Cuţitul se înfipse în pieptul lui Alex. Mâna Cristinei tremură, dar nu se opri. Lama lungă sfâşie pielea, intră fumegând în carne, căută tenace inima. Nici măcar o picătură de sânge nu curse. Nu mirosea a ars, deşi fumul negru o făcea pe Cristina să lăcrimeze. Sau poate nu doar el era de vină pentru suspinele care o înecau, dar Cristina nu-şi îngăduia să se gândească la asta.
Alex gemu şi se clătină. Un plescăit se auzi când Alex tăcu, împletindu-se dezgustător cu respiraţia întretăiată a Cristinei. Inima lui se dezgolea pulsând pentru ea, ultimul tăciune din focul ce-i ardea şi ei sufletul. Cristina îşi oţeli degetele şi mintea. Nu exista cale de întoarcere. Alex trebuia să moară pentru ca ea să se elibereze.
Ochii lui Alex o urmăreau cu o uimire dureroasă, dar braţele lui, duse la spate, nu încercau să o oprească. I se predase, o lăsa să-i fie judecător şi călău. Cuţitul devenise viu, o creatură care-şi înfigea ghearele în palma Cristinei, o prelungire a neîndurării ei. Cald şi însetat, metalul pe care-l hrănea cu propriul sânge se bucura să-şi facă datoria. Dorinţa lui i se transmitea şi ei, zorind-o.
Cristina ţipă împreună cu Alex când răsuci lama şi-i sfârtecă inima. Un val de sânge mai întunecat decât ultima noapte a tuturor lumilor năboi, împroşcându-i degetele şi buzele. Alex horcăi şi degetele lui se întinseră în fine spre ea, într-o ultimă mângâiere.
Cristina îşi privi palma, deodată neclintită, de parcă toată viaţa ar fi împărţit moarte şi durere. Lama se înnegrise, dar pietrele de pe mâner străluceau tot mai puternic, rănindu-i ochii. Alex bolborosi ceva şi se prăbuşi la picioarele ei. Îi atingea genunchii cu fruntea, cuprins de o ultimă convulsie. Sânge gros îi curgea din gură şi din nas. Se terminase, iar ea nu simţea nimic.
Cristina aruncă pumnalul cât mai departe şi-şi acoperi ochii cu mâinile. Abia atunci, remuşcările o copleşiră şi tremurul reîncepu. Trupul lui Alex se lăsă moale într-o parte, iar Cristina îi sărută buzele. Erau deja reci şi străine. Ce făcuse?
– Îmi pare rău, murmură Cristina. Te iubesc. Of, cât te iubesc!
Te-am văzuuut! şopti o voce ascuţită şi subţire în mintea ei. De ce-ai făcut-o? N-ai unde fugi de mine.
Cristina icni, izbind aerul cu pumnii. Alex încă o privea sticlos, fără s-o mai vadă. Cristina duse palma la gură, ca să acopere strigătul ce i-ar fi dat de gol nebunia. Simţi gustul sângelui lui Alex umplându-i gura. Era dulce.
– Nuuu! ţipă Cristina şi se lovi peste piept, peste pântece, peste obraji, peste buze. Nu exişti!
Ceva se mişca în ea. Era puternic şi feroce. Era flămând. Cu doar o clipă înainte, ştiuse cine era. Nu!
Ba da, şopti insinuant vocea. M-ai trezit şi mi-e sete. Dă-mi să beau! Dă-mi să mănânc.
Cristina se chirci din cauza durerii care-i străbătu pântecele. Muşcă şi sângele izvorî şi din degetele ei, roşu, cald, parfumat. Nu trebuia decât să-l sugă ca să potolească setea amândurora. Se scutură şi-şi împleti mâinile pe piept. Era puternică. Tocmai îşi ucisese logodnicul. Avea să reziste tentaţiei. Lovi şi scuipă.
– N-ai să mă sileşti să fac asta! zise.
Cum vrei, mămico!
Dinţii ascuţiţi ai pruncului începură s-o roadă pe dinăuntru, iar Cristina ţipă. Buricele degetelor îi erau cuprinse de flăcări vineţii. Le mişcă spasmodic, înnebunită de spaimă. Cămaşa de noapte se rupse în fâşii. Îşi privi absentă unghiile lungi, ascuţite, negre. Monstrul cel mic nu minţise, foamea îi servea drept ursitoare. Cristina îşi luă avânt şi înfipse unghiile mâinii drepte în pântece. Săpă multă vreme, dar nu reuşi decât să-şi sporească suferinţa. Apărată de chiar carnea ei, creatura îi ronţăia neobosită măruntaiele. Sângele îi şiroia pe picioare şi Cristina se opri. Durerea era prea puternică.
Privi în jur, căutând ajutor. Vila era pustie. Cadavrul lui Alex asista impasibil la supliciul ei. Doar fiara zămislită de dragostea lor îi auzea gemetele, implorările zadarnice.
– Alex, şopti Cristina, căzând în genunchi. Te rog...
Mâna lui se aşeză, caldă şi liniştitoare, pe umărul ei. Vocea lui era calmă, drăgăstoasă. Supravieţuise? O va putea ierta vreodată?
– Trezeşte-te, iubito! spuse Alex.
Lumina roşiatică a veiozei cădea pe profilul lui, desena umbre chinezeşti pe perete. Cristina inspiră adânc şi se scutură de pelicula vâscoasă a coşmarului. Se agăţă de Alex, căutându-i cu degete reci gaura din piept. Nu găsi decât carne sănătoasă. Ridică pătura de pe propriul trup, inventariind stricăciunile. Nu văzu sânge şi nici răni deschise.
– A fost doar un vis, murmură răguşit. Un vis...
Alex îi şterse fruntea transpirată şi o sărută. Mişcările îi erau blânde, dar între sprâncene răsărise o cută groasă.
– Te simţi bine? o întrebă. Vrei să chem doctorul? Ai ţipat...
Cristina expiră tremurat. Visele urâte erau de aşteptat. Trebuia doar să le uite. Îşi smulse un surâs chinuit. N-avea rost să-l sperie şi pe Alex.
– Nu-i nevoie de doctor. Vreau doar puţină apă.
Alex se ridică şi lipăi cu tălpile goale spre bucătărie. Acum, că ştia ce e, Cristinei i se părea că mişcările lui aveau ceva de fiară. Nu voia să-i spună ce visase. Nu încă. Întâi să merg la primul control. Se uită la ceasul de pe noptieră. Arăta ora două. Se cuibări între pături, frecându-şi palmele. Le simţea cleioase, urmele visului se ştergeau greu.
– Termină! îşi spuse aspru.
Alex era cu ea şi nimic rău nu se întâmplase. Visul putea deveni realitate doar dacă-i permitea asta. Îl auzi pe Alex apropiindu-se şi-i făcu loc să se aşeze. El îi întinse fără vorbă paharul ei preferat. Apa era rece şi îi strepezi dinţii, dar Cristina sorbi nesăţios. În vreme ce Alex se cuibărea lângă ea, Cristina aşeză paharul pe noptieră, încă simţind gustul din vis. Buricele degetelor i se udaseră puţin şi Cristina le şterse absentă. De ce vedea peste tot doar imagini de coşmar?
Îşi drese vocea, căutând căldura lui Alex. Niciodată, de când dormeau împreună, nu ţipase în somn. Surâse în doi peri. Era bine că nu împărţeau vila decât cu acolitul său, Adam. Ce-ar fi zis alţii despre strigătele ei? Iar anunţul fusese o desăvârşită lovitură de imagine. Titlurile ziarelor o dovediseră: Preşedintele va trăi ca un român de rând! Alex Corbu strânge cureaua odată cu naţia! Primul om în stat renunţă la palat... Până şi agenţiile străine preluaseră ştirea.
– Nici măcar un comentariu negativ, mormăi Cristina. Perfect!
– Poftim?
– Spuneam că eşti bărbatul perfect.
Alex chicoti şi îi ciufuli părul. Cristina îi răspunse cu un sărut pe obraz.
– Ce-ai visat? spuse Alex. Tot repetai „nu” şi „te rog”.
– A fost doar un coşmar obişnuit. Cu morţi şi tot tacâmul.
Alex se încordă şi Cristina înţepeni, aşteptând următoarea întrebare, dar el o cruţă.
– Sting lumina? zise Alex.
– Da. N-am vrut să te trezesc, îmi pare rău.
Când întunericul se înfăşură iarăşi în jurul lor, ca o pătură croită de diavoli, Cristina îşi dori cu ardoare să fi fost doar un coşmar obişnuit. Însăşi alăturarea celor două cuvinte pentru a descrie oroarea din mintea ei dovedea cât de bizară îi devenise viaţa. Bizară? Pe cine încerci să păcăleşti? Eşti logodită cu preşedintele ţării, care se hrăneşte cu un cocteil de sânge de om, lup şi corb. Ai arma care l-ar putea ucide şi, în schimb, te pregăteşti de nuntă. Porţi în burtă copilul lui, primul născut într-o stirpe care n-are nici măcar nume. Fratele lui, Volodea, te urăşte şi te dispreţuieşte. A, şi amândoi pot controla oamenii în zeci de feluri, iar adepţii lor au lăsat o dâră lungă de sânge şi moarte în oraş. Ai uitat ceva? Mda, ar mai fi faptul că te întorci la treabă. Care treabă înseamnă înfrumuseţarea imaginii preşedintelui salvator, cel care va scoate ţara din rahat! Un fior o trecu şi se îndepărtă de Alex, dar era prea târziu ca să-şi ascundă teama.
– Totul va fi bine, Cristina, îi şopti Alex, mângâindu-i pântecele. O să am mereu grijă de tine.
Nu-l întrebă ce voia să spună. Mereu era un cuvânt complicat pentru cineva ca el. Doar îşi aşeză degetele între palmele lui, sperând într-o minune. Făcuse singura alegere cu care putea trăi, dar uneori era greu să n-o regrete. Măcar dacă ar fi avut cu cine se sfătui! Martha, maică-sa, plecase la Paris, în vacanţa la care visase întotdeauna. Şi chiar dacă ar fi fost lângă ea, tot nu i-ar fi putut mărturisi ce o frământa. Eşti singură în toată nebunia asta. Nu, nu singură! Cu Alex. Veţi avea o viaţă minunată.
Cu speranţa aceea adormi şi tot cu ea se trezi, cu cincisprezece minute înainte să sune ceasul. Alex încă sforăia, întins pe spate, cu un zâmbet ştrengăresc întipărit pe chipul care nu-şi arăta anii. Cristina se ridică în şezut, atentă să nu-l facă să deschidă ochii. Perdelele erau trase pe jumătate şi dimineaţa senină îşi trimitea lumina rece, curată spre ea, făcând coşmarul să pară foarte îndepărtat. Visele vor dispărea. Trebuie doar să ieşi din casă. Sunt prea multe amintiri rele aici. Azi e ziua cea mare, şi nu doar pentru tine. Naţia e nerăbdătoare să-l vadă pe Alex întâlnindu-se cu premierul.
Îşi puse tălpile pe podea, anticipând nebunia acelei zile. Vacanţa de iarnă se terminase, instituţiile se mutau una câte una în noua capitală, Iaşi, cabinetul îşi suflecase mânecile. Treaba mergea deocamdată ca unsă, dar meseria ce-i rămăsese în sânge o învăţase că problemele apăreau când te aşteptai mai puţin. Iar ea se întorcea la slujbă pentru o conferinţă de presă care, fără îndoială, avea să bată toate recordurile de audienţă. Avea să stea pe scenă lângă Alex, expusă tuturor privirilor şi păstrătoare a atâtor taine întunecate. Dacă aflaseră despre implicarea ei în incendiul de la laboratorul lui Volodea, unde-şi produceau licoarea? Un gazetar cu surse bune şi minte iute putea pune o mulţime de întrebări... Nu-ţi fă griji, n-are cum să se afle! Un preşedinte cu toată viaţa inventată şi un frate feroce, ascuns de ochii lumii? Un doctor care fură de la Centrul de Transfuzii pentru a hrăni monştrii? Patroana unui salon de frumuseţe răpeşte copiii ca să-i sece de sânge, sperând că astfel va urca în patul lui Alex? Oamenii pur şi simplu n-ar crede aşa ceva, chiar dacă le-ai anunţa veştile la ştirile de seară.
Se sculă încetişor din pat şi păşi tiptil spre bucătărie. Nu-i era prea foame, dar trebuia să dea minţii altceva de făcut. Ciuguli fără chef dintr-o tartină cu telemea şi o salată de crudităţi. Îşi turna nişte suc de portocale când Alex apăru în prag.
– Neaţa, mormăi Alex şi căscă. Unde-i Adam?
Purta nişte boxeri gri şi un tricou alb, ieftin. O ţinută care înlătura orice aluzie la morga prezidenţială. Îi făcea bine să-l vadă aşa, îşi putea imagina că e un ins obişnuit.
– Neaţa, îi răspunse, lipindu-se în treacăt de el. Pe Adam l-am văzut pe la maşină. Dar zău că n-am nevoie de el ca să-mi fac o tartină! Iar acum, că m-am săturat, am să te servesc cu ceva de îmbucat, preaminunatul şi seducătorul meu Domn!
– Mmm, de când îmi doream să fiu tratat ca un Casanova! Doar nişte pâine prăjită.
Cristina puse două felii în prăjitor şi se aşeză în faţa lui Alex.
– Când ai de gând să mă pui la curent cu ce vei spune la conferinţă? Nu vreau să stau în faţa hienelor nepregătită. Parc-aş fi în pielea goală!
Alex o fixă gânditor, rece, aproape ca un roboţel.
– Nu te-ai răzgândit.
Prăjitorul ţăcăni, punctându-i replica. Cristina scoase feliile şi le puse pe farfurie. O înşfăcă pe cea mai arsă şi începu s-o ungă cu unt.
– Sigur că nu m-am răzgândit! De ce aş fi făcut-o?
Alex ridică din umeri.
– A fost o noapte mai... agitată.
– A fost doar un coşmar! Nu sunt un copil, să mă ascund sub pat de câte ori visez urât.
Alex oftă demonstrativ.
– Nici nu-mi închipuiam asta, iubito! Dacă eşti aşa nerăbdătoare să te întorci, ia tu limuzina. Discursul meu e într-o mapă, pe bancheta din spate. Lasă-mi-l lângă pupitru.
Cristina răspunse doar cu o înclinare a capului. Alex avea memorie fotografică, iar discursurile şi le concepea oricum singur. El nici n-avea nevoie de mapa aia, ar fi putut să dea foc hârtiilor. Oare de ce trebuie ca Alex să fie mereu perfect? E aşa de uşor să faci o figură proastă pe lângă el! În stomac începea să i se formeze un ghem de ace, ca înaintea unui examen important. Privi restul de suc de portocale de pe fundul paharului şi i se făcu deodată greaţă. Strânse din buze şi-şi pipăi pe furiş burta. Poate n-ar fi trebuit să mănânce nimic. Nu fi proastă, trebuie să te hrăneşti! Nu uita de copil. În clipa aceea, ar fi vrut să poată uita.
După ce dădu gata şi a doua tartină, Alex o privi ca şi cum se întreba ce să facă mai departe. Cristina încercă să-i surâdă, însă buzele parcă nu-i aparţineau. Ziua nu începea prea bine. Alex puse farfuria în chiuvetă şi se îndreptă spre frigiderul mai mic, iar Cristina îl urmări cu un sentiment crescând de alarmă. Ce vrea să facă? Doar nu... Alex smuci uşa, privi înăuntru şi scoase o carafă pântecoasă, în care clipocea un lichid rubiniu. Cristina se sili să nu închidă ochii, deşi stomacul i se întorcea pe dos. Ştia că nu era vin acolo, aroma stranie şi totuşi cunoscută a licorii ajungea până la ea. Era prima oară când Alex se pregătea să bea de faţă cu ea. Voia să ştie dacă era pregătită şi pentru asta?
Alex îşi umplu paharul şi-l ridică spre ea, într-un toast mut. Cristina respiră adânc, luptându-se cu greaţa. Tacticos, Alex bău până la fund. Logodnicul ei transforma ritualul hrănirii cu sânge într-o scenă domestică, transmiţându-i un mesaj pe care putea doar să-l ghicească. În vreme ce degetele îi apăsau nevăzute pântecele, Cristina îşi forţă muşchii feţei să rămână destinşi. Alesese să rămână alături de el şi nu puteau fi jumătăţi de măsură. Dar, după coşmarul pe care nu-l putea şterge din minte, o astfel de scenă devenea prea uşor odioasă. Se luptă cu amintirea, concentrându-se asupra aspectelor practice. Nu-l văzuse niciodată pe Alex preparând licoarea. O făcea la vilă? De unde venea sângele? Nu mai puteau fura de la Centrul de Transfuzii, iar animalele muriseră în incendiul pe care chiar ea îl stârnise. Poate, într-una din zilele următoare, avea să-l întrebe despre asta. Dar nu azi.
– Trebuie să începem pregătirile pentru nuntă, spuse Alex. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş fixa-o pentru Ziua îndrăgostiţilor. Va trebui să facem anunţul curând.
Cristina îşi simţi degetele chircindu-se.
– Nu-i prea devreme să dăm sfoară-n ţară? şopti.
– Nu cred. Oricum, se va afla că eşti însărcinată. Lumea trebuie să ştie că eşti a mea pentru totdeauna.
Alex avea dreptate, însuşi corpul ei putea să trădeze secretul. Dar rostirea unui simplu da îi părea deodată Cristinei la fel de definitivă ca zidirea într-un perete de mănăstire. O transpiraţie rece începu să-i curgă pe spate.
– Mă duc să fac un duş, murmură şi ieşi din bucătărie fără să-i mai aştepte răspunsul.
O luă la fugă pe coridor, spre dormitorul lor, amintindu-şi de o altă noapte când gonea şi refuza să accepte adevărul. De data asta, Alex n-o urmărea, strigându-şi dragostea. Reuşi să intre în baie în ultima clipă şi se frânse în două peste closet. Abia după ce din micul dejun nu rămase nimic în stomacul ei, spasmele se mai liniştiră. Respirând greu, Cristina îşi studie faţa roşie în oglinda veneţiană. Nu e chipul unei logodnice de preşedinte. Dar asta e, n-ai ce face. Dă vina pe hormoni! În fond, eşti însărcinată.
Intră în cabina de duş şi lăsă apa fierbinte să-i spele pielea şi lacrimile, cu palmele înfipte în pereţi, de parcă s-ar fi pregătit pentru crucificare. Se şterse apoi încet, alungând toate gândurile negre. Alex nu trebuia s-o vadă aşa, altfel i-ar fi cerut să mai rămână între patru pereţi. Şi ar fi înnebunit să facă asta chiar şi încă o zi.
Alex o aştepta în bucătărie.
– Totu-i bine?
– Sigur că da, spuse Cristina cu o voioşie pe care nu o simţea. Sunt gata.
– Încă un lucru! Adam va petrece de acum mai mult timp cu tine! Îţi va fi şofer, gardă de corp, orice ai nevoie. Nu vei mai fi singură. Iar de data asta, o să-şi facă bine treaba.
O notă aspră se strecură în glasul lui şi Cristina mai chemă o amintire. Alex îi promisese că mâinile sale nu vor mai fi pătate de sânge. Trebuia să creadă asta. Îi surâse, încercând să nu pară speriată de ideea că el îi aflase visul. De cea că poate îl ucisese cu adevărat.
– Şi cum rămâne cu... aranjamentele pentru tine.
– Chiar vrei să discutăm despre asta?
Cristina îşi opri oftatul şi-i susţinu cu greu privirea. Deşi îi cunoştea secretele şi fiecare părticică de piele, deşi ştia că Alex i-ar fi permis să-l ucidă, încă îi tăia răsuflarea când o fixa aşa.
– Da. Presupun că trebuie s-o facem, dacă vrem ca relaţia noastră...
– Ei bine, nu acum! Te deranjează să-l vezi mai des pe Adam?
– Nu.
– Atunci despre restul vom vorbi peste câteva zile. Promit!
Nu încercă să-l facă să se răzgândească. Uneori, secretele erau folositoare, se convinsese de asta. Îşi trecu maşinal mâinile prin păr şi se îndreptă spre ieşire. Alex o urmă.
– Ne vedem la amiază atunci.
– Da. Te iubesc.
Nici unul dintre ei nu încercă un sărut. Era ca şi cum ar fi trebuit să se reobişnuiască unul cu altul, cu ceea ce ştia fiecare despre celălalt.
Adam o aştepta rezemat de maşina neagră. Îi ieşi în întâmpinare, iar Cristina încercă să-şi dea seama dacă era mulţumit ori furios să se transforme în umbra ei personală. Tu cum ai fi? Eu sunt liberă. O femeie îndrăgostită, nu sluga fostului meu duşman. Chiar eşti liberă? Se încruntă şi se apropie de Adam.
– Cristina, bună dimineaţa, şopti Adam. Eşti bine?
Cristina simţi cum creşte în ea dorinţa de a da cuiva o palmă.
– Mă simt minunat! De ce mă-ntreabă toată lumea asta?
Cu o înclinare tăcută, Adam îi deschise uşa şi Cristina se aşeză pe bancheta din spate. Orice chef de conversaţie îi pierise. Adam urcă pe locul şoferului şi demară, fără să mai scoată vreun cuvânt.
Cristina privi câteva minute cum se înşiră, ca nişte acadele pe-o tarabă uriaşă, stâlpii de iluminat acoperiţi de un strat subţire de promoroacă, apoi îşi drese glasul. Ochii lui Adam o căutară în oglinda retrovizoare. Oare, atunci când căutătura lui e rece, se gândeşte că ţi-a oferit o şansă uriaşă? Puteai să te salvezi, să nu dansezi cu Alex, să nu intri în casa lui, dar ai preferat să închei pactul cu diavolul. Nu, nu poţi gândi aşa! Alex nu-i diavolul! Nu încă.
– Îmi pare rău, zise Cristina. Sunt puţin cam agitată. N-am dormit foarte bine.
– Dacă vrei să vorbeşti cu cineva despre asta...
– Nu!
Vocea îi sunase prea ascuţit. Ochii lui Adam se întunecară, deşi palmele îi învârteau sigur volanul.
– Dacă prezenţa mea constantă te face să te simţi inconfortabil, spuse, trebuie doar să-i zici lui Alex. Nu mă vei mai vedea.
Cristina surâse strâmb. Mintea ei găsi într-o secundă destule interpretări neplăcute pentru vorbele lui.
– De ce tocmai tu m-ai face să mă simt inconfortabil? Nu, am doar toane. Ce-ai zice să ne prefacem că asta-i o zi obişnuită, iar noi lucrăm pentru un preşedinte normal?
– Cum spui, Cristina. Discursul lui Alex e-n mapa de lângă tine.
Era foarte reuşit, ca de obicei, iar Cristina se cufundă printre cuvinte cu un sentiment plăcut de întoarcere acasă. La asta se pricepea, la sensurile ascunse, la figurile de stil şocante, la frânturile de informaţie exploatate la maxim. Aşa îşi câştigase destui ani traiul mizer de ziarist de provincie. Opulenţa, acum că-i era disponibilă, n-o ajuta să se simtă mai bine. Nu când e însoţită de secrete sângeroase. Se întoarse cu un efort la discurs.
Ne vom reîntoarce în marea familie europeană. Sunt bucuros să anunţ că negocierile purtate cu Bruxellesul au fost încununate de succes. Vom primi sume importante pentru susţinerea micilor fermieri şi a afacerilor de familie. Agricultura românească nu va mai fi una de subzistenţă! Şomerii noştri vor primi încă o şansă.
– E bun…
Maşina viră la dreapta, apoi frână brusc, iar Cristina fu aruncată înainte. Se lovi cu creştetul de bancheta din faţă şi-şi muşcă dureros limba. Foile se împrăştiară pe podeaua limuzinei. În timp ce le aduna pe bâjbâite, îl auzi pe Adam deschizând uşa.
– Ce se întâmplă? întrebă.
Nu primi vreun răspuns. Ceaţa se mai ridicase şi privi pe geam. Se opriseră la doar câţiva centimetri de un stâlp care oricum părea gata să pice. Strada era pustie, iar Adam se holba la faţada unei case părăsite. Cristina scutură nedumerită din cap şi şterse geamul pe care respiraţia ei îl aburise. Ştia zona, o aglomerare de maidane şi de ruine care nu mai tentau nici măcar boschetarii. Încă o carie în zâmbetul oraşului, mai ales că se afla la o azvârlitură de băţ de Mitropolie. Ce mai aştepta Adam? Nu era nimic de văzut aici. Coborî geamul şi studie zidul care nu mai sprijinea vreun acoperiş. Chiar la baza lui, sub gaura obscenă a ferestrei, cineva desenase un cerc negru, iar deasupra – o cruce verde. Înăuntrul cercului, tencuiala căzută dezvelea cărămizile într-un triunghi aproape perfect.
– Adam, ai păţit ceva? De ce nu plecăm?
El se holba în continuare la desen. Cristina ieşi din maşină şi-l prinse de cot. Tremura.
– Adam! spuse mai tare. O să întârziem! Hai odată!
Se simţi pătrunsă de penisul lui, o senzaţie teribilă, neaşteptată şi plăcută în acelaşi timp, dar visul o făcu să o considere doar o altă nălucă.
– Adam? murmură.
El tresări şi o privi ca şi cum era prins într-un coşmar. Cristina îşi desprinse palma de braţul lui Adam. Trebuia să găsească o altă cale. Nu dorea să-l rănească, doar să-l smulgă din înţepeneală şi să plece. Devenise însă destul de înţeleaptă cât să ştie că, de multe ori, încercarea de a rezolva o problemă nu făcea decât s-o agraveze. Se rezemă de maşină şi aşteptă. Cinci minute. Penetrarea se repetă, făcând-o să palpite, să se îndoiască din nou.
Speriată, studie desenul. Nu-i spunea nimic. Înconjură din nou strada cu privirea. Puţina zăpadă căzută peste noapte acoperise mormanele obişnuite de gunoaie, dând tuturor obiectelor o strălucire fantomatică. Era unul dintre locurile în care puteai simţi nisipul speranţelor spulberate scrâşnind între dinţi. Cristina ridică din umeri şi păşi înainte. Vopseaua arăta proaspătă. Pentru o secundă, i se păru că vede cercul pulsând şi gemu. Prostii! E de la lovitură. Îl auzi pe Adam gâfâind în spatele ei, iar peretele pârâi. Cristina nu-şi mai căută telefonul, să verifice dacă trecuseră cele cinci minute. Se întoarse, îl prinse pe Adam de umăr şi-l scutură violent.
– Ce...?
– În fine, ţi-ai revenit! Putem pleca?
Deodată, cu un huruit surd, peretele căzu. Într-o clipă, nu mai priveau decât un morman de cărămizi sfărâmate, care n-ar fi speriat nici măcar un sugar. Cristina se desprinse de Adam, tuşi scurt şi începu să-şi scuture hainele. E iarnă. N-ar trebui să fie atâta praf! Se întâmplase ceva important, dar nu mai ştia ce. Colbul îi intrase în ochi, în gură şi avea gust amar. Scuipă, înjură birjăreşte, însă fu recunoscătoare măcar pentru faptul că strada era pustie.
Privi pentru ultima oară resturile zidului. Nimic nu se mai mişca, nicio culoare nu mai dădea impresia că se va desprinde din perete pentru a-i sări în faţă. Nici n-a fost aşa! Doar ţi s-a părut. Ar fi bine să nu povesteşti nimănui despre asta. Cristina ridică din umeri. Nimeni întreg la minte nu s-ar fi mirat că o coşmelie ca aia se autodemola. Se întoarse spre Adam.
– Eşti bine?
– Da. Îmi pare rău pentru... Doamne, puteam să te omor! Când o să afle Alex…
Cristina îşi şnurui buzele. Nu era cazul ca Adam să termine propoziţia ca să ştie că pedeapsa ar fi fost cruntă. Biciul. Ce-a spus dimineaţă? De data asta, îşi va face treaba mai bine. Nu-i pune cuvântul la încercare!
– Alex nu trebuie să afle despre asta. Până la urmă, suntem bine. Nu s-a întâmplat nimic. Doar o frână mai bruscă şi o ruină care s-a dărâmat.
După un răstimp destul de lung de tăcere încordată, Adam îi prinse palma şi o sărută, înclinându-se ceremonios.
– Mulţumesc. Nu se va mai întâmpla, îţi promit!
– Să mergem! Nu mai avem ce face aici.
Adam o însoţi cu paşi mici până la maşină. Cristina urcă iarăşi pe bancheta acoperită cu piele albă şi-şi aşeză mapa în poale. Când limuzina ieşi pe bulevard, torcând uşor, Cristina scoase o filă albă şi începu să mâzgălească. Luase decizia bună, era convinsă. N-ar fi putut suporta gândul că Adam era torturat din pricina ei. La urma urmelor, Alex nu trebuia să ştie ce făcea ea în fiecare clipă. Alte secrete. Ce idee minunată! Scutură din cap, cu o urmă din vechea încăpăţânare a ziaristului care a prins un subiect tare. Nu risca nimic. Adam avea să fie mai atent. Oare? Da. Nu te poţi îndoi de toată lumea! Privi absentă spre foaie şi constată că reprodusese desenul de pe zid. Cercul părea că rânjeşte, plin de prevestiri negre.
– Biblia, e doar un pretext pentru Apocalipsă, murmură.
Cu o mişcare smucită, mototoli hârtia. Spunea doar prostii. Prostii de gravidă. Biblia era o carte oarecare. O carte pe care n-o deschisese niciodată. În lumea ei, Vampirul luase locul lui Dumnezeu. Şi, uneori, o înspăimânta la fel de mult, fiindcă dorea să supună la fel de tare.
Trotuarele se mai animaseră, iar trecătorii se opreau şi fluturau din mână spre limuzină. Mai ales femeile se chinuiau să desluşească imaginea lui Alex în spatele geamurilor fumurii. Mai devreme sau mai târziu, adulaţia asta se va transforma în ură. Cu un oftat, Cristina strânse mapa la piept. Chiar crezuse că toate grijile se vor sfârşi? Nu, abia de acum încep.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu