Şi aşa începe totul

16

Dark Green

Ultimele microtexte

Microtexte, din nou

AL CINCILEA VĂL - Feţele adevărului

Cristina era tot mai convinsă că dăduse răspunsul greşit. Comisarul parcă maşina şi se lăsă pe spate, privind duşmănos faţada vilei pe care Cristina ajunsese s-o considere casă. Ar fi trebuit să-i deschidă portiera, dar nu se clintea. Cristina se prefăcu că nu-i observă nepoliteţea şi ieşi, hotărâtă să nu facă din respectarea protocolului o problemă. Trânti portiera, convinsă că, dinăuntru, Alex putea auzi zgomotul.
Bănuia că îi aştepta în sufragerie, pregătindu-şi masca potrivită pentru întâlnirea cu un om al legii amestecat în atâtea întâmplări sângeroase. Pentru alţii, vizita unui poliţist ar fi un eveniment stresant. Nu şi pentru Alex. E obişnuit şi cu minciuna, şi cu moartea. Gândul o străbătu ca un ţurţure, iar când se sparse de podeaua minţii ei, înţelese că nu-l va mai vedea niciodată pe Alex ca-n clipa primului lor sărut. Era inevitabil pentru orice relaţie, dar asta nu-i îndulcea tristeţea. Truşescu o ajunse la baza scărilor, îi oferi din nou braţul, iar Cristina îl acceptă. Pulsul comisarului se putea la întrecere cu cel al unui sprinter.
Când păşiră în hol, văzu buzele poliţistului rotunjindu-se la vederea opulenţei vilei. Cristina nu-l putea condamna pentru asta. Şi ei i se tăiase respiraţia la prima vizită, însă era greu de socotit cât contribuise la asta simpla prezenţa a lui Alex. Deşi nu locuia de multă vreme acolo, acum nici nu mai remarca marmura ori tablourile cu semnături celebre. Truşescu îşi înfrână însă cu hotărâre orice comentariu, iar Cristina îl ghidă rapid spre sufragerie. Cât de ciudat era, că dintre cunoscuţii din vechea ei viaţă, tocmai el le călca primul pragul? Ce spunea asta despre ea?
De pe canapea, Alex li se ridică în întâmpinare, împrăştiind cu generozitate aceeaşi căldură care o făcuse de multe ori pe Cristina să se piardă.
– Domnule preşedinte, spuse cu glas deodată răguşit Truşescu, bună ziua! Mulţumesc că m-aţi primit.
– Sigur că da! Sunt oricând la dispoziţia oamenilor legii. Luaţi loc!
Se întoarse spre ea şi o sărută dezinvolt, iar în pântecele Cristinei, o flăcăruie se aprinse la atingerea buzelor lui. Poate că nu-l mai vedea printr-o perdea roz, dar rămânea cel lângă care voia să-şi trăiască restul vieţii. Îi admira şi mai mult dezinvoltura, ştiind ce ascunde sub suprafaţa aparent netulburată a apei ochilor săi.
– Ţi-am pregătit un cocteil, dragă, murmură Alex şi-i întinse un pahar în care plutea un cub de gheaţă. O cafea sau un suc, domnule Truşescu? Nu vă ofer ceva mai tare, ştiu că sunteţi în misiune.
– O cafea, dacă se poate.
În timp ce Alex îi umplea ceaşca poliţistului, Cristina se holbă la paharul cu pereţii aburiţi. Albastrul cristalului masca doar parţial culoarea licorii, iar mirosul ei, imperceptibil pentru comisar, îi făcea Cristinei nările să tremure. Îi venea greu să creadă că Alex îi oferea sânge de faţă cu poliţistul, totuşi chiar asta se întâmpla. Pentru prima oară de când îi încercase pielea cu pumnalul, îşi zise că Alex se juca şi cu ea. Îl studie pe furiş, încercând să ghicească la ce se gândea. Destins, Alex sorbea din cafeaua braziliană al cărei parfum umplea camera. Părea că se pregăteşte să discute despre prognoza meteo a primăverii, nu despre o crimă atroce.
Cristina roti paharul între degete, convinsă că Alex îi putea citi setea. Tot trupul ei ţipa după o înghiţitură, însă mintea se temea de ce i-ar urma. Gândul că Alex ar fi putut vorbi cu fratele său, că poate ştia deja tot adevărul sordid al înfruntărilor pierdute de ea, îi tăie răsuflarea. Volodea avea dreptate, cum se putuse amăgi că era pe potriva lui? A oricăruia dintre fraţi... Se privi în oglinda veneţiană din spatele comisarului şi văzu un chip liniştit, chiar uşor plictisit. Cum putea fi aceeaşi femeie care se zvârcolea pe dinăuntru, renunţând crâmpei cu crâmpei la tot ce-o definea? Alex ştie ce face. Trebuie să am încredere în el. Sorbi mai puţin decât ar fi vrut, puse paharul pe masă şi se întoarse la conversaţia dintre cei doi bărbaţi. Trebuia să ia lucrurile pas cu pas. Deocamdată, faptul că era în stare să amâne o nouă înghiţitură devenea o victorie.
– Deci, cum vă pot ajuta, comisare? întrebă Alex şi prinse ca din întâmplare palma Cristinei.
Truşescu puse cana pe masă şi scoase din buzunar fotografiile. Erau în plicuri separate, iar Truşescu dădea impresia că nu s-a hotărât pe care s-o arate întâi. Alex îşi păstra mina surâzătoare şi puţin intrigată, neîncercând să-l grăbească pe poliţist să-şi dea cărţile pe faţă. Truşescu se uită scurt la Cristina şi alese.
– În primul rând, voiam să vă întreb dacă o cunoaşteţi.
Puse pe masă poza Odoricăi. Degetele lui Alex nu se clintiră pe palma Cristinei şi ea se sili să rămână destinsă, deşi îi aştepta îngrozită răspunsul.
– Nu, spuse calm Alex. Ar trebui?
Truşescu ridică din umeri.
– Sincer, nu ştiu. Probabil că aţi auzit despre asasinarea unei vrăjitoare de mahala, Vera....
–  Da, îl întrerupse Alex, pentru prima oară lăsând să-i răzbată în glas o nuanţă de nerăbdare, mi-a povestit Cristina. Însă nu văd ce legătură are asta cu mine.
Comisarul privi încurcat fotografia şi o vârî înapoi în buzunar.
– Azi a fost descoperită moartă această femeie, Odorica Stancu.
Alex ridică din sprâncene.
– E-o veste proastă, într-adevăr. Mă tem că mai avem mult de lucru în privinţa siguranţei publice. Totuşi, Cristina îmi spunea că aveaţi un suspect...
Comisarul îşi şnurui buzele şi scoase pozele cu ei trei.
– Nu ştim încă dacă-i vorba despre opera aceluiaşi asasin. Oricum, femeia avea pe masă aceste fotografii. Încercăm să stabilim o legătură, de aceea sunt nevoit să insist. Acesta este fratele dumneavoastră?
Căutătura lui Alex se înăspri.
– Unde vreţi să ajungeţi? Da, e fratele meu.
Truşescu păli, iar Cristina îşi coborî privirea. Intuia că pentru ea cea mai fericită alegere era să rămână tăcută.
– Nu vreau să fiu nerespectuos, domnule preşedinte! răspunse după o pauză lungă Truşescu. Autopsia ar trebui să ne spună mai multe, dar până vom avea rezultatele, trebuie să presupunem ce-i mai rău. Dacă nu părintele Andrei e-n spatele ambelor crime, dacă un asasin e încă liber, dumneavoastră şi logodnica dumneavoastră puteţi fi în mare pericol. E-n interesul tuturor să ne dăm seama rapid care-i treaba.
Muşchii lui Alex se destinseră, tonul coborî cu o octavă.
– Mă voi ocupa de toate aranjamentele pentru a ne asigura securitatea. De altfel, plecăm săptămâna viitoare la Moscova. Cred că vom fi în siguranţă la Kremlin. Sper că, până ne vom întoarce, veţi afla răspunsuri la toate întrebările. Dacă nu, poate se impune o schimbare...
Ultimele cuvinte ale lui Alex răciră aerul din încăpere mai repede decât suflul unui crivăţ. Cristina nu mai băgă în seamă însă figura ultragiată a comisarului. Uimirea o făcuse să uite de toate. Nu implicaţiile diplomatice o deranjau, deşi nu-i era clar ce se aştepta de la ea. Mergea la Moscova doar ca şef al Departamentului media sau ca logodnică a preşedintelui? Habar n-avea care era protocolul, totuşi găsea faptul că Alex aruncase aşa vestea mult mai tulburător. Deşi nu fusese pusă la cale în ultimul ceas,  logodnicul ei considera că prima vizită de stat e un subiect ce nu trebuie discutat mai întâi în intimitate.
– Mai doreaţi să mă întrebaţi ceva? se interesă din nou surâzător Alex.
– Nu cred, răspunse Truşescu. Nu acum, cel puţin. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Încă o dată, îmi cer scuze dacă v-am inoportunat. O voi ţine la curent pe domnişoara Man cu desfăşurarea evenimentelor.
Cristina nu putu să nu invidieze curajul comisarului, care-şi lăsa o portiţă deschisă spre un interogatoriu ce ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. Alex şi Truşescu se ridicară şi-şi strânseră mâinile, iar Cristina aproape se aşteptă să vadă sângele poliţistului ţâşnind printre degete. Truşescu făcu primul pas spre ieşire. O gazdă bună s-ar fi oferit să-l conducă, dar Cristina nu se mai simţea în stare să-şi joace rolul. Căutătura ei se încrucişă cu cea a comisarului, care îşi strânse şi-şi destinse degetele de parcă ar fi vrut să vadă dacă mai funcţionează.
– Nu vă deranjaţi, găsesc singur ieşirea, spuse Truşescu.
Cristina închise ochii imediat ce silueta comisarului îi ieşi din câmpul vizual. Îşi afundă cu duşmănie mâinile în buzunare. Putea auzi cum se învârte mecanismul capcanei pe care şi-o întinsese singură, îndrăgostindu-se de Alex. Auzi uşa trântindu-se. Comisarul plecase, paşii lui Alex se îndreptau spre bucătărie. Cristina nu-l strigă şi nici nu se mişcă. Nu era gata pentru un nou interogatoriu care ar fi adus o altă ploaie de minciuni. Alex zdrăngănea din tacâmuri la bucătărie. Oricine decapita bătrâne şi le lăsa capetele pe masă nu putea fi sănătos tun, şi nici pentru propria sănătate mintală n-ar fi pus mâna în foc. Iar fiecare pahar de licoare putea s-o aducă şi mai aproape de balamuc.
– Ţi-am pregătit nişte macaroane cu şuncă şi caşcaval, o minune! strigă Alex. Vii? Abia le-am scos din cuptor.
– Aş mânca în pat. Te superi?
– Nu, de ce? Urcă şi-ţi aduc tava.
Se ridică, iar contururile obiectelor se dublară. Obrajii şi nările îi ardeau. Se sili să inspire pe nas şi să expire pe gură, rar şi adânc. Masa şi canapeaua redeveniră clare şi Cristina se grăbi spre scări, cu poşeta aruncată pe umărul stâng. Greutatea ei i se părea nefirească, pereţii erau învăluiţi într-un fel de negură, însă vedea bine cadrul uşii. Ca printr-un tunel al groazei, urcă treptele şi se prăbuşi pe pat. Alex apăru după câteva minute, cu o tavă. Lângă farfuriile cu mâncare era un inel de argint.
– Pentru tine, spuse Alex şi i-l întinse. O slabă consolare pentru pierderea pruncului.
Încet, Cristina îl roti, examinându-l ca pe un obiect venit din altă lume. Metalul avea temperatura normală, era uşor şi aparent inofensiv. Nu fusese împodobit cu pietre preţioase sau litere chirilice, dar nici nu avea zgârieturi ori urme de sânge. I-ar fi venit numai bine pe degetul arătător. Degetul mare şi arătătorul începură s-o furnice, iar curiozitatea şi frica se amestecară ca nuca şi pudra de cacao în aluatul de cozonac. Trase inelul pe deget şi aşteptă iluminarea, dar simţi doar o durere cumplită. Ţipă şi se ghemui, cu mâinile pe pântece. Un trib invizibil, dar foarte hotărât, îi folosea uterul drept ţintă pentru săgeţile sale otrăvite. Reuşi să nu plonjeze în bezna leşinului, deşi mintea i se tulbura. Trebuia să-şi smulgă inelul ce strălucea într-o auroră verzuie a agoniei. Năclăite de transpiraţie, buricele degetelor îi alunecară pe inel. Mai încercă o dată şi reuşi să-l agaţe cu unghia. Trase, zgâriindu-şi adânc pielea, dar nu reuşi să-l arunce. Parcă ar fi târât o piatră de moară. În sfârşit, se dădu prizonieră negurii.
Când întunericul se risipi, văzu nu doar chipul îngrijorat al lui Alex, ci şi pe cel inexpresiv al doctoriţei. Tortura încetase. Simţi sub ea perna pufoasă, atingerea cearşafului de mătase pe spatele ei gol. Îşi privi palmele. Inelul era tot acolo, dar nu o mai deranja.
– Ei? spuse molcom Cristina.
– Da, sigur! spuse după o pauză Alex şi o înveli grijuliu. Noua... dietă funcţionează. Un pahar la două zile, în funcţie de cum te simţi. Însă, după criză, nu ştiu cât de competente sunt sfaturile femeii ăsteia.
– Îmi pare rău, şopti Cristina. Toate astea m-au... Sunt cam multe pentru mine.
– E-n regulă, răspunse Alex şi-o sărută pe frunte. Trebuie să ne gândim ce vom face mai departe. Liu, ai o zi să ne dai un răspuns corect!
– Cum spune, stăpâne, şopti doctoriţa. Pot să plece?
– Da, du-te!
Chinezoaica făcu o plecăciune şi se îndepărtă, în cadenţa unei păpuşi mecanice. Când femeia dispăru, Alex îşi aruncă pantofii şi se aşeză în pat. Cristina îşi lăsă capul pe umărul lui şi-şi porunci să trăiască momentul, să uite măcar pentru un ceas de trecut şi de viitor. Descoperi însă repede că era imposibil. Respiraţia lui uşoară, parfumul pe care îl răspândea o aruncau în vechiul vârtej al îndoielilor. Se îndreptă, îl privi în ochi şi-şi impuse să fie sinceră cu sine însăşi. Tocmai îl văzuse impunându-şi voinţa, iar prima întrebare care-i venise în minte fusese dacă şi când va reuşi şi ea aşa ceva. Logica o îndemna să privească totul doar ca pe o problemă de matematică. Dacă se adunau suficiente pahare... L-ai blestemat fiindcă te-a silit să bei, dar va veni şi momentul când vei binecuvânta prima înghiţitură. Când te vei privi în oglindă şi vei zări... ce?
Oftă şi-l sărută pe Alex, bucurându-se de toate gusturile ce se îngemănau în el. Nu se putea întoarce la inocenţa pierdută, dar asta nu însemna că renunţa la luptă. Alex îi răspunse mai reţinut decât îi stătea în obicei, dar Cristina se lipi de el şi-şi închipui că se întâlneau pentru prima oară. Alex o desprinse de el şi o ţintui cu privirea.
– Volodea te-a atins azi, spuse.
Cristina încremeni, uitând să răsufle. Adevărul ieşea la iveală printr-un simplu sărut. Nu putea, nu îndrăznea să nege. Mai bine recunoştea tot.
– Nu e prima oară, murmură, cu ochii plecaţi. La prima vizită...
O prinse de bărbie şi o privi foarte mult timp, iar Cristina simţi, cu o ruşine crescândă, că ştie tot despre ea şi căderile ei.
– E bine că mi-ai spus, zise Alex în cele din urmă.
– Nu m-am putut opune.
Alex zâmbi crud, pentru prima oară, şi o pălmui.
– Ştiu. Nimeni nu se poate opune unui vampir, dar tu eşti a mea. Ce vrei acum? Plăcere? Amăgire? Uitare? Confort?
Obrazul o ustura. Vorbele lui o dureau şi cel mai rău era că o parte din ea îi dădea dreptate. Cealaltă jumătate a ei se revoltă însă.
– Adevăr...

Alex surâse rece, iar Cristina gemu. Asemănarea cu Volodea era uimitoare când Alex se lăsa pradă furiei.
– Adevăr? Ce fel de adevăr, Cristina?
Cristina îşi înghiţi lacrimile. Răspunsul era acolo, la îndemână, dar îi lipsea curajul de a-l găsi. Vreau puterea? Dar în ce se exprimă ea, puterea? În cunoaştere.
– Vreau să te văd aşa cum eşti.
– Poftim?
– Nu doar faţa pe care le-o arăţi tuturor. Voi împărţi viaţa cu tine, la bine şi la rău. Arată-mi că nu-i faţa monstrului aceea! Arată-mi că eşti tot tu, că voi fi tot eu!
Alex răsuflă adânc şi umerii i se mişcară înainte şi înapoi.
– Ultima dată ai luat-o la fugă, zise.
– Nu şi de data asta.
– Nu-ţi dai seama ce-mi ceri!
– Ba da.
Alex o privi ca şi cum ar fi vrut s-o lovească din nou şi ţâşni drept în mijlocul dormitorului. Cristina nu încercă să-l oprească şi nici să-l mai convingă. Încă o silabă şi-ar fi stricat totul. Alex se rezemă cu braţele desfăcute de perete. Cristina rămase pe pat, încordată ca un soldat înaintea atacului ce-i putea scoate din raniţă bastonul de mareşal. Preţul victoriei începea să o sperie, dar nu se putea ascunde şi de tenebrele din ea. Deodată, îşi dădu seama că aşa se răzbuna pe Alex, nu doar pentru ce era el, ci şi pentru trădarea ei. Era însă prea târziu.
– Prea bine, mormăi Alex.
Cristina duse palmele la gură, astupând orice sunet. Alex se transforma chiar în faţa ei. Ar fi vrut să-i spună să se oprească, însă teama îi pecetluia buzele. N-ar fi îndurat să afle că Alex nu controla pe deplin schimbarea. Degetele Cristinei începură să tremure când gura lui Alex se deschise şi buzele se ridicară, dezgolind gingie neagră şi colţi ce păstrau albul perfect al dinţilor lui. Se auzi icnind. A fost o greşeală. Ochii lui Alex deveniră felinare rubinii, pomeţii îi ieşiră în afară. Pielea îi căpătă o nuanţă violacee şi o vână groasă, neagră, începu să se deseneze de la colţul stâng al gurii până la ochi şi pe frunte, apoi iarăşi în jos. Cristina coborî mâna stângă în aşternut, căutând fără să ştie ce spera să găsească. Apucă o pernă şi o aduse peste pântece, o apăsă cu toată puterea.
– Ei, îţi place adevărul? mârâi Alex şi se apropie de pat.
Cristina îl fixa, incapabilă să vorbească. Îşi vedea viitorul. Nu putea da vina pe soartă pentru farsa asta, doar pe propria încăpăţânare. Aceeaşi voce care o îndemnase să înfrunte soarta îi şoptea însă că-n spatele măştii rămânea vampirul de care se îndrăgostise. Dacă nu privea dincolo de oroare, era pierdută. La fel de bine putea să-şi vâre capul în cada plină şi să aştepte să moară. Lacrimile erau gata să ţâşnească, dar nu le permise. Poate că avea să plângă mai târziu, în noapte, dar înainte de toate îi va da lui Alex un răspuns. Nu putea să-l mintă.
– Nu. Dar îţi mulţumesc c-ai avut încredere să-mi arăţi.
Alex hârâi şi-şi ascunse faţa în palme. Cristina se ridică în sfârşit, se opri în faţa lui, dar Alex nu-şi schimbă poziţia.
– Doar mă ştii, sunt mofturoasă. Mă scot din minţi cei care fură şi cei care vorbesc pe radicale, dar au creier de ciubotă. Din păcate, pe mulţi din categoriile de mai sus va trebui să-i invităm la nuntă.
Alex se holbă neîncrezător la ea. Cristina reuşi să zâmbească.
– Asta nu schimbă nimic din ce simt pentru tine.
Ignorând unghiile lui ascuţite, îi luă palma dreaptă şi i-o sărută, apoi pe stânga. Ochii lui încă erau două văgăuni purpurii, buzele îi tremurau peste colţii care începeau să se scurteze. Îl simţi cum o muşcă de gât şi scoase un mic ţipăt. Senzaţiile de şoc, durere, resemnare se amestecară în ea, înlocuite treptat cu un fior de plăcere şi scurgere.
– E-n regulă, şopti.
– Acum eşti iertată, spuse Alex.
Clipi şi ochii îi redeveniră negri. Ca şi cum s-ar schimba culoarea semaforului. Trăsăturile îi păstrau ceva din ferocitatea transformării, sângele încă pulsa negru în vena ce-i străbătea chipul. Alex o ridică în braţe ca pe un fulg. În vreme ce o purta spre pat, o sărută apăsatpe buze, iar ea îi răspunse, interzicându-şi sentimentul ciudat că avea să facă dragoste cu un necunoscut sau cu o bestie. Alex o aşeză în aşternutul răvăşit şi îi mângâie pulpele, coapsele, pântecele şi sânii. Se dezgoliră unul pe altul, iar când Alex o pătrunse, Cristina îşi încrucişă picioarele în jurul mijlocului lui şi închise ochii. Mişcările lui Alex aveau un alt ritm decât cel pe care îl cunoştea atât de bine, unghiile lui o zgâriau pe spate. Se lăsă în voia lui, permiţând prezentului s-o acapareze cu totul. Plăcerea se învârteji în trupul ei ca într-o nouă facere a lumii, până când terminară împreună cu un ţipăt prelung, neomenesc. Îi trebui jumătate de minut ca să-şi regăsească suflul. Redevenit bărbatul fermecător din postere, Alex o studia cu un mic zâmbet parşiv.
– Credeam că ştiu cum ai reacţiona...
Cristina se strâmbă la el ca o copiliţă şi se înfăşură în plapumă. Uşurarea pe care o simţea o uimea. Fusese lovită, muşcată, posedată. O parte din ea ştia că murise. Şi era incredibil de rece.
– Ce credeai c-am să fac? întrebă.
– Ai să ţipi. Ai să fugi. Ai să leşini.
– Dacă ne-am despărţi, o ţară întreagă ar bârfi. Mi s-a părut destul de greu de îndurat şi agitaţia stârnită de logodnă! Nici nu ştii ce articole au apărut prin tabloide. Îţi făceau...
Aproape uitase. Aproape uitase de Volodea. Se opri, ştiind că Alex doar plasase tentaţia, într-un pervers cuplu de vânători cu fratele său. Alex se ridică într-un cot şi o privi încruntat.
– N-am vorbit deloc despre aranjamente, zise cu un calm ce deodată părea exagerat, deşi mai e puţină vreme până atunci. Rochia ta, bijuteriile, locaţia, invitaţii... De mâine, începem pregătirile. Deci, tu la ce te-ai gândit?
Cristina şovăi. Era logodiţi de la Crăciun, dar nu se visase niciodată în rochie de mireasă. Amintirea senzaţiei inconfortabile din cimitir explodă deodată într-o întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună demult.
– Vrei să ne căsătorim şi religios?
– Tu nu? E drept, nu pari bisericoasă...
Nu-mi uşurează deloc sarcina.
– Dar tu... Ei bine, poţi intra într-o biserică?
Alex se holbă la ea neîncrezător, apoi izbucni în râs.
– Of, Cristina, ar fi trebuit să vorbim mai devreme despre asta! Te temi c-am să mă prefac în pulbere, am să iau foc sau altceva în genul ăsta?
Cristina bâigui un da.
– Nu-ţi bate capul cu asta! Cu multă vreme în urmă am rezolvat problema.
– Cum?
– Vrei să-mi afli în seara asta chiar toate secretele?
– Vrei să ţi le păstrezi?
– Unele, poate. Dacă mă cunoşti prea bine, ai să te plictiseşti în luna de miere.
Deşi vorbele erau glumeţe, glasul său avea o doză de duritate care îi închise gura.
– Aş prefera fără ceremonie religioasă.
Alex o privi foarte atent.
– Ce simţi faţă de cruce?
– Mă enervează, spuse Cristina pe nerăsuflate. Mă duce cu gândul la crimă, de când cu babele astea. La minciuni, viziuni oribile, trădare, tortură, foame, molimă...
Alex îşi ascuţi privirea.
– După vizita comisarului, oricum va trebui să schimb câte ceva din planurile noastre. Vom face un ritual negru.
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu spună nimic. Gândul că umbra lui Volodea se va întinde peste ea chiar şi în ziua nunţii i se părea hidos, însă ştia că lipsa fratelui său ar fi fost o lovitură pentru Alex. Şi, în fond, ceva din ea îl găsi sexy.
– Ce ritual? întrebă.
Primi o atingere fugară a buzelor pe frunte.
– Ceva neaşteptat pentru tine. Misterios şi puternic.
– Altfel ar fi o ceremonie fastuoasă, nu? murmură Cristina. Cu tot felul de şefi de stat şi consoarte, examinându-mi incomoda rochie de prinţesă... Iar pe masă cu mâncăruri ale căror nume nici nu ştiu să le pronunţ, darămite să găsesc tacâmurile potrivite...
– După cum le povesteşti tu, sună mai degrabă a tortură decât a nuntă.
– Păi, într-un fel... Fără supărare, nu mi-au plăcut niciodată chestiile astea simandicoase. Tu te descurci de minune.
– Va fi atunci o ceremonie discretă... Un ritual de iniţiaţi. Ceva sub semnul Ochiului.
Cristina se lipi de Alex, încă nevenindu-i să creadă ce auzise. Aproape se întreba dacă acea formulă ciudată nu era un pretext pentru a o părăsi. Alex îşi trecu palma prin părul ei şi un mic fior electric îi făcu vaginul să palpite.
– Şi ziariştii ce-or să spună? Până la urmă or să afle.
– Contează doar dacă pe tine aranjamentul ăsta te-ar face fericită.
O povară uriaşă se ridică de pe umerii Cristinei, deşi nu i se răspunsese la întrebare.
– Da.
– Atunci aşa va fi! Vom găsi o explicaţie pentru presă. Ce-ai zice să facem o nuntă de nudişti?
Cristina aruncă înspre el cu perna, dar Alex o prinse din zbor.
– Vrei să-mi vadă fundul toată naţia?  
– Îl sun pe Volodea, avem destule de aranjat. Tu să-mi spui doar ce rochie şi bijuterii vrei.
Cristina îşi simţi surâsul topindu-se şi-şi ascunse faţa sub pătură. Era pe jumătate adormită când Alex se întoarse.
– Gata?
– Da, Volodea se ocupă de toate. Apropo, ţi-a pregătit deja cadoul.
Un fior o trecu pe Cristina, dar Alex păru să nu-l observe.
– Ce-i?
– E-o surpriză, dragă! Va fi pe măsura afecţiunii pe care i-ai arătat-o. Crede că a purtat pentru tine, pe nedrept, masca monstrului.
Cristina simţi cuvintele lui Alex ca pe o lovitură peste faţă. Nunta îi părea brusc foarte periculoasă. Poate dragostea lui pentru mine s-a topit. Poate doar se joacă. Poate el m-a îmboldit să-i cer transformarea, ca să termine ce s-a început la cimitir. Îmi trebuie o armă mai puternică decât un cuţit. Doar ca să mă apăr. Cărţile acelea din cavou... Va trebui să mă gândesc la ele.

Micro 3

Micro noir 2

În bucătăria Iadului se pregătea un produs nou.
Îi spunea SLĂNINĂ DE PĂIANJEN.
Şi era în meniu, imediat după copiii prăjiţi.

Micro noir

Canção do Mar - Dulce Pontes

Al cincilea văl - Revolta

Cristina  primi sfârşitul consultaţiei cu un amestec de uşurare şi de încordare. Nu-i plăcuse să fie palpată peste tot, să i se ia din nou sânge şi să răspundă la o mulţime de întrebări. Dar cel mai puţin o încântase să se uite în ochii inexpresivi ai doctoriţei, dincolo de care posibilităţile dezastruoase se agitau ca râmele din cutia pescarului. Însă nici perspectiva întâlnirii cu Volodea nu era mai îmbietoare, iar Cristina îşi acoperi faţa cu palmele, ascultând singurătatea ce nu avea să dureze mult. Nu ar fi ajutat la nimic să-l evite pe Volodea, chiar dacă o scârbea şi mai mult după ce-l văzuse adunând sângele osândiţilor. Crezi că tu eşti fără pată? Ce-ai băut azi dimineaţă? O fi pilula amară, da-i mai bine s-o înghiţi cât mai repede! Era însă mai uşor de zis decât de făcut şi Cristina se eliberă de necaz cu o înjurătură meşteşugită.
– Aşa vorbeşte viitoarea primă doamnă? Mă oripilezi, draga mea! Cum e zicala aia? Gura dulce mult aduce!
Vocea lui Volodea venise chiar de lângă ea şi Cristina se dădu fără să vrea înapoi, descoperindu-şi obrajii împurpuraţi. Cu toată ascuţirea simţurilor ei, nu-l auzise intrând. După teamă veni şi ruşinea, îngroşată de gândul că încă nu ştia tot ce-o silise să facă. Să şi-l amintească pe gâde era până la urmă mai simplu decât să-l vadă pe bărbatul care o folosise ca pe o târfă. Strânse pumnii şi lăsă imaginea eşafodului s-o invadeze. Furia îi dădea curaj, dar nu făcea conversaţia mai uşoară. Iar Volodea o privea calm, evident încântat de efectul pe care-l avea asupra ei.
– Ne revedem prea repede, Cristina?
– Ce vrei, de fapt?
Volodea îşi trase un scaun lângă pat, îl puse invers şi se aşeză nonşalant. Fără să mai încerce să se îndepărteze, Cristina mulţumi sorţii că măcar reuşise să se îmbrace până la apariţia lui. Era mai puţin vulnerabilă aşa, deşi căutătura lui o strângea ca o cămaşă de forţă, îngreunându-i respiraţia şi încâlcindu-i firul gândurilor .
– Detectez multă ostilitate, spuse tărăgănat Volodea. Oare de ce? Nu suntem noi prieteni? Am vrut doar să te văd, să te ştiu în siguranţă. Ultimele evenimente l-au cam zguduit pe Alioşa. Îşi face griji pentru tine. I-am zis că nu-i cazul. Eşti încă o femeie... stăpână pe situaţie.
Lauda suna batjocoritor şi admirativ în acelaşi timp, iar Cristina îşi fixă degetele, bucuroasă că nu le vede clintindu-se. Vorbeşte-i la fel!
– Ei bine, zise rece, m-ai văzut şi sunt în siguranţă. Poţi să te ocupi de porcăriile tale obişnuite.
Volodea netezi pătura şi degetele lui ajunseră la un fir de păr de genunchiul ei. Cristina strânse din dinţi şi nu se mai feri. Nu voia să arate nici teamă, nici dezgust. Nu intenţiona să-i dezvăluie visele ei şi, în clipa aceea, ar fi fost gata să îndure altele, dacă i-ar fi dezvăluit o cale de a-l bloca. Rânjetul lui îi trezea pentru prima oară dorinţa de a răni cumplit. Iar Volodea continua să o fixeze impasibil. Orice-aş face, nu-l pot supăra azi. E de gheaţă. Oare a iubit vreo femeie?
– Ei, continuă Volodea, doar n-o să încheiem întâlnirea noastră după numai câteva minute! N-ar merita toată osteneala, minciunile... Nu i-ai spus lui Alioşa, nu-i aşa?
Cristina îşi muşcă buzele. Era doar un bun psiholog sau o citea altfel? Decise să joace pe moment cartea sincerităţii.
– Nu.
– Atunci, să stăm pe-ndelete la taclale! Hai, nu fi morocănoasă! Ştii cum umblă vorba: cine se ceartă se iubeşte. Iar eu slujesc, în fond, Tentaţiei.
Cristina îşi încrucişă în tăcere braţele pe piept. Nu avea de gând să se transforme în paiaţa lui. Volodea oftă demonstrativ.
– Bine, am să-ncep eu. M-ai visat?
Cristina tresări. O întrebare pusă la întâmplare sau... Nu îndrăznise să discute cu Alex despre cele petrecute pe eşafod, să-l întrebe câţi ani jucase Volodea rolul gâdelui.
– Am destule coşmaruri şi fără să te văd pe tine, mormăi.
– Câtă sinceritate! Cum te împaci cu noua dietă?
Deci despre asta e vorba!
– Ştii care-i prima ei calitate? Acum nu mă mai poţi manipula!
Volodea izbucni în râs, iar Cristina se întrebă dacă ura pentru cineva poate fi atât de mare încât să te facă să explodezi. Îşi regreta deja izbucnirea.
– Of, Cristina, Cristina! Naivitatea ta e pur şi simplu încântătoare. Crezi că, după două căni de sânge, te poţi măsura cu mine? Ia să vedem!
Cu o mişcare fulgerătoare, o prinse de încheietura mâinii drepte. Cristina păli şi-şi dădu seama că el îi simţea perfect pulsul accelerându-se. Se luptă ca să se elibereze, dar nu izbuti decât să-şi învineţească pielea.
– Fac asta de sute de ani, cumnăţico!
Cristina se zbătu din nou, mai tare, dar era ca şi cum ar fi pornit o partidă de skanderberg cu un braţ de macara. Icnind, renunţă după un minut de sforţări zadarnice. Încheietura o durea destul de tare. Şi pieptul la fel.
– Aşadar, draga mea, ai prins curaj, spuse Volodea. Suficient cât să-ţi reiei obiceiul de a scurma prin toate mormanele de gunoi întâlnite-n cale. Te ţii de mână cu poliţistul ăla de parc-aţi fi fraţi gemeni. Ai uitat că, dacă te vâri în tărâţă, te mănâncă porcii?
– Da, ţin legătura cu Truşescu! Ancheta lui e vitală pentru noi toţi. Alex ştie şi nu-l deranjează, iar părerea ta nu mă interesează. Ce-ai să-mi faci pentru asta? O să mă torturezi, ca pe Adam? N-ai îndrăzni!
– N-aş îndrăzni? Drăguţă, ai nevoie de încă o lecţie. Nici măcar nu va fi una dureroasă.
Vedea că-l înfuriase cu adevărat. Copilul care-şi văzuse mama ucisă, care îndurase bătăile tatălui asasin preţuia controlul asupra propriei vieţi mai mult decât orice. Degetele mâinii lui stângi alunecară spre palma ei, imobilizată pe piciorul lui. O dezmierdară uşor, în vreme ce strânsoarea de pe încheietură slăbea. Ochii lui roşii scurmară în mintea ei, dezvelind straturi de amintiri. Cristina se revăzu deasupra lui Alex, în maşină, despuiată şi aţâţată. Încercă să închidă ochii, să rupă vraja, dar nu putea. Un fior de plăcere trecu din vârful degetelor Cristinei până în pântece şi palma ei urcă pe coapsa lui Volodea fără să mai fie îmboldită.
– O, Cristina, eşti chiar obraznică!
Cu mâna liberă, Cristina îşi desfăcu bluza. Volodea nu se uita însă la sânii ei, ci doar la gât. Buzele lui fremătau şi Cristina îi percepu setea ca pe a ei. Doar pentru o secundă, se îngrozi de ce se întâmpla.
– Aşa, murmură Volodea şi frica redeveni plăcere.
Îi eliberase braţul, dar degetele ei continuau să-l caute. Chipul lui Volodea şi cel al lui Alex se topiră într-unul singur şi Cristina se întinse spre el, cu pântecele şi coapsele pulsând de o dorinţă sălbatică. Voia să-l sărute, să-l guste, să... O, Doamne, cât de jos poţi ajunge? Volodea se feri şi asta o făcu să aibă şi mai multă nevoie de el. Parfumul lui era aspru ca palmele, ochii îi deveniseră doi sâmburi de sori. Volodea o atinse pe buza de sus şi se curbă toată spre el, gemând. Îl voia pe Volodea peste tot, degete şi buze care să-i frământe sânii, fesele, pântecele, colţi şi bărbăţie care să-şi croiască drum în ea. Se lipi de el, dar Volodea o îndepărtă brutal.
– Nu încă.
Gemu de frustrare şi înţelese ce aştepta Volodea. Cristina îşi muşcă buza, căutând sângele. Setea creştea în ea, nerăbdătoare.
– Nu încă! repetă Volodea. Ştii ce vreau! Sânge.
Mintea i se scindă în mii de crâmpeie fără sens când Volodea îşi lipi buzele de pielea ei. Respiră adânc, copleşită de cea mai dureroasă dorinţă. Era pierdută. Plămânii i se goliră de aer şi vederea i se tulbură, iar când febra dispăru, îşi încordă muşchii şi mintea, îşi prefăcu unghiile în gheare de pisică sălbatică şi-i brăzdă piciorul drept, prin pânza pantalonilor. Sângele ţâşni şi Volodea icni surprins. Strânsoarea lui slăbi numai pentru o clipă, dar era de ajuns. Dintr-un salt, Cristina fu în celălalt capăt al încăperii.
– Ce faci? strigă Volodea.
Îşi acoperi rana cu palma. Pantalonii i se înroşeau repede, iar vederea sângelui făcu nările Cristinei să freamăte. Scutură din cap cu hotărâre. Nu era momentul să cedeze acelei pofte.
–  Te învăţ să mă respecţi, cumnăţele! răspunse.
Din excitaţia nebunească nu mai rămăsese nimic. Îl urmări circumspectă pe Volodea. Cumnatul ei respiră adânc, închise ochii şi-şi presă mai tare piciorul. De data asta reuşi să oprească sângele, iar Cristina respiră uşurată. Oricât de decisă ar fi fost să nu mai cadă în greşeală, era mai bine dacă ispita dispărea.
Volodea îşi lăsă bărbia în piept, iar când o privi iarăşi, ochii îi erau veninoşi. Cristina îl înfruntă, fără să-i mai pese de consecinţe.
– Încearcă încă o dată să te joci cu mintea mea, şi jur că-ţi va părea rău! îi zise cu glas îngroşat, pe care nu şi-l recunoştea. Am să-i spun lui Alex, orice-ar fi!
Văzu îndoiala fracturându-i privirea şi se sprijini de victorie ca de un toiag. Se auzi sâsâind.
– Porcăria asta se termină aici şi acum! Nu cred că vrei să pornim un război.
Chipul lui Volodea era încă strâmbat de mânie, dar înclină tăcut din cap. Cristina nu se amăgi însă. Era doar o bătălie câştigată într-un război ce putea dura o veşnicie. Un ciocănit îi făcu pe amândoi să se întoarcă spre uşă. Uitasem unde suntem. Ce nebunie! Dacă intra cineva? Chiar şi gândul îi prefăcea stomacul în minge de fotbal. Ciocănitul se repetă, mai puternic. Trebuia să răspundă.
– Cine-i? întrebă Cristina.
– Truşescu. Am noutăţi.
Cristina îşi căută cu un gest reflex telefonul. Se descărcase.
– Am sunat la vilă şi domnul Corbu mi-a spus că te găsesc aici, continuă comisarul.
– O secundă, zise Cristina.
Privi cu îndoială spre Volodea. Nu mai părea furios, însă chipul lui palid îi stârnea Cristinei cam aceeaşi senzaţie de siguranţă pe care i-ar fi oferit-o scufundarea în bazinul unui rechin.
– Lasă-l, şopti Volodea şi se ascunse repede, fără vreun zgomot, după paravanul care masca masa de consult.
Cristina fu tentată să facă exact pe dos. Oricare ar fi fost agenda ascunsă a lui Volodea, mirosea doar a necazuri. Ai încă sângele lui sub unghii. Crezi că te va ierta vreodată? Până la urmă, de ce ai făcut-o? Era suficient să-i rezişti. Dar tu ai vrut să-l faci să simtă măcar o parte din durerea şi umilinţa pe care le-a produs-o altora. Totuşi, noutăţile se puteau dovedi importante, iar Volodea era destul de prudent cât să nu sară la beregata comisarului într-un spital. Cristina îşi aranjă hainele, îşi ascunse mâinile care abia începuseră să tremure sub pătură, fixă încă o dată, cu îndoială, ascunzătoarea lui Volodea şi apoi uşa. Secundele se scurgeau prea repede. Privirea i se opri pe micile pete roşii de pe podea. Cu întârziere, îşi zise că ar fi trebuit să le şteargă, însă ar fi durat prea mult şi nici nu avea nimic la îndemână. Dă-le dracului, o să presupună că-i de la mine.
– Ăăă, bine, spuse Cristina. Intră!
Truşescu păşi energic în salon, dar avântul i se frânse când zări urmele de sânge. Cu un aer stânjenit, îşi mută privirea spre un punct deasupra capului ei. Cristina profită de răgaz ca să-l studieze. Cearcănele comisarului îi spuneau că nu dormise de la moartea preotului. – Poate n-a fost o idee prea bună să vin, murmură Truşescu. Dacă te deranjez...
– Nu, e-n ordine! Ce noutăţi ai? Ce-a ieşit la autopsia părintelui Andrei?
– Mda. Cauze naturale, dar continuă... În fine, n-aş zice că plâng moartea lui. Putea totuşi să dea colţul cu o oră mai târziu. Am fi avut o mărturisire completă.
– Cauze naturale? E cam vag... A fost ciudat.
– Şi n-ai văzut tot!
Comisarul scoase o fotografie din buzunar şi i-o întinse. Cristina se holbă îngreţoşată la ea. Pe corpul popei apăruseră bube pline de puroi negru, gros. Nu ştiu cum să scape mai repede de poză.
– Ce-s astea?
– Pustule. De aia se scărpina. Ne-au ţinut toată noaptea-n carantină. Nu ne-au zis oficial, dar cineva mi-a şoptit că se temeau de ciumă. Parcă n-ar fi fost de ajuns gripa...
Cristina se înfioră. Desluşi, în spatele paravanului, expiraţia uimită a lui Volodea.
– Dar nu-i ciumă, aşa-i? murmură.
– Evident! De unde mama mă-si? Ne-au căutat, pe mine şi pe Agrişan, şi-n cur până s-au convins!
Cristina chicoti, deşi toată situaţia nu avea nimic hazliu. Comisarul se îmbujoră.
– Scuză-mi limbajul, Cristina, a fost o noapte îngrozitoare... M-a luat gura pe dinainte. Of!
– Nu-i nici o problemă, murmură Cristina. Am mai văzut imagini urâte, nu-i prima. Probabil, nici ultima.
– În altă ordine de idei, am găsit amprentele popei pe cruce. El a luat-o!
– Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Şi sper că medicii ştiu ce spun. Despre schelet sau sângele de pe cuţit tot nu...
Truşescu ridică duşmănos din umeri.
– Scheletul are câteva sute de ani. Bărbat, remarcabil de bine conservat. Doar un fragment de deget de la palma stângă lipsea. Medicii au descoperit o deformare a oaselor mâinii drepte care-i face să creadă că mânuia des sabia. Azi, le luăm din nou la întrebări pe femeile care au fost la înmormântare.
Părea un plan la fel de bun ca oricare altul, iar Cristina nu putea decât să-i dorească succes. Înfruntea cu Volodea încă n-o lăsa să judece la rece. Era gata să-şi ia rămas bun, când telefonul comisarului sună înfundat. Truşescu îl scoase din buzunarul de la piept şi se încruntă la el ca la un suspect impertinent.
– Da? se răsti.
Cristina oscilă între impulsul de a prinde vorbele lui Agrişan şi cel de a nu-şi demonstra ascuţimea auzului în prezenţa lui Volodea. Deşi nu-l vedea, percepea crescând în el ca o prăjitură pusă la dospit dorinţa de a-i zdrobi capul comisarului. Iar Truşescu se apropia de paravan, cu telefonul încă lipit de ureche şi chipul tot mai boţit, ascultând un raport care părea că nu se mai opreşte.
– Bine, zise Truşescu. Vin acum! Nu atingeţi nimic!
S-a mai întâmplat ceva rău. Foarte rău.
– Ce zici de o plimbare? întrebă poliţistul.
Cristina rămase fără replică. Truşescu o invita la o nouă cercetare la faţa locului? Ideea îi făcea pielea de găină. Precipitarea respiraţiei lui Volodea, încă ascuns vederii comisarului, o determină să se hotărască.
– De ce nu?
Îşi trase cizmele şi-şi înşfăcă haina. Ieşi şi, împreună cu Truşescu, străbătu coridorul aproape în fugă, bucuroasă că oboseala nu potolea ritmul nebun al comisarului. Plecarea ei cu poliţistul nu putea fi pentru Volodea decât o nouă sfidare. Dar până în clipa când toate datoriile vor fi plătite, era bine să pună o distanţă cât mai mare între ei.
– Eşti cu maşina, nu?
– Da, însă putem merge pe jos, e la zece minute de aici. Cum preferi?
Pe Cristina o trecu fiorul unei anticipări sinistre. Comisarul îi vorbise despre una dintre femeile de la înmormântare, Odorica Stancu. Stătea pe lângă spital şi era pe lista celor de luat la întrebări.
– Pe jos e bine, spuse Cristina. Luăm şi nişte aer... Devenise înăbuşitor în salon.
Se prinse de braţul comisarului şi-şi interzise orice altă întrebare. Veştile rele se desluşeau întotdeauna prea repede.

Karpov aştepta încă în faţa spitalului, pe jumătate întors, cu ochii fixaţi pe ecranul telefonului mobil. Crede că stăpânul lui are totul sub control şi nici nu se mai oboseşte să stea la pândă? Neatenţia noii ei umbre le dădu ocazia să se strecoare pe lângă o ambulanţă care încetinea astmatic şi să iasă pe aleea laterală. Replica poliţistul despre schelet îi răsună din nou în minte. Începuse să ningă, dar Cristina nu se plânse. Ridică faţa spre cerul care părea că uitase ce însemna seninul şi lăsă fulgii să-i cadă peste gură, peste frunte şi obraji. Îi simţea reci şi curaţi. Oftă şi se strădui să ţină pasul cu Truşescu.
Merseră în tăcere, învăluiţi de perdeaua tot mai deasă de zăpadă. Albul ei îndulcea murdăria pereţilor, acoperea multe dintre crăpăturile tencuielii ori ţiglele lipsă, conferind caselor ceva din vechea lor cochetărie boierească. Era însă doar altă iluzie, spulberată de culorile ţipătoare ale perdelelor, de mirosul canalizării prea vechi ori de lătratul câte unei cotarle flocoase. Încă o lecţie că prezentu-i important, nu trecutul. Iar prezentul înseamnă decădere. Îşi trase fularul mai spre bărbie, întrebându-se dacă se gândea la soarta vechii mahalale sau la istoria ei de dragoste şi ură. Femeia fără un sân de pe frontispiciul unei case păru să-i murmure că al doilea răspuns era cel potrivit. Cristina îşi mută privirea pe zăpada care se învălătucea. Poate că obţinuse o victorie împotriva lui Volodea, dar nu trebuia să uite cât de aproape fusese de-o nouă înfrângere. Nici nu ştia care avea să-şi ceară preţul mai mare. Amândouă.
– Am ajuns, zise Truşescu şi se opri.
Cristina se holbă la casa cu acoperiş de tablă strălucitoare şi pereţi proaspăt văruiţi, care se potrivea pe strada aceea ca un dinte de aur într-o gură plină de cioturi negre. Niciun zgomot nu răzbătea dinăuntru, iar Cristina îşi dori brusc să fi urlat toate sirenele. Liniştea aceea albă o zgâria pe creier.
– Casa Odoricăi, spuse Cristina cu glas spart.
– Da.
Cristina îi simţi braţul tremurând uşor şi asta o sperie. Truşescu nu era insul care să se lase pradă fricii, poate doar mâniei. Şi nu furia era cea care-l făcea acum să ezite.
– Ascultă, Cristina, spuse poliţistul, poate n-a fost o idee prea bună să te chem. Te-am luat de la spital, iar ieri... În starea ta, n-ar trebui să vezi ce-i înăuntru.
– Comisare, nu ne jucăm! Ai avut un motiv important să mă chemi. A dispărut cumva în ultimele zece minute?
– Nu.
– Atunci nu trebuie să-ţi faci griji că mă voi simţi rău. Nu aflând informaţii într-un caz care-i deja o enciclopedie a ororilor! Hai să intrăm odată!
– Bine.
Comisarul scotoci prin buzunare şi-i întinse o pereche de mănuşi. Cristina le trase pe mâini şi îl urmări cum bate la uşă. Ar fi pariat un milion de lei contra unui capac de bere că Odorica nu mai era în viaţă, însă nu reuşea să ghicească de ce comisarul trebuise s-o care după el. O văzuse pe femeia aia o singură dată. Nu-i putea spune nimic nou, în timp ce el părea s-o cunoască destul de bine cât s-o antipatizeze profund.
Agrişan deschise, iar Cristina constată că arăta chiar mai rău decât comisarul.
– Şefule, îi naşpa!
Agrişan făcea abstracţie de ea, iar Cristina se ţinu de tocul uşii, izbită de miasmă, luptând cu tentaţia de a o lua la sănătoasa. Îşi ţinu braţele lipite de corp şi păşi după comisar. Intrară în şir indian într-un hol îngust, cu tavanul jos. Nu vedea mare lucru, dar izul de cadavru îi tăie răsuflarea. Reversul medaliei. Se concentră asupra sunetelor aparatelor foto şi a conversaţiilor şoptite ale criminaliştilor ca să uite de duhoare.
– E veche, mormăi comisarul.
– Cam de pe 24, zice legistul. Şi nu-i doar baba, şefule, răspunse obidit Agrişan. E ceva de-a dreptul... La bucătărie!
Agrişan le arătă prima uşă pe stânga, iar comisarul se mişcă greoi, fără să mai pună întrebări. După cum îi scrâşneau maxilarele, Cristina se aştepta să smulgă uşa din ţâţâni, dar Truşescu apăsă delicat pe clanţă. Agrişan rămase în hol, lăsându-şi şeful să se familiarizeze singur cu scena crimei. Îi bloca vederea Cristinei, iar ea ezita să facă pasul care i-ar fi permis să afle ce-l marcase. Înghiţi în sec şi-şi dori să fi primit o mască chirurgicală. Putea auzi podeaua scârţâind sub paşii comisarului, dar Truşescu nu spunea nimic. Ce poate fi atât de îngrozitor că-l lasă fără cuvinte? Avea o singură cale de a afla. Îl ocoli pe Agrişan şi intră în bucătărie.
Comisarul înţepenise în mijlocul camerei, iar culoarea feţei sale făcea de ruşine albul pereţilor. Cristina îi urmări privirea spre dulapul şubred şi înţelese imediat de ce. Tabloul se îmbogăţise cu un amănunt  – vasul de tuci de sub leşul sfâşiat al motanului, pe jumătate plin de sânge închegat.
– Asta-i o chestie nouă, zise Cristina. Când credeam că le-am văzut pe toate...
Truşescu se întoarse, cu o mină spăsită.
– Nu ţi-e rău? Vrei să pleci?  
– E-n regulă. Presupun că mai avem de văzut şi alte atrocităţi. Bietul motan... Cui i-a căşunat pe el şi de ce?
Comisarul clătină sictirit din cap.
– Nimic din cazul ăsta n-a avut logică. Va trebui să facem autopsia animalului. Cine-a mai auzit de-aşa ceva?
Cristina îşi mută privirea pe calendarul ortodox lipit pe perete, chiar deasupra mesei. Legistului nu-i mai rămâneau prea multe de făcut. La cum fusese ciopârţit motanul, cauza morţii era evidentă.
– Şi Odorica?
– Mda, zise comisarul. Să mergem!
– Uşa din fund, le suflă de pe coridor Agrişan. În dormitor...
Ieşiră împreună pe coridor şi Truşescu o prinse pe Cristina de braţul drept. Abia încăpeau unul lângă altul. În spatele lor, Agrişan îşi târşea picioarele şi tuşea bătrâneşte, dar inima îi bătea mai regulat decât a comisarului.
Uşa de la dormitor avea geamul acoperit de o zdreanţă roşie, iar grupul se opri înaintea ei ca în faţa unui mormânt deschis. De data asta, Agrişan împinse smucit uşa, iar Truşescu lăsă delicat braţul Cristinei şi-i făcu semn să intre prima. Acum şi-a găsit să fie galant! Cristina îşi drese glasul şi făcu un pas mare, descoperind că mirosul de hoit n-o mai deranja aşa de tare.
Odaia era spaţioasă şi rece, cu şiraguri de mărgele negre şi roşii atârnând de lampă, chiar deasupra canapelei extensibile. Pe pereţi se regăsea garnitura obişnuită de tapiserii de prost gust. Sângele Odoricăi o îmbibase pe cea în care un tigru scălâmb îşi urmărea prada printre tufişurile ce s-ar fi potrivit mai bine pe malul Bahluiului. Trupul femeii era încă aşezat la masa rotundă şi albă, fără acoperământ. Odorica murise îmbrăcată în straie negre şi cu mătănii presărate printre degete. Capul, cu ochii larg deschişi şi îmbibaţi de groază, trona în chiar mijlocul mesei. Dar nu asta dorise comisarul să vadă Cristina, ci restul aranjamentului. În triunghiul format de trupul, braţele ţepene şi de capul Odoricăi, lumânări gri străjuiau trei poze pătate cu sânge. Pentru prima oară în acea zi, Cristina simţi că-i vine să vomite.
– Ce înseamnă asta?
– Tu ce crezi că înseamnă? răspunse tărăgănat comisarul.
La dracu, nu suntem la psihiatru! Nu-mi întoarce întrebarea!
– Nu ştiu.
Nu-şi putea lua privirea de la fotografii. Două erau tăiate din acelaşi ziar, iar personajele nu erau greu de recunoscut pentru oricine. Pe chipul lui Alex şi pe al ei, cineva desenase câte o cruce purpurie. Învingându-şi greaţa, Cristina se aplecă asupra mâinilor Odoricăi. Vârfurile degetelor mari erau pătate cu sânge.
– Crucile au fost ideea Odoricăi sau a asasinului? şopti Cristina.    
 Truşescu ridică din umeri.
– S-ar putea să nu aflăm niciodată. Dar presupun deocamdată că a Odoricăi, iar asta a fost ca un fel de justificare pentru asasin. N-ai zis nimic despre a treia poză.
Ultima fotografie nu era decupată dintr-o gazetă, iar Cristina se uită din nou la ea, cu o strângere de inimă. Calitatea proastă a imaginii o ducea cu gândul la o cameră de supraveghere. Deşi pixelat, chipul bărbatului era recognoscibil. Cristina îşi epuiză ultimele rezerve de control silindu-şi muşchii feţei să rămână imobili.
– Îl cunoşti? întrebă Truşescu.  
Cristina gândea cu viteza unui supercalculator, prefăcându-se că studiază poza. Prea multe erau în joc ca să acţioneze după cum îi dicta inima. Mă poate prinde cu minciuna? Când Volodea a venit la vilă, eram doar eu şi Adam. Dar ar fi o prostie să neg existenţa lui.
– Din câte-mi dau seama, e fratele lui Alex, Vladimir. Dar nu pot spune nimic despre el.
– Mda. Am să mă discut cu domnul Corbu. Pare un ritual angelic terminat teribil de prost.
Cristina dădu aprobator din cap, deşi mintea îi striga că trebuie să ajungă acasă.
– Ai stabilit o întâlnire cu Alex?
– Agrişan a sunat şi a rămas să ne întoarcem împreună. Mi-a spus să am mare grijă de tine.
Cristina îşi compuse un surâs, deşi înţelegea foarte bine manevra comisarului. Totul depinde acum de el.  Alex e mai experimentat în arta decepţiei decât orice poliţist. Va avea însă suficientă stăpânire de sine ca să nu-l pocnească pe Truşescu doar pentru îndrăzneala de a-l lua la întrebări? Nu era sigură de asta, dar nu mai avea ce face.
– Dragul de el! E tot mai protector zilele astea, murmură.
– Nu cred că exagerează. Nu după ce am văzut aici.
– Mda, se pare că avem o mulţime de fani sadici!
– Scenele crimelor poate că seamănă, dar n-avem nicio dovadă că-i vorba despre acelaşi asasin.
– Poate măcar vom găsi sângele Odoricăi pe cuţitul de la cimitir. Ar mai elimina o necunoscută.
– Pe cuţitul fără amprente, vrei să zici! De ce ar fi folosit moarta fotografiile de la anunţarea logodnei voastre într-un ritual care implică şi uciderea unei mâţe?
– Ei, spuse fără să-şi ascundă indignarea Cristina, doar nu crezi c-aş fi amestecată într-o asemenea chestie? Nu i-a plăcut ceva la noi? Era îndrăgostită în secret de Alex? Vedea cine ştie ce rău sau monstru în el sau în Vladimir?
Comisarul îşi vârî mâinile în buzunare şi se uită la ea multă vreme. Cristina îi susţinu privirea, simţind că ultima variantă fusese cam prea aproape de adevăr.
– Nu, spuse în cele din urmă. Te cunosc prea bine! Dar ai fost în casa Verei, ai descoperit pumnalul la cimitir, iar acum am găsit asta... Amândoi ţinem minte ce s-a întâmplat anul trecut. Eşti sigură că-mi spui tot ce ştii?
Are dreptate, îl minţi. Dar legea nu te va ajuta. Chiar crezi că Truşescu i-ar putea pune cătuşele unui vampir ori unui acolit?
– Ţi-am spus tot ce ţi-ar uşura viaţa, comisare, zău!
Truşescu se încruntă, dar lăsă tăcerea să se înstăpânească în odaie. În fine, Cristina se lăsă doborâtă de atmosfera de abator a locului şi închise ochii. Nu era o idee bună. Imediat, capul Odoricăi se suprapuse în mintea ei cu cele ale boierilor osândiţi. La secole distanţă, carnea fusese retezată cu o lamă la fel de ascuţită, într-o execuţie perfectă, fără remuşcări. Viziunea se adeverise. Moartea Verei era doar începutul. Câţi mai erau pe listă?
– Nici un mesaj de data asta?
Începea să se teamă de răspuns
– Nu încă, spuse Agrişan. A pus pozele, n-o mai fi socotit necesare şi cuvintele. Întreaga familie prezidenţială e în vizorul lui.
Crucea... Templierii... Hâncu... Încă nu ştiu dacă a fost viziune, halucinaţie, altceva. Ce altceva?
– Vreau să merg acasă, zise Cristina. Mă ia cu ameţeală…
Se rezemă de braţul lui Truşescu, fără să-şi joace sfârşeala. Ajunsese prea repede să regrete salonul de spital.
– Bine, zise cu un aer sumbru Truşescu. După cum ziceam, vreau să vorbesc şi cu domnul Corbu. Agrişane, mă anunţi imediat ce apar date noi! Mă interesează în primul rând…
Cristina nu mai aşteptă ca Truşescu să dea ultimele indicaţii, ci se împletici spre ieşire. I se făcuse foarte cald şi totuşi tremura. Un călău hain îi bătea cui după cui în tâmple. Gemu uşor, dar nu se opri. Mirosul cărnii moarte se lipise de nările ei, de haine, de orice părticică de piele liberă. Încerca să-l scuture, dar avea aceleaşi sorţi de izbândă ca o musculiţă injectată cu veninul păianjenului.
Abia când ajunse din nou în stradă reuşi să scape din pânza invizibilă. Aerul rece o atinse binefăcător şi Cristina se prinse de peretele zgrunţuros, reînvăţând să respire. Încă era scuturată de frisoane când comisarul îi puse mâna pe umăr.
– Mergem?  
– Te rog, răspunse slab Cristina.
În glasul comisarului, părerea de rău era dublată de o anumită încordare. Fără îndoială, Truşescu trăsese nişte concluzii, dar în clipa aia nu-i păsa de calculele lui nici cât negru sub unghie. Urcă în maşină şi-l lăsă să demareze fără să încerce să susţină cumva conversaţia ori să-şi ceară scuze. De fapt, se comportase mai bine decât ar fi fost de aşteptat de la cineva în situaţia ei.
După cinci minute, durerea se potoli şi izul de cadavru începu să se transforme într-o amintire. Ca să-l alunge, Cristina se concentră asupra comisarului şi desluşi imediat bătaia tot mai rapidă a pulsului lui. E stresat de întâlnirea cu Alex. E totuşi o nebunie să-l iei la întrebări pe preşedinte! Câţi poliţişti din Românica au avut o asemenea ocazie? Oricum o dai, iese rău.
O scuturătură violentă o făcu să privească pe fereastră. Maşina gonea spre vilă, iar ea încă nu-şi făcuse planul. Cu ochii aţintiţi asupra drumului, comisarul începu să fluiere, dar încordarea se vedea în strânsoarea degetelor sale pe volan. Cristina surâse palid. Pentru amândoi, întâlnirea cu Alex mirosea a necazuri. Cu indiferenţă studiată, îşi admiră palmele, înnodate în poale. Sub unghii avea încă sânge închegat. Truşescu trase de volan şi maşina coti, evitând în ultima clipă un camion plin cu frânturi de cărămizi. Cu coada ochiului, Cristina zări agitaţie pe strada ce se încrucişa cu şoseaua principală. Recunoscu cu întârziere locul. Dimineaţa în care Adam fusese gata să intre în stâlp părea la trei secole distanţă.
– Ce se întâmplă în partea aia? întrebă.
– Demolări. Era şi timpul! Chiar zilele trecute o coşmelie s-a prăbuşit. Cică un latifundiar a cumpărat toate casele de pe stradă. De ce, numai Dumnezeu ştie...
Cristina simţi un nou junghi în tâmple, iar o lovitură puternică în pântece o făcu să se îndoaie. Bănuia că Volodea era amestecat în tranzacţie. Îşi mângâie burta. Începea să se întrebe dacă nu greşise furişându-se din spital, fără a mai aştepta rezultatele analizelor. Se ghiftuise cu licoare, dar asta nu însemna neapărat că Liu avea să-i dea veşti bune. Dar ce putea fi, în fond, mai rău decât avortul?

Şotron (Text apocrif după Nu da niciodată înapoi datoria)

Văduva a mâncat prea mult grătar şi are o indigestie.
Domnul Albastru sugerează folosirea unei unelte tăietoare.
De Domnul Albastru e îndrăgostit un tip cu multe lanţuri.
O domniţă doreşte o orgie militară.
Păsărica îngenunchează.
Are loc, cu ocazia fericitului eveniment, o bătălie epică.
Domniţa taie cu graţie duşmanii poporului.
Mai mulţi Urukhai apar în roluri episodice.
Un călăreţ se introduce în problemă, atras de păsărica domniţei.
Domniţa şi Domnul Albastru se luptă cu săbiile.
(Domniţa venerează o caracatiţă. Pşşşt)
Vine Văduva să cumpere ardei kapia şi pixuri negre.
O însoţesc Spartani în ţinute sumare, cu muşchi proeminenţi.
Are loc un nefericit accident de circulaţie (sub)marină.
Domniţa şi Văduva sunt oarecum indispuse că au aceeaşi ţinută.
Domniţa moare pe câmpul de luptă.
Domnul cu lanţuri fuge pe Plaiul elefanţilor.
Văduva îşi exprimă energic furia.
Domnul Albastru se uită semnificativ la public.

MELODIA

Incipit de proiect