Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării intrase în a treia oră, iar Cristina ajunsese să-şi privească ceasul din cinci în cinci minute. Discuţia pe marginea Strategiei de salvare naţională era doar o formalitate, la fel ca şi votul de a doua zi al camerelor reunite. Pachetul stufos de legi nu putea fi nici măcar citit într-o săptămână, darămite aprofundat cât să se facă schimbări. Premierul îl primise cu doar o zi înainte de la Alex, însă îl susţinea cu aceeaşi fervoare cu care ar fi predicat un misionar Biblia. Deşi cunoştea prea bine cauza acelui entuziasm, Cristina găsise spectacolul întâi dezgustător, apoi pur şi simplu plicticos. Îi era tot mai greu să nu caşte, în vreme ce George Mureşan prezenta reforma sistemului administrativ cu un surâs atât de larg, că ameninţa să-i rupă buzele.
Mai rău era că glasul lui avântat nu o lăsa pe Cristina să-şi continue deducţiile privind subiectul care o interesa cu adevărat – pachetul dăruit de Alex. Îl găsise pe birou, înainte de şedinţă. O cutie neagră de carton, plină cu ceva ce părea hârtie, având drept singur ornament un trandafir negru. Oftă şi se uită pe furiş spre logodnicul ei, însă Alex nu-i întoarse privirea. Asculta discursul premierului cu o mină interesată, de parcă ar fi auzit pentru prima oară măsurile pe care chiar el le concepuse. Era un maestru desăvârşit al prefăcătoriei. Doar el? Cea mai periculoasă orbire e cea care se manifestă când te priveşti în oglindă. Nu era un gând prea comod, dar timpul autoînvinovăţirii era pierdut încă de la primul pahar de licoare. Cristina scutură uşor din cap şi se sili să asculte ce spunea premierul.
– După cum se precizează la pagina 2.045, perora neobosit Mureşan, vor fi interzise afacerile statului cu firmele controlate de demnitari sau funcţionari din aparatul propriu, dar şi de familiile acestora. Averile lor vor fi verificate cu stricteţe, pentru a se stabili dacă au fost obţinute pe căi licite. Toţi cei care lucrează pentru stat vor fi obligaţi să depună anual declaraţii de avere şi de interese, care vor fi făcute publice. Nu vor fi menţionate în acestea doar salariile, ci şi conturile bancare, maşinile, proprietăţile imobiliare, bijuteriile, iahturile, blănurile, obiectele de artă şi altele, toate cuprinse în lista de la anexa 1. Se va proceda la confiscarea averii celor care nu au putut justifica provenienţa, iar sumele astfel obţinute vor constitui venituri la bugetul statului.
Cristina începu să deseneze gratii pe blocnotesul pe care-l ţinea în braţe.
– Consider o măsură foarte bună, interveni Alex, modificarea Codului penal. Majorarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie şi cele conexe se înscrie perfect în această politică de descurajare a hoţiei din banul public. Limita maximă pentru luare de mită şi trafic de influenţă, spre exemplu, va fi de 15 ani de închisoare.
Un cor de aprobări îi răspunse lui Alex, în timp ce premierul se îmbujora ca o fetişcană ce asculta primul compliment. N-o să mai avem loc în puşcării. Până la urmă, e şi ăsta un mod de-a încuraja construcţiile, nu?
Telefonul îi vibră scurt, iar Cristina se prinse cu ambele mâini de şansa de a nu mai asculta discursurile. Pe sub blocnotes, citi cele câteva cuvinte, având grijă să-şi păstreze faţa inexpresivă. Am date. Peste douăzeci de minute, în Piaţa Unirii. Mesajul nu mai avea nevoie de semnătură. Cristina strecură telefonul în buzunar şi se întrebă dacă plecarea ei avea să stârnească valuri. Totuşi, nu avea de gând să mai rămână acolo. Se ridică încet şi văzu că Alex se uita în sfârşit la ea, întrebător şi oarecum iritat. Cristina îi surâse scurt şi arătă spre uşă. N-avea decât să înţeleagă ce voia, oricum nu putea întrerupe şedinţa ca s-o ia la rost. Chiar şi reporterul de la televiziunea naţională, căreia i se acordase exclusivitate pentru transmisiunea în direct, îşi întoarse privirea spre ea când păşi pe covorul persan, dar Cristina îşi păstră pasul sigur şi zâmbetul plicticos ca o uniformă cenuşie.
Ieşi, acompaniată de entuziasmul membrilor CSAT faţă de ideea de a legaliza prostituţia, cu aplicarea unei taxe substanţiale pentru patronii stabilimentelor. E o întâlnire de la care nu pot lipsi. Dar voi merge singură. Alex ar fi turbat dacă afla că renunţă din nou la escortă, dar ce i se putea întâmpla chiar în centrul oraşului, în plină zi? Problema era doar cum să scape de ochii lui Karpov. Încă se gândea dacă să evadeze ori să meargă doar până la toaletă, când inelul cel nou îi pulsă ascuţit. Deschide cutia. Glasul lui Alex. îl ascultă, nedumerită, şi privi ceva ce părea un pachet de cărţi de joc. Deasupra teancului destul de gros era un bilet.
Acesta este un set de Tarot, darul meu de nuntă. Îţi va folosi ca să mă înţelegi şi să te înţelegi.
Era un dar foarte ciudat, îşi spuse, răsfoind pachetul. Asemănător, şi totuşi diferit de cel din cavou. Prima carte avea desenată un fel de roată, iar pe a doua se vedea un bărbat în negru, aşezat pe un tron din cranii. Ultima carte din pachet era un schelet cu coasă.
– Moartea? Eu? Odorica? El?
Imaginea se schimbă. O femeie în rochie albă, poate o mireasă, era aşezată pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Ar fi părut moartă, dacă n-ar fi avut ochii în întregime negri. Un şarpe i se încolăcea pe piept.
– O prevestire? Sunt chemată la o... execuţie?
Se uită în jur parcă vedea încăperea pentru prima oară. Consiliul se întrunise în clădirea vechii Primării, iar de acolo până în centru nu era decât un sfert de oră de mers lejer. Şedinţa nu avea să se încheie până se întorcea. Pericolul, în loc să o sperie, îi făcea brusc sângele să curgă mai iute. Cristina se mişcă repede de-a lungul holului pustiu, mulţumită că restul ziariştilor aştepta apariţia lui Alex la centrul de presă. Puse cărţile înapoi în cutie, dar una căzu pe podea. O femeie îmbrăcată în văluri trăgea de un fir de aţă, cu o roată de tors în faţă. Cartea se numea, bizar, Y.
– Alegerea, murmură. Ce se trezeşte când moare o ohraniţa?
De unde-i venise şi asta? Ciudat cât de familiare îi erau cărţile, ce stare de confort îi provocau. Puse pachetul în geantă, se opri lângă uşă şi studie strada. Karpov stătea rezemat de maşină. Nu părea să sufere de frig, deşi temperatura nu crescuse de dimineaţă. Era clar că nu va intra în Palatul Roznovanu prea devreme. Cristina rămase în umbră şi căută o stratagemă cu rezultat garantat. Auzea ceasul ticăind prea repede şi încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut Volodea în locul ei. I-ar fi rupt gâtul! Strânse exasperată pumnii.
Sunetul agasant al alarmei o făcu să tresară la unison cu cel pe care-l pândea. Venea de la o maşină parcată peste bulevard. Rusul se încordă iar Cristina îi putu simţi dorinţa copleşitoare de a riposta, deşi nici măcar nu ştia dacă e atacat. Se făcu mică. Înţelegea pentru prima oară cât îl stresa pe Karpov rolul pe care fusese nevoit să şi-l asume. Era obişnuit să pună femeile la treabă, nu să muncească pentru ele. Rusul nu apucase să se destindă când o altă alarmă se adăugă celei dintâi, urmată de a treia. În mai puţin de zece secunde, toate maşinile de vizavi deveniră o orchestră apocaliptică. Abia atunci, Karpov traversă, cu pumnii strânşi. Cristina crăpă încetişor uşa. Era şansa ei, şi venea chiar la ţanc. Ieşi în fugă, se strecură printre copaci spre parcul Teatrului Naţional, imaginându-şi că e un copil care pleacă de acasă ca să urmărească un film pentru adulţi. Nu risca însă doar o admonestare părintească dacă era prinsă.
Cacofonia infernală a automobilelor se opri când ea era deja la adăpost de priviri indiscrete. Îşi permise chiar să-şi tragă sufletul în faţa Filarmonicii. Mări din nou ritmul când intră pe strada Cuza Vodă şi se uită de două ori peste umăr, deşi începea să se simtă în siguranţă. Nimeni nu se ţinea după ea. Respirând uşurată, se gândi cât de salutar fusese scandalul izbucnit din senin. O coincidenţă? Cam mul. Ar fi trebuit să se teamă, dar faptul că, de mai bine de o zi, nu mai primise veşti nici de la Volodea, nici de la Truşescu i se părea de bun augur. Surâse trist când îşi aduse aminte de vremea în care socotea lipsa noutăţilor cel mai aprig duşman. Fusese în altă viaţă.
Analiză încă o dată tabloul străzii, deşi gerul o îmboldea, pişcându-i obrajii. Tocmai se deschisese un magazin, iar un băiat în pufoaică roşie împărţea fluturaşi şi striga preţurile cu un entuziasm răguşit. Vitrinele străluceau îmbietor, pline cu haine noi, viu colorate, iar înăuntru se zăreau câteva siluete care pipăiau marfa. Vizavi, un puşti bine înţolit clefăia la masa de lângă geam a patiseriei italiene. Totul părea în regulă.
Auzi paşi în spate şi se întoarse brusc. O femeie mai tânără decât ea şi un copil de vreo cinci ani se apropiau, patinând pe trotuarul curăţat prost. Cristina se opri şi se lipi cu spatele de vitrină, dar trecură pe lângă ea fără s-o privească. Puştiul cerea insistent o jucărie. Cristina surâse în doi peri şi îi lăsă să se îndepărteze. Mai existau şi oameni care n-o recunoşteau, care aveau alte griji.
– Haide, lasă paranoia şi mişcă-te! se îndemnă cu voce tare.
Până ajunse în staţia de tramvai n-o mai depăşi nimeni. Pe refugiu adăstau doar doi moşnegi ale căror haine miroseau pătrunzător a naftalină. Strâmbând din nas, Cristina se opri în faţa magazinului de încălţăminte la mâna a doua, pentru o ultimă verificare. Studie cu atenţie prefăcută cizmele cu toc prea înalt pentru ea. Nu se pricepea la astfel de manevre, dar oglinda vitrinei nu-i arăta pe nimeni interesat de treburile ei. Numărul oamenilor din staţie se dublase, însă cuplul nou venit era prea ocupat să se sărute. Ridică din umeri şi se puse din nou în mişcare. Dacă alesese piaţa, era treaba lui Florescu să aibă grijă de siguranţa amândurora!
Coti la stânga, intră în piaţă şi tresări, şocată. Cu faţa la statuia lui Cuza, aşezat pe o bancă pe jumătate acoperită de zăpadă, Adam hrănea un porumbel jigărit cu bucăţi de covrig. Cristina nu ştia ce să facă, ce să creadă. Parcă era prinsă într-un carnaval veneţian. Pentru prima oară de când plecase de la şedinţă, se simţi prea expusă. Fără să mai piardă timpul, se aşeză lângă Adam. Bărbatul lăsă restul de aluat să cadă în zăpadă şi porumbelul îl înşfăcă.
– De ce m-ai chemat aici? îl întrebă Cristina. Şi de pe telefonul altcuiva! Unde...
Pentru oricine altcineva, pocnetele s-ar fi confundat cu tusea de motor obosit a camionului ce trecea prin staţie, dar instinctul puse trupul Cristinei în mişcare. Când Adam horcăi, Cristina se rotea deja prin aer. Ajunseră amândoi deodată în zăpada bătucită, ce se colora prea repede în purpuriu. Cristina se holbă la sângele ce ţâşnea din gura şi fruntea bărbatului, încă fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ceva cald i se prelingea şi ei pe obrazul drept, care începea să o usture. Împuşcături. E mort. Eşti rănită..
– Nu! bolborosi. E prea mult! De ce?
Încă un glonţ îi şuieră pe la urechi când se rostogolea după un troian. La asta nu se aşteptase! Ajunsă de cealaltă parte a baricadei improvizate, se ghemui şi îşi şterse obrazul. Cu o strângere de inimă, văzu o pată roşie pe mănuşă. Picături dese cădeau şi pe albul murdar al omătului întărit. Stomacul îi scoase un ghiorţăit în care îşi citi frica. Mai privise moartea în faţă, dar măcar îi văzuse ochii. Descoperea cu uimire că era mult mai rău să nu vezi cine te atacă decât să constaţi că e un monstru. Îşi calculă şansele şi rânji. Deşi se mişca mai repede decât ar fi crezut că-i posibil, nu-şi făcea iluzii. Nu era încă un adversar pe potriva unui lunetist, poate nu avea să fie niciodată. Nici măcar nu ştia cum să reacţioneze. Bâjbâi după telefon şi abia atunci îşi dădu seama că n-are geanta. Încercă zadarnic să-şi amintească dacă o lăsase lângă Adam sau căzuse când se târa prin zăpadă. Dacă l-ar fi anunţat pe Alex, poate... N-are ce face! Nu te ridica! Nu-i oferi ticălosului o ţintă! Aşteptă, cu răsuflarea tăiată.
Liniştea sinistră părea să dureze o veşnicie. Nu înţelegea de ce asasinul nu mai trage. Îşi pusese în gând s-o lichideze, altfel s-ar fi oprit după primul cartuş. Încercă să-şi dea seama de unde venise sunetul împuşcăturilor. Logica o ajută mai mult decât amintirea. Ca glonţul să aibă acea traiectorie, lunetistul trebuia să fie postat la ultimul etaj al hotelului Traian. Iar un morman de zăpadă nu era, până la urmă, cine ştie ce obstacol pentru el. Următoarea împuşcătură putea fi şi ultima. Cristina privi în spate, spre soclul statuii lui Cuza. Era la trei metri de ea, dar la fel de bine ar fi putut-o despărţi o sută de metri de monument. Nu îndrăznea să-şi schimbe poziţia. Îşi pipăi din nou obrazul drept şi mănuşa i se umplu de sânge. Degetele începeau să-i amorţească, dar frigul nu îndepărta şi durerea. Apăsă pe carnea sfâşiată mănuşa cealaltă, sâsâind de durere. Sângerarea încetini, ameţeala dispăru. Credea că n-are nevoie de copci, însă nu era chiar sigură.
– Minunat! şopti. Voi fi o mireasă de-a dreptul irezistibilă.
Un hohot scurt sfâşie tăcerea şi Cristinei îi trebuiră câteva secunde ca să priceapă că venea de la ea. Nu te da de gol! Dar lunetistul nu auzea atât de bine ca ea. Sau poate da? Să fi apăsat chiar Volodea pe trăgaci? Auzea şi vedea tot ce făcea ea? Era totul încă un joc pervers de-al lui? Oricine-ar fi privit prin lunetă, doar fâlfâitul aripilor de cioară urmă. Pasărea plană pe deasupra capului ei, iar instinctul se trezi în fine în ea. Nici măcar nu încercase să verifice dacă bărbatul mai răsufla.
– Ar fi tras încă o dată, şopti Cristina. Ar fi terminat treaba dacă mai mişca.
Era însă prea puţin ca s-o liniştească. Îşi salvase pielea îndepărtându-se, dar poate, dacă l-ar fi avertizat, dacă l-ar tras după ea... Clătină din cap. Jocurile erau făcute şi o parte din ea se bucura că primul glonţ îi fusese destinat lui. Acea secundă în plus o ajutase să supravieţuiască. Cioara se aşeză pe creştetul statuii şi începu să-şi cureţe penele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nici nu s-a întâmplat?Dacă ai avut o altă halucinaţie? Tu n-ai telefon, dar alţii au. De ce nu auzi sirene? Îşi atinse rana, ca să se convingă că nu era altă iluzie. O încercă o durere ascuţită, dar tot simţi imboldul aproape irezistibil de a-l căuta pe Adam. Închise ochii şi se concentră asupra lui, însă nu-l auzi horcăind ori mişcându-se.
– E mort, bolmoji şi se chirci. Altfel ar fi dat un semn.
Cât putea să rămână acolo? Ţintuită în zăpadă, ca un fluture prins în raza lanternei. Îi era frig şi teamă, dar o nevoie îngrozitoare creştea în ea. Izul sângelui proaspăt devenea tot mai puternic. Îşi linse uşor buzele şi-şi frecă obrazul drept. Durerea nu schimbă nimic. Închise ochii, dar tot putea vedea balta de sub trupul lui Adam. Ce frumos mirosea! Atât de aproape, atât de uşor de băut! Se scutură. Dacă tipul renunţa la puşcă şi cobora în piaţă cu un cuţit ori cu un pistol? Dacă avea complici? Dacă nu voia s-o ucidă, doar s-o surprindă hrănindu-se cu sângele unui mort? Sau mai rău, cu al unui om în agonie! Ultima variantă îi stârni un surâs umed, pofticios, turbat. Nu.
Respirând greu, începu să se târască pe coate, ca în tranşee, spre statuie. Se îndepărta de tentaţie, dar la fiecare mişcase aştepta impactul cu glonţul ce-i purta numele. Îl vedea spulberând oase şi carne.
– La dracu! N-am să mor în genunchi! ţipă Cristina şi se ridică.
Lumea încremeni în jurul ei. Până şi aburul răsuflării păru că devine solid pentru câteva secunde. Nu veni însă împuşcătura, ci doar o rafală de vânt. Îi tăia pielea rănită ca un bisturiu, dar îşi putu aduna geanta căzută lângă bancă. Încă se pregătea pentru moarte când partea rămasă funcţională din mintea ei îi şopti că asasinul plecase. Primul pas fu greu, următorii prea uşori.
Nu era pregătită pentru asta când se lăsă lângă trupul lui Adam. Ochii lui, încă deschişi, erau acoperiţi de o pojghiţă groasă de sânge. Luase cu el toate informaţiile nespuse. Cristina îşi acoperi gura şi nasul cu palmele, dar nu era la fel de simplu să-şi ferece şi mintea. Iar gândul care-o copleşea era terifiant. Poate, odată cu sângele, i-ar lua şi secretele. Oscilând între sete şi greaţă, Cristina îi atinse şovăitor urechea dreaptă cu buze tremurătoare.
– O să fie bine, murmură.
Cu cine vorbea? Nu cu mortul. Oricum, nu de cuvinte avea nevoie. Buzele, dinţii ei voiau să facă altceva. Îşi înfipse colţii în gâtul lui şi simţi gustul sângelui. O alegere proastă. A câta pe ziua de azi? Nu! Opreşte-te! Ceva foşni în buzunar, iar Cristina reuşi să se ridice. Scotea o foaie udă din buzunar când trei maşini frânară şi glasuri nervoase de bărbaţi se amestecară cu zgomotul portierelor izbite. Cunoştea măcar una dintre vocile acelea. Strecură pliantul în mânecă înainte de a izbucni în plâns. Palma comisarului Truşescu o prinse de braţ şi Cristina se lăsă trasă spre duba blindată, în timp ce Agrişan şi mascaţii se împrăştiau în piaţă. Setea se topise, rămăseseră doar lacrimile.
Degetele comisarului se aşezară pe umărul ei, într-o mângâiere neobişnuită pentru el. Cristina nu-l privi, ci continuă să suspine. Medicul din ambulanţa ce le urmase mascaţilor se apucă să-i examineze obrazul. Se mişca excesiv de prudent, ezitând înainte de fiecare atingere, de parcă s-ar fi temut că va rămâne fără slujbă la cea mai mică greşeală. Probabil, chiar aşa s-ar întâmpla.
– Hemoragia s-a oprit, o anunţă. Deocamdată, pun un pansament. Nu cred c-aveţi avea nevoie de copci, domnişoară Man. Sigur, nu-s expert în chirurgie estetică...
– Bine, mulţumesc. O să fie bine...
Faptul că ajunsese să-l încurajeze ea pe doctor îi strâmbă buzele într-un surâs dureros. Comisarul îl privi fioros pe omul în halat alb şi apoi pe ea.
– Cristina, ni s-a raportat doar că se trag focuri de armă... Te ducem repede la spital.
– Nu-i aşa de grav, ai auzit! Dar...
Ochii comisarului Truşescu se fixară asupra ei cu o urmă de îndoială, în timp ce schimba câteva cuvinte prin staţie. În scurtul răgaz pe care i-l oferea raportul poliţiştilor, Cristina făcu un efort să-şi stăpânească lacrimile. Truşescu ar fi înţeles, poate, prea multe din ele.
– Da, zise scurt comisarul. E mort. O împuşcătură perfectă. V-aţi întâlnit întâmplător în piaţă?
Cristina răspunse fără să se gândească, pentru prima oară după multă vreme.
– Avea noutăţi pentru mine. De la... Serviciul de Informaţii.
Şocul vorbeşte prin gura ta. E oare o tactică înţeleaptă? Truşescu se încruntă şi-şi aprinse o ţigară. Cristina îşi scoase batista şi-şi suflă zgomotos nasul. Nu avea nevoie să i se explice contradicţiile comportamentului ei.
– Era o treabă mai... complicată, legată şi de moartea Odoricăi. Un alt scandal e chiar ultimul lucru de care avem nevoie în clipa asta.
Comisarul îşi drese glasul, evident nemulţumit de răspuns. Cristina lăsă să-i scape o ultimă lacrimă şi gemu uşor când doctorul îşi termină treaba. Truşescu stinse duşmănos ţigara şi renunţă la interogatoriu.
– O să mai vorbim despre asta. De ce n-a intervenit la timp garda ta?
– Am venit singură. Nu-mi place să se ţină cineva după mine când discut subiecte delicate. Nici măcar Alex nu ştia de întâlnirea asta. A fost o chestie de ultim moment, n-am apucat să-i zic... Era în şedinţa CSAT.
Truşescu o privi neîncrezător.
– Glumeşti, nu?
– Nu, deloc!
– La dracu, Cristina! Nu vezi cât te costă secretele? Ai fost la un pas de moarte, din nou. Chiar dacă ai scăpat ieftin, o să fie un coşmar când presa... Şi-o să afle repede. N-avem cum ascunde un asasinat în centrul Iaşului!
– Ştiu. Poate n-ar fi o idee aşa de rea să mă duc la spital. Începe să mi se învârtă capul.
– În fine! E prima chestie de bun simţ pe care-ai spus-o. Vin cu tine!
Ambulanţa demară şi Truşescu se aşeză lângă ea.
– Ce-ai văzut? întrebă comisarul.
Cristina surâse strâmb.
– Cineva l-a împuşcat, ce-i de văzut? A căzut în mijlocul propoziţiei. Iar eu doar am încercat să mă feresc... Nici nu ştiu cum. Am avut noroc, cred.
Glasul îi cedă şi Cristina îşi lăsă fruntea pe genunchi. Strânse din dinţi ca să oprească un alt hohot. Îl auzi pe Truşescu butonând telefonul. Trimitea un mesaj, dar pe Cristina nu o încercă nicio urmă de curiozitate privind destinatarul.
– Aţi apucat să vorbiţi? întrebă comisarul. A aflat ceva care l-ar fi putut pune în pericol? Pe el sau pe tine. Serviciul are surse şi mijloace mai puţin... ăăă... ortodoxe.
Cristina scutură din cap.
– Orice-a aflat, a dus cu el în mormânt.
Truşescu îşi îndesă aparatul în buzunar. Ţiuitul staţiei o scuti de o nouă întrebare. Comisarul ascultă tot mai încruntat veştile.
– A dispărut, raportă Agrişan. Am identificat camera de unde s-a tras, dar asasinul n-a lăsat în urmă decât un fel de carte de joc. Scrie pe ea 14 şi e pătată cu sânge.
– Sânge? repetă Truşescu. Eşti sigur? N-are niciun sens.
Chiar că n-are. Echilibrul? Echilibrul, trăgând cu puşca cu lunetă?
– Cât se poate de sigur, şefule! E aiurea de tot...
– Un trăgător de elită îşi ia măsuri de precauţie când pregăteşte un asemenea atac. Nu lasă nimic la voia întâmplării.
Poate asta m-a salvat. O întâmplare... Sau trebuia să moară Adam. Şi l-a ucis Florescu. La ordinul lui Alex sau al lui Volodea. Ca să învăţ ce? Cum să mint? Ce să ascund?
– De data asta, nu vorbim despre un nebun oarecare, ci despre un profesionist.
– OK, deocamdată-i singura explicaţie rezonabilă, spuse comisarul. Cercetaţi amănunţit hotelul, Agrişane!
– Sigur, şefule! Oricum, nimic în cameră nu-i răvăşit.
– Pe-al cui nume e camera? întrebă comisarul.
– În ultimul an, a fost închiriată de o fundaţie din Ardeal, Mâna speranţei. De fapt, din câte zice recepţionerul, nu se caza nimeni, deşi banii veneau regulat. Se pare că era folosită doar pe hârtie, de cineva care avea nevoie să indice o adresă. Nici măcar scrisori nu primeau pentru fundaţia asta. Am verificat, cheia e încă la recepţie.
– Urme de forţare la uşă?
– N-am găsit, dar o yală ca asta n-ar fi o provocare nici pentru mine. Va trebui să scuturăm tot personalul. Căutăm în carul cu fân.
– Atunci pune osul la treabă! îi reteză vorba comisarul. Am să-mi suflec şi eu mânecile în curând.
– Am înţeles, şefule!
Cu un plescăit dezaprobator, comisarul închise staţia.
– Ajungem îndată!
– OK.
Poliţistul se uita la ea de parcă se aştepta să se rupă în bucăţi. Cristina nu riscă un surâs încurajator, de teamă să nu izbucnească iarăşi sângele. Scoase telefonul din poşetă şi, în câteva cuvinte, o anunţă pe Liu. Ambulanţa se apropia de spital când poliţistul vorbi aparent nepăsător.
– O ultimă întrebare...
– Da? şopti Cristina, cuprinsă de o senzaţie neplăcută.
– Cine crezi că era principala ţintă? Tu sau Adam
Întrebarea de nota zece.
– Eu... habar n-am! Acum îmi dau seama cât de puţin îi cunosc. Poate eu. Poate Adam.
– Dar tu ai scăpat, graţie unui morman de zăpadă... Nu mă înţelege greşit, mă bucur că s-a întâmplat aşa, dar a fost un noroc chior. Te-ai gândit cine te-ar vrea moartă?
Cristina nu-şi ascunse fiorul.
– Sunt mulţi nebuni în ţara asta, murmură. Că veni vorba de zăluzi, avem confirmarea că asasinul Verei şi cel al Odoricăi sunt una şi aceeaşi persoană?
Comisarul clătină mohorât din cap.
– Încă nu! Nu ştim nici de ce şi-a păstrat Odorica ochii. Ancheta asta o să mă ducă la balamuc!
Fu uşurată să vadă că ambulanţa oprea. Şterse uşor fereastra şi o zări pe Liu în parcare, cu un cărucior cu rotile.
– Asta-i prea de tot! murmură. Nu-s invalidă.
Comisarul îi urmări privirea şi dădu aprobator din cap.
– Am avut grijă să nu fie încă picior de presar prin zonă, dar mă tem că liniştea asta nu va ţine mult.
Cristina îl lăsă pe comisar s-o ajute să coboare şi să se aşeze în scaunul cu rotile. Poliţistul avea dreptate. Dacă n-ar fi fost reacţia aceea incredibilă, poate că ea şi Florescu ar fi împărţit aceeaşi cameră la morgă. Închise ochii şi se lăsă dusă înăuntru, mulţumită că Liu rămâne tăcută. În vreme ce străbăteau holul lung de la intrare, telefonul lui Truşescu orăcăi scurt. Un mesaj. Nu se obosi să deschidă ochii pentru a-i citi expresia.
– Rămân la uşă până vine garda ta, o anunţă comisarul. Alex zice că ajunge într-un sfert de oră.
Replica lui o făcu să se holbeze neîncrezătoare.
– OK. Mulţumesc.
Liu împinse căruciorul în salon. Cristina îşi lăsă corpul, care abia începea să simtă durerea adevărată, în mâinile doctoriţei. Liu îşi făcea treaba cu atingeri uşoare şi, mai ales, în tăcere.
– Obraz trece repede, la rest numai vânătaie, o anunţă Liu după douăzeci de minute. Cristina îi simţi uşurarea în glas şi-i răspunse cu-n surâs şters. Amândouă ştiau că Alex ar fi rupt-o în bucăţi pe doctoriţă dacă i-ar fi dat altă veste proastă.
– Mi-a fost atât de sete, şopti Cristina. Încă aş...
– Imediat!
Doctoriţa sări de pe scaun ca o zvârlugă, se apropie de frigider şi scoase dezinvolt o sticlă de un litru, plină ochi. Deşurubă dopul, luă singurul pahar de pe noptieră, îl privi critic şi începu să-l clătească. Apa curgea cu un zgomot de cascadă peste cristal, iar licoarea mirosea tot mai puternic. Urmărind mişcarea degetelor chinezoaicei, Cristina înghiţi de câteva ori în sec. Cum putea să dureze atât de mult să spele un pahar care nici măcar nu era murdar?
Prima înghiţitură de licoare fu mai dătătoare de plăceri decât orice mângâiere a lui Alex, următoarele potoliră durerea şi-i limpeziră mintea. Lăsă sticla pe masă abia când era pe trei sferturi goală. Liu se uita inexpresiv la ea, dar Cristina se înfurie. Îşi încrucişă braţele pe piept ca să învingă tentaţia de a o lovi. Chinezoaica nu era vinovată că pacienta ei se purta ca o drogată în sevraj. Dar nu-i nici nevinovată.
– Mă curăţ puţin şi plec de aici.
Chinezoaica se înclină adânc şi ieşi. Cristina se ridică încet şi se apropie de chiuvetă. Se privi îndelung în oglindă. Nu mai avea sânge pe faţă şi nici pe mâini, dar tot se simţea murdară. Îşi examină hainele şi oftă. Erau pline de pete stacojii şi negre.
– Ai haine de schimb, ai uitat?
Scoase din dulap o pereche de blugi, un tricou, o flanea neagră, pe gât şi începu să se îmbrace cu gesturi leneşe. Îl simţea pe rus de cealaltă parte a uşii, oscilând între furie şi teamă. Ai cam sfeclit-o, băiete! Îşi adună scurta de blană, întrebându-se dacă putea fi salvată. Costase o grămadă de bani şi o purtase doar de câteva ori. Ghemotocul căzu din mânecă, iar Cristina îl fixă oripilată. Putea simţi îmbibat în hârtie nu doar mirosul morţii lui Florescu, ci şi pe cel al propriei dezintegrări interioare. Îl atinse cu vârful botinei. Părea doar un pliant, n-avea cum să fie important. Aruncă-l! Era cel mai natural lucru din lume, să dai la gunoi o hârtie care nu mai era bună de nimic, dar ceva îi şoptea să nu facă asta. Degetele i se opriră deasupra boţului înmuiat în sânge, atrase de el, dar încă necutezând să-l atingă. Ce făcea dacă setea revenea, chiar şi după ce dăduse gata atâta licoare? Asta ar fi însemnat că nu-şi poate potoli poftele decât într-un singur fel, şi drumul ăla era cel mai negru dintre toate.
– Eşti mai puternică de-atât! N-ai scăpat cu viaţă degeaba!
Dintr-o singură mişcare, adună hârtia. Cuvintele din capul paginii se puteau citi încă. Imaginea şi textul de sub ele erau acoperit de sânge.
– Catedrala mitropolitană.
Un pliant de prezentare, dintre cele care se vindeau la poarta locaşului. Cam îi plăceau bisericile. Unde ne-am întâlnit prima oară? Se simţea cumva dezamăgită. La o adică, prostia aia se putea dovedi la fel de importantă ca un prezervativ în buzunarul unei prostituate. De fapt, nu ştii nimic. Să fie ăsta mesajul lui de dincolo de moarte? Habar n-avea ce dorise să-i spună. Poate misterul fusese pentru el doar un joc sau poate aflase ceva important. Ceva ce-l băgase în mormânt.
– Catedrala mitropolitană, repetă Cristina.
Cuvintele aveau o greutate ciudată. Luă decizia într-o fracţiune de secundă, ştiind că face o greşeală. Unele greşeli e menit a fi făcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu