Bănuia că îi aştepta în sufragerie, pregătindu-şi masca potrivită pentru întâlnirea cu un om al legii amestecat în atâtea întâmplări sângeroase. Pentru alţii, vizita unui poliţist ar fi un eveniment stresant. Nu şi pentru Alex. E obişnuit şi cu minciuna, şi cu moartea. Gândul o străbătu ca un ţurţure, iar când se sparse de podeaua minţii ei, înţelese că nu-l va mai vedea niciodată pe Alex ca-n clipa primului lor sărut. Era inevitabil pentru orice relaţie, dar asta nu-i îndulcea tristeţea. Truşescu o ajunse la baza scărilor, îi oferi din nou braţul, iar Cristina îl acceptă. Pulsul comisarului se putea la întrecere cu cel al unui sprinter.
Când păşiră în hol, văzu buzele poliţistului rotunjindu-se la vederea opulenţei vilei. Cristina nu-l putea condamna pentru asta. Şi ei i se tăiase respiraţia la prima vizită, însă era greu de socotit cât contribuise la asta simpla prezenţa a lui Alex. Deşi nu locuia de multă vreme acolo, acum nici nu mai remarca marmura ori tablourile cu semnături celebre. Truşescu îşi înfrână însă cu hotărâre orice comentariu, iar Cristina îl ghidă rapid spre sufragerie. Cât de ciudat era, că dintre cunoscuţii din vechea ei viaţă, tocmai el le călca primul pragul? Ce spunea asta despre ea?
De pe canapea, Alex li se ridică în întâmpinare, împrăştiind cu generozitate aceeaşi căldură care o făcuse de multe ori pe Cristina să se piardă.
– Domnule preşedinte, spuse cu glas deodată răguşit Truşescu, bună ziua! Mulţumesc că m-aţi primit.
– Sigur că da! Sunt oricând la dispoziţia oamenilor legii. Luaţi loc!
Se întoarse spre ea şi o sărută dezinvolt, iar în pântecele Cristinei, o flăcăruie se aprinse la atingerea buzelor lui. Poate că nu-l mai vedea printr-o perdea roz, dar rămânea cel lângă care voia să-şi trăiască restul vieţii. Îi admira şi mai mult dezinvoltura, ştiind ce ascunde sub suprafaţa aparent netulburată a apei ochilor săi.
– Ţi-am pregătit un cocteil, dragă, murmură Alex şi-i întinse un pahar în care plutea un cub de gheaţă. O cafea sau un suc, domnule Truşescu? Nu vă ofer ceva mai tare, ştiu că sunteţi în misiune.
– O cafea, dacă se poate.
În timp ce Alex îi umplea ceaşca poliţistului, Cristina se holbă la paharul cu pereţii aburiţi. Albastrul cristalului masca doar parţial culoarea licorii, iar mirosul ei, imperceptibil pentru comisar, îi făcea Cristinei nările să tremure. Îi venea greu să creadă că Alex îi oferea sânge de faţă cu poliţistul, totuşi chiar asta se întâmpla. Pentru prima oară de când îi încercase pielea cu pumnalul, îşi zise că Alex se juca şi cu ea. Îl studie pe furiş, încercând să ghicească la ce se gândea. Destins, Alex sorbea din cafeaua braziliană al cărei parfum umplea camera. Părea că se pregăteşte să discute despre prognoza meteo a primăverii, nu despre o crimă atroce.
Cristina roti paharul între degete, convinsă că Alex îi putea citi setea. Tot trupul ei ţipa după o înghiţitură, însă mintea se temea de ce i-ar urma. Gândul că Alex ar fi putut vorbi cu fratele său, că poate ştia deja tot adevărul sordid al înfruntărilor pierdute de ea, îi tăie răsuflarea. Volodea avea dreptate, cum se putuse amăgi că era pe potriva lui? A oricăruia dintre fraţi... Se privi în oglinda veneţiană din spatele comisarului şi văzu un chip liniştit, chiar uşor plictisit. Cum putea fi aceeaşi femeie care se zvârcolea pe dinăuntru, renunţând crâmpei cu crâmpei la tot ce-o definea? Alex ştie ce face. Trebuie să am încredere în el. Sorbi mai puţin decât ar fi vrut, puse paharul pe masă şi se întoarse la conversaţia dintre cei doi bărbaţi. Trebuia să ia lucrurile pas cu pas. Deocamdată, faptul că era în stare să amâne o nouă înghiţitură devenea o victorie.
– Deci, cum vă pot ajuta, comisare? întrebă Alex şi prinse ca din întâmplare palma Cristinei.
Truşescu puse cana pe masă şi scoase din buzunar fotografiile. Erau în plicuri separate, iar Truşescu dădea impresia că nu s-a hotărât pe care s-o arate întâi. Alex îşi păstra mina surâzătoare şi puţin intrigată, neîncercând să-l grăbească pe poliţist să-şi dea cărţile pe faţă. Truşescu se uită scurt la Cristina şi alese.
– În primul rând, voiam să vă întreb dacă o cunoaşteţi.
Puse pe masă poza Odoricăi. Degetele lui Alex nu se clintiră pe palma Cristinei şi ea se sili să rămână destinsă, deşi îi aştepta îngrozită răspunsul.
– Nu, spuse calm Alex. Ar trebui?
Truşescu ridică din umeri.
– Sincer, nu ştiu. Probabil că aţi auzit despre asasinarea unei vrăjitoare de mahala, Vera....
– Da, îl întrerupse Alex, pentru prima oară lăsând să-i răzbată în glas o nuanţă de nerăbdare, mi-a povestit Cristina. Însă nu văd ce legătură are asta cu mine.
Comisarul privi încurcat fotografia şi o vârî înapoi în buzunar.
– Azi a fost descoperită moartă această femeie, Odorica Stancu.
Alex ridică din sprâncene.
– E-o veste proastă, într-adevăr. Mă tem că mai avem mult de lucru în privinţa siguranţei publice. Totuşi, Cristina îmi spunea că aveaţi un suspect...
Comisarul îşi şnurui buzele şi scoase pozele cu ei trei.
– Nu ştim încă dacă-i vorba despre opera aceluiaşi asasin. Oricum, femeia avea pe masă aceste fotografii. Încercăm să stabilim o legătură, de aceea sunt nevoit să insist. Acesta este fratele dumneavoastră?
Căutătura lui Alex se înăspri.
– Unde vreţi să ajungeţi? Da, e fratele meu.
Truşescu păli, iar Cristina îşi coborî privirea. Intuia că pentru ea cea mai fericită alegere era să rămână tăcută.
– Nu vreau să fiu nerespectuos, domnule preşedinte! răspunse după o pauză lungă Truşescu. Autopsia ar trebui să ne spună mai multe, dar până vom avea rezultatele, trebuie să presupunem ce-i mai rău. Dacă nu părintele Andrei e-n spatele ambelor crime, dacă un asasin e încă liber, dumneavoastră şi logodnica dumneavoastră puteţi fi în mare pericol. E-n interesul tuturor să ne dăm seama rapid care-i treaba.
Muşchii lui Alex se destinseră, tonul coborî cu o octavă.
– Mă voi ocupa de toate aranjamentele pentru a ne asigura securitatea. De altfel, plecăm săptămâna viitoare la Moscova. Cred că vom fi în siguranţă la Kremlin. Sper că, până ne vom întoarce, veţi afla răspunsuri la toate întrebările. Dacă nu, poate se impune o schimbare...
Ultimele cuvinte ale lui Alex răciră aerul din încăpere mai repede decât suflul unui crivăţ. Cristina nu mai băgă în seamă însă figura ultragiată a comisarului. Uimirea o făcuse să uite de toate. Nu implicaţiile diplomatice o deranjau, deşi nu-i era clar ce se aştepta de la ea. Mergea la Moscova doar ca şef al Departamentului media sau ca logodnică a preşedintelui? Habar n-avea care era protocolul, totuşi găsea faptul că Alex aruncase aşa vestea mult mai tulburător. Deşi nu fusese pusă la cale în ultimul ceas, logodnicul ei considera că prima vizită de stat e un subiect ce nu trebuie discutat mai întâi în intimitate.
– Mai doreaţi să mă întrebaţi ceva? se interesă din nou surâzător Alex.
– Nu cred, răspunse Truşescu. Nu acum, cel puţin. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Încă o dată, îmi cer scuze dacă v-am inoportunat. O voi ţine la curent pe domnişoara Man cu desfăşurarea evenimentelor.
Cristina nu putu să nu invidieze curajul comisarului, care-şi lăsa o portiţă deschisă spre un interogatoriu ce ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. Alex şi Truşescu se ridicară şi-şi strânseră mâinile, iar Cristina aproape se aşteptă să vadă sângele poliţistului ţâşnind printre degete. Truşescu făcu primul pas spre ieşire. O gazdă bună s-ar fi oferit să-l conducă, dar Cristina nu se mai simţea în stare să-şi joace rolul. Căutătura ei se încrucişă cu cea a comisarului, care îşi strânse şi-şi destinse degetele de parcă ar fi vrut să vadă dacă mai funcţionează.
– Nu vă deranjaţi, găsesc singur ieşirea, spuse Truşescu.
Cristina închise ochii imediat ce silueta comisarului îi ieşi din câmpul vizual. Îşi afundă cu duşmănie mâinile în buzunare. Putea auzi cum se învârte mecanismul capcanei pe care şi-o întinsese singură, îndrăgostindu-se de Alex. Auzi uşa trântindu-se. Comisarul plecase, paşii lui Alex se îndreptau spre bucătărie. Cristina nu-l strigă şi nici nu se mişcă. Nu era gata pentru un nou interogatoriu care ar fi adus o altă ploaie de minciuni. Alex zdrăngănea din tacâmuri la bucătărie. Oricine decapita bătrâne şi le lăsa capetele pe masă nu putea fi sănătos tun, şi nici pentru propria sănătate mintală n-ar fi pus mâna în foc. Iar fiecare pahar de licoare putea s-o aducă şi mai aproape de balamuc.
– Ţi-am pregătit nişte macaroane cu şuncă şi caşcaval, o minune! strigă Alex. Vii? Abia le-am scos din cuptor.
– Aş mânca în pat. Te superi?
– Nu, de ce? Urcă şi-ţi aduc tava.
Se ridică, iar contururile obiectelor se dublară. Obrajii şi nările îi ardeau. Se sili să inspire pe nas şi să expire pe gură, rar şi adânc. Masa şi canapeaua redeveniră clare şi Cristina se grăbi spre scări, cu poşeta aruncată pe umărul stâng. Greutatea ei i se părea nefirească, pereţii erau învăluiţi într-un fel de negură, însă vedea bine cadrul uşii. Ca printr-un tunel al groazei, urcă treptele şi se prăbuşi pe pat. Alex apăru după câteva minute, cu o tavă. Lângă farfuriile cu mâncare era un inel de argint.
– Pentru tine, spuse Alex şi i-l întinse. O slabă consolare pentru pierderea pruncului.
Încet, Cristina îl roti, examinându-l ca pe un obiect venit din altă lume. Metalul avea temperatura normală, era uşor şi aparent inofensiv. Nu fusese împodobit cu pietre preţioase sau litere chirilice, dar nici nu avea zgârieturi ori urme de sânge. I-ar fi venit numai bine pe degetul arătător. Degetul mare şi arătătorul începură s-o furnice, iar curiozitatea şi frica se amestecară ca nuca şi pudra de cacao în aluatul de cozonac. Trase inelul pe deget şi aşteptă iluminarea, dar simţi doar o durere cumplită. Ţipă şi se ghemui, cu mâinile pe pântece. Un trib invizibil, dar foarte hotărât, îi folosea uterul drept ţintă pentru săgeţile sale otrăvite. Reuşi să nu plonjeze în bezna leşinului, deşi mintea i se tulbura. Trebuia să-şi smulgă inelul ce strălucea într-o auroră verzuie a agoniei. Năclăite de transpiraţie, buricele degetelor îi alunecară pe inel. Mai încercă o dată şi reuşi să-l agaţe cu unghia. Trase, zgâriindu-şi adânc pielea, dar nu reuşi să-l arunce. Parcă ar fi târât o piatră de moară. În sfârşit, se dădu prizonieră negurii.
Când întunericul se risipi, văzu nu doar chipul îngrijorat al lui Alex, ci şi pe cel inexpresiv al doctoriţei. Tortura încetase. Simţi sub ea perna pufoasă, atingerea cearşafului de mătase pe spatele ei gol. Îşi privi palmele. Inelul era tot acolo, dar nu o mai deranja.
– Ei? spuse molcom Cristina.
– Da, sigur! spuse după o pauză Alex şi o înveli grijuliu. Noua... dietă funcţionează. Un pahar la două zile, în funcţie de cum te simţi. Însă, după criză, nu ştiu cât de competente sunt sfaturile femeii ăsteia.
– Îmi pare rău, şopti Cristina. Toate astea m-au... Sunt cam multe pentru mine.
– E-n regulă, răspunse Alex şi-o sărută pe frunte. Trebuie să ne gândim ce vom face mai departe. Liu, ai o zi să ne dai un răspuns corect!
– Cum spune, stăpâne, şopti doctoriţa. Pot să plece?
– Da, du-te!
Chinezoaica făcu o plecăciune şi se îndepărtă, în cadenţa unei păpuşi mecanice. Când femeia dispăru, Alex îşi aruncă pantofii şi se aşeză în pat. Cristina îşi lăsă capul pe umărul lui şi-şi porunci să trăiască momentul, să uite măcar pentru un ceas de trecut şi de viitor. Descoperi însă repede că era imposibil. Respiraţia lui uşoară, parfumul pe care îl răspândea o aruncau în vechiul vârtej al îndoielilor. Se îndreptă, îl privi în ochi şi-şi impuse să fie sinceră cu sine însăşi. Tocmai îl văzuse impunându-şi voinţa, iar prima întrebare care-i venise în minte fusese dacă şi când va reuşi şi ea aşa ceva. Logica o îndemna să privească totul doar ca pe o problemă de matematică. Dacă se adunau suficiente pahare... L-ai blestemat fiindcă te-a silit să bei, dar va veni şi momentul când vei binecuvânta prima înghiţitură. Când te vei privi în oglindă şi vei zări... ce?
Oftă şi-l sărută pe Alex, bucurându-se de toate gusturile ce se îngemănau în el. Nu se putea întoarce la inocenţa pierdută, dar asta nu însemna că renunţa la luptă. Alex îi răspunse mai reţinut decât îi stătea în obicei, dar Cristina se lipi de el şi-şi închipui că se întâlneau pentru prima oară. Alex o desprinse de el şi o ţintui cu privirea.
– Volodea te-a atins azi, spuse.
Cristina încremeni, uitând să răsufle. Adevărul ieşea la iveală printr-un simplu sărut. Nu putea, nu îndrăznea să nege. Mai bine recunoştea tot.
– Nu e prima oară, murmură, cu ochii plecaţi. La prima vizită...
O prinse de bărbie şi o privi foarte mult timp, iar Cristina simţi, cu o ruşine crescândă, că ştie tot despre ea şi căderile ei.
– E bine că mi-ai spus, zise Alex în cele din urmă.
– Nu m-am putut opune.
Alex zâmbi crud, pentru prima oară, şi o pălmui.
– Ştiu. Nimeni nu se poate opune unui vampir, dar tu eşti a mea. Ce vrei acum? Plăcere? Amăgire? Uitare? Confort?
Obrazul o ustura. Vorbele lui o dureau şi cel mai rău era că o parte din ea îi dădea dreptate. Cealaltă jumătate a ei se revoltă însă.
– Adevăr...
Alex surâse rece, iar Cristina gemu. Asemănarea cu Volodea era uimitoare când Alex se lăsa pradă furiei.
– Adevăr? Ce fel de adevăr, Cristina?
Cristina îşi înghiţi lacrimile. Răspunsul era acolo, la îndemână, dar îi lipsea curajul de a-l găsi. Vreau puterea? Dar în ce se exprimă ea, puterea? În cunoaştere.
– Vreau să te văd aşa cum eşti.
– Poftim?
– Nu doar faţa pe care le-o arăţi tuturor. Voi împărţi viaţa cu tine, la bine şi la rău. Arată-mi că nu-i faţa monstrului aceea! Arată-mi că eşti tot tu, că voi fi tot eu!
Alex răsuflă adânc şi umerii i se mişcară înainte şi înapoi.
– Ultima dată ai luat-o la fugă, zise.
– Nu şi de data asta.
– Nu-ţi dai seama ce-mi ceri!
– Ba da.
Alex o privi ca şi cum ar fi vrut s-o lovească din nou şi ţâşni drept în mijlocul dormitorului. Cristina nu încercă să-l oprească şi nici să-l mai convingă. Încă o silabă şi-ar fi stricat totul. Alex se rezemă cu braţele desfăcute de perete. Cristina rămase pe pat, încordată ca un soldat înaintea atacului ce-i putea scoate din raniţă bastonul de mareşal. Preţul victoriei începea să o sperie, dar nu se putea ascunde şi de tenebrele din ea. Deodată, îşi dădu seama că aşa se răzbuna pe Alex, nu doar pentru ce era el, ci şi pentru trădarea ei. Era însă prea târziu.
– Prea bine, mormăi Alex.
Cristina duse palmele la gură, astupând orice sunet. Alex se transforma chiar în faţa ei. Ar fi vrut să-i spună să se oprească, însă teama îi pecetluia buzele. N-ar fi îndurat să afle că Alex nu controla pe deplin schimbarea. Degetele Cristinei începură să tremure când gura lui Alex se deschise şi buzele se ridicară, dezgolind gingie neagră şi colţi ce păstrau albul perfect al dinţilor lui. Se auzi icnind. A fost o greşeală. Ochii lui Alex deveniră felinare rubinii, pomeţii îi ieşiră în afară. Pielea îi căpătă o nuanţă violacee şi o vână groasă, neagră, începu să se deseneze de la colţul stâng al gurii până la ochi şi pe frunte, apoi iarăşi în jos. Cristina coborî mâna stângă în aşternut, căutând fără să ştie ce spera să găsească. Apucă o pernă şi o aduse peste pântece, o apăsă cu toată puterea.
– Ei, îţi place adevărul? mârâi Alex şi se apropie de pat.
Cristina îl fixa, incapabilă să vorbească. Îşi vedea viitorul. Nu putea da vina pe soartă pentru farsa asta, doar pe propria încăpăţânare. Aceeaşi voce care o îndemnase să înfrunte soarta îi şoptea însă că-n spatele măştii rămânea vampirul de care se îndrăgostise. Dacă nu privea dincolo de oroare, era pierdută. La fel de bine putea să-şi vâre capul în cada plină şi să aştepte să moară. Lacrimile erau gata să ţâşnească, dar nu le permise. Poate că avea să plângă mai târziu, în noapte, dar înainte de toate îi va da lui Alex un răspuns. Nu putea să-l mintă.
– Nu. Dar îţi mulţumesc c-ai avut încredere să-mi arăţi.
Alex hârâi şi-şi ascunse faţa în palme. Cristina se ridică în sfârşit, se opri în faţa lui, dar Alex nu-şi schimbă poziţia.
– Doar mă ştii, sunt mofturoasă. Mă scot din minţi cei care fură şi cei care vorbesc pe radicale, dar au creier de ciubotă. Din păcate, pe mulţi din categoriile de mai sus va trebui să-i invităm la nuntă.
Alex se holbă neîncrezător la ea. Cristina reuşi să zâmbească.
– Asta nu schimbă nimic din ce simt pentru tine.
Ignorând unghiile lui ascuţite, îi luă palma dreaptă şi i-o sărută, apoi pe stânga. Ochii lui încă erau două văgăuni purpurii, buzele îi tremurau peste colţii care începeau să se scurteze. Îl simţi cum o muşcă de gât şi scoase un mic ţipăt. Senzaţiile de şoc, durere, resemnare se amestecară în ea, înlocuite treptat cu un fior de plăcere şi scurgere.
– E-n regulă, şopti.
– Acum eşti iertată, spuse Alex.
Clipi şi ochii îi redeveniră negri. Ca şi cum s-ar schimba culoarea semaforului. Trăsăturile îi păstrau ceva din ferocitatea transformării, sângele încă pulsa negru în vena ce-i străbătea chipul. Alex o ridică în braţe ca pe un fulg. În vreme ce o purta spre pat, o sărută apăsatpe buze, iar ea îi răspunse, interzicându-şi sentimentul ciudat că avea să facă dragoste cu un necunoscut sau cu o bestie. Alex o aşeză în aşternutul răvăşit şi îi mângâie pulpele, coapsele, pântecele şi sânii. Se dezgoliră unul pe altul, iar când Alex o pătrunse, Cristina îşi încrucişă picioarele în jurul mijlocului lui şi închise ochii. Mişcările lui Alex aveau un alt ritm decât cel pe care îl cunoştea atât de bine, unghiile lui o zgâriau pe spate. Se lăsă în voia lui, permiţând prezentului s-o acapareze cu totul. Plăcerea se învârteji în trupul ei ca într-o nouă facere a lumii, până când terminară împreună cu un ţipăt prelung, neomenesc. Îi trebui jumătate de minut ca să-şi regăsească suflul. Redevenit bărbatul fermecător din postere, Alex o studia cu un mic zâmbet parşiv.
– Credeam că ştiu cum ai reacţiona...
Cristina se strâmbă la el ca o copiliţă şi se înfăşură în plapumă. Uşurarea pe care o simţea o uimea. Fusese lovită, muşcată, posedată. O parte din ea ştia că murise. Şi era incredibil de rece.
– Ce credeai c-am să fac? întrebă.
– Ai să ţipi. Ai să fugi. Ai să leşini.
– Dacă ne-am despărţi, o ţară întreagă ar bârfi. Mi s-a părut destul de greu de îndurat şi agitaţia stârnită de logodnă! Nici nu ştii ce articole au apărut prin tabloide. Îţi făceau...
Aproape uitase. Aproape uitase de Volodea. Se opri, ştiind că Alex doar plasase tentaţia, într-un pervers cuplu de vânători cu fratele său. Alex se ridică într-un cot şi o privi încruntat.
– N-am vorbit deloc despre aranjamente, zise cu un calm ce deodată părea exagerat, deşi mai e puţină vreme până atunci. Rochia ta, bijuteriile, locaţia, invitaţii... De mâine, începem pregătirile. Deci, tu la ce te-ai gândit?
Cristina şovăi. Era logodiţi de la Crăciun, dar nu se visase niciodată în rochie de mireasă. Amintirea senzaţiei inconfortabile din cimitir explodă deodată într-o întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună demult.
– Vrei să ne căsătorim şi religios?
– Tu nu? E drept, nu pari bisericoasă...
Nu-mi uşurează deloc sarcina.
– Dar tu... Ei bine, poţi intra într-o biserică?
Alex se holbă la ea neîncrezător, apoi izbucni în râs.
– Of, Cristina, ar fi trebuit să vorbim mai devreme despre asta! Te temi c-am să mă prefac în pulbere, am să iau foc sau altceva în genul ăsta?
Cristina bâigui un da.
– Nu-ţi bate capul cu asta! Cu multă vreme în urmă am rezolvat problema.
– Cum?
– Vrei să-mi afli în seara asta chiar toate secretele?
– Vrei să ţi le păstrezi?
– Unele, poate. Dacă mă cunoşti prea bine, ai să te plictiseşti în luna de miere.
Deşi vorbele erau glumeţe, glasul său avea o doză de duritate care îi închise gura.
– Aş prefera fără ceremonie religioasă.
Alex o privi foarte atent.
– Ce simţi faţă de cruce?
– Mă enervează, spuse Cristina pe nerăsuflate. Mă duce cu gândul la crimă, de când cu babele astea. La minciuni, viziuni oribile, trădare, tortură, foame, molimă...
Alex îşi ascuţi privirea.
– După vizita comisarului, oricum va trebui să schimb câte ceva din planurile noastre. Vom face un ritual negru.
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu spună nimic. Gândul că umbra lui Volodea se va întinde peste ea chiar şi în ziua nunţii i se părea hidos, însă ştia că lipsa fratelui său ar fi fost o lovitură pentru Alex. Şi, în fond, ceva din ea îl găsi sexy.
– Ce ritual? întrebă.
Primi o atingere fugară a buzelor pe frunte.
– Ceva neaşteptat pentru tine. Misterios şi puternic.
– Altfel ar fi o ceremonie fastuoasă, nu? murmură Cristina. Cu tot felul de şefi de stat şi consoarte, examinându-mi incomoda rochie de prinţesă... Iar pe masă cu mâncăruri ale căror nume nici nu ştiu să le pronunţ, darămite să găsesc tacâmurile potrivite...
– După cum le povesteşti tu, sună mai degrabă a tortură decât a nuntă.
– Păi, într-un fel... Fără supărare, nu mi-au plăcut niciodată chestiile astea simandicoase. Tu te descurci de minune.
– Va fi atunci o ceremonie discretă... Un ritual de iniţiaţi. Ceva sub semnul Ochiului.
Cristina se lipi de Alex, încă nevenindu-i să creadă ce auzise. Aproape se întreba dacă acea formulă ciudată nu era un pretext pentru a o părăsi. Alex îşi trecu palma prin părul ei şi un mic fior electric îi făcu vaginul să palpite.
– Şi ziariştii ce-or să spună? Până la urmă or să afle.
– Contează doar dacă pe tine aranjamentul ăsta te-ar face fericită.
O povară uriaşă se ridică de pe umerii Cristinei, deşi nu i se răspunsese la întrebare.
– Da.
– Atunci aşa va fi! Vom găsi o explicaţie pentru presă. Ce-ai zice să facem o nuntă de nudişti?
Cristina aruncă înspre el cu perna, dar Alex o prinse din zbor.
– Vrei să-mi vadă fundul toată naţia?
– Îl sun pe Volodea, avem destule de aranjat. Tu să-mi spui doar ce rochie şi bijuterii vrei.
Cristina îşi simţi surâsul topindu-se şi-şi ascunse faţa sub pătură. Era pe jumătate adormită când Alex se întoarse.
– Gata?
– Da, Volodea se ocupă de toate. Apropo, ţi-a pregătit deja cadoul.
Un fior o trecu pe Cristina, dar Alex păru să nu-l observe.
– Ce-i?
– E-o surpriză, dragă! Va fi pe măsura afecţiunii pe care i-ai arătat-o. Crede că a purtat pentru tine, pe nedrept, masca monstrului.
Cristina simţi cuvintele lui Alex ca pe o lovitură peste faţă. Nunta îi părea brusc foarte periculoasă. Poate dragostea lui pentru mine s-a topit. Poate doar se joacă. Poate el m-a îmboldit să-i cer transformarea, ca să termine ce s-a început la cimitir. Îmi trebuie o armă mai puternică decât un cuţit. Doar ca să mă apăr. Cărţile acelea din cavou... Va trebui să mă gândesc la ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu