marți, 31 iulie 2018

Dracula: Origin

Roza Neagră

Ne uitam peste masă unul la altul cu un amestec de curiozitate şi prudenţă, doi străini care s-au întâlnit într-o cafenea pentru o tranzacţie mai puţin obişnuită. Bineînţeles, eu speram că Radu Pascu, aşa cum se recomandase, nu va fi multă vreme un mister. În fond, dinainte să vină la cafea ştia foarte clar ce-mi doream de la discuţia noastră. Despre el, în schimb, nu aflasem nimic, cu excepţia calităţii sale oficiale, a numelui şi, acum, a înfăţişării. Adresa de mail indicată în anunţul de pe Ejobs era impersonală, la fel şi răspunsul care mă chema la un interviu neconvenţional. În locul sediului oficial, a doua masă de lângă geam, în Bistro La Folie. Ora zece, destul de confortablă pentru o zi de duminică. Mă foisem jumătate de noapte, convinsă că mă voi întâlni cu un bărbat, întrebându-mă dacă va purta uniformă, dacă-mi va testa capacităţile lingvistice din primul moment, dacă îmi va cere să memorez un număr interminabil ori să descriu un cuplu zărit doar o clipă, la intrarea în cafenea.
Ei, Radu era bărbat, şi încă unul care arăta al dracului de bine! Brunet, înalt, cu gesturi energice de pirat rătăcit în secolul XXI, ochi verzi ca valurile sălbatice şi buze pline, parcă făcuse doar pentru sărutat domniţe prizoniere. Mă fixa, lăsându-mă să preiau iniţiativa conversaţiei. Atitudinea aia rezervată avea o logică. Eu am fost cea care a pornit totul, căutându-mi o astfel de slujbă.
-- Îmi pare bine să vă cunosc, am zis. Sunteţi incredibil de sexy.
Se impunea un răspuns de genul “şi mie”. Radu doar surâdea cu acea politeţe care mirosea de la o poştă a făcătură. M-am încruntat, dar am continuat.
--  Trebuie să recunosc, mă simt într-o oarecare inferioritate.Eu sunt prietenoasă de felul meu.
M-am oprit, să nu pară că mă ofer pe tavă. Pe omul ăla îl vedeam pentru prima oară, şi presupuneam că reputaţia ireproşabilă se număra printre condiţiile de angajare. Ca şi capacitatea de a nu vorbi gura fără tine. Poate greşeam, şi era invers însă. Asta ar fi fost interesant de verificat. Schimbarea nuanţei zâmbetului lui mi-a dovedit imediat că mintea lui Radu mergea în aceeaşi direcţie ca a mea.
 -- Aşa şi trebuie, a răspuns. Aşa suntem toţi, fiecare în felul său.
Desluşeam oare o insinuare de forţă sau ameninşare în tonul lui? Probabil că nu. Probabil că mintea îmi juca feste, fiindcă îmi doream viaţa a cărei poartă mi-o putea deschide Radu. Poate fiindcă nu ştiam exact ce mă aştepta dacă eram admisă în faza următoare. Poate că toată istoria asta era doar ultimul vis romantic al adolescentei care se îndopa cu romanele lui 007. Mă săturasem să-mi tocesc coatele pe biroul Agerpres, traducând ştiri stupide şi, ocazional, câte un film pentru televiziuni. Voiam adrenalina aventurii, a conspiraţiei, a plasei de minciuni. Cu A şi C. Şi asta era prima şansă să transform visul în realitate. Dar să mă simt stânjenită ca o puştoaică în faţa unui ofiţer trimis să mă evalueze psihologic era calea sigură spre un eşec răsunător. Noroc că a apărut chelneriţa cu sucurile şi cafelele noastre şi am tăcut amândoi, încă măsurându-ne.
-- Oricum, a spus lejer Radu, am fi aflat totul, Cristina. Să ascunzi ceva nu e... înţelept. Eşti destul de matură ca să pricepi asta, nu?
Mă lua peste picior! Ştia cât de uşor îmi sare muştarul, o bilă neagră într-un CV oricum nu foarte impresionant. Am strâns degetele pe sticla de suc şi am păstrat tonul neutru. De tipul acela depindea totul, chiar dacă-l uram deja.
-- Nu ascund nimic, am zis. Desigur, ştiţi asta. Viaţa mea e o carte deschisă. Şi oarecum plicticoasă.
A ridicat uşor din sprâncene şi a sorbit zgomotos din sticlă, cu paiul. Făcea doar pe mârlanul? Era o încercare de a mă irita? Speram că da.
-- Şi dacă mai avem îndoieli, ce facem? a întrebat.
-- Atunci banii contribuabililor din toate suplimentările alea de buget sunt cheltuiţi degeaba. Mai bine i-ar fi dat pe programe de oftalmologie.
Gluma era proastă, nu m-am mirat că n-a zâmbit.
-- Te autosabotezi? Ai o problemă cu autoritatea, Cristina. Abia te descurci şi la agenţie...
Se referea la conflictul de anul trecut, cu şeful nou pus de partid. Un bou şi jumătate, a vândut blugi în piaţă înainte să devină mare sculă pe basculă la democraţi, dar ne dădea nouă lecţii despre cum să scriem corect cu liniuţe. Popindiculare, vorba romanului. Şi i s-a pus pata tocmai pe mine, singura care a intrat pe post fără pile.
-- Autoritatea nu suportă adevărul? Eu învăţ repede şi chiar îmi doresc postul ăsta. Mă pot adapta.
-- Nu prea cred! Şi ştii ceva? Ai un temperament păcătos. Te cerţi cu babele-n tramvai, eşti încăpăţânată. Voinţă? Ţi-ai transformat bicicleta în cuier, după doar o lună de exerciţii. Capacitatea de a-ţi asuma riscuri? Nu pleci în vacanţe exotice, nu petreci nopţile prin cluburi şi nu ieşi nici măcar la concertele din piaţă. Abilităţi de comunicare? Ai o viaţă socială... Hmm, care-ar fi cuvântul? A, da! Inexistentă.
-- Nu-i chiar aşa! am protestat.
-- Zău? Să vedem... Traseul tău zilnic e casă -serviciu - casă. Sâmbetele, ieşi la cumpărături pentru toată săptămâna. Eşti mai apropiată cu o tipă de la Radio România, dar nu suficient cât să o inviţi acasă. Mai beţi o cafea împreună, la mall, sau schimbaţi câteva vorbe pe messenger. Duminica, dacă eşti liberă, te plimbi pe la târguri, mai mult ca să faci poze. Nu suporţi pantofii cu toc şi iarna nu mai ieşi din blugi. De sărbători, îţi vizitezi părinţii şi te fuţi cu câte un tip, la întâmplare, de pe site-urile de dating. În concediu, mergi singură la ştrand, dimineaţa şi seara, când e mai puţin aglomerat. Ţi-e frică de înălţime. Nu fumezi. Nu-ţi pierzi mult timp în bucătărie.
Era o radiografie perfectă a vieţii mele văzute de dinafară şi, când o spunea pe tonul acela de bilanţ pragmatic, suna jalnic.
-- De când mă urmăriţi? am întrebat. De ce? Am trimis CV-ul doar cu zece zile în urmă. N-aveaţi cum şti toate astea.
  -- Suntem foarte meticuloşi, a zis, un răspuns care nu mă lămurea deloc. De ce nu te-ai măritat?
Ar fi trebuit, probabil, să mă simt stânjenită, dar am ridicat din umeri.
-- Perspectiva de a spăla chiloţii unui bărbat şi de a-i suporta hachiţele nu m-a încântat niciodată. Şi nici nu mi-am dorit copii. Când eram mică, mă jucam nu cu păpuşi, ci cu săbii şi pistoale. În primii ani, bebeluşii sunt doar nişte maşini de urlat şi, scuze pentru limbaj, fabrici de rahat. N-ai cu cine vorbi, dar nici nu te lasă să adormi. Mă mulţumesc să-i admir în porţii de câte cinci minute, în braţele cunoştinţelor. Decât să fiu o mamă denaturată, mai bine deloc. Mai degrabă mi-aş lua o pisică.
Sunase prost, dar era adevărat. Şi, oricum, bănuiam că instinctul matern nu valora mare lucru în lumea serviciilor speciale. Mamele erau mai puţin predispuse la porcăriile pe care le fac agenţii secreţi. Şi, desigur, mai vulnerabile. Însă, din nou, judecam doar după filme şi cărţi moderne. Radu m-a fixat lung, cu o umbră de surâs.
-- Joci cartea unei sincerităţi şocante.
-- Mi-aţi zis să nu ascund nimic.
-- Ai dreptate. Dar n-am vorbit încă despre sex. Ieşi pe site-uri surprinzător de deşucheate. Pun pariu că te masturbezi în faţa calculatorului.
M-am înroşit, surprinzător. Mă consideram o tipă modernă, în fond.
-- Asta chiar nu-i treaba nimănui!
-- Te-am filmat. Câteva din producţiile tale sunt de masturbat la greu.
Aici nu găseam replică, fiindcă nu ştiam dacă era un compliment sau o batjocură.
-- Deci, Cristina, ce crezi că te-aş pune să faci. Pornografie?
-- După cum merge discuţia, da.
-- Ce spunea în anunţ?
-- Că sunteţi nişte labe triste albastre şi tinere.


OK. Dezastru. Total neprogramat. Absolut neprogramat. Minunat. Nimic de făcut în continuare.
Radu a surâs acid.
-- E o caracterizare poetică pentru cineva ca mine. Poate sunt un cavaler medieval, Cristina.
-- Poate sunt o domniţă medievală, Radu.
-- Domniţele medievale sunt caste, Cristina.
-- Fiindcă de fapt nu au tentaţii şi poartă accesoriile potrivite, Radu.
M-a prins de încheietura dreaptă.
-- Cine eşti, de fapt?
-- Cristina.
-- Cristina e doar un nume într-un buletin.
-- Poate atât pot arăta, când nu mă masturbez.
-- Poate există şi masturbări intelectuale.
-- Poate nu într-un bar.
-- Întrebarea rămâne şi e serioasă.
-- Cineva care vrea să facă lucruri periculoase şi să folosească instrumente mortale.
-- De ce?
-- Ca să-şi exprime natura.
S-a uitat foarte lung în ochii mei, parcă de undeva de departe.
-- Cine? Vreau un nume.
-- Roza Neagră.
Aaaaaah. Prea devreme sau prea târziu? A schiţat un mic surâs parşiv şi satisfăcut. Începea să mă sperie, labirintul ăsta de surâsuri ale lui.
-- Eu sunt Regele Negru şi am o mulţime de legiuni de cavaleri negri.
-- Sună teribil de matematic, şi eu nu am trimis un CV pentru o partidă de şah.
-- Pentru ce, atunci?
-- Mai contează?
-- De ce n-ar conta?
Ce să-i spun? Că acum nu mai contau nici adevărul, nici minciuna, nici emoţia, nici calmul lui de gheaţă? Vedeam despre mine doar un sfinx, şi întâlnirea aia fusese pretextul să văd mai multe. Am lăsat sfinxul să vorbească, pentru prima şi ultima oară.
-- Ce-ar fi să ne futem? am propus.
Dezamăgitor. Mă aşteptasem la mai multe de la un sfinx. La ceva misterios, întunecat, cu parfum de cimitir şi cu consecinţe magice.
-- Ce-ar fi, Cristina? Nu aş afla prea multe despre tine.
-- Ai afla dacă am păr la păsărică.
-- Poate e o informaţie pe care o prefer  confidenţială. Sau o cunosc.
-- Big Brother deja? Că nu-mi amintesc să fi pozat pentru Hustler.
Am făcut o pauză scurtă, simţind cum mă cuprinde o veche melancolie. Radu s-a uitat lung la mine şi am ştiut că interviul s-a terminat. Privirea lui semăna cu un cub de gheaţă din paharul de Martini al lui 007 şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş fi scuturat paharul.
-- Ai devenit prea defensivă, a spus sec.
-- Poate.
-- Ce motiv ai?
-- Înţelepciunea.
-- Eu nu te consider înţeleaptă. Deci, nu. Nu vei lucra pentru noi.
--  OK.
Nu prea mai era nimic de spus la chestia asta. A făcut semn ospătarului să aducă nota.
-- Fac eu cinste, a spus.
-- Mulţumesc, am răspuns, cu un indicativ învârtindu-mi-se prin minte.
Măcar putea bifa pe fişa mea de parcurs că întâlnisem un spion sexy. A plătit, fără să mă lase să văd câţi bani avea în portofel, şi eu am simţit asupra mea privirea unei femei geloase. Care semăna teribil cu o puşcă cu lunetă. Ne-am ridicat deodată şi mi-a sărutat galant mâna. Atingerea degetelor lui mi-a lăsat vaga impresie a unei muşcături.
-- Cu cine vrei să ţin minte că m-am întâlnit, Cristina?
-- Cu Cristina. Corvinus.
-- Foarte bine.
-- Nu-mi faci o urare, la despărţire?
-- Eşti sigură că poţi duce aşa ceva?
-- Ca pe un fulg de nea.
-- Să fii iubită aşa cum meriţi.
-- Dragostea e un sentiment periculos. Mai periculos decât un cartuş, fie el şi ultimul.
-- Ai venit aici să fii împuşcată?
-- Doar de Cupidon, se pare.
-- Atunci cu el te vei mai întâlni.
Radu avea, se pare, propriul sfinx, care dădea replici mai inteligente decât al meu. Poate, unul mai bătrân şi mai înţelept. Poate unul cu acces la un scenariu de nivel superior.
-- Aşa să fie.
Mi-a aruncat o ocheadă scurtă de despărţire. Era ceva ciudat în ea, de parcă acceptarea deciziei lui îl provocare mai rău decât o revoltă.
-- Îţi place prea mult să dai verdicte pe neve, a spus când deja ne ridicam de la masă.
-- Îmi place să merg mai departe.
-- Mai departe de ce?
-- De ce presupun ceilalţi că aş fi. De ce e scris într-un pergament. Îmi place să ard pergamente.
O ultimă privire, un ultim surâs expert. Un mic fior de prevestitor. Era prea devreme pentru acea alegere. Nu eram încă pregătită. Dar nu mai există altă cale. Nu pentru mine. Fiindcă petrecusem deja prea mult timp în normalitatea altora. Fiindcă mai era ceva de trezit, şi puşca aia deja trăgea.
-- Toate cele bune, am spus. Şi mult succes în activitate.
Când am ieşit pe uşa localului, ştiam deja că nu va avea succesul acela. Şi el ştia că ştiu. I-am simţit hotărârea de a mă vâna ca pe un cui în ceafă. Mi-am simţit cufundarea în trecutul pe care jurasem să-l uit nu ca pe o trădare, ci ca pe ceva ce trebuia făcut. Şi am avut acel scurt moment de iluminare. Altă Umbră. Alt Maestru. Dar duşmanul meu era acelaşi. Axa Oglinzii şi a Crucii. Şi cu ea se putuse lupta într-un singur fel - aflând, acceptând tiparul şi uitându-l. Iar eu nu mai acceptam asta. Nu mai voiam să fac asta. Voiam să merg mai departe. Cu orice risc.
-- In nomine Inferno, am spus, Legum. In nomine Diablo, Sumum. In nomine Amberum, Modelum.
Piatra s-a deschis şi am văzut semnul deasupra refugiului staţiei de tramvai - un turbion. Uşa Iadului era deschisă. Larg deschisă, imposibil de închis. Mă întrebam cum avea să fie, minunaţii noştri spioni ciocnindu-se nu cu insecte scârboase, creştine, nu cu păpuşile voodoo ale unor superiori necunoscuţi, ci cu cei ca mine, cu cei de peste mine. Cu Agenţii Forţei. Cu..
Cineva m-a muşcat de gât..
AAAAAAAAH!
SUNTEM AMÂNDOI CAVALERI, FLORICICO.
Aşa este, Dragonule. Hai să bem nişte sânge.
Şi sânge am băut, umplând primul cerc al Modelului. În urmă a rămas doar trupul Scufiţei Roşii.
Uneori, Dragonul era Lup şi Trandafirul era negru.




sâmbătă, 28 iulie 2018

Profeţia Celei de a Noua Porţi

Cel numit Emrys va merge în umbra ta. El îţi este Destin şi el îţi este Damnare.
Damnarea este pentru toţi.
Destinul este pentru cine a stat.
Chemarea este pentru nemuritori.
Adunarea este pentru eterni.
Ultima uşă este prima uşă şi e doar începutul Turnului.
Lorzii Întunericului sunt in situ.
Mormintele sunt deschise.
Nimeni nu poate scăpa de trecutul său şi nici nu poate înşela viitorul.
Profeţia nu are sfârşit.
UŞA E NEAGRĂ.


miercuri, 18 iulie 2018

Şi mai nasol decât TC

Privind ieri nişte ciuperci, m-am gândit că o realitate mai nasoală decât teoria conspiraţiei ar fi ca aceste fracturi şi portaluri temporale să fie rezultatul unor declanşatori naturali - o furtună solară, o furtună de timp. Valurile temporale ar ataca atunci cele mai slabe puncte din cronologia cunoscută nouă, realităţile incorecte. Dar ce e o realitate corectă şi, mai ales, pentru cine? Realităţile corecte nu sunt pentru mulţi sau puţini, sunt cele natural evolutive sau ciclic prezervative.


duminică, 15 iulie 2018

Teoria conspiraţiei

În cercurile Illuminati se spune că scufundarea submarinului Kursk a fost o operaţiune a CIA, având drept scop doborârea lui Putin. Mai mult, aceasta ar fi o parte a celui de al treilea război mondial, dus pe planuri temporale, pentru manipularea istoriei şi distrugerea filonului Anunaki, reptilian autohton. Acest război are deja unde temporale majore, ce au afectat civilizaţii întregi, având ca posibil deznodământ un Z War. Se remarcă, la nivelul societăţii româneşti, o cădere în zona terorii şi canibalismului energetic, o disoluţie a climatului modern, elevat, spre o ţigăneală perpetuă, fenomene paranormale imposibil de stăpânit, ridicarea de tipare medievale şi izolarea pe frontul urban - rural.
Specialişţii în citirea gândurilor, ca mine, au auzit în ultima vreme adevărate atrocităţi. Se joacă scenarii de tip picătura chinezească, canibalism, sacrificiu şi abuz ritualic, crime schizofrenice, mergând spre holocaust nuclear. Nici chiar marii stâlpi de putere sau instituţiile militarizate nu mai fac faţă, dimpotrivă, sunt mai vulnerabile ca oricând.
Se desfăşoară în acest moment programe de umbră de tip Închisorile CIA; Candidatul Manciurian, Blair Witch Project, X Files, Final Destination, Umbrella, Jerusalem, True Blood, Hydra, Lazarus, Mandala, Trident, Amber, Avalon, Gillead, Fiii lui Satan, Rogue One, Venice, X.

marți, 10 iulie 2018

Coşmar veneţian

Erau acolo, în pasaj. Lucrurile. Lăsate la întâmplare. Lucrurile unor oameni care nu mai existau. Lucruri pe care le lăsaseră acolo ca şi cum s-ar fi dus undeva. Să răspundă la chemarea unei sirene. Sau la blestemul unei vrăjitoare.
Mă uitam la ele, neştiind dacă e vis sau realitate. Erau ca o dungă colorată de oroare, ducând spre o ieşire ce nu se vedea. Şi nu ştiam nici dacă îmi era frică. Doar că vreau să mă dau înapoi. Cineva, oricum, mă trăgea parcă înapoi. Şi am făcut un pas.
Dar dincolo era şi mai rău. Uşi blocate. Uşi transparente. O gloată fugind, în oroare, de spectrul unei femei fără cap. Spectru călare, gonind în hohote. Dincolo de uşi, indivizi în uniformă îşi tăiau degetele. Sau le prindeau înapoi. O vamă, fără îndoială. Semăna cu un aeroport. Mulţimea spărgea întotdeauna uşile. Mulţimea se speria de imaginile de pe ecrane. Şi dincolo de rampe erau doar alte scări.
Urma să înceapă şi acolo. Tot de la un telefon. Ochii ăia care sclipeau, şi apoi nimic. Aproape nimic, doar foamea. Dar aici exista o debara. O debara cu multe şuruburi. În debara era un bărbat rănit. Întotdeauna era un rănit, la porcăriile astea. Şi a mai venit cineva.
Cine?
Cineva care ştia să lupte. Cineva care văzuse dincolo de negură. Şi acolo era caruselul veneţian. Rotindu-se. Rotindu-se. Rotindu-se, pentru Cavalerul Negru.
Venice

sâmbătă, 7 iulie 2018

O idee

Mă gândesc să cuplez povestirile mele ciudat negre, enigmatic schizofrenice într-un fel de volum al ultimilor ani de călătorie. S-ar putea chema ÎNTÂLNIRI PE MARTE, Sau, poate, ORACOLUL ŞI MĂŞTILE.

Semnele


vineri, 6 iulie 2018

Despre măştile W

Întâi au fost Îngerii, care au căzut. Apoi au fost Demonii, care au reuşit parţial. Al treilea val e din Măşti Negre, care au aşteptat ultimul Semn. Şi el a sosit. Surâsul Motanului din Wonderland.
Toţi suntem ciudaţi aici, Alice. Şi nicio ştiinţă nu ne poate explica Infernul.
(Microtexte)


joi, 5 iulie 2018

Despre lege

Vina şi nevinovăţia sunt măsurate prin lege, iar legea trebuie să fie justă ca să se facă dreptate. Legea trebuie să fie simplă, clară, asigurând o conectare sigură a tuturor părţilor sistemului. Justiţia este o formă de balanţă a binelui şi răului, nu a păcatului şi pedepsei. Chiar şi într-o lume Wraith. Oricare ar fi păturile societăţii, justiţia nu e o societate secretă şi nici o religie.

miercuri, 4 iulie 2018

VALS

Cea de a douăsprezecea ursitoare, cea neplătită, a vorbit:
- Ultimul ceas al copilului să fie primul ceas al bărbatului.
Vrăitoarea cea rea a urmat ursitoarei, şi a aşezat în parcul castelului un blestem sau o binecuvântare. Era o mărgică galbenă, din os, ce proorocea dincolo de poarta albă.
- Cel mai cumplit blestem este, desigur, o binecuvântare, a spus vrăitoarea. Fie să-ţi petreci viaţa în vals, copilaş.
Copilaşul a înţeles deci totul încă din prima noapte, şi tot din prima noapte a plâns. Umbra s-a lăsat asupra sa, acoperindu-l cu aripile. Era doar începutul unui vals rusesc, printr-o pădure foarte întunecată.
Ştia ce-l aşteaptă la capătul drumului - un lac verde. Şi pe lac pluteau flori roz de nufăr, rotindu-se la nesfârşit, în aceeaşi mişcare, ca un drog al speranţei.
Desigur, copilul era băiatul pe care-l dorise pentru friptură ursitoarea şi bărbatul pe care-l ceruse în aşternut vrăjitoarea. Şi fiindcă cinci zile de cunoaştere a morţii nu au fost de ajuns, vals a dansat la grajduri.

luni, 2 iulie 2018

Luna

Luna va întâlni trei flori - una roşie, una verde şi una albastră. Prima îi va aminti de cel pe care l-a iubit. A doua, de cel pe care l-a trădat. A treia va tăcea sau va vorbi.

Delphi 1


Microtexte

Pe bonul de casă nu scrie ziua morţii.