a lovit şi a fugit, e-un personaj bizar. A crescut într-un orfelinat din Chişinău, în perioada comunistă. Nici până în ziua de azi nu se ştie numele mamei, se pare că a dat unul fals. În fine, la 18 ani şi-a luat lumea în cap. Trei ani, nu s-a mai auzit nimic de el. Apoi, a apărut la Sankt Petersburg, drept cocotă masculină. Totuşi, n-a fost trimis în judecată niciodată.
– Cineva l-a protejat.
– Cineva cu relaţii la cel mai înalt nivel, şi nu insinuez că ar fi domnul preşedinte! După încă o pauză de un an, a reapărut ca angajat al unei firme de pază şi protecţie, cu filiale cam peste tot în Europa. Din Rusia, a ajuns la Londra şi, la un moment dat, şi-a înfiinţat propria firmă. O schimbare cam radicală pentru cineva ieşit din cloaca străzii, nu?
– Mda. Dar aşa-i viaţa, adesea haotică. Nu neapărat binele aduce succesul.
– Poate! Cu tot respectul însă, nu-i omul pe care mi l-aş angaja consilier de securitate.
– Totuşi, unde vreţi să ajungeţi?
– La faptul că nu consider întâlnirea noastră o coincidenţă. Eu sunt implicat în studierea unor fenomene... subterane. Misterioase, oculte, cum vreţi să le numiţi. Unii le consideră târguri cu Diavolul. Însă e doar prima mască a unei realităţi foarte complexe.
Cristina pufni.
– Poftiiim?
– Se zvoneşte că domnul preşedinte ar fi făcut aşa ceva.
– Domnule, nu pot comenta aşa ceva. Mi se pare de domeniul fanteziei.
– Conform... credinţei populare, domnişoară Man, Diavolul îşi cere primul născut ca preţ pentru succes. Şi alege călăi speciali pentru asta. Umbre, le spune.
Cristina avu un moment de ameţeală, apoi amintirea ororii prin care trecuse îi dezlegă limba.
– Dar de un ordin ocult prin zonă aţi auzit ceva? Crima de zilele trecute, ştirile de la Moscova, toate astea...
Vocea îi cedă şi lăsă fraza neterminată. Florescu avu un lung moment de pauză.
– De fapt, despre asta doreaţi să vorbim?
Cristina aprobă scurt din cap, deşi, în fond, intenţia ei fusese alta.
– Frăţia Mormântului e singurul ordin despre care am auzit. Se îngrijeşte de locurile de odihnă ale... marilor personalităţi.
Cristina înclină uşor bărbia.
– Şi templierii?
Privirea agentului se ascuţi.
– Domnişoară Man, în locul dumneavoastră, aş acţiona cu maximă prudenţă. Nu eu mă ocup de calea Crucii.
Cristina îşi permise o pauză lungă de respiraţie.
– De ce? Din câte ştiu, domnul Volk studia texte vechi, unele biblice.
Privirea circumspectă a lui Florescu îi spuse că avea o mulţime de întrebări şi nicio dorinţă de a comunica informaţii sensibile.
– Domnişoară, Biblia în sine e un text foarte încifrat despre finalul unor civilizaţii, din cauza trădării unor porunci, persoane sau legi, cum vreţi să le numiţi. Un fel de enigmă care a tulburat minţile credincioşilor multă vreme, şi care are legătură şi cu alte scrieri vechi, oculte.
– De exemplu?
O nouă ezitare a agentului îi acceleră pulsul.
– De exemplu, ceea ce exorciştii numesc grimoire. Goetia... Acolo sunt sigilii diabolice. Ele acţionează chiar şi azi.
– Exorcişti, sigiliii? Totuşi, trăim în epoca modernă. Nu toţi cred în Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre duşmanul Satan.
Agentul izbucni într-un râs deloc vesel, iar Cristina fu brusc sigură că ştia despre dieta lui Alex. Se priviră în ochi şi ceva ca un fior trecu prin ei.
– Pactul demonic, potrivit legendei, se semnează cu sânge, domnişoară Man. Al unei fecioare sau mirese.
Nu era nevoie să i se reamintească avortul, tortura sau că băuse sânge. Reacţionă acid.
– Ei bine, domnul Volk clar nu e primul născut al lui Alex, iar eu nu mai sunt fecioară. Care era a doua problemă?
Mirosul de odicolon insinuat de dincolo de uşă o întrerupse. Se lipi de Florescu şi-i puse mâna la gură. Nu mai erau singuri, şi nu putea şti dacă afară aştepta un prieten ori un duşman. Se uită la agent, aşteptând să ia o hotărâre. În fond, el era specialistul. Dar bărbatul rămânea nemişcat, inspirându-i parfumul, ca şi cum atingerea ei l-ar fi hipnotizat. Pântecele Cristinei se încălzi, respiraţia îi deveni şuierătoare, degetele ei apăsară mai tare. Percepea sângele pulsând, auzea bătăile rapide ale inimii agentului. O nevoie dureroasă creştea în ea, o dorinţă care nu avea nimic erotic, dar o mistuia mai repede, o pătrundea mai adânc. Degetele îi lunecară peste obrazul lui, spre gât. Îi era sete. O venă pulsa ademenitor, iar Cristina se linse pe buze. Ar fi fost atât de simplu...
Nu! Ce faci? Se desprinse violent de el, fără să-i mai pese de zgomot, iar agentul clipi ca trezit din somn. Cristina îşi încrucişă braţele pe piept şi arătă cu bărbia spre uşă, într-o invitaţie nerostită de a face ceva. Ce, mă rog? Vrei să tragă în tot ce mişcă? Ar putea fi un poliţist. Nu, un poliţist nu s-ar furişa.
După ce-i aruncă o privire întrebătoare, Florescu se apropie silenţios de uşă. Îşi dusese palma la subsoara stângă, unde Cristina bănuia că are tocul pistolului, însă ea rămase în expectativă, cu urechile ciulite. Nu mai detectă însă un alt zgomot, iar când agentul deschise larg uşa, Cristina nu se miră să descopere că nimeni nu fugea pe alee.
– Ciudat, murmură. Aş fi putut jura că era cineva afară, trăgând cu urechea... Ce mai era, deci?
Doar dacă nu vrei să-mi dai nişte sânge.
– E posibil să fiţi supusă unor încercări. Moscova s-a interesat de dumneavoastră.
– Moscova?
– Ce nu putem spune Poliţiei este că Vera era omul lor, slujind o organizaţie pe nume Mordor. Se deghizau în ghicitoare şi curve de lux. Urmele dumneavoastră au fost descoperite la locul crimei, dar ştim că aţi ajuns după ce totul se terminase. Însă incidentul de la înmormântare nu poate fi, de asemenea, o întâmplare. Cineva v-a luat în vizor, deşi sunteţi nouă în lumea... politică. Să vă folosească drept cal troian, împotriva României.
Cristina constată că, din cauza şocului, chiar nu mai putea spune nimic. Florescu o privi încă o dată foarte intens, apoi surâse enigmatic.
– Nu am presupus niciodată că ar fi vorba despre politică.
– Într-un fel sau altul, domnişoară Man, suntem cu toţii morţi, cei care am vrut să fim mai mult decât oameni. Ucişi de o molimă pe care nu o putem identifica. Împrăştiată de un asasin numit Pisica Neagră. Încă ne întrebăm dacă ne-a făcut un bine sau un rău.
– Aş vrea să ştiu şi eu.
– Am să vă caut eu. Acum, dacă-mi permiteţi, am să mă pierd în peisaj.
– Bine atunci. Aştept veşti.
Bărbatul se ridică hotărât, dar se opri în uşă, privind-o ezitant.
– Domniţă, vampirii nu nasc copii, ci servitori. Gândiţi-vă la asta...
Rămasă brusc fără cuvinte, îl lăsă pe Florescu să iasă şi se rezemă de perete.
Uită.
Oare ce ar fi trebuit să uite? Pofta? Nu mai simţise niciodată aşa ceva. Se temea să refacă în minte ultimele minute, ca nu cumva dorinţa să o prindă din nou în plasa ei stacojie. Se uită la dalele vechi pe care rămăsese o urmă de noroi şi aproape îl văzu pe agent întins la picioarele ei, într-o baltă de sânge, cu gâtul sfâşiat. Chiar se putea termina aşa întâlnirea noastră? Data viitoare mă voi putea abţine? Privi spre icoane, dar nu primi niciun sfat. Surâse întunecat şi-şi desprinse umerii de perete. Dacă sfinţii ar fi putut reacţiona, dacă n-ar fi fost doar nişte siluete zugrăvite cu vopsea veche, ar fi afurisit-o, nu i-ar fi sărit în ajutor.
Scoase pachetul din buzunar. Erau nişte cărţi ca de joc şi un bilet.
O SINGURĂ ETALARE, DACĂ AI CURAJ.
Cărţile erau cu cifre şi litere, fără imagini. Alese 2 de Pământ, 7 de Aer şi Fecioara de Apă. Imediat ce le scoase din set, toate deveniră negre şi apoi dispărură.
