* Autoînşelarea – negarea adevărului cu privire la propria situaţie sau relaţiile cu alţii, pentru că ar fi prea greu de înfruntat.
* Evaziunea – prezentarea de informaţii vagi, irelevante pentru respectiva temă, aşa numite locuri comune, truisme care de fapt nu spun nimic.
* Cacealmeaua – cineva pretinde că vă poate ajuta, poate juca un rol benefic, are anumite atuuri, capacităţi, proprietăţi, intenţii, cunoştinţe care îi lipsesc total.
* Omisiunea – ascunderea de informaţii foarte importante, lămuritoare, cruciale despre tema abordată.
* Exagerarea – prezentarea unui adevăr “umflat”.
* Distrugerea interlocutorului – când acesta a intuit un adevăr, i se răspunde prin ironie, sarcasm, jigniri personale, acuzaţii false, tipare sociale considerate în general negative, cum ar fi cele de radical, adept al teoriei conspiraţiei, nebun, comunist, imoral, satanist.
* Simularea confuziei cu privire la o situaţie cu care, de fapt, interlocutorul este perfect la curent.
* Afişarea unei emoţii puternice – furie, dragoste sau durere – pe care partenerul de dialog nu o resimte.

* Seducerea interlocutorului, nu neaparat erotica, ci si printr-o conversaţie cât mai lejeră, simularea simpatiei sau flatare, pentru a-l face să renunţe la poziţia sa şi să o îmbrăţişeze pe a celuilalt.
* Negarea obstinentă a unui adevăr, fără argumente, dar printr-o avalanşă verbală care reduce oponentul la tăcere. Ignorarea voită a replicilor periculoase şi răspunsul doar la cele fara miză.
* Diversiunea – abaterea conversaţiei spre alte teme.
* Invocarea unei entităţi superioare, a unei autorităţi administrative sau ştiinţifice vagi, a unor sondaje de opinie.
* Întreruperea conversaţiei când se apropie de teme periculoase.
* Culpabilizarea – inducerea in interlocutor a unui sentiment de vină pentru adevărurile intuite, pentru stilul de viaţă sau pentru cerinţele legitime pe care le exprimă.
* Intimidarea - ameninţarea, atacurile stradale verbale prin aşa-zise elemente infracţionale sau atuuri de tipul Nebunul, chiar violenţe fizice sau furt de proprietăţi ori oportunităţi de afaceri.
* Găsirea unui ţap ispăşitor – arătarea cu degetul a unui nevinovat.
* Înfurierea adversarului, pentru ca acesta să nu mai poată gândi raţional. Bârfele, calomniile, blocajele, comploturile intră aici ca tactici ale serviciilor secrete.
* Tăcerea semnificativă, care induce adversarului impresia că există un adevăr secret, cunoscut doar iniţiaţilor.
* Complicarea unui adevăr simplu, prin crearea de legături artificiale cu diverse evenimente, noţiuni sau persoane.
* Acceptarea poziţiei interlocutorului, preluarea şi repetarea argumentelor sale, promisiunea că problema va fi urgent rezolvată şi dispariţia mincinosului din spaţiul comun.
* Solicitarea de dovezi imposibile sau a unei întregi teorii pentru o afirmatie simplă.
* Inducerea de disperare sau durere fizică prin muzica sau imagini cu mesaj subliminal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu