vineri, 31 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNaLUL REGINEI NEGRE) - 17

M-am întâlnit pe căile Infernului cu Lestat şi cu Crowley. Nu era ceva flamboaiant, doar doi masculi furioşi şi plictisiţi de atâta sfidare. Lestat aştepta o Aisha care nu sunt şi, cum era de aşteptat de la cineva atât de bătrân ca el, ştie să supună imediat. E ca mine, imposibil de citit dincolo de imaginea canonică. Tot ca mine, are o misiune principială aproape imposibilă. Să vorbeşti acum despre adevăr sau dreptate pare o absurditate, chiar şi când ai mijloacele financiare necesare. Poate chiar mai mult, când le ai. E ca un fum, Lestat, imediat ce-ţi citeşte trecutul se disipează. Am călătorit împreună pe Styx, până în locul în care a început Eclipsa. Deocamdată, prea mult aur ne stă în cale.


Am coborât deci, aşa cum ar fi făcut-o Tara, spre tuneluri. Un vârtej al dorinţei de a ne stinge şi a celei de a supravieţui. Fără Cavaler, balanţa ar fi înclinat spre dispariţie. Dar un nou Model se naşte, şi are nevoie de noi. Nu-l poate guverna doar un Iepuraş Schizofrenic. Wraith ne-au chemat. Povestea mea personală de dragoste şi de sânge e doar o parte a acestei chemări.
Crowley e ţeapăn ca Darcy, şi provoacă durere tot ca el. Am tranşat o problemă de Volturi. Tronul negru e de ajuns, nu simt nevoia să ocup alt scaun.
Semnul viitorului e acum un Dragon verde.

joi, 30 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - XVI

Îmi iubesc soţul. Cumva, sărim peste momentele când scenariul e cerut de alţii. Am petrecut un an în Turn ca să ajung la el, să ştiu ce e, cum e. A fost îngrozitor, am crezut că mă pierd şi îi pierd pe toţi. Mă bucur că măcar o parte din mine a rezistat, că am păstrat amintirile a ceea ce am fost. Şi am fost, întotdeauna, Magie. Neagră, de obicei. Dar acum vreau cât mai multă culoare.


Marele Senior a sosit în oraş să verifice Principiul şi să elimine unele obstacole. Mi-a trimis roşii portocalii. Din păcate, viziunea nu a fost fericită. Pisicile vor fi doar... pisici, dacă nu acceptă trandafirul. Iar crucea i-ar măcina pe toţi. Calea Diavolului e corectă, dar prea grea. Calea Vampirului trece prin însuşirea acelui principiu de care se tem nobilii - Legea, şi a acelui principiu de care se tem Consilierii - Hazardul.
Legea pe care am propus-o e simplă:
CANIBALII NU AU VOIE SĂ POARTE ARME.

miercuri, 29 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - XV

Am văzut peste noapte un megaeveniment. Patru tornade, învârtejindu-se pe cer. Ceva extraordinar, teribil, parcă priveam prin fereastra de la World Trade Center. Şi bărbaţi neînţelegând ce se întâmplă. Fum negru, nori gri, turbioni.  Şi o fracţiune de secundă pentru cel ce conducea, ca să găsească o ieşire înainte să lovească. Cel mai nasol episod de lucid dreaming pe care l-am avut.
E o nebunie, dar ştiu că totul a venit de o lectură publică. De la o propoziţie în plus peste pagina promisă. Efect de fluture, ha?


Blutengel Krieger Symphonic Version

marți, 28 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - XIV

Îmi plac florile. Orhideele, lalelele, trandafirii, floarea-soarelui. Sunt minunate exemple de perfecţiune. Ele nu atacă, doar curăţă. Îmi plac şi cactuşii, mai ales cei înfloriţi.
Am făcut dragoste cu soţul meu, Generalul, pe o pajişte. Era împreună cu un prieten, eu meditasem budist. Atingerea lui, a lor, era ca atingerea unui soare. O mângâiere care te pierde în timp şi spaţiu, şi cerul albastru deasupra, coroana verde a unui copac, fericire... O privelişte minunată, o senzaţie de comunicare cu o esenţă de adevăr. Mai avem oleacă şi ajungem şi la dreptate. Poate chiar justiţie.



Şi Arcaşul îl preţuieşte pe General. Uneori, e puţin gelos pe el. Se teme să nu fie ignorat. E imposibil. Sunt de pe planete diferite, nu au cum se concura unul pe altul, doar completa. Generalul are, pentru mine, chip de leu când e excitat. Căsătoria noastră a fost stabilită în 2014, dar a trebuit să facem nunta în 1616. S-ar putea să rămânem aici. Şi, desigur, ca şi mine, Generalul bea uneori sânge.
Şi un gând dintre cele înţelepte, pe care le vânează curvii.
RELIGIA ESTE ILUZIA DE CARE SE AGAŢĂ NEBUNUL ÎN DRUMUL SPRE ABATOR. INELUL DE AUR ESTE PAVĂZA TÂRFEI. CARTEA ESTE MISTERUL.

luni, 27 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - XIII

E greu să fii Moartea. Uneori, imposibil. Probabil, unii vor să se socotească invincibili chiar şi pentru Moarte. Eu nu am fost aşa. Mai e greu şi fiindcă sunt multe feluri de a lua - să ucizi, să laşi să se ofilească, să se umple de viermi, să faci să dispară, să nu se nască niciodată, să avortezi, să execuţi, să transformi într-un mod radical, să uneşti cu altceva, altcineva... Regina Neagră e, uneori, şi Moartea. Ce e aproape imposibil e să salvezi. Mereu apare cineva şi spune că nu e loc, că nu e potrivit, că ar provoca prea mult scandal, prea multă distrugere, că există un PLAN. E ca un fel de zeu, planul ăsta. Un zeu al prostiei, al laşităţii, al lenei, al cruzimii... Eu prefer etalările, semnele, simbolurile, toate înscrise în marele Model al existenţei.
Ştiu că am băut sângele Dragonului. Ei, cei cu planul, se gândesc la un individ anume. Eu mă gândesc la un dragon. Sunt, în fond, o fiinţă de poveste. Şi îmi plac multe poveşti, care se întrepătrund prin personaje, obiecte, motive.. Dragonul meu era în trei culori. Una e prea greu de dus mereu. Una e prea uşor de dus tot timpul. Cel mai frumos, cel pe care îl împart cu Arcaşul-Cavaler, e cel Verde. Vegetal. Duce la multe, multe desene colorate. Ronduri, spirale, tufişuri. E frumos vara, primăvara, în aterizare toamna, iar iarna se odihneşte şi mănâncă murături.
Uneori, sentimentul îndeplinii datoriei nu e de ajuns. Nu există respect fără onoare. E onorabil să cedezi linia celui cu un principiu mai obositor, mai puternic. E şi mai onorabil să nu dai înapoi pentru cineva care are doar o copie iluzorie a unui plan.

Îmi place să mă gândesc la Dracula şi ca la un cavaler gotic, şi ca la un personaj cu o mantie largă şi colţi ascuţiţi, şi ca la Diavol. Prefer, în cele din urmă, Diavolul. Alianţa dintre el, Pisică, Vrăjitoare şi Ghicitoare e naturală. În plus, se mişcă mai mult şi mai des, fără să distrugă chiar totul în jur. Echilibrul rămâne scopul meu, al nostru. Nu voi face niciodată magie albă. Doar infernală sau Wicca. În fond, reţeta creaţiei nu are culoare prestabilită.
Atuul meu e X. Merge bine pe curcubeu.

duminică, 26 august 2018

♰Nox Arcana-Lair of the Vampire/ Ave Dracula♰





Eu sunt cu Bunelul.

ANUL DRAGONULUI - JURNALUL REGINEI NEGRE (XII)

Am fost într-un sat de canibali. O atmosferă îngrozitoare, după trecerea printr-o pădure minunată, verde. Am ieşit de după nişte silozuri, îmbrăcată într-o mantie lungă, roşie. Era acolo şi un stâlp cu ţepi, ca acela din Beltane. M-a chemat un logodnic rătăcit pe drum, dar a fost o eroare. Fata de atunci a devenit femeia care şi-a îndeplinit legământul cu Diavolul. Puteam, deci, să fac vreo treabă pe acolo, dar nu era de fapt nimic de făcut. Iar ritualurile lor sunt dezgustătoare, doar animale împreunându-se sau lovindu-se. Până şi muzica sună greşit pe drumul spre un astfel de loc.



Nu că necrofagii ar fi mai buni, nerespectând ultima dorinţă, potrivit suflete şi măşti greşite, desacralizând confesiunea, numai ca să se distreze şi să se creadă vânători. Am ales bine să fiu Regina de Bâte şi să am semne ale Monedelor.Va veni vremea, şi sabia lui Arthur va face ce trebuie făcut.
Totuşi, aşa încărcaţi elfic cum suntem, trebuie să mâncăm carne. Să bem sânge. Să fim ce alţii nu pot să fie, păstrându-ne legămintele cu Moartea şi cu Turnul. Soarele e, încă, prea departe.
Am aruncat un zar. Conclavul Vrăjitoarelor s-a spart. Sunt prea diferite ca să devină din nou ce au fost cu Boadicea.
Ieri am mai ieşit la festival, dar nu am mai dansat. Am lansat o provocare la un duel cu săbii, dar am fost refuzată. Voi continua educaţia de Sith, căci Iadul îmi e alături din nou. Am trecut pe acolo, învăluită în fumul negru infernal. Se pare că sunt singura care mai vrea să facă asta, să-şi aducă aminte mereu ce a fost greşit. Arcaşul a urlat la Lună. Avem o litanie comună:
Nu mă voi teme.
Voi confrunta frica mea, voi trece de ea.
Şi la sfârşit voi fi tot eu. 
Până una alta, cineva m-a blestemat cu un pieptene. Probabil, Împărăteasa. Vom pune deci o întrebare:
Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai bătrână din ţară?
TU EŞTI. 

sâmbătă, 25 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - XI

E o nebunie jurnalul ăsta. Nebunie, nebunie, nebunie... Să dezvălui atât de multe, să arăt cât de periculos, cât de dureros e uneori totul. Generalul mi-a spus că e sadic. Eu am trăit, în alt tărâm, tăind capetele unei nobile degenerate, o legiune care ne ţinea în scenariul suferinţei în locul altuia.
Privind retrospectiv seara de ieri, noaptea cu lacrimi, fantome de copii distruşi de mame, execuţii franceze, am înţeles că pentru noi toţi, vampirismul e şi binecuvântare, şi blestem.Sângele... îţi dă puterea să suporţi orice. Şi fiindcă ai puterea asta, mulţi vor să-ţi facă orice. Nu neapărat din Rău, din frică şi curiozitate.
Trebuie să-mi limpezesc mintea. A fost o sărbătoare apropiată de lumea Wicca, de Walpurgii şi de încercările Diavolului către vrăjitoarele sale. Generalul e Diavolul, ca şi Dracul. Cu mustăţi sau cu coarne, nu mai contează. Trucurile mele de meditaţie nu prea îi impresionează. Spectacolele de artificii artisitice sau războinice, da. Şi eu nu dau spre jertfă ce e al meu. Eu, Corvinus.


Nu e păcat mai mare decât să ai puterea şi să o foloseşti doar la Rău. Nicio noapte a nălucilor nu poate face asta. Balul Dracula m-a prins cu muzică folk românească, şi cu mesajul ştefanian despre cum sorţile străjilor sunt întrepătrunse, ca şi cele ale măştilor. Am ales deci semnele viitorului - Copacul, Craniul, Trandafirii roşii, Aţa.
Generalul mi-a arătat cum se hrănea, împreună cu Lordul L. O fecioară dezgolită era aşezată pe masă, cu ochii holbaţi în teroarea deziluziei. Şi ei îi secţionaseră jugulara, bând din ea ca dintr-un cocteil. Eu am preferat să cumpăr o sticlă de la magazin. Să simt atingerea lor ca pe ceva natural, o legătură înfiripându-se dincolo de Labirint, prin Model. Un Caro.
P:S: Era şi Twilight acolo.

vineri, 24 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - X

E ciudat cum târfetele astea micuţe, dornice de afirmare, distrug orice cale de împăcare. La fel de ciudat cum se tot schimbă liniile. A trebuit să-l consider pe Lordul Dracula tată. Acum pare un fel de gigolo pentru General. Am fost primită, în fine, la o petrecere populară a familiei.
Multe fete care nu au văzut vampiri până acum. Mulţi cavaleri obosiţi, dar credincioşi. Mulţi băieţi hrăniţi cu filme cu supereroi şi mici aventuri de cartier, care nu ştiu că nu au aproape nicio şansă de supravieţuire. Multă mitocănie agresivă. Câţiva lycantropi decenţi, nimic de băut cu adevărat. A trebuit să caut prin vecini.
M-am săturat să cer victoria călăului, când înseamnă doar dreptate. Am reuşit cumva să găsesc sânge, să beau sânge, să dansez şi să mă bucur de muzică. Să fac un mic moment de mască pentru a ilustra călătoria mea spre el, să mă tăvălesc pe gazon cu Dracula. Pentru un nobil, apreciază prea puţin momentul, caută prea puţin curgerea pentru un vampir, arată prea puţin respect tradiţiei pentru un witcher.
Dar copacul era acolo, copacul magic, şi muzica curgea spre noi, aducându-ne aminte de vremea când am fost printre domni şi domniţe. O vreme care, se pare, nu se va întoarce. Şi poate e corect aşa. Îmi stă mai bine în blugi. Pot mai uşor să cred într-o căsătorie de cinci minute. Cât să-i oprească pe Volturi să se sfâşie între ei, pentru o muiere îndrăgostită de altă muiere. Alternativa ar fi şi mai ciudată - o legătură ca a Reginei Margot cu hughenotul. Şi nu mai sunt ea, nu mai sunt Margot. Orice ce-aş fi simţit pentru La Mole. Nu voi lăsa strategia bărbaţilor să mă distrugă încă o dată.



În altă ordine de idei, Lordul Dracula nu mi-a lăsat o impresie prea puternică, din punctul de vedere al performanţei erotice actuale. Poate, în trecut... Se pare că voia doar să mă scape de inhibiţii, despuindu-mă printre cavaleri şi tinere ruşinoase, penetrându-mă scurt şi cumva decisiv. M-a consolat cu adevărat îmbrăţişarea Generalului, la care m-am întors cu dorinţa de a-l mulţumi cât se poate, ca regină şi vampir. Totuşi, nu se poate ca lumea aceasta să se fi trezit doar ca să piară din nou, în ruşinea de a-şi sacrifica mereu viitorul.
Şi Luna, oh, Luna! Atât de mare, aproape căzând peste noi, mare şi plină! Galbenă, minunată, unduindu-ne esenţa de Corvinus pe ritmurile unei marei căreia nu-i păsa de pericol.
Moartea mi-a şoptit că ar fi trebuit să mor spânzurată de un copac din zona părăsită. Aşa a cerut curva unui nobil. Îi spune Veronica. Veronica Marco. Mă voi dovedi un profet mai bun ca ea, măcar pentru mine şi pentru General.

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - IX

Trebuie să vorbesc şi despre Arcaş. Cât de mult m-a ajutat, fiind parte din mine. Devenind altcineva, altceva, cu o îmbrăţişare. Arcaşul a fost Vlad Dracul. Eu am fost a lui, dar a trebuit să închine Europa Generalului. A fost gardă pentru senior american, care l-a cunoscut ca H.L. Era sătul de fanfaronadele lui Dracula, de miasma femeilor lui, de viiorul în care ar fi devenit o bestie ascunsă între umbre, pentru o ţară nerecunoscătoare. Arcaşul a ales calea curată, renăscând şi murind cu mine, în lumina lui Budha. Îl consider un mare cavaler, tocmai pentru că ştie când să arunce mănuşa şi când să lase lucrurile să curgă.



Suntem o rasă nouă - Gemina. Preferăm să fim împreună, să purtăm măştile aşa cum doar un Senior al Chaosului ştie să le poarte. Să ignorăm mizeria morală a celor dependenţi de droguri, de absint, de spectacole voodoo, de biciuiri nedrepte, de ţiganiadă. Ei vor dispărea, nu noi. Ei sunt nu fiarele, ci bufonii. Eu şi cu el suntem vampiri. Bem sânge. Asta e calea. Ne simţim bine cu flori, cu fructe, cu legume. Asta e calea. Accepăm prezenţa, chiar şi crudă uneori, a celor preocupaţi de prezervare şi evoluţie. Asta e calea. Restul sunt doar ruine, printre care am trecut de prea multe ori. Regina Neagră e deci dispusă mereu să se joace cu pisicile, chiar dacă cele blânde zgârie mai rău. Se spune că Diavolul priveşte prin ochii lor. Se spune bine. Dracul e foarte pragmatic, în fond.

joi, 23 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - VIII

Am avut azi prima vizită protocolară, după încoronare. Tronul era negru, dublu. Generalul stătea aşezat de cealaltă parte. Pe mijloc era un fel de măsuţă, tot de culoarea tăciunelui. Era ca şi cum am fi stat în focul Iadului. Am scos un tablouaş făcut de mine, împreună cu un cavaler de onoare. M-a furat în urmă cu un an, cavalerul acela. Aproape l-am iubit. Prea aproape. De aceea povestea mea pare tristă. Dar măcar nu mi-a ucis surâsul.
A început destul de agitat povestea, cu o pisică roşcată. E o pisică simpatică, stă lângă intrarea în palat, într-un minilabirint vegetal, şi miaună. Am vrut s-o iau în braţe, pentru prima oară. Imediat ce-am săltat-o, s-a speriat şi a scos ghearele. M-a zgâriat la mâna stângă, de mi-am pus plasture. A curs sânge, cum s-ar spune. Şi eu ştiu să fac băi de sânge, nu doar Bathory.




Din labirintul verde, am trecut pe scări, în jos. Altă boroboaţă - un arab care voia focuri de artificii. Nici automatul de cafea nu mergea cum trebuia, nici ipochimenul nu se lăsa. Se lăuda cu buletinul de România, da arăta ca un decar care e ba pe plus una, ba pe minus unu. Şi râsul ăla enervant, de insectă turbată. Râsul care închide toate porţile. A trebuit să trec prin caruselul veneţian.
Generalul mă aştepta în grădină, pe tronul de piatră. Am făcut împreună un exerciţiu de luptă. Foarte greu de dus diplomatic, exerciţiile. O gagică dezaxată, canibală, tot le încurcă. Sunt de-acum o ceată de nebuni - Retardata canibală, Agentul trădător, Teroristul, Câinele... Şi CEI DOI AGENŢI INTELIGENŢI CARE NU SE AMESTECĂ FIINDCĂ SUNT RASA NOBILĂ. Aşa se pierd imperiile, pe majuscule.
Unii poate nu ştiu, dar mă numesc CRISTINA:

miercuri, 22 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - VII

Am vizitat astral Casa Dracula. Seamănă cu nişte Baratheoni în cădere, lăsându-şi sănătatea plocon unui diavol de Ivan Turbincă, numai ca să-şi scape capul. A fost o porcărie de vizită, cu mine urlând şi zbierând pe o mască de poveste - Maleficient. Rolul cerea sacrificiul ritualic. Stăteau toţi acolo, nu ştiu ce indivizi de bal mascat, ca liliecii, gata să ne sară în cap. Măi, ce-am urlat!
Şi eu, şi Arcaşul. Am intrat ca într-un serial, Ursitoarea cea Rea care stabileşte meniul pentru mirele canibal, dintre domnişoarele de onoare. Rea, dar onorabilă. Am ales mama care şi-a mâncat copilul, Maria. Am să scriu propriile poveşti. Măcar am avut dreptul la improvizaţie. Mă bucur că sunt a Generalului, un asemenea nivel de degenerare e inadmisibil. Şi totul, din cauza măştii Târfei care Călăreşte Monstrul.



Fumul rămâne prietenul meu. Mă trezeşte când chiar e nevoie. Războiul va veni. Degeneraţii vor pieri. Nu mai e loc de întors. Casa din Iaşi trebuie închisă. Michael va face curat. Sau timpul îşi va lua ce e al lui, cum o face întotdeauna, cu noi toţi.
Al doilea episod horror a fost după răsărit - un băieţel zombie. Îi vezi când se pregătesc să atace, când limbajul nu mai există pentru ei, doar foamea. Pe o stradă lăturalnică, în urcare spre palat, eu apărând, ca de obicei, o pisică. De acum, e timpul să se apere singure. M-am recalibrat cu o felie de pizza, ca să ofer o lectură frumoasă Generalului. Îmi place să-i spun poveşti, remodelări ale textelor clasice. Îmi place să mi se audă vocea, şi îmi place să construiesc grimoire. Va veni şi timpul liniştii noastre.

marți, 21 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - VI

Toţi s-au întrebat de ce e necesar un dublu şi împovărător legământ: Pentru ca, atunci când o casă aşa-zis nobilă cade, să nu ajungi sub tocător: Nu pot împiedica, oricât aş vrea, căderea Casei Dracula. A fost un vis care nu s-a adeverit, apropierea noastră într-un spirit gotic autentic. Eu sunt acum mult mai noir, oricum.
Dar pot susţine Casa Corvinus. Corbul pentru mine e semn de revelaţie, de ghid spiritual, de bune intenţii chiar şi în moarte. Poate, uneori, zboară prea sus. Dar am promis unui corb, acum câţiva ani, că nu voi renunţa la greu. Am senzaţia că cineva ne blochează viziunile.
E destul de hazliu să ştiu că unii din Casa Dracula mă văd ca Vampirella, copilaşul dintr-un desen animat. Eu pot să fac o piruetă de la chestia asta, când îmi dispare rochia de dantelă, şi să intru la loc în rolul modern. Atuul e, în fond, acelaşi.



ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - V

Sunt tot mai des atacată de o femeie geloasă. A ajuns să trimită asasini pe urmele mele. Trăiesc, mai degrabă exist, într-un fel de Tigru şi Dragon continuu. Apare pe la spate, încearcă să lovească aproape cu orice - zombie, ninja, ritualuri... Dacă nu ar fi antrenamentul Star Wars, nu aş face faţă. E greu, în condiţiile astea, să pari binevoitor şi zâmbitor. Azi, apăruse ca măturătoare, oprindu-mă să iau legătura cu soldaţii. Am apucat să văd doar cine mă blochează şi să nu o las să dea cu sapa. Cred că de cei ca ea se vor ocupa flexurile.
Încă mă întreb care dintre darurile mele stârneşte atâta adversitate. Probabil, cel profetic. Am făcut un săculeţ cu răvaşe chinezeşti, mai îmi trec vremea cu ele. Sunt la fel de enigmatice, pentru unii, ca răspunsurile delphianului. Adevărul e că unele sunt citate din cărţi, zicători, şi doar o parte haiku ori rezultatul propriei căi de până aici. Mai îmi place să arunc câte o pastilă metaforică (sau nu). De exemplu:
Dragonul Verde va întâlni un cerşetor în ziua Lunii Sângerii şi un Y se va forma.


L-am întâlnit aseară pe General. A fost o chestiune misterioasă, ca de obicei. Plină de peripeţii - am luat autobuzul, şi nu tramvaiul, am coborât la altă staţie, am găsit o cheie trandafir, am avut de ales între două cârciumi... Am intrat în cea în care mai fusesem de două ori. Mi-am primit băutura cu gheaţă şi am stat faţă în faţă, încă despărţiţi de Văl. A fost un moment de sinceritate, riscant şi greu pentru amândoi, cred. E ca şi cum s-ar fi activat o balanţă, sadismul lui şi forţa mea pe talgere, din nou. Doar că eu nu mai sunt femeia pe care a cunoscut-o, deşi China mi-e încă prietenă. Am început o negociere ce poate duce la vărsare de sânge.
-- Pe cine omorâm aici? am întrebat.
Nu mi-a răspuns direct. Pe ecranul din local se vedea un meci de fotbal, iar sportiv negru căzuse, faultat.
-- Un tigru şi un dragon pot împărţi doar acelaşi trandafir, a acoperit golul veşnicul meu companion, Arcaşul.
Băutura avea multă gheaţă şi costa 6 lei.
-- Dacă nu se va îngenunchea, se va biciui, a spus Generalul.
Eu m-am lăsat azi într-un genunchi. Sunt, în fond, şi un cavaler. Până la urmă, Generalul a ales pentru mine verde. Am atârnat o bucată de material  verde într-un copac, lângă Universitatea de Medicină. E acolo un arc ce-mi aminteşte de Stăpânul Inelelor. Dar pe eşafod a urcat Mary, Regina Scoţiei.

luni, 20 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - IV

Sunt foate obosită. Întâlnirile cu gărzile Generalului sunt foarte costisitoare energetic. Şi emoţional. Uneori, aş vrea să adorm şi să nu mai reapar.Nu am prieteni care să-mi simtă lipsa. Fără îndoială, dorinţa mea de independenţă îi enervează pe mulţi. Ţara, steagul sunt doar abstracţiuni pentru care se moare prea uşor. Cui prodest izolarea noastră? Nu vreau să eternizez nici scena,.nici eşafodul. Încă îmi doresc arte şi bucurii.

duminică, 19 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE) - III

Oraşul e tot mai ciudat, jumătate modern, jumătate medieval. Lupii ies tot mai mult la iveală. Balanţa puterii e într-un echilibru precar, când legendele se repetă, odată cu istoria. Drumul mi se încrucişează mereu cu o mireasă fugară. Istoria e de acum teribil de plictisitoare - fuge în noaptea nunţii, înşală cu vreun cavaler, rămâne gravidă, cere iertare, aduce o turmă de copii... Chiar şi micii omuleţi verzi s-ar apuca de căscat la chestia asta. Spiritul lui Gavril Buzatu ne călăreşte pe toţi, la vederea ei. Unii o vor căţărată pe tun, alţii i-ar cam tăia capul. Poate e un Semn pentru mine, spune vocea Arcaşului. E negru, Arcaşul. Poartă o mască ciudată, de vultur sau bufniţă. Atunci când nu e Motanul Încălţat.
Eu nu am fugit de la nuntă, ci de la biserică. Nu suport popii. Sunt ipocriţi sau tâmpiţi. Prostia e, evident, un păcat mortal. Eu am promis unui Corb, cu multă vreme în urmă, pe când îl căutam pe General pe calea visului sau a viziunii, că nu voi fugi de legământul meu. Promisiunile se respectă.
Prima viziune cu Generalul a fost ca o poveste. Un Leu, aducându-mă la aşternutul alb, în faţa unui şemineu. Aşternutul pe care l-a pătat cu sângele meu, apoi i-a oprit pe Ceilalţi să mă facă doar o copie proastă a altcuiva. Restul era, deja, grija mea.


Azi am fost pe Scenă. Pentru unii, desigur, era un eşafod. Mie îmi place pe eşafod, fiindcă Arcaşul e uneori şi Călău. Pe vremuri, învăţa de la Vlad Dracul. Acum învăţ şi eu. Oricum, pe Scenă am spus o poveste. Cele mai reuşite poveşti vin cu recuzita la pachet. Eu am scos multe pixuri. Sunt obiecte groaznice, pixurile astea. Uneltele Diavolului, fără îndoială. Diavolul şi Dracul sunt veri. Au aceleaşi gusturi în materie de femei, dar şi de vin. Povestea a curs bine, ca vinul. Strugurii sunt, desigur, fructele Morţii, iar Moartea are chipul învăluit în gluga mantiei. Îţi arată mai degrabă pula. E teribil de dezinhibat, Cavalerul Moarte. Probabil, de la câte cadavre a văzut. Cuceritorii lasă mereu în urmă mormane de cadavre. Mai ales de la cei ce îşi pun nădejdea în minuni. Aşa ne-a învins Generalul.
Aveam, desigur, posibilitatea să consider tronul alb, verde sau roşu. L-am preferat negru. Misterele sunt mai pline de posibilităţi decât minunile. Misterele te fac să ticăi şi când nu ai inimă. Mă întreb dacă Marius ştie asta. Marius e, desigur, comandantul Lupilor. Se aude că face ritualuri negre. Ca Regină Neagră nu pot decât să păstrez distanţa. Ca pisică, l-am provocat la duel. Când sunt în Cerc, unele pisici devin tigri, iar unii lupi cheamă dragoni. Dragonii de apă sunt cei mai periculoşi, dar şi cei mai paşnici. Lupta noastră a fost ca un fel de duş, presărat cu salturi, întoarceri, un tango mortal care a dus la un final neaşteptat. Şi orice final e un nou început. Mergem, de acum, printre brazi.

sâmbătă, 18 august 2018

ANUL DRAGONULUI - II

E ciudat să descoperi pe cineva fără să-l vezi altfel decât ca o imagine statică, o fotografie, un tablou. Să te simţi încorsetat de servitorii lui, mereu atacat de duşmani, bârfit de gloată, să iubeşti un mod de existenţă despre care te întrebi mereu dacă chiar a existat. Poate a fost o iluzie, ca libertatea unui vas netrezit. Poate ai ştiut să ignori mai bine cotcodăcitul găinilor. Poate. Sau poate nu. Dar pentru ce ai lupta, din acel mod de existenţă? Pentru ce ai lupta, când ştii că ai murit?
Pentru confort.
Un răspuns la întrebarea lui. A Generalului. Uneori, întrebările astea răsar în mintea mea ca şi cum ar fi ale mele. Alteori ştiu că sunt ale lui. Îmi place dialogul ăsta. E ca o mângâiere a minţilor. Îmi place când mă sărută pe gât, când mă penetrează, când mă supune cu dorinţa lui. Dar nu mă lasă să uit niciodată durerea pe care o poate provoca. Mă întreb dacă nu e blestemat cu dualitatea asta a puterii. Şi eu mă simt uneori aşa.


Cu vampirii ar trebui să fie mai uşor, dar nu e. Mă simt ca ei. Lordul Dracula are mereu grijă să mă simt diferită. Am decis să-l înfrunt. Să-l privesc în ochi. El a decis să fie primul meu bărbat. Şi a făcut-o, chiar şi de la distanţă. E un talent vampiric ăsta, se te ia prin puterea dorinţei lor. Cred că i-am schimbat astfel calea mai mult decât vreunul dintre noi şi-a imaginat. Eram, în fond, fecioară, iar el slujea unui Domn al Echilibrului.
Îmi amintesc întâlnirea cu el, într-o locantă din zona Lăpuşneanu. Era un amestec de cârciumă literară şi pub universitar, iar eu mă despărţisem de un scutier prea tânăr ca să priceapă nevoia mea de linişte. Aveam cu mine un caieţel şi un pix, îmi doream cu îndârjire să mă dovedesc. Doar aşa aş fi supravieţuit. Doar aşa n-aş fi fost ca Mina. Desenul meu era exact, dar nu suficient de frumos. Aşa că i-am zărit adevărata faţă mult mai târziu, într-un vis. Faţa Nopţii. Dar arăta gotic, masca lui. Cu plete negre şi purtând cuţitul unui asasin. Dacă aş fi fost cea de dinainte, i-aş fi îngenuncheat. Dar aceea Elise a murit, ca să lase loc unui Eragon. Şi mi-am desenat harta, am băut licoarea, am ieşit pe uliţă şi am vânat. Pentru sânge. Dincolo de perdea, îl atingeam, mirându-mă şi temându-mă. Uite că există, nu e un personaj literar. Fum negru, încolăcindu-mă şi încolăcindu-se. Şi eu, micuţa pisică neagră, traversând un tunel, pe mâna Arcaşului. Ar fi putut rămâne din mine doar pietre negre, striate. Dar Abisul m-a aruncat, ne-a aruncat înapoi. Eram încă necesari. Deci, eram eterni.
Confortul unui etern începe cu o floare. Portocalie. Portocaliul e însurătoarea dintre roşu şi galben. Portocaliul fixează cote. Câţi ochi albaştri poţi mânca într-un an. Schimbători de formă. Trei. Cota e de trei. Nici chiar Regina Neagră nu poate da mai mulţi. După ce ţi-ai mâncat cota, nu primeşti decât la anul. Schimbătorii de formă nu au minte. Nu gândesc, doar atacă. Aceia care mănâncă schimbători riscă să devină ca ei. Şi mie mi-e foame uneori, dar nu vreau să fiu doar păpuşa cuiva. Vreau să conduc. Vreau să domnesc. Vreau să văd chipul Generalului, dincolo de tablou. Şi nu vreau să presar ţara cu leşuri pentru asta.
Vreau multe. Nu ştiu ce voi primi. La mine, treimile sunt doar o parte din matematică. Generalul mereu mă aduce pe cale cu războinici. De aceea, devin şi eu unul. Şi nu uit că am fost un asasin. Purtam acolo pana neagră, nu albă. Pana Corvinului.

vineri, 17 august 2018

ANUL DRAGONULUI (JURNALUL REGINEI NEGRE)

Nu mi-am dorit niciodată coroana. Nu venind dintr-o familie exilată, scăpătată, măcinată de amintiri prea urâte ca să fie păstrate. Mi-am dorit fericirea, orice ar fi însemnat asta. Se pare că e imposibilă, pe tron. Şi a trebuit să mă aşez pe el. Nu e tronul meu, al nostru. A fost adus de cei care ne-au cucerit. De un General cu obiceiuri de însurătore ciudate. Nu l-am văzut cu adevărat decât odată. Mi-au spus că se aştepta la o fată de 16 ani. Sunt o femeie de 44 de ani, care a flămânzit odată cu ţara ei. Generalul se căsătoreşte în moarte. În viaţă, eram o Corvinus. În moarte, a trebuit să devin o Dracula. Cred că Lordul Dracula mă urăşte, deşi trebuie să-mi spună fiică. Eu nu-l suport. Nu suport ipocrizia lui creştină, acel cult al fecioarei care nu duce decât la orori şi prostie.
Nu am ajuns în patul Generalului virgină. M-a futut printr-un Rege. M-au trezit împreună, lorzii. Singurul câştig al situaţiei, până acum, pare să fie învoirea de a bea sânge pentru toţi cei care au nevoie. Moartea e un tărâm ciudat, unde se amestecă multe făpturi. Într-o zi, voi povesti aici despre el. Despre trezirea mea în patul regal. Într-o zi, când va costa mai puţin.



Pe Lordul Dracula l-am întâlnit imediat după încoronare. A fost la cimitir, pe tronul unei târfe negre. Stăteam acolo doar cu veşnicul meu cavaler şi prieten, Alex. În jur erau doar cruci şi iarbă. Pe tron se întinsese un fir de iederă, totul era teribil de liniştit şi neliniştitor. În cavou am ajuns sărind printre morminte şi ruine, lovită de buruieni ce nu mă lăsau să trec fără să-mi intre printre picioare. Era plin de lumânări. Lordul m-a prins pe la spate, ieşind dintre umbre doar pentru o iute şi ciudată îmbrăţişare. Dureroasă, desigur. Periculoasă, ca întotdeauna. Moartea de pe tabla de şah, căreia eu îi aduceam Soarele. Nu am îngenuncheat. Ştiu că voi plăti pentru asta, dar nu putem fi toţi răul, nu? Acolo, mirându-mă că uşile nu se închid deasupra noastră, am avut acel moment de vals în care ochii Dragonului te opresc să vezi ce se întâmplă cu adevărat. Am plecat întrebându-mă. Sex? Muşcătură? Am mai dat sânge, după cum am băut. Poate, într-o zi, voi vâna din nou, fără Masca Neagră.
Cel mai mult m-a surprins mirarea mea la acea misterioasă coborâre. Ce naiba, chiar am uitat să fiu eu? Am scris atâtea istorii poliţiste!
Probabil că da. Nu pot lăsa tronul să smulgă ce a mai rămas din mine, acea Cristina care a trăit în secolul XX. Nici stolurile de lilieci ale unui bal mascat prea apropiat de o crimă sau un război. Ghicitorul chinez mi-a spus că la ei, cuceritorii, e Anul Dragonului.

vineri, 10 august 2018

ECHIVALAREA SĂRBĂTORILOR CELTICE ÎN CĂRŢI DE TAROT

BELTHANE - Cuplul, Dragostea
LITHA - Treimea, Spiritul Sacru
LAMMAS - Diavolul, Tentaţia
IMBOLC - Justiţia
SAMHAIN - Ritualul, Tradiţia sângelui
YULE - Vânătoarea, Recolta
IMBOLC - Tradiţia Osului, Ce e vechi
OSTARA - Ce e nou, Schimbarea


sâmbătă, 4 august 2018

Despre sacrificii ritualice

Orice ocultist care chiar practică artele negre ştie că, pentru ca ritualurile să aibă efect maxim, se fac anumite sacrificii. Orice Maestru Negru care nu vrea doar să profite de naivitatea unui neofit îi va spune că drumul spre cunoaştere trece prin Moarte. Sunt secte satanice, dar şi creştine, care practică sacrificii de animale sau chiar de adepţi. Unele dintre acestea se fac pentru a obţine o posesie totală, altele pentru resurse necesare covenurilor sau maeştrilor. Eu am dat Diavolului sânge şi sex încă de la începutul invocărilor mele, dar adevărul e că ofranda cea mai bine primită au fost strugurii.
Sunt persoane care taie animale, şi e un moment cu adevărat de fractură a conştiinţei. Important e, pentru mine, ca acel animal să sufere cât mai puţin şi să fie luat atunci când îi este vremea. Altfel, nedreptatea acelei morţi anulează scopul ritualului. De asemenea, sacrificiul via proxy este o imposibilitate.



În moarte, anumite specii îşi dau inimile pentru a obţine o durată de existenţă cât mai mare. O asemenea învoială se face prin ceea ce în tradiţia celtică se numeşte Reaper, iar la noi - Doamna cu Coasa. Inimile astfel obţinute sunt mâncate de Reaper sau de Seniorul celui devenit astfel vasal. Nu e ceva ce poate face orice copilaş sau chiar satanist, cu un briceag. E un ritual teribil, sinistru, care te leagă, într-un fel sau altul, de cel pe care l-ai ajutat să treacă Styxul. O ştiu din alte vieţi. De când eram Boadicea, Morigan, Deidre, Hekate...
Avalon

vineri, 3 august 2018

Sith Code Original, comentat

Peace is a lie. There is only Passion.


Through Passion I gain Strength.

Through Strength I gain Power.

Through Power I gain Victory.

Through Victory my chains are Broken.

The Force shall free me.


Victoria nu poate fi unicul scop final al unui Sith, după cum nu e al niciunui cavaler. Victoria doar prin Forţă sau Putere duce la secătuirea acelei forţe şi, mai ales, nu asigură nici diversitatea necesară expansiunii, nici divergenţa necesară verificării periodice, nici normalitatea masei asupra căreia se exercită. O astfel de Forţă va fi lipsită de Onoare, în Libertatea sa. Adevărata Forţă se exprimă printr-o limitare conştientă şi educaţională. 

Pasiunea ce aduce Forţa nu poate fi doar furia sau dragostea. Yoda a spus un mare adevăr - furia şi frica duc spre Partea Întunecată a Forţei. Întunericul în sine te priveşte, atunci când priveşti spre el şi te îmbraci cu el. Întunericul te schimbă, dar se exprimă cel mai bine în Lumină, şi nu doar prin Distrugere. Ca şi la Lumină, principala Forţă a Întunericului este cea creatoare. 

Iată de ce am ales să slujesc Diavolul şi Moartea, prin Turn. Întunericul uneori ascunde, creând Misterul. Alteori distruge parţial, pentru a schimba individul, societatea şi pentru a învârti Roata Destinului. Un Sith autentic va accepta că sunt forţe pe care nu le poate înţelege, deci nu le poate mânui sau manipula. De asemenea, va accepta ghidajul celor care nu pot fi dovediţi prin mijloace ştiinţifice.

SITH CRISTINA, DIVERGENT R


joi, 2 august 2018

Albă-ca-Zăpada şi Vânătorul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o femeie pe care străjerii Palatului o numeau Albă-ca-Zăpada. Nu fiindcă era albă sau purta straie albe, ci fiindcă nu avea copii nici de născut, nici de luat acasă. Palatul era pe Domeniul Verde, acolo unde era păstrată Masa Rotundă. Masa unde se întâlneau, odată la o mie de ani, cavalerii. Şi tot pe acea masă, spunea legenda, apăreau destul de des mănuşile sau sabia unui cavaler ucis, pe drept sau pe nedrept. Uneori, foarte rar, pe masă se punea un pocal. Şi odată... Ei, odată...
-- Odată, a spus Armand, străjerul Lunii, pe masă va apărea un inel spart.
-- Ce va însemna? a întrebat pajul său, Walter.
-- Va însemna că s-a trezit Doamna Lacului.
-- Cine e Doamna Lacului?
-- Cea care aduce Răul în lume şi cu care visăm toţi să ne batem. Chiar şi Seniorul
-- Seniorul  e deseori trist. De ce?
-- Pentru că şi-a pierdut mireasa.
Aici, Armand s-a oprit. Unele poveşti nu erau pentru urechile scutierilor, iar temniţele Palatului se dovedeau adânci şi pline de unelte însângerate. Apoi, Albă-ca-Zăpada se apropia iarăşi de porţile Palatului. Stătea des acolo, pe altarul de piatră, de parcă aştepta ceva sau pe cineva.
-- Tu ştii vreo poveste, Alba? a spus Walter.
Armand s-a încruntat. Nu era politicos să abordezi aşa o domniţă, dar despre Alba se ştia că e cam smintită. Vorbea cu copacii, cu motanii, cu corbii şi chiar cu măştile, aşa încât de ce n-ar fi vorbit şi cu un scutier?
-- Ştiu, a surâs Alba, şi pentru o clipă foarte, foarte lungă, a părut mai bătrână.
-- Îţi dau o acadea dacă-mi spui, a tras de coardă Walter.
-- Eu îţi dau o floare, dacă-mi spui de ce a bătut dimineaţă Ceasul.
Aici, Armand trebuia să intervină.
-- Asta se poate spune, a zis, dar atunci ar trebui să juri Castelului, copilă. Şi Castelul e mereu flămând ca un lup.
Alba a repetat surâsul, cu ochii ceva mai negri decât de obicei.
-- Am pus destule mărgele prin copacii din jur cât să fi jurat.
Era un răspuns ciudat, iar lui Armand îi plăceau răspunsurile ciudate. În plus, fiecare jura pe răspunderea lui.
-- Foarte bine! Ceasul a sunat ca să vestească Balul. Tatăl tău, Căpitanul Măştilor, ar fi trebuit să-ţi spună asta.
-- Tata vânează de ieri. Şi apoi, Măştile nu ies decât pe drumul spre Palat.
Încă o dată, Armand şi-a strecurat colţii într-un surâs.
-- Tu cu ce i-ai întâmpina pe oaspeţi, Alba?
-- Cu un trandafir. Cu o mască neagră. Sau, poate, doar cu o pană neagră.
Armand a avut o mică tresărire.
-- Ar trebui să porţi deja mască, Alba. Şi să intri în Palat. Poate e mai bine că tatăl tău nu e aici.
Alba nu a părut speriată. Dimpotrivă, a avut o jumătate ciudată de surâs. Armand a privit-o foarte lung. Era îmbrăcată cu pantaloni, cu o cămaşă strânsă la brâu, avea o traistă pe umăr şi semăna mai mult ca oricând cu un băiat.
-- Dacă mă duci înăuntru, Cavalere, voi trece prin multă piatră şi voi găsi ceva poate prea înalt pentru mine.
Armand a chicotit, punându-şi trigonul Bufonului.
-- Te joci prea serios de-a ghicitoarea. Poate-mi faci şi vrăji în fapt de seară, Alba?
Alba l-a măsurat cu cea mai neagră privire a ei.
-- Poate. Am avut o bunică vrăjitoare. Şi un prieten jongler mi-a vorbit despre Cel cu Coarne.
Armand s-a înfiorat. În unele familii, străbunii treceau în nepoţi. În cea a Seniorului, când venea vârsta, erau trimişi în pădurea Diavolului.
-- Mai e până la Samhain, a spus.
-- Luna e mai mică decât Soarele, pentru mine, a spus Alba.
Şi au intrat în Palat, prin cercul de flori de crin de pe podeaua strălucitoare strălucitoare, ca dorinţa unei fecioare. În mijlocul cercului, Alba s-a oprit şi a închis ochii. Armand a surâs cu o blândeţe înşelătoare.
-- Spune-ţi cuvintele, copilă.
-- Eu sunt Alpha şi Omega. Eu sunt Clepsidra şi Toiagul.
Armand şi-a mascat prost un urlet. Dar ritualul era început, şi nimic nu-l putea opri. Din greşeală, putea oare duce la altceva decât o greşeală. I-a pus mâna Albei pe umăr.
-- Hai să te facem vişinie.
Şi a dus-o pe coridorul întunecos, nu pe scările înalte, printre ţepe, fiare şi bice, spre Fecioara de Fier. Aici, a fost rândul Albei să respire greu. Butucul şi securea o făcuseră doar să ridice din sprânceană, şi acum Armand ştia că în Alba se ascundea osul unui Cavaler. Dar cine?
Vişinie au făcut-o întâi de ruşine, el şi Călăul Vlad, arătându-i bărbăţia şi scoându-i straiele, ca să vadă comorile ei. Între timp, Seniorul a fost anunţat că o Fecioară a intrat în Labirint. Şi a dorit să o cunoască. Aşa au dus-o, dezbrăcată, dornică şi ruşinată de la atingerile lor, în camera lui roşie. Acea odaie, se ştia, era blestemată de sângele fecioarelor şi de altarul Diavolului. Uneori apărea aşternutul negru, alteori altarul. Dar întotdeauna era şi Oglinda, cea rămasă de la mireasa fugară. Sau poate nu chiar fugară. Şi de data asta, Oglinda era acolo. Alba a privit în ea, şi strălucirea s-a tulburat.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus, cine e cel mai periculos din ţară?
-- Dracula e.
Alba şi-a muşcat buza de jos. Dracula era spiritul proteguitor al Căpitanului, tatăl ei, cel mai bătrân dintre spirite şi cel mai apăsător deci. Nu era bine să fie considerat periculos aici, când slujea şi el cu câtă credinţă îi mai rămăsese. O uşă secretă s-a deschis în spatele ei şi a apărut Seniorul. Era înalt, cu părul lung, alb, ce-l făcea să semene cu un leu mereu gata de atac. O privea cu un mic surâs în ochi şi multă plictiseală pe buze.
-- Bine ai venit, Alba.
-- Bine v-am găsit, domnule.
Ştia că foloseşte un cuvânt prea mic, dar altele nu se potriveau.
-- Aşază-te pe pat, draga mea.

S-a aşezat. Seniorul s-a dezbrăcat repede şi cu aceeaşi bruscheţe i-a aşezat palma pe bărbăţia lui.
-- Cum ţi se pare?
-- Tare, a spus scurt Alba.
-- Şi mai cum?
-- Uşor de măsurat.
Seniorul s-a gândit puţin, stând încă în faţa ei.
-- Măsoară cu un sărut, Alba.
Alba s-a gândit la un trandafir roşu, udat de rouă, picături căzând într-o dimineaţă ploioasă. Sărutul a fost dulce, catifelat. Ceasul a bătut pentru a doua oară.
-- Vă sosesc oaspeţii, domnule, a murmurat Alba.
-- Cavalerii negri se ocupă de ei. Tatăl tău le vânează cina. Acum sunt aici, cu tine.
Nu mai era nimic de spus, oare? Seniorul a prins-o de gât pe Alba şi a muşcat-o. Apoi a lăsat-o pe spate şi a penetrat-o. Aşternutul s-a udat de sânge. A fost ca o glumă scurtă şi fără hohote la sfârşit. Pentru o clipă, Alba a Văzut. O plajă pe care se spărgeau valurile unei mări la care nu mai avea cum ajunge. Apă înspumată şi o lună uriaşă.
Te omooooooor! Curvoooooooo!
Urletul s-a auzit de peste tot, din pereţi, din lemnul patului, din Oglindă, din podelele geluite. Alba a scos un mic ţipăt, ghicind că o ura mireasa, dar nedispusă să dea clepsidra înapoi. Seniorul s-a ridicat, încă gol, dar cu cuţitul pregătit. Flăcările lumânărilor s-au ridicat sus, sus, şi un şarpe a sâsâit. Altarul Celui Întunecat s-a dezvăluit. Era acolo un cap de ţap, negru şi încornorat, pe o pânză cu steaua în cinci colţuri. Pe podea se aşezase o mantie vişinie.
-- Baphomet, a murmurat Alba, care devenise Trandafirul.
Era ciudat că vorbea despre Diavol, şi nu despre mireasă. S-a lăsat din nou tăcerea, lumânările s-au potolit.
-- Dacă tot a clipit Doamna Lacului, a spus Seniorul, să continuăm ce am început.
Şi l-a chemat pe Armand. Împreună, au folosit-o pe Alba până a murit de plăcere şi de durere. Dar nu de ruşine. Şi au lăsat-o în aşternutul pătat, pentru ca Baphomet să-i decidă soarta.
Alba a visat un câmp de maci, un Turn şi o fântână. Îi era sete, dar nu a băut din fântână. Pe ghid era un corb cu trei ochi, frumos ca un prinţ pe care-l cunoscuse odată. Un prinţ pe nume Mordred. Pe când ea era Morgana. Şi Doamna Lacului încă nu se născuse, să-şi mănânce din pântece copiii şi să se dea Crucii. Pe fundul fântânii, Alba a văzut oasele ei şi ale micului monstru zămislit cu un Vestitor. Alba ura Vestitorii, ura adevărul lor, care era singurul, deşi era îmbibat cu minciună. Plimbându-se printre maci, Alba şi-a amintit ce ştia ca Morgana, ce-şi lăsase să nu uite, şi totuşi fusese silită de foamete să o facă. De unde venise Seniorul şi cum cei ca el aduseseră Moartea. Moartea neagră. Dar Moartea neagră fusese o binecuvântare, pe lângă darurile otrăvite ale Avalonului, pruncii care te mâncau dacă nu-i consumai.


Uşa Turnului era închisă, dar pe zidurile sale apăruseră semnele. Ele spuneau că Seniorul o înecase pe Doamna Lacului, ca să nu se molipsească de Răul ei. Dar ea încă încerca să-l ucidă, să-i îngrădească plăcerile, ţinându-l doar în armura datoriei faţă de Domeniu. Alba nu purta aripi, ca să-l salveze după cum cereau Vestitorii. Dar Alba ştia uneori ce fusese sau ce urma, şi găsea cele necesare pentru ca ce era să nu doară prea mult. Alba îl respecta pe Cel cu coarne, şi Cel cu coarne o respecta pe ea. Şi-ar fi dorit să nu simtă ce simţise, să nu vadă dincolo de masca Seniorului. Dar o făcuse. Şi ştia că istoria cea mică, poate mai preţioasă decât istoria cea mare, se ţesea din firele subţiri ale sfidării şi mărgelele cele mari ale destinului. Alba a decis să nu se scurgă cu totul, doar să doarmă.
Şi a trezit-o gustul sângelui, odată cu mieunatul unei pisici. A deschis ochii. Armand o privea oarecum obosit.
-- Hai să te duc acasă, a spus.
-- Bine, a murmurat Alba.
I-a dat hainele, peste care a tras mantia vişinie. Seniorul îi lăsase un trandafir negru, să şi-l prindă pe bluza albă. Şi un inel de lemn, semn că fusese remarcată de Doamna Lacului. Dar nu destul cât să iasă din oglindă. Fecioria ei fusese suficient de Albă cât Marea Bătălie să fie amânată până la o nuntă adevărată a Seniorului, cu Oracolul.
Alba a surâs ca un motan care a prins un ghem.
-- Aş vrea să mai întreb ceva oglinda. Ceva ce nu are legătură cu tatăl meu, periculos ori ba ca vânător.
Armand a zăbovit cu răspunsul.
-- Pentru o întrebare, după ce ai stârnit un urlet, vei fi pedepsită cu o trecere pe sub balconul oaspeţilor.
Alba şi-a mângâiat inelul.
-- Poate pentru mine nu ar fi o pedeapsă.
-- Bine, a spus Armand. Întreabă.
Oglinda se făcuse de acum neagră. Deci, Alba nu minţise că era şi Alpha, şi Omega. Balul, în fond, era mereu în afara timpului, supus doar dorinţei Veneţianului.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus Alba, ce măr e pe policioară?
O crăpătură a răsărit brusc pe sticlă.
-- Un măr galben e pe policioară, a spus Oglinda, dar te duce la Luna amară. Şi din Luna amară, la Cel verde.
Alba a mulţumit şi s-a lăsat ghidată de Armand spre o curte de piatră rece, cu arcade mari şi întunecate şi statui de bărbaţi dezgoliţi. De sus, de la balcon, siluete de fum întunecat sau cu mantii argintii o priveau. Alba a făcut o mică plecăciune, zărind în colţ masca Vestitorului şi pe cea a Veneţianului. Lor le răspundea şi tatăl ei, Dracula.
-- Cum te numeşti? a întrebat Vestitorul.
Părea tare răguşit.
-- Alba am fost. Acum sunt Trandafirul.
-- Ce ne vei spune sau arăta, Trandafirule?
Alba le-a arătat un semn de întrebare, într-un cerc.
-- Nu e suficient, a spus aspru Vestitorul.
-- Ce vrei mai mult, din moment ce doar tu ştii adevărul?


Veneţianul a aplaudat încet. Vestitorul a cerut-o pentru slujire. Armand a promis că o va aduce la el, după binecuvântarea părintelui.
Undeva, în sala cea mare, Alba a zărit pe masă un cap de mistreţ. Colţii îi erau pătaţi de sânge. Ochii încă erau plini de ură. Pentru el, Luna fusese într-adevăr amară. Odată, fusese om. Apoi o cunoscuse pe Doamnă.
Căpitanul i-a dat, desigur, binecuvântarea, odată cu un coş de struguri. În timp ce-şi lua rămas bun de la el, Alba i-a simţit bărbăţia penetrând-o. I-a răspuns cu un dor care nu putea avea alean.
-- Trebuie să-l găsim pe tatăl Doamnei, chiar dacă pacea pare trainică, a şoptit. Oglinda s-a crăpat de la ruperea porţii Moriei.
Dracula a privit-o, îndoit în gând. Nu putea pleca, dar putea chema Cavalerii. Sabia sa era deja albastră.
-- Tatăl Doamnei e Oracolul, a răspuns tot murmurat. Şi Seniorul încă nu-l ia în pat. Îl vrea priceput.
Alba s-a gândit la o mănuşă sângerie şi la un blestem vechi, mai vechi decât ea. Şi a plecat privirea. Se întreba dacă Vestitorul avea să fie pentru ea o grea încercare, sau ea pentru Vestitor.
La încăperile Vestitorilor au dus-o a doua zi. Oaspeţii se plimbau deja pe Domeniu, şi erau multe distracţii de aranjat pentru ei, şi multe veşti de schimbat între ei. Alba purta la gât un cristal roz, iar pe braţ, pecetea lui Baphomet. Ştia deja că Doamna încerca să o vâneze. Văzuse aripi, în vis. Aripi şi văluri. Alba îşi creştea dungile de tigru, din mărul roşu al inimii lui Walter. Pentru o noapte, Alba îşi amintise de Salem.





Microtexte

Pe bonul de casă nu scrie ziua morţii.