AL CINCILEA VĂL - Înmormântarea

Era o nouă dimineaţă plumburie, iar Cristina privea oarecum absentă lichidul fierbinte din cana ei preferată. Alex îi surâdea, de deasupra unui volum subţirel, abia început.
– Ce citeşti? întrebă Cristina.
– Sun Tzu, Arta războiului. Bea-ţi ceaiul, dragă!
– Arta războiului? Ne pregătim de unul?
Alex surâse spre Cristina.
– Aş ucide o lume întreagă doar ca să te am.
Cristina luă o înghiţitură de ceai. Avea gust de vişine.
– Nu înţeleg, murmură. Adică, sunt flatată, desigur, dar nu văd cine m-ar putea răpi din braţele tale.
Pronunţase cuvintele cu maximă sinceritate, apoi simţi că se îmbujorează. Volodea. Doar ca să-i facă în ciudă. Şi niciodată n-aş mai putea întreba, nu m-aş mai putea scuza, dacă n-am făcut-o până acum.
Alex lăsă cartea pe masă, lângă ceaşca de cafea.
– Uneori, Cristina, e mai bine să nu vezi şi să nu ştii totul, răspunse după o pauză lungă.
Ochii li se întâlnira pentru o clipă şi Cristina văzu în ei ceva nou şi foarte periculos. O amintire îi strânse stomacul. Poate trebuia să discute cu el măcar despre viziune.
– Am visat ceva, murmură. Ceva... urât. Legat de o crimă despre care mi-a spus un poliţist.
Sorbi o nouă înghiţitură de ceai. Era foarte aromat şi cumva mai gros decât de obicei. Alex se înnegură.
– Ce anume?
Cu glas şovăitor, Cristina îi povesti ce văzuse.
– Urât, spuse încet Alex. Foarte urât. Dar era de aşteptat.
Cristina se cutremură.
– De ce?
– Eşti a mea. Femeia unui vampir, mai ales după... dispariţia multor servitori, devine sibilă. Vede, aude, simte lucruri ascunse altora după o perdea.
Cristina se holba siderată la Alex. Asemenea orori păreau să i se pară perfect normale.
– Nu sunt sigură că-mi doresc aşa ceva.
Alex se ridică şi o prinse drăgăstos pe după umeri şi începu să o maseze.
– Trebuie doar să te obişnuieşti. Eşti prea încordată.
Cu ce să mă obişnuiesc? Lăsă întrebarea doar pentru sine.
– Aş vrea să mă duc la înmormântarea femeii ucise.
Încă o dată, privirea lui Alex deveni rece.
– De ce?
– Am fost la ea o dată să-i cer un sfat. Şi eu... eu am găsit cadavrul.
Alex tresări, iar degetele se încleştară dureros în carnea ei.
– Cam târziu îmi spui.
– Am aranjat să nu se afle.
– Nu-i vorba despre scandal, e vorba despre sănătatea ta. Eu sunt destul de bătrân cât să fiu obişnuit cu durităţile, tu... Îţi vei reaminti vechile vieţi, şi va dura ceva timp.
– Vechile vieţi? murmură nedumerită Cristina. Vorbim despre reîncarnare? E o chestie indiană.
– Te voi învăţa mai multe decât îţi dai acum seama. Ştii ce? Poate înmormântarea aia te va ajuta să reîncepi drumul karmic.
Alex o sărută încet pe gât şi îşi trecu mâna prin părul ei, liniştind-o. Cristina tăcu şi îşi goli paharul. Tot mai mult se întreba ce se întâmplase în acele zile tulburi, la cumpăna dintre ani. Atingerea logodnicului ei era calmă şi blândă, dar simţea în ea un început de furtună. Şi mai rău era că Alex nu găsise nimic de analizat la mesajele din viziuni.
– Adam va merge cu tine, desigur. Eu am azi multă treabă, încheie pe un ton definitiv discuţia Alex.
Cristina nu încercă să-l contrazică. Aşa cum religia creştină nu însemna mare lucru pentru ea, nici poveştile indiene n-o duceau cu gândul prea departe. Alese haine negre nu pentru a marca dispariţia Verei, ci mai degrabă în speranţa naivă că se va pierde în atmosfera lugubră. Alex plecase primul, iar ea începea să îndoiască de succesul acelei mici operaţiuni de spionaj funest. În fond, cine putea să vină la înmormântarea Verei? Vreo două babe, preotul...
Adam nu comentă nimic atunci când îi ceru s-o ducă la cimitir. Drumul îl parcurseră într-o tăcere mormântală. Bărbatul pe care-l cunoştea, în fond, foarte puţin nu mai părea slăbit, dar nici nu era într-o dispoziţie cordială. Într-un fel, trecuse peste o linie nevăzută în relaţia dintre ei.
La poarta cimitirului nu era nicio maşină. Adam parcă şi, când sunetul motorului se stinse, un mic fior îi scutură pe amândoi. Se va întâmpla ceva important.
– Vrei să vin cu tine? întrebă Adam.
– Nu e nevoie.
– Nu ştiam că te pasionează înmormântările.
– Nu în mod deosebit, doar partea în care sicriul e plin.
Replica îi atrase o privire şocată de la Adam şi o uşoară fractură a minţii. Niciodată nu s-ar fi crezut în stare să spună aşa ceva. Ridică scurt din umeri şi ieşi din maşină. Poarta era larg deschisă şi un vânt tăios începu să bată când trecu de ea. Pe aleea principală nu se vedea nimeni. Paznicul era, probabil, ascuns de frig în biroul lui. Cristina porni şovăitor tot înainte şi paşii îi fură punctaţi de sunetul clopotului. După ce trecu de statuia îngerului lepros, văzu şi groapa proaspăt săpată. Două bătrâne, o femeie şi o copiliţă aşteptau lângă ea, vegheate de un gropar plictisit. Dinspre biserică se apropia un preot burtos, cu barba uşor unsuroasă. Căciula de miel îi dădea un aer patriarhal, dar ochii îi căutau deja prin plasele cu pomană ale babelor. Pe Cristina o înregistră în treacăt şi, dacă o cunoştea, nu păru interesat de motivul prezenţei ei acolo. O rafală de vânt făcu uşa cavolului de alături să scârţâie şi Cristina făcu fără să vrea un pas înapoi, înconjurând mormintele cu privirea. Zări, doar pentru o fracţiune de secundă, o umbră cu glugă lângă o cruce neagră. Preotul îşi drese glasul şi bătrâna cea mai mărunţică o fixă cu ochi deodată arzători. Cristina simţi o scurgere uriaşă de energie şi picioarele i se înmuiară. Apoi se lăsă întunericul.
Trezirea veni cu o durere ascuţită în piept. Cristina tuşi, gata să se înece, şi deschise ochii. Lumea era doar beznă şi frig. Vru să-şi frece ochii şi simţi strânsoarea îngheţată a cătuşelor, apoi zgarda care-i lăsa prea puţin loc de mişcare fără să rişte să se sugrume. Pielea dezgolită a spatelui îi era rănită de zgrunţurii pietrei de care erau legate şi picioarele ei desfăcute. Urechile îi ţiuiau. Ce-i asta? Unde dracu sunt? Ei bine, nu într-un spital. Dar cine a... Adam? Alex!
– Alex?
Dorise un ţipăt, dar îi ieşi doar o şoaptă răguşită. Încercă din nou.
– Alex?
Tăcerea fu singurul răspuns. Îşi porunci să se concentreze. Era ca oarbă, dar nimeni nu-i luase celelalte simţuri. Se încordă şi fierul îi intră în carne, dar durerea o ajută să-şi adune gândurile. Piatra de sub ea mirosea a ierburi, a sânge şi a urină. A moarte. De undeva, de aproape, auzi un firicel de apă lovind podeaua, însă nici glasuri de oameni, nici rateuri de maşină ori zăngănit de tramvai. Era ca şi cum ar fi fost transportată cumva în trecut. Dacă un călău i-ar fi încercat pielea cu gârbaciul, cerându-i să mărturisească trădarea, nici nu s-ar fi mirat prea tare. Graniţele realităţii păreau la fel de sigure ca promisiunea de dragoste eternă a unei cocote. Un suspin îi urca spre gât, dar îl opri cu o nouă încordare. Spaima nu-i folosea la nimic. Avea nevoie de răspunsuri şi nu găsea nici măcar o frântură de speranţă.
După o eternitate, un scârţâit răspunse disperării ei. O uşă care se deschide. Lumina izbucnită brusc din tavan îi răni ochii şi Cristina îi închise, nu doar pentru a-şi proteja retina. Nu se simţea nici pe departe pregătită pentru o confruntare, oricine ar fi fost temnicerul ei.
– Nu te mai preface!
Vocea bărbatului suna cunoscut. Cristina strânse şi mai tare din pleoape.
– Ştiu că te-ai trezit, continuă insul. Te-am auzit...
Prefăcătoria n-avea rost. Cristina deschise ochii, însă văzu doar strălucirea dureroasă a becului ce atârna din tavan. Bărbatul rămânea în întuneric. Adusese un miros nou, care-i strânse stomacul. Formol. Dac-aş putea să mă întorc, dacă l-aş vedea... Zgarda o împiedica să facă asta.
– Cine eşti? murmură Cristina. Te cunosc?
– O, da! Mă cunoşti foarte bine...
Satisfacţia din glasul lui era chiar mai înspăimântătoare decât felul în care o legase.
– De ce nu mă laşi să te văd? zise Cristina. Ţi-e frică de mine? În fond, doar un laş răpeşte femei nevinovate, îndurerate...
– Femei nevinovate? Asta eşti, Cristina?
Dispreţul lui o făcu să scrâşnească din dinţi şi să încerce să-şi smulgă legăturile. El nu schiţă vreun gest să o oprească, durerea ascuţită provocată de metalul vechi şi senzaţia de că rămâne fără aer o făcură în locul lui. Cristina nu se mai zbătu şi respiră adânc. Trebuia să găsească altă soluţie ca să se elibereze. Deodată, înţelese că el o vedea despuiată şi atât de vulnerabilă. O putea bate, viola, mutila. Nu trebuia să-l supere până nu afla cine era şi ce voia. O parte din ea îşi spuse că poate merita asta. Poate era pedeapsa pentru ce-i permisese lui Volodea. Dar cum ajunsese acolo? Babele? Preotul?
– Ce sunt atunci? întrebă cu voce joasă.
– Ştii ce eşti! Ai sânge pe buze şi venin în inimă! Târfă!
Deşi frigul îi făcea vârfurile degetelor să amorţească, Cristina începu să asude. Ceaiul? Ceaiul era cu sânge? Altă halucinaţie? O viziune?
– Ascultă, şopti, sunt doar logodnica lui Alex Corbu. O femeie obişnuită... Nu merit să fiu tratată aşa. Lasă-mă să plec, şi-ţi promit că nu vei păţi nimic! Mă caută toată lumea...
Mâna lui ieşi dintre umbre, dezvăluind o helancă neagră şi o mănuşă chirurgicală de aceeaşi culoare. Arătătorul lui i se opri peste buze. Apăsă uşor şi le deschise aproape erotic, iar picăturile de sudoare dintre sânii Cristinei deveniră un pârâiaş ce aluneca sinuos spre pântece. Degetul lui coborî spre gât şi desenă un triunghi, apoi ajunse până la marginea sânului stâng. Atingerea lui o scârbea, dar Cristina îşi opri orice protest. Dacă o dorea, putea fi şansa ei de a se elibera. Palma lui alunecă şi îi prinse sfârcul. O vreme, se mişcă circular. Reuşi să surâdă, sperând că rezultatul era ademenitor.
– Un zâmbet calp şi-o bucată de carne, zise rece omul care o ţinea prizonieră. Câte femei a mai avut Alex până la tine? De ce tocmai tu l-ai sedus, târfă? La ce te pricepi? Doar la sex? Sau ai şi alte taine?
– El m-a sedus pe mine! exclamă Cristina. Eu nici nu visam... Nu spune asta! Nu te ajuţi, doar îl trădezi pe Alex.
– O, biata oiţă prinsă de lupul cel rău! Alex a primit ce-i al lui!
Nu-l lăsa pe ticălos să profite de durerea ta!
– La ce mă pricep, întrebi? Scoate-mi cătuşele... Pot să-ţi ofer multă plăcere. Orice vrei, oricât timp vrei...
El râse şi o pălmui ca-n joacă.
– Plăcere? Ai s-o simţi însutit!
Lama unui cuţit luci prin faţa ei şi, înainte să apuce să ceară îndurare, îi crestă o cruce în sân. Cristina ţipă, dar îşi porunci să nu leşine. Nu ştia dacă s-ar mai fi trezit. Nu te doreşte, te urăşte. Totul e-un joc. Ţine-l de vorbă dacă nu-l poţi seduce!
– Nu ştiu ce zici! Cine eşti?
– Sunt cel care vă vânează. Cel care distruge monştrii, pe copiii şi pe metresele lor. Sunt căpetenia Ordinului Templier. Sunt cel care te va trimite în Iad.
Lovitura care îi zbură un dinte şi-i rupse de la jumătate altul o ajută să înţeleagă cât de mare era ura lui. Cristina scuipă sânge şi îşi mestecă sudalma până se pierdu înapoi în gâtlej. Încă o dată, încheieturile ei încercară trăinicia cătuşelor, doar pentru a stârni alte arsuri. Hohoti scurt şi reînvie în minte altă lovitură. Soarta ei părea să devină sac de box.
– Te amuzi? spuse căpetenia.
Cuţitul răpitorului desenă o cruce însângerată şi pe celălalt sân, dar geamătul Cristinei fu oprit de palma lui.
– Adam nu şi-a făcut datoria. Toţi am plătit pentru asta. A scris puţin şi prost.
Încerca să găsească o noimă în toate astea şi nu putea. Nu te da bătută!
– Lasă-mă să te văd! murmură Cristina. Până şi un condamnat la moarte are dreptul de a-şi privi călăul.
– Toate la timpul lor, curvo! Taci, dacă nu vrei să te tai iarăşi!
Cristina îşi sili muşchii să se relaxeze, să îndepărteze măcar puţin carnea de oţel. Sângele i se amesteca încet cu sudoarea, dar tăieturile pe care i le făcuse nu erau adânci. Primele din câte? Alungă posibilele răspunsuri. Aşteaptă-ţi şansa! Tăcerea avea totuşi gust de înfrângere. Răceala pietrei i se insinua în rinichi, în pubis, în pântece. Rezistă!

Degetele lui îşi reluară călătoria pe trupul ei. Erau ude şi-l auzi murmurând ceva, dar nu înţelese cuvintele.
– Închide ochii! îi porunci bărbatul.
Nu cuteză să i se împotrivească şi se cufundă din nou în beznă. Chiar şi aşa, îl simţi aplecându-se peste ea. Lama cuţitului lui trecu încet şi apăsat peste buzele ei rănite. Instinctul, nu arsura atingerii lui, o făcu să se ferească, dar degetele lui strânseră zgarda şi buzele Cristinei se deschiseră după o ultimă gură de aer. Vârful cuţitului pătrunse în gura ei, dar nu o tăie. Zgarda slăbi din nou când căpetenia o palpă între picioare. Ce face? Mă vrea ori nu? Nici măcar în puterea lui Volodea nu se simţise atât de murdară. Ar fi făcut orice ca să se elibereze, ca să-l găsească pe Alex. Torţionarul o sărută şi Cristina îl muşcă de buză, fără să se mai gândească la ce alte orori vor urma. Căpetenia se desprinse de ea şi-o pălmui viguros, dar Cristina aproape nici nu simţi durerea.
– Ascultă, gâfâi, îţi propun un târg. Unul bun!
– Chiar crezi că mi-ai putea oferi ceva, Cristina? În afară de trupul ăsta pe care l-am atins în cele mai scârbavnice locuri, pentru a-i folosi răutatea chiar împotriva sa? Cea mai potrivită armă...
E nebun!
– Da. Ţi-l dau pe Volodea, dacă ne laşi în pace.
– Volodea a fost ca un ghimpe în coastă pentru târfa Diavolului? Îl vom prinde şi pe Volodea, şi pe Alex. De data asta, vom reuşi!
– Am să vă omor pe toţi!
Abia după ce rosti vorbele pricepu ironia tragică a sorţii. Altcineva le putea scrie pe-un perete, cu sânge, doar că ea n-avea să le mai citească.
– Mă ameninţi, putoare? râse căpetenia. Ei bine, varsă-ţi veninul! E ultimul lucru pe care-l vei face.
Cuţitul îi crestă tălpile, aşa cum o făcuse cu sânii, iar Cristina icni. Trase adânc aer în piept, blocând durerea şi silindu-şi mintea să funcţioneze. Putea fi pentru ultima oară.
– Nu te ameninţ, te respect! Eşti curajos şi priceput. Ţi-ai jucat minunat cărţile. Dar Volodea e cel mai puternic dintre ei doi. Va face orice pentru a-şi salva sau răzbuna fratele. Chiar crezi că n-ai nevoie de ajutor? Fie şi de la târfa Diavolului?
– Volodea s-a ascuns în cea mai adâncă vizuină şi nu-ndrăzneşte să-şi arate faţa. A avut nesăbuinţa să-mi vorbească despre echilibru, despre-o ameninţare şi mai mare decât fraţii Satanei. Parc-ar exista aşa ceva!
– Sigur te caută chiar acum.
– Minţi!
Pumnul lui se repezi în obrazul ei. Simţi ceva pârâind şi privirea i se întunecă pentru o clipă. Rezistă! Pentru tine, pentru copil, pentru Alex.
– Îţi spun adevărul, bolborosi Cristina. Sunt la mila ta.
– Ai vorbit destul, târfă! E rândul meu. Să se facă voia lui Dumnezeu! strigă bărbatul şi înfipse cuţitul între picioarele ei.
Cristinei i se opri răsuflarea de durere. Se zvârcoli, iar mişcările ei stârniră o nouă cascadă de suferinţă şi auzi un glas ţipând prelung. Lama împrăştia tăciuni în pântecele ei, iar Cristina se rugă în zadar să leşine. Tremură, urlă ca o lupoaică, imploră milă, hohoti, tot timpul simţind cum se scurge nu doar sângele ei pe lespedea însetată. După o vreme, pur şi simplu ştiu că n-avea rost să mai ceară nimic. Copilul meu e mort.  
– Ce-ai făcut? horcăi.
– Ce trebuia făcut. Am rupt din tine sămânţa răului! Acum îţi voi smulge inima, limba şi maţele. Nu neapărat în ordinea asta.
Cristina îşi linse buzele sfâşiate. Pruncul pe care nu-l dorise, care-i stârnise coşmaruri... Ceaţa îi dădea din nou târcoale, dar o plăpândă urmă de încăpăţânare o făcu să reziste.
– Semnul, înţelese. Ai întors roata.
– Da, semnul. Dar am reuşit doar să zdruncinăm mintea lui Adam. Greşeala mea! O voi ispăşi când va veni timpul.
Durerea i se căţăra Cristinei ca un păianjen hidos spre sâni, dar nu de aceea plângea. Nu se osteni să-şi oprească suspinele. Moartea era aproape şi se temea de ea la fel de mult cum şi-o dorea. Pentru ce-i mai rămăsese de luptat?
– Voiai să ştii cine sunt, spuse torţionarul. Priveşte-mă!
Degetele lui desfăcură zgarda. Cristina întoarse capul şi clipi neajutorată. Nu mai vedea becul, ci chipul călăului ei, cufundându-se pe jumătate cu zidul afumat şi curbat, la fel de vechi ca lespedea de care o pironise. Bărbatul surâse, iar Cristina încercă să se convingă că ochii o înşală.
– Tu!
– Eu, zise Ghiţă Hâncu. A fost un ultim interviu pe cinste, nu? Păcat că nu-l voi mai publica niciunde.
– Timpul a venit!
Într-o fracţiune de secundă, lumea deveni roşie şi pulsândă, ca o inimă gata să fie smulsă din piept. Pielea i se înfierbântă şi se întinse, oasele îi pocniră, tot trupul se contorsionă. Muşchii Cristinei căpătară tăria oţelului, încheieturile se rotiră în unghiuri bizare, unghiile săpară şanţuri în piatră. Lanţurile se rupseră ca nişte aţe şi degetele Cristinei ţâşniră înainte. Se înnodară în jurul gâtului lui Hâncu, mai puternice decât o capcană pentru urşi. Jungherul lui îi pătrunse adânc în pântece, dar Cristina ignoră durerea. Strânse şi mai tare, rotind şi urlând. Lama lui nu mai apucă să iasă din carnea ei pentru a-i da lovitura de graţie. O ultimă sforţare şi gâtul lui Hâncu pocni. Trupul se prăbuşi peste ea, iar Cristina nu făcu nici o încercare de a-l împinge. Rămase nemişcată, deşi nu mai era ţintuită de lespedea încleiată de sângele ei.
– Nu! şopti. Nu se poate!
Moartea gâdelui ei n-o bucura. Ce mai era de salvat? Îşi interzise descurajarea.
Undeva, mai sus, auzi o uşă scârţâind şi se sili să-şi limpezească mintea. Cine ştie câţi de-ai lui or mai fi... N-ai să mori aici! Măcar ca să le faci în ciudă celorlalţi, orice-ar fi! Tot trupul îi ardea de durere şi gemetele pe care le oprise în ultimele minute se rostogoliră bolovănos când se ridică în şezut. Smulse cuţitul, care-i ardea degetele, şi-l aruncă pe podea. Privirea îi alunecă de la chiuveta ruginită la masa de lemn pe care erau aşezate de-a valma lucrurile ei, apoi la pereţii acoperiţi de mâzgă şi pânze de păianjen. Contururile puţinelor obiecte ce-o înconjurau se înceţoşau repede. Nu! Dacă-ţi pierzi cunoştinţa, eşti moartă!  Se concentră asupra suferinţei, se înveli în ea ca într-un alt strat de piele. Durerea însemna că e încă în viaţă, iar cât respira, mai avea o şansă. La ce? Nu, nu te gândi acum la asta!
Puse tălpile pe podea şi sfâşierea căpătă şi mai multă forţă, iar un nou val de sânge îi udă pulpele. Când convulsiile se opriră şi Cristina putu gândi din nou, era pe jos. Se sprijini cu spatele de altar şi-şi privi rana din burtă. Carnea era larg despicată.
– Îmi pare rău, băiete, murmură. Am încercat...
Toată vlaga i se pierdea odată cu sângele. N-am să pot ieşi de aici. Mă vor găsi întinsă pe podea, neputincioasă şi supliciul va continua. Vor râde de mine, de durerea mea, de moartea... Nu! Cristina ţipă şi ridică braţul drept pentru o ultimă încercare de a sfida soarta. Ghearele i se agăţară de marginea altarului, iar Cristina se opinti ca pentru o naştere. Cumva, reuşi să se ridice şi rămase tremurând în picioare. Genunchii îi erau gata să i se înmoaie, tot trupul îi era scăldat în sudoare şi sânge, iar fiecare respiraţie însemna o nouă treaptă a calvarului. Cu un icnet, Cristina măsură din ochi distanţa până la masă. Erau vreo trei metri, dar la fel de bine ar fi putut să fie câţiva kilometri.
– Dacă nu ajungi la masă, cum ai să găseşti ieşirea? şopti. Un pas. Unul singur. Hai!
Nu era uşor, dar îl făcu şi al doilea pas veni după el. Nu se prăbuşi, însă când se sprijini de masă ştiu că minutele îi erau numărate şi doar încăpăţânarea nu-i folosea la nimic. Privi, luptând cu leşinul, amestecul de bulendre şi obiecte răvăşite. Hainele nu mai erau decât o grămadă de cârpe, Hâncu le rupsese pe toate când o dezgolise. Cristina chicoti chinuit. Oricum nu se simţea în stare să se îmbrace. Telefonul, singurul care ar fi putut-o ajuta, dispăruse. Şi pe cine ar fi sunat, mă rog? Pe Alex? Pe Volodea?
– Taci! ţipă.
Măcar pentru strigăte nu-şi făcea griji. Acoliţii lui Hâncu, dacă le ascultau, puteau crede că-s doar rezultatul torturii. Clopotele începură să bată şi Cristina înţelese că se afla într-o biserică. Descoperirea avea o logică neagră. Nu ştia ce anunţau clopotele. Poate momentul când Hâncu era aşteptat cu leşul ei. Trebuia să se grăbească, dar fiecare mişcare îi era mai înceată decât următoarea. Poate ai fi mai înţeleaptă să te dai bătută. Copilul e mort, iar tu te-ai transformat într-un monstru.
– Minţi! şopti Cristina. Nu am băut nici măcar o picătură de la el...
Dar ştia că Hâncu avusese dreptate s-o considere o creatură a răului. Ei bine, monştrii nu-s aşa de uşor de ucis. Încovoiată, continuă să caute, deşi nu avea ce găsi.
– Nimic! mârâi. Doar şi mai multă durere...
Căzu în genunchi. Dangătul se oprise, iar vremea ei era pe terminate. Îşi strânse mâinile pe burtă şi întâlni doar gaura adâncă lăsată de cuţit. Senzaţia de pustietate fu mult mai rea decât durerea rănii. Pereţii se ondulau spre ea, şoptindu-i că, de data asta, sfârşitul avea să vină ca o alinare.
– Aşa să fie!
Durerea se estompă, iar o uşă se desprinse dintre umbre. Cum de n-o văzuse până atunci? Lacătul avea un aer antic şi lemnul masiv ce-l înconjura părea imposibil de rupt şi de o companie întreagă. Uşa se deschise cu un scârţâit lugubru, un curent umed şi rece o atinse, iar Cristina intră în el. Fuioare de fum negru şi roşu se prăvăliră peste ea. Auzi sirena unei salvări. Durerea se estompa, un chip cunoscut pluti deasupra ei.
– Apusul, şopti. Se întunecă...
– Stai cuminte, spuse Truşescu. A fost un cutremur şi tu... ai fost rănită.
– Nu se poate! murmură Cristina. Atacul...
– Te-a lovit o cruce şi ai avut un atac de panică.
– Adam?
– A dispărut. Poate s-a panicat. Ne-a zgâlţâit tare.
– N-a fost aşa! chiţăi indignată Cristina.
– Dar cum a fost? întrebă cu voce scăzută comisarul. Cine te-a atacat?
Cumva, ştiu că nu-l putea pomeni pe Hâncu, indiferent dacă îl ucisese ori ba.
– O... o umbră.
 Suna inept chiar şi pentru ea. Alternativa era însă să admită că o luase razna. Simţi că e ridicată pe braţe, dar vederea îi era încă înceţoşată.
– N-a fost aşa! chiţăi indignată Cristina.
– Dar cum a fost? întrebă cu voce scăzută comisarul. Cine te-a atacat?
Tonul său răbdător îi servi drept duş rece.
– Te ducem la spital, spuse Truşescu. Şi noi urmăream înmormântarea, dintr-o dubă, când a început cutremurul. Ni s-au dus camerele.
– Cât timp a trecut?
– De la cutremur? Zece minute.
Evita să întrebe cât de grav era rănită, dar simţea îngrijorarea în vocea lui Truşescu.
– Cred că am pierdut copilul, şopti.
Se lăsă o tăcere grea.
– Posibil. Vor vedea la spital. Te duc la cel militar.
– A fost o înmormântare ciudată, zise Cristina. Toţi se grăbeau, şi femeile alea...
– O ştim pe una dintre ele. Cea cu urme de vărsat. Dar nu la asta ar trebui să-ţi stea capul acum.
– Zi-mi cine e!
Truşescu clătină dojenitor din cap.
– Odorica Stancu. O bănuim că vinde lucruri furate sau de contrabandă, dar n-am reuşit niciodată s-o prindem în flagrant. Stă pe lângă spital, băieţii ăia tuciurii o ştiu de mătuşa Odorica. N-o bănuiam şi de delir religios... A început să strige că vin diavolii să ne mănânce, când s-a declanşat unda.
Cristina fu scuturată de un frison, amintindu-şi de uşa pe care o văzuse. Din câte ştia ea, putea fi chiar cea către Iad.