Ieşi pe aleea troienită, fără să mai privească în urmă. Albul zăpezii, în care soarele se reflecta mărinimos, o zgâria la ochi. Înjură în surdină şi începu să tropăie spre poartă. Era bine că Truşescu şi Agrişan plecaseră. N-ar fi putut suporta nici măcar cea mai banală conversaţie. Nici măcar imaginea lui Karpov, care o aştepta rezemat de maşină, nu-i mai iuţi pulsul.
– Ne întoarcem la vilă, decretă Cristina.
Rigiditatea gesturilor rusului îi spuse că nu-i convenea ordinul de a face pe şoferul. Îi va da raportul lui Volodea îndată ce se va închide uşa în urma mea. Trebuie să discut cu Alex despre Florescu.
– De ce le-ai spus să mă ţină la poartă? întrebă Karpov. Ce s-a întâmplat acolo?
– N-am chef de interogatorii acum! Ce-ar fi să-ţi ţii gura până ajungem la vilă?
Karpov se încruntă, dar apoi rânji larg.
– Prea bine! Kneazul Vladimir vrea să te vadă mâine dimineaţă, kiska.
Fără vreun motiv aparent, Cristina pricepu în fine cuvântul care o enervase de la prima rostire. Ba chiar înţelese că rusul n-o alinta numind-o pisicuţă.
– Şi dacă n-am chef să mă întâlnesc cu el? se răsti. O fi stăpânul tău, dar nu-i şi al meu.
– Eu doar am transmis mesajul. Îl sfidezi pe riscul tău... Stăpânul te poate face să strigi nu doar de plăcere.
Cristina se închise în muţenie ca într-o armură şi privi pe fereastră. Discuţia cu Volodea promitea să fie un calvar, dar alte dileme erau mai importante. Nu-l putea refuza. Măcar în privinţa asta Karpov avea dreptate. Totuşi, rusul nu era aşa de sigur pe sine ca până atunci. Îi simţea nedumerirea în ritmul respiraţiei, în zgomotul pe care-l făceau degetele sale mişcându-se pe volan. Karpov ştia că se schimbase ceva la ea, că era mai puternică. Îşi linse uşor buzele, întrebându-se ce gust ar fi avut sângele lui. Termină! Îşi masă tâmplele şi reuşi să alunge furtuna din minte. Minutele se scurseră în linişte, iar Cristina îşi permise să alunece într-un fel de somnolenţă. Nici nu simţi când maşina opri.
– Am ajuns, zise răguşit rusul.
Cristina îşi drese glasul şi se grăbi să pună o distanţă confortabilă între ea şi rus. Volodea îşi alege slugile dintre cei asemenea lui.
– Presupun că ne vedem curând, mormăi şi fugi spre casă.
Alex deschise uşa când Cristina urca prima treaptă. N-o lăsă să se strecoare pe lângă el, ci o prinse de braţ. Degetele lui păreau ascunse într-o mănuşă de zale, iar Cristina se strâmbă, dar nu încercă să se desprindă. Alex era furios.
– Ce crezi că faci?
– Adică?
– De ce ai plecat fără să-mi spui?
– Să-ţi spun? M-am trezit singură, după ce m-ai forţat să beau porcăria aia! Unde erai?
– Trebuia să ies. Nu m-am gândit c-ai să umbli pe coclauri cu poliţia.
Chiar nu mai pot face un pas fără ca toată lumea să ştie?
– Am nevoie de răspunsuri la o mulţime de întrebări. Poate chiar mai multă nevoie decât tine!
Îi trase o palmă, amuţind-o.
– Cristina, nu mai poţi gândi ca jurnalistul băgăcios până la inconştienţă! Eşti logodnica preşedintelui... Te pândesc atâtea pericole. Adam e dat dispărut.
Uită.
Cristina fu încercată deodată de sfârşeală. Cum puteau să-şi sfâşie sufletele cu ghearele, când trecuseră prin atâtea coşmaruri unul pentru altul? Cum să n-o facem?
– Hai să nu ne certăm! şopti. Am putea să încercăm, măcar pentru o zi, să pretindem că suntem o pereche normală? Că ne iubim şi restul nu contează?
Ochii lui Alex se îmblânziră şi o roşeaţă uşoară îi apăru pe pomeţi.
– Iartă-mă! spuse şi-şi desfăcu degetele. Of, din nou sunt omul negru! Dacă sunt urâcios, e tocmai fiindcă te iubesc.
Dezarmată, îi surâse printre lacrimi şi-şi căută drumul spre dormitor. Auzi paşii lui Alex după ea, dar nu se întoarse. Greaţa îi dădea târcoale şi nu era doar o reacţie la cea de a doua ceartă a lor. O luă la fugă spre baie. Nu reuşi decât să scuipe ceva fiere, deşi se opinti de trei ori. Stoarsă de puteri, îşi privi îndelung în oglindă chipul. Albul ochilor devenise roz. Licoarea mă schimbă, pe dinafară şi pe dinăuntru.
Panica pândea ca o hienă, gata să devoreze hoitul speranţelor ei. Îşi stropi obrajii cu apă îngheţată şi o alungă. Totul era pierdut dacă ea şi Alex se înstrăinau. Indiferenţa, renunţarea erau blesteme mai aprige decât dependenţa de licoare.
Deschise uşa şi Alex era chiar acolo, aşteptând, cu chipul boţit de îngrijorare.
– Ce se întâmplă cu noi? spuse Cristina. Nu vreau să ne certăm. Sângele...
El o sărută şi ea îi căută căldura. Alex o săltă în braţe şi o duse la pat. O aşeză în aşternut şi rămase lângă ea, privind-o cercetător. Cristina se ghemui pe o parte şi-şi strecură palma într-a lui.
– Cum te simţi?
– Ca şi cum aş sta pe locomotiva unui tren care goneşte cu 300 de kilometri pe oră. Şi în faţă e un tunel...
El o înveli cu duioşie mai degrabă părintească şi Cristina se lăsă în voia senzaţiei că e doar un copil bolnav, de care vor avea grijă cei mari.
– O să treacă şi asta! Dac-aş fi găsit altă soluţie...
– Am înţeles asta. Mi-au spus că Vera era un fel de ghicitoare şi spion pentru Moscova.
– Ceeee?
– Un tip de la serviciile speciale. Şi i-a dispărut crucea din cimitir.
– Vom lămuri toate astea.
Cristina se destinse uşor, deşi măcar o parte a minţii ei nu credea în promisiune mai mult decât în existenţa lui Bigfoot.
– Demult voiam să te întreb, şopti. De ce te-ai băgat în ochiul public? Volodea mi-a vorbit şi mie despre discreţie.
Alex surâse ca un adolescent.
– Poate că am sărit calul! Am vrut să compensez pentru anii petrecuţi în umbră. Dar tot răul a fost spre bine, nu? Altfel nu te-aş fi cunoscut.
Alex îşi însoţi vorbele cu încă un sărut.
– De ce România? spuse Cristina.
Alex ridică din umeri.
– O ţară izolată, cu săraci... Mai multe şanse de câştig, mai puţine riscuri ca totul să iasă la iveală. Apoi, am petrecut o vreme aici pe când eram flăcău neştiutor.
Alegerea cuvintelor o făcu pe Cristina să zâmbească.
– Tu, flăcău neştiutor? Niciodată!
– Ba da...
– Şi când se întâmpla asta?
– Pe vremea lui Aron Vodă, răspunse după o pauză Alex. Dar n-are rost să răscolim trecutul!
N-are rost? Trecutul ăsta ne-a pecetluit viitorul.
– Cum spui, dragule.
– Vrei să mănânci ceva?
– Poate ceva uşor. Greaţa asta...
– Nu te mişca! Aduc eu.
Deşi până să-i fie pus în braţe fusese convinsă că nu va putea lua decât două înghiţituri, Cristina devoră friptura de pui, salata de roşii şi brânza. Abia la a doua felie de pandişpan cu vişine observă privirea amuzată a lui Alex. Îl ameninţă cu arătătorul unsuros:
– Să nu râzi!
– Erai flămândă... Parcă văd c-ai să mă trezeşti în miez de noapte, să-mi ceri cine ştie ce nebunie exotică.
Cristina se lipi de umărul lui. Cât de simplu părea totul! Parcă nu şi-ar fi petrecut timpul privind cruci în flăcări, oase şi hoituri. Dădu farfuria deoparte.
Telefonul cârâi din poşeta ei şi Alex se încruntă.
– Un mesaj... Trebuie să fie comisarul, murmură Cristina. Vrei să-mi dai telefonul, te rog?
Alex îi întinse aparatul, cu mina scârbită a cuiva căruia i se ceruse să se masturbeze în public.
– Ce mai vrea? N-ajunge pentru o zi?
– E important. Chiar, nici n-am apucat să-ţi povestesc ce s-a întâmplat în cimitir! Avem un suspect în cazul Verei. Se pare că e-un popă...
Alex miji ochii.
– Călugării au o fascinaţie nesănătoasă pentru vampiri. Nu vrem sângele lor.
Era momentul să aducă în discuţie ideea de pact, dar ceva o opri.
– Să vedem ce zice comisarul!
Mesajul avea doar o propoziţie. L-am ridicat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu