vineri, 10 august 2018

ECHIVALAREA SĂRBĂTORILOR CELTICE ÎN CĂRŢI DE TAROT

BELTHANE - Cuplul, Dragostea
LITHA - Treimea, Spiritul Sacru
LAMMAS - Diavolul, Tentaţia
IMBOLC - Justiţia
SAMHAIN - Ritualul, Tradiţia sângelui
YULE - Vânătoarea, Recolta
IMBOLC - Tradiţia Osului, Ce e vechi
OSTARA - Ce e nou, Schimbarea


sâmbătă, 4 august 2018

Despre sacrificii ritualice

Orice ocultist care chiar practică artele negre ştie că, pentru ca ritualurile să aibă efect maxim, se fac anumite sacrificii. Orice Maestru Negru care nu vrea doar să profite de naivitatea unui neofit îi va spune că drumul spre cunoaştere trece prin Moarte. Sunt secte satanice, dar şi creştine, care practică sacrificii de animale sau chiar de adepţi. Unele dintre acestea se fac pentru a obţine o posesie totală, altele pentru resurse necesare covenurilor sau maeştrilor. Eu am dat Diavolului sânge şi sex încă de la începutul invocărilor mele, dar adevărul e că ofranda cea mai bine primită au fost strugurii.
Sunt persoane care taie animale, şi e un moment cu adevărat de fractură a conştiinţei. Important e, pentru mine, ca acel animal să sufere cât mai puţin şi să fie luat atunci când îi este vremea. Altfel, nedreptatea acelei morţi anulează scopul ritualului. De asemenea, sacrificiul via proxy este o imposibilitate.



În moarte, anumite specii îşi dau inimile pentru a obţine o durată de existenţă cât mai mare. O asemenea învoială se face prin ceea ce în tradiţia celtică se numeşte Reaper, iar la noi - Doamna cu Coasa. Inimile astfel obţinute sunt mâncate de Reaper sau de Seniorul celui devenit astfel vasal. Nu e ceva ce poate face orice copilaş sau chiar satanist, cu un briceag. E un ritual teribil, sinistru, care te leagă, într-un fel sau altul, de cel pe care l-ai ajutat să treacă Styxul. O ştiu din alte vieţi. De când eram Boadicea, Morigan, Deidre, Hekate...
Avalon

vineri, 3 august 2018

Sith Code Original, comentat

Peace is a lie. There is only Passion.


Through Passion I gain Strength.

Through Strength I gain Power.

Through Power I gain Victory.

Through Victory my chains are Broken.

The Force shall free me.


Victoria nu poate fi unicul scop final al unui Sith, după cum nu e al niciunui cavaler. Victoria doar prin Forţă sau Putere duce la secătuirea acelei forţe şi, mai ales, nu asigură nici diversitatea necesară expansiunii, nici divergenţa necesară verificării periodice, nici normalitatea masei asupra căreia se exercită. O astfel de Forţă va fi lipsită de Onoare, în Libertatea sa. Adevărata Forţă se exprimă printr-o limitare conştientă şi educaţională. 

Pasiunea ce aduce Forţa nu poate fi doar furia sau dragostea. Yoda a spus un mare adevăr - furia şi frica duc spre Partea Întunecată a Forţei. Întunericul în sine te priveşte, atunci când priveşti spre el şi te îmbraci cu el. Întunericul te schimbă, dar se exprimă cel mai bine în Lumină, şi nu doar prin Distrugere. Ca şi la Lumină, principala Forţă a Întunericului este cea creatoare. 

Iată de ce am ales să slujesc Diavolul şi Moartea, prin Turn. Întunericul uneori ascunde, creând Misterul. Alteori distruge parţial, pentru a schimba individul, societatea şi pentru a învârti Roata Destinului. Un Sith autentic va accepta că sunt forţe pe care nu le poate înţelege, deci nu le poate mânui sau manipula. De asemenea, va accepta ghidajul celor care nu pot fi dovediţi prin mijloace ştiinţifice.

SITH CRISTINA, DIVERGENT R


joi, 2 august 2018

Albă-ca-Zăpada şi Vânătorul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o femeie pe care străjerii Palatului o numeau Albă-ca-Zăpada. Nu fiindcă era albă sau purta straie albe, ci fiindcă nu avea copii nici de născut, nici de luat acasă. Palatul era pe Domeniul Verde, acolo unde era păstrată Masa Rotundă. Masa unde se întâlneau, odată la o mie de ani, cavalerii. Şi tot pe acea masă, spunea legenda, apăreau destul de des mănuşile sau sabia unui cavaler ucis, pe drept sau pe nedrept. Uneori, foarte rar, pe masă se punea un pocal. Şi odată... Ei, odată...
-- Odată, a spus Armand, străjerul Lunii, pe masă va apărea un inel spart.
-- Ce va însemna? a întrebat pajul său, Walter.
-- Va însemna că s-a trezit Doamna Lacului.
-- Cine e Doamna Lacului?
-- Cea care aduce Răul în lume şi cu care visăm toţi să ne batem. Chiar şi Seniorul
-- Seniorul  e deseori trist. De ce?
-- Pentru că şi-a pierdut mireasa.
Aici, Armand s-a oprit. Unele poveşti nu erau pentru urechile scutierilor, iar temniţele Palatului se dovedeau adânci şi pline de unelte însângerate. Apoi, Albă-ca-Zăpada se apropia iarăşi de porţile Palatului. Stătea des acolo, pe altarul de piatră, de parcă aştepta ceva sau pe cineva.
-- Tu ştii vreo poveste, Alba? a spus Walter.
Armand s-a încruntat. Nu era politicos să abordezi aşa o domniţă, dar despre Alba se ştia că e cam smintită. Vorbea cu copacii, cu motanii, cu corbii şi chiar cu măştile, aşa încât de ce n-ar fi vorbit şi cu un scutier?
-- Ştiu, a surâs Alba, şi pentru o clipă foarte, foarte lungă, a părut mai bătrână.
-- Îţi dau o acadea dacă-mi spui, a tras de coardă Walter.
-- Eu îţi dau o floare, dacă-mi spui de ce a bătut dimineaţă Ceasul.
Aici, Armand trebuia să intervină.
-- Asta se poate spune, a zis, dar atunci ar trebui să juri Castelului, copilă. Şi Castelul e mereu flămând ca un lup.
Alba a repetat surâsul, cu ochii ceva mai negri decât de obicei.
-- Am pus destule mărgele prin copacii din jur cât să fi jurat.
Era un răspuns ciudat, iar lui Armand îi plăceau răspunsurile ciudate. În plus, fiecare jura pe răspunderea lui.
-- Foarte bine! Ceasul a sunat ca să vestească Balul. Tatăl tău, Căpitanul Măştilor, ar fi trebuit să-ţi spună asta.
-- Tata vânează de ieri. Şi apoi, Măştile nu ies decât pe drumul spre Palat.
Încă o dată, Armand şi-a strecurat colţii într-un surâs.
-- Tu cu ce i-ai întâmpina pe oaspeţi, Alba?
-- Cu un trandafir. Cu o mască neagră. Sau, poate, doar cu o pană neagră.
Armand a avut o mică tresărire.
-- Ar trebui să porţi deja mască, Alba. Şi să intri în Palat. Poate e mai bine că tatăl tău nu e aici.
Alba nu a părut speriată. Dimpotrivă, a avut o jumătate ciudată de surâs. Armand a privit-o foarte lung. Era îmbrăcată cu pantaloni, cu o cămaşă strânsă la brâu, avea o traistă pe umăr şi semăna mai mult ca oricând cu un băiat.
-- Dacă mă duci înăuntru, Cavalere, voi trece prin multă piatră şi voi găsi ceva poate prea înalt pentru mine.
Armand a chicotit, punându-şi trigonul Bufonului.
-- Te joci prea serios de-a ghicitoarea. Poate-mi faci şi vrăji în fapt de seară, Alba?
Alba l-a măsurat cu cea mai neagră privire a ei.
-- Poate. Am avut o bunică vrăjitoare. Şi un prieten jongler mi-a vorbit despre Cel cu Coarne.
Armand s-a înfiorat. În unele familii, străbunii treceau în nepoţi. În cea a Seniorului, când venea vârsta, erau trimişi în pădurea Diavolului.
-- Mai e până la Samhain, a spus.
-- Luna e mai mică decât Soarele, pentru mine, a spus Alba.
Şi au intrat în Palat, prin cercul de flori de crin de pe podeaua strălucitoare strălucitoare, ca dorinţa unei fecioare. În mijlocul cercului, Alba s-a oprit şi a închis ochii. Armand a surâs cu o blândeţe înşelătoare.
-- Spune-ţi cuvintele, copilă.
-- Eu sunt Alpha şi Omega. Eu sunt Clepsidra şi Toiagul.
Armand şi-a mascat prost un urlet. Dar ritualul era început, şi nimic nu-l putea opri. Din greşeală, putea oare duce la altceva decât o greşeală. I-a pus mâna Albei pe umăr.
-- Hai să te facem vişinie.
Şi a dus-o pe coridorul întunecos, nu pe scările înalte, printre ţepe, fiare şi bice, spre Fecioara de Fier. Aici, a fost rândul Albei să respire greu. Butucul şi securea o făcuseră doar să ridice din sprânceană, şi acum Armand ştia că în Alba se ascundea osul unui Cavaler. Dar cine?
Vişinie au făcut-o întâi de ruşine, el şi Călăul Vlad, arătându-i bărbăţia şi scoându-i straiele, ca să vadă comorile ei. Între timp, Seniorul a fost anunţat că o Fecioară a intrat în Labirint. Şi a dorit să o cunoască. Aşa au dus-o, dezbrăcată, dornică şi ruşinată de la atingerile lor, în camera lui roşie. Acea odaie, se ştia, era blestemată de sângele fecioarelor şi de altarul Diavolului. Uneori apărea aşternutul negru, alteori altarul. Dar întotdeauna era şi Oglinda, cea rămasă de la mireasa fugară. Sau poate nu chiar fugară. Şi de data asta, Oglinda era acolo. Alba a privit în ea, şi strălucirea s-a tulburat.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus, cine e cel mai periculos din ţară?
-- Dracula e.
Alba şi-a muşcat buza de jos. Dracula era spiritul proteguitor al Căpitanului, tatăl ei, cel mai bătrân dintre spirite şi cel mai apăsător deci. Nu era bine să fie considerat periculos aici, când slujea şi el cu câtă credinţă îi mai rămăsese. O uşă secretă s-a deschis în spatele ei şi a apărut Seniorul. Era înalt, cu părul lung, alb, ce-l făcea să semene cu un leu mereu gata de atac. O privea cu un mic surâs în ochi şi multă plictiseală pe buze.
-- Bine ai venit, Alba.
-- Bine v-am găsit, domnule.
Ştia că foloseşte un cuvânt prea mic, dar altele nu se potriveau.
-- Aşază-te pe pat, draga mea.

S-a aşezat. Seniorul s-a dezbrăcat repede şi cu aceeaşi bruscheţe i-a aşezat palma pe bărbăţia lui.
-- Cum ţi se pare?
-- Tare, a spus scurt Alba.
-- Şi mai cum?
-- Uşor de măsurat.
Seniorul s-a gândit puţin, stând încă în faţa ei.
-- Măsoară cu un sărut, Alba.
Alba s-a gândit la un trandafir roşu, udat de rouă, picături căzând într-o dimineaţă ploioasă. Sărutul a fost dulce, catifelat. Ceasul a bătut pentru a doua oară.
-- Vă sosesc oaspeţii, domnule, a murmurat Alba.
-- Cavalerii negri se ocupă de ei. Tatăl tău le vânează cina. Acum sunt aici, cu tine.
Nu mai era nimic de spus, oare? Seniorul a prins-o de gât pe Alba şi a muşcat-o. Apoi a lăsat-o pe spate şi a penetrat-o. Aşternutul s-a udat de sânge. A fost ca o glumă scurtă şi fără hohote la sfârşit. Pentru o clipă, Alba a Văzut. O plajă pe care se spărgeau valurile unei mări la care nu mai avea cum ajunge. Apă înspumată şi o lună uriaşă.
Te omooooooor! Curvoooooooo!
Urletul s-a auzit de peste tot, din pereţi, din lemnul patului, din Oglindă, din podelele geluite. Alba a scos un mic ţipăt, ghicind că o ura mireasa, dar nedispusă să dea clepsidra înapoi. Seniorul s-a ridicat, încă gol, dar cu cuţitul pregătit. Flăcările lumânărilor s-au ridicat sus, sus, şi un şarpe a sâsâit. Altarul Celui Întunecat s-a dezvăluit. Era acolo un cap de ţap, negru şi încornorat, pe o pânză cu steaua în cinci colţuri. Pe podea se aşezase o mantie vişinie.
-- Baphomet, a murmurat Alba, care devenise Trandafirul.
Era ciudat că vorbea despre Diavol, şi nu despre mireasă. S-a lăsat din nou tăcerea, lumânările s-au potolit.
-- Dacă tot a clipit Doamna Lacului, a spus Seniorul, să continuăm ce am început.
Şi l-a chemat pe Armand. Împreună, au folosit-o pe Alba până a murit de plăcere şi de durere. Dar nu de ruşine. Şi au lăsat-o în aşternutul pătat, pentru ca Baphomet să-i decidă soarta.
Alba a visat un câmp de maci, un Turn şi o fântână. Îi era sete, dar nu a băut din fântână. Pe ghid era un corb cu trei ochi, frumos ca un prinţ pe care-l cunoscuse odată. Un prinţ pe nume Mordred. Pe când ea era Morgana. Şi Doamna Lacului încă nu se născuse, să-şi mănânce din pântece copiii şi să se dea Crucii. Pe fundul fântânii, Alba a văzut oasele ei şi ale micului monstru zămislit cu un Vestitor. Alba ura Vestitorii, ura adevărul lor, care era singurul, deşi era îmbibat cu minciună. Plimbându-se printre maci, Alba şi-a amintit ce ştia ca Morgana, ce-şi lăsase să nu uite, şi totuşi fusese silită de foamete să o facă. De unde venise Seniorul şi cum cei ca el aduseseră Moartea. Moartea neagră. Dar Moartea neagră fusese o binecuvântare, pe lângă darurile otrăvite ale Avalonului, pruncii care te mâncau dacă nu-i consumai.


Uşa Turnului era închisă, dar pe zidurile sale apăruseră semnele. Ele spuneau că Seniorul o înecase pe Doamna Lacului, ca să nu se molipsească de Răul ei. Dar ea încă încerca să-l ucidă, să-i îngrădească plăcerile, ţinându-l doar în armura datoriei faţă de Domeniu. Alba nu purta aripi, ca să-l salveze după cum cereau Vestitorii. Dar Alba ştia uneori ce fusese sau ce urma, şi găsea cele necesare pentru ca ce era să nu doară prea mult. Alba îl respecta pe Cel cu coarne, şi Cel cu coarne o respecta pe ea. Şi-ar fi dorit să nu simtă ce simţise, să nu vadă dincolo de masca Seniorului. Dar o făcuse. Şi ştia că istoria cea mică, poate mai preţioasă decât istoria cea mare, se ţesea din firele subţiri ale sfidării şi mărgelele cele mari ale destinului. Alba a decis să nu se scurgă cu totul, doar să doarmă.
Şi a trezit-o gustul sângelui, odată cu mieunatul unei pisici. A deschis ochii. Armand o privea oarecum obosit.
-- Hai să te duc acasă, a spus.
-- Bine, a murmurat Alba.
I-a dat hainele, peste care a tras mantia vişinie. Seniorul îi lăsase un trandafir negru, să şi-l prindă pe bluza albă. Şi un inel de lemn, semn că fusese remarcată de Doamna Lacului. Dar nu destul cât să iasă din oglindă. Fecioria ei fusese suficient de Albă cât Marea Bătălie să fie amânată până la o nuntă adevărată a Seniorului, cu Oracolul.
Alba a surâs ca un motan care a prins un ghem.
-- Aş vrea să mai întreb ceva oglinda. Ceva ce nu are legătură cu tatăl meu, periculos ori ba ca vânător.
Armand a zăbovit cu răspunsul.
-- Pentru o întrebare, după ce ai stârnit un urlet, vei fi pedepsită cu o trecere pe sub balconul oaspeţilor.
Alba şi-a mângâiat inelul.
-- Poate pentru mine nu ar fi o pedeapsă.
-- Bine, a spus Armand. Întreabă.
Oglinda se făcuse de acum neagră. Deci, Alba nu minţise că era şi Alpha, şi Omega. Balul, în fond, era mereu în afara timpului, supus doar dorinţei Veneţianului.
-- Oglindă, oglinjoară, a spus Alba, ce măr e pe policioară?
O crăpătură a răsărit brusc pe sticlă.
-- Un măr galben e pe policioară, a spus Oglinda, dar te duce la Luna amară. Şi din Luna amară, la Cel verde.
Alba a mulţumit şi s-a lăsat ghidată de Armand spre o curte de piatră rece, cu arcade mari şi întunecate şi statui de bărbaţi dezgoliţi. De sus, de la balcon, siluete de fum întunecat sau cu mantii argintii o priveau. Alba a făcut o mică plecăciune, zărind în colţ masca Vestitorului şi pe cea a Veneţianului. Lor le răspundea şi tatăl ei, Dracula.
-- Cum te numeşti? a întrebat Vestitorul.
Părea tare răguşit.
-- Alba am fost. Acum sunt Trandafirul.
-- Ce ne vei spune sau arăta, Trandafirule?
Alba le-a arătat un semn de întrebare, într-un cerc.
-- Nu e suficient, a spus aspru Vestitorul.
-- Ce vrei mai mult, din moment ce doar tu ştii adevărul?


Veneţianul a aplaudat încet. Vestitorul a cerut-o pentru slujire. Armand a promis că o va aduce la el, după binecuvântarea părintelui.
Undeva, în sala cea mare, Alba a zărit pe masă un cap de mistreţ. Colţii îi erau pătaţi de sânge. Ochii încă erau plini de ură. Pentru el, Luna fusese într-adevăr amară. Odată, fusese om. Apoi o cunoscuse pe Doamnă.
Căpitanul i-a dat, desigur, binecuvântarea, odată cu un coş de struguri. În timp ce-şi lua rămas bun de la el, Alba i-a simţit bărbăţia penetrând-o. I-a răspuns cu un dor care nu putea avea alean.
-- Trebuie să-l găsim pe tatăl Doamnei, chiar dacă pacea pare trainică, a şoptit. Oglinda s-a crăpat de la ruperea porţii Moriei.
Dracula a privit-o, îndoit în gând. Nu putea pleca, dar putea chema Cavalerii. Sabia sa era deja albastră.
-- Tatăl Doamnei e Oracolul, a răspuns tot murmurat. Şi Seniorul încă nu-l ia în pat. Îl vrea priceput.
Alba s-a gândit la o mănuşă sângerie şi la un blestem vechi, mai vechi decât ea. Şi a plecat privirea. Se întreba dacă Vestitorul avea să fie pentru ea o grea încercare, sau ea pentru Vestitor.
La încăperile Vestitorilor au dus-o a doua zi. Oaspeţii se plimbau deja pe Domeniu, şi erau multe distracţii de aranjat pentru ei, şi multe veşti de schimbat între ei. Alba purta la gât un cristal roz, iar pe braţ, pecetea lui Baphomet. Ştia deja că Doamna încerca să o vâneze. Văzuse aripi, în vis. Aripi şi văluri. Alba îşi creştea dungile de tigru, din mărul roşu al inimii lui Walter. Pentru o noapte, Alba îşi amintise de Salem.





Apocaliptica

"Caracteristicile meteoritului cazut la Iasi, pe 9 iulie. Meteoritul a avut minim 8 kg si minim 16 cm in diametru. Puterea exploziei ev...