Se apropia spitalul, iar maşina încetini. Privind clădirea de un cenuşiu sever, Cristina descoperi că nu voia să coboare. Încercă să-şi aranjeze hainele, dar nu avea cum acoperi petele de sânge. Deodată, fu sigură că totul avea să se afle până seara, ducând la un adevărat dezmăţ mediatic. Era proastă dacă-şi închipuia că putea ascunde aşa ceva.
– Du-te prin spate, spuse Cristina, fără prea mari speranţe că manevra va ajuta.
Truşescu înclină în tăcere din cap. Era clar că spitalul nu-i trezea nici lui asociaţii prea plăcute. Cristina îi privi trăsăturile înăsprite şi încercă senzaţia că i se oferise un măr otrăvit. Maşina frână, iar Cristina oscilă între uşurare şi neliniştite. Era bine să-şi găsească măcar ceva de făcut, să spele sângele de pe faţă şi de negura din inimă, însă îi era imposibil să scape de umbra celor văzute, simţite, trăite.
Uşa spitalului se deschise cu un scârţâit şi ieşi o femeie măruntă, cu păr alb şi trăsături orientale. Împingea un cărucior cu rotile, făcându-l să alunece în zigzag pe trotuarul doar pe jumătate curăţat. Cristina înghiţi în sec şi îi făcu semn lui Truşescu să deschidă uşa. Scrută împrejurimile înainte să coboare. Nu se vedea picior de ziarist, şi asta era bine. Ar fi fost greu să le explice confraţilor de ce cobora din duba Poliţiei, arătând ca după o repriză de box.
– Mulţumesc, comisare, şopti Cristina. Poate te sun mai pe seară.
– N-ai pentru ce! Sper să fie prima şi ultima oară când te aduc la spital. Îţi dau de ştire dacă mai aflu ceva.
Grimasa nerăbdătoare a comisarului o convinse că nu mai era cazul să tragă de timp. Cristina păşi pe zăpada frământată ca pe drumul spre o cameră de tortură, dar chinezoaica îi prinse cotul stâng şi îi surâse liniştitor.
– Eu doctorul Liu, spuse piţigăiat. Te rog, aşeaz! Pare bine să cunosc. Nu fă griji, copila! Ocup de tine ca de fiica mea.
Păsăreasca doctoriţei o ajută pe Cristina să se destindă. Se codi totuşi să-i urmeze sfatul.
– N-am nevoie de cărucior, sunt bine. Doar nu mi-am rupt picioarele!
– Nu conteşte! Mai bine huţa-huţa. Te rog, aşeaz!
Era ca şi cum s-ar fi certat cu un perete şi Cristina o ascultă, cu un oftat demonstrativ. Uite ce mică e, chiar mai scundă decât mine! Îşi închipuise că va da ochii cu un zdrahon cu palmele cât lopeţile şi ochi cruzi, deşi era convinsă că Alex n-ar fi simpatizat un astfel de personaj. Chinezoaica era totuşi o femeie puternică. O împinse printre nămeţi şi pe holul pustiu, fără să dea semne de oboseală. Cristina se uită la pereţii proaspăt văruiţi care treceau pe lângă ea, tot mai mirată de liniştea ce le înconjura. Doar n-au golit nebunii spitalul pentru mine? Nici chiar Alex n-ar trebui să poată face asta! Suspiciunile reveniră, mai ales că intrau într-o aripă închisă de ani buni. Cristina îşi drese glasul şi se pregăti să facă o remarcă aparent nepăsătoare pe tema asta. Încă îşi căuta cuvintele când căruciorul se opri în faţa unei uşi vopsite în alb.
– Noi ajuns, spuse Liu şi deschise uşa.
Rezerva era luminoasă şi mirosea a flori, nu a dezinfectant. Încă o dată, frica Cristinei dădu înapoi la vederea pereţilor într-o nuanţă delicată de roz şi a jaluzelelor crem, care ascundeau doar pe jumătate soarele cu dinţi. În încăpere era cald, iar mobilierul, în ton cu jaluzelele, părea nou. Cristina îl inventarie dintr-o privire. Patul, înconjurat de tot felul de aparate şi monitoare, era mai lat decât te-ai fi aşteptat la unul de spital. Două scaune pluşate, o încrucişare dintre o masă şi o noptieră, precum şi un dulap zvelt completau decorul. Un televizor cu ecran subţire era atârnat pe perete la înălţimea convenabilă. Cineva se gândise la confortul ei.
Cristina se ridică din scaunul cu rotile şi începu să-şi scoată hainele, fără ca doctoriţa să i-o mai ceară. Liu îi făcu semn să se aşeze pe pat şi ea o ascultă, cu bătăile inimii reintrate în ritmul normal. Nu avea burta tăiată, dar sângerase rău între picioare.
– Cum de-i aşa de linişte? Parcă aş fi în alt spital...
– Aici casa tău, pentru toate controale. Azi terminat treaba, copila scumpă! Bine, nu? Place?
– Arată foarte bine.
– Lume din spital ştie că trebuie să tace. Mirat zilele trecute, de ce nu merge la străinătate. Eu zice că străinătate vine la tine! Treaba ca pe roate. Lumea primeşte lefuri mai mare, aparatele rămâne şi după ce copila scumpă naşte. Afacere bună pentru lumea toată.
– Aşa-i, încuviinţă Cristina. Dar mă tem că am avortat.
– Vede acum, copila scumpă!
– Bine.
Doctoriţa îi examină întreg corpul, palpând încet, dar minuţios. Degetele ei erau calde, nu durea chiar când apăsau, deşi găsi câteva vânătăi. Încet, Cristina descoperi că muşchii încordaţi i se relaxează. Fiecare atingere fugară părea să-i spună ceva lui Liu despre corpul ei.
– Nevoie de ecografie, dar face întâi analize la sânge, spuse cu voce mângâietoare Liu. Nu doare, copila scumpă!
– Bine. Mă doare deja creierul de câte ori mi-ai spus copilă scumpă!
N-o minţea. Nici nu simţi cum îi intră acul în braţ, dar preferă să rămână cu privirea lipită de perete până când seringă îi ieşi din piele.
– Repede vin! o anunţă Liu şi dispăru cu flaconul de sânge.
Când paşii ei nu se mai auziră, Cristina oftă. Se simţea slăbită, îndurerată, înfricoşată. Dacă ar fi cerut mâncare, bănuia că i s-ar fi adus de la un restaurant. De când era plănuită mutarea asta? Avusese de la început acordul lui Alex. Dar de ce nu amenajase salonul la vilă?
Ca să nu-şi mai bată capul cu întrebările, Cristina deschise televizorul. Schimbă canalul de câte ori zări chipul său ori pe cel al lui Alex, constatând repede că discursul de la ceremonie era disecat în orice talk show. Ar fi trebuit să asculte părerile analiştilor de trei parale, dar decise că era momentul potrivit pentru o mică rebeliune. Nu se opri din butonat până când nu dădu peste ştiri. Cutremurul era anunţat la 6,5 grade pe Richter. Se prăbuşişeră mai multe case bătrâneşti, panouri, stâlpi electrici, fuseseră accidente, iar un bloc explodase de la o conductă de gaz fisurată. Cristina se întrebă cum de nu simţise agitaţia de după seism pe drum. Probabil i se asigurase un coridor special. Fu tentată să stingă televizorul, dar îşi impuse să se uite până la sfârşit. Nu putea să se lase mereu copleşită de sentimente, tocmai asta o făcuse vulnerabilă în faţa lui Volodea. De acum, se trecea la ştiri externe.
– Misterul unei crime oribile a fost dezlegat în capitala Rusiei, spuse crainicul. Asasinul lui Serghei Antipov, colecţionarul de antichităţi decapitat iarna trecută, a fost în sfârşit prins de Miliţia moscovită. Este vorba despre un om al străzii, consumator înrăit de alcool şi stupefiante, la care anchetatorii au găsit o bijuterie a victimei. Potrivit surselor judiciare, bărbatul a recunoscut deja crima. Totuşi, el a susţinut în faţa anchetatorilor că însuşi Antipov a cerut să-i taie gâtul, oferindu-i pentru asta o mulţime de bani.
Cristina încremeni, cu telecomanda în poale, din cauza coincidenţei. Şi ce dacă? Un boschetar din Moscova n-o putea ucide pe Vera. Dar dacă-i un ieşean, când se va opri? Dacă-i totuşi Volodea?
O bătaie în uşă o făcu să renunţe la dezlegarea enigmei.
– Cine-i?
– Volodea, veni răspunsul. Eşti goală?
– Intră.
Volodea aduse cu sine un vânt îngheţat care o sili pe Cristina să se acopere până la gât cu pătura moale, mirosind a trandafiri. Rusul o privi lung şi se încruntă.
– Ce s-a întâmplat? spuse morocănos şi se aşeză neinvitat pe marginea patului.
– Tu ce crezi?
– N-am timp de ghicitori! Ce-ai păţit?
– Eram la cimitir. Mi s-a spus că m-a lovit o cruce şi mă tem... cred... că am avortat.
Privirea lui Volodea mustea de bănuieli.
– La cimitir? Ce căutai acolo?
– Am fost la o înmormântare.
Rusul dădu scurt din cap şi Cristina fu convinsă că ştia despre cine vorbea.
– Femeile în situaţia ta sunt mai atente! Dar se pare că ţie-ţi place să calci strâmb.
Cristina strânse pumnii. Aluzia era extrem de transparentă.
– O femeie în situaţia mea ar trebui să aibă mai puţine motive de stres! Şantajul nu ajută la sănătate. Nu e bun nici pentru mine, nici...
Volodea ridică demonstrativ mâinile, într-un gest de predare care nu o convinse deloc.
– Ei, nu vreau decât să fii... deschisă oportunităţilor. Abia m-am întors şi eu.
Cristina trase aer în piept. Ce înseamnă asta? Parcă ar vorbi cu mine pentru prima oară. Sau parcă ar fi altcineva. Propria laşitate îi făcu brusc scârbă.
– Unde-i Alex? spuse plat.
Volodea o fixă apăsător.
– Pe drum. Eu eram deja în zonă.
Ar fi vrut să întrebe de Adam, dar nu putea rosti cuvintele. A dispărut cel care ţi-a văzut trădarea, care e dator să-i spună lui Alex. Chiar îţi pare rău pentru asta? Poate ar trebui să-ţi doreşti să nu se mai întoarcă niciodată. Înghiţi în sec şi aşteptă. Volodea se ridică şi făcu câţiva paşi. Pentru prima oară de când intrase în rezervă, avea un aer descumpănit. Cristina continua să-l fixeze, pe jumătate convinsă că joacă teatru.
– Cristina, spuse grav şi-i puse mâna pe umăr chiar când intra Liu, cutremurul acesta e un moment de răscruce pentru noi toţi.
Rezerva se învârti cu Cristina şi toate îndoielile dureroase se topiră în ceaţa binefăcătoare a unui leşin. Când privirea i se clarifică din nou, doctorul Liu stătea la căpătâiul ei, iar Volodea rezema peretele.
– Am... Mi s-a făcut rău..., murmură Cristina. Dar sunt în ordine, nu-i aşa?
Liu clătină uşor din cap. Volodea se încordă, iar Cristina îşi muşcă buzele. Când aveau să se termine veştile proaste?
– Doare cap, burtă? întrebă chinezoaica. Avem ameţeli?
– Nu, răspunse Cristina.
– Altă problema?
– Puţină greaţă, coşmaruri. Presupun că-i normal.
– Coşmaruri? Cum adică?
– Ei, coşmaruri, vise urâte! Prostii...
Liu privi pe furiş la Volodea, îşi drese glasul şi răsfoi cele câteva pagini acoperite cu cifre.
– Analize nu prea bun, Cristina.
Primul imbold fu să-şi pună perna peste urechi şi să-i strige chinezoaicei să plece. După toate câte i se întâmplaseră în ultimele zile, încă o picătură avea să răstoarne paharul. Dar o asemenea reacţie n-ar fi îndepărtat necazul, doar i-ar fi dovedit cât de slabă era. Şi trebuia să fie puternică. Cristina se rezemă de pernă şi îşi ascunse mâinile tremurătoare sub pătură.
– Ce-i? întrebă. Spune-mi!
Cu un fior de anticipare îngrozită, Cristina îşi aminti tortura lui Hâncu şi se simţi deodată vinovată. Nu încercase acea duioşie a femeii care urma să devină mamă, nu-şi făcuse planuri pentru camera copilului, nu se întrebase decât dacă în burta ei creşte un monstru. Dacă spaima cutremurului, adunată cu oboseala ultimelor zile, îi provocase un avort, iar halucinaţia fusese felul ei de a îndura trauma? Transpiraţia începu să-i curgă pe spinare în timp ce aştepta răspunsul chinezoaicei.
– Tu pierdut bebeluşul.
Cristina se încruntă. Nu simţea durere. Aproape... uşurare. Mai bine-şi ţinea gura. Liu privi întâi spre Volodea, apoi spre ea, cu un aer uşor nesigur.
– Poate doar presupune de ce, spuse Liu. Mai trebui facem investigaţii.
– Adică?
– Era... cu alte nevoie.
Cristina se holbă neîncrezătoare.
– Ce nevoi? murmură.
Liu tăcu, dar răspunse Volodea.
– Sânge sau carne... Acum tu ai nevoie. Rezolvăm problema?
Cristina simţea cuvintele scurgându-i-se din minte ca apa printr-o sită cu mii de găuri. Reuşi doar să râdă căznit. Cum să răspundă? Îi era şi groază să se gândească la ce-ar putea propune Volodea. Îşi simţi chipul sculptat din marmură cenuşie. Cel mai rău era că, în adâncul sufletului, ştia că Liu avea dreptate.
– Încercăm, repede-repede! spuse Liu.
– Nu! strigă Cristina. Niciodată! E dezgustător.
Rictusul lui Volodea îi spuse că-i dădea încă o bilă neagră. Nu-l lăsa să se joace cu mintea ta. Bea!
– E prea..., şopti Cristina.
Uşa se deschise cu un pocnet puternic şi Alex năvăli în încăpere.
– De ce nu m-ai anunţat imediat? se răsti Alex, iar Cristina nu-şi dădu seama dacă vorbeşte cu ea sau cu ceilalţi.
Înainte să primească vreun răspuns, Alex se repezi spre patul Cristinei.
– Te simţi bine? o întrebă, prinzându-i palmele ca şi cum ar fi vrut să i le încălzească.
Veştile erau la fel de rele, dar ideea c-ar putea înnebuni o speria mai puţin decât cea că trebuie să bea din licoarea lui Alex. Tăcu, privind încăpăţânată pătura pe care degetele o mototoleau. Explicaţiile pe care Liu i le dădea lui Alex se transformară într-un zgomot de fond. Chiar trebuia să renunţe şi la ultima fărâmă din ea pentru a fi alături de Alex? Nu era sigură că putea trece şi peste hotarul acela. Dar aşa l-ai pierde pe Alex şi ai ajunge la voia lui Volodea. Cât crezi că ai supravieţui? Egoismul acelui calcul o făcu să se înroşească de ruşine. Poate nu era cazul să fie mamă. Un adevăr simplu, care o făcea să se cutremure. Vocea puternică a lui Alex o smulse din dureroasa introspecţie.
– Sigur că aşa vom face!
Cristina ridică ochii spre el. Hotăra deja pentru ea? Acum era momentul să spună nu, să dezvăluie planul ei de a se păstra pe sine, coşmarurile care o chinuiau şi în care copilul o devora. Dar buzele îi rămaseră pecetluite.
– Trebuie să mai stea în spital? întrebă Alex. Din ce-mi spui, cu cât începem tratamentul mai repede, cu atât mai bine. Am toate cele necesare la vilă.
Doctoriţa surâse aprobator.
– Vine zilele viitor pentru alte analize. Un pahar pe zi, pentru una săptămâna.
– Foarte bine, spuse Alex. Acum lăsaţi-ne amândoi!
Liu şi Volodea plecară fără alte comentarii. Poate el m-ar ajuta să-l conving pe Alex că ăsta nu-i tratamentul potrivit. Însufleţirea Cristinei nu dură decât o clipă. Şi care e? Nu voia să moară, dar ceea ce-i propunea Alex era tot un fel de trecere în neant.
Alex deschise dulapul, alese pentru ea nişte haine şi, cu gesturi blânde, o ajută să se îmbrace. Când termină, Cristina izbucni într-un râs poticnit. Nebunia i-ar fi fost, poate, o oază de normalitate.
– Cristina, totul va fi bine, promise Alex. Hai să plecăm acasă!
A câta oară îmi spune asta? Mai pot să-l cred?
– Nu vreau să beau sânge, reuşi în sfârşit s-o spună. Mai bine mor decât să mă transform în...
– În cineva ca mine? Ai spus că nu contează cealaltă faţă a mea. Nu mă mai iubeşti?
– Ba da, scânci Cristina. Dar mi-e frică...
Se simţea prinsă într-o cuşcă şi cel mai rău lucru era că tot ea avea în buzunar cheia.
– N-are de ce să-ţi fie frică! zise cu glas hotărât Alex. Hai să luăm lucrurile pas cu pas. Ce zici de asta?
Cristina dădu nehotărâtă din cap, dar se lăsă condusă spre uşă. Înainte să o deschidă, Volodea îşi vârî neceremonios capul înăuntru.
– Un ziarist se învârte prin faţă, anunţă. Unul Hâncu. Trebuie să-i fi şoptit cineva ceva. Îl trimit unde-i e locul.
Şocul aproape o dărâmă pe Cristina. Fusese totul o iluzie? Doar îl văzuse! O atinsese!
– E un prost, Hâncu ăsta, murmură. Şi... bătăuş, am auzit.
– Vom vedea.
Cristina şi Alex se strecurară pe hol cu precauţia unor şcolari care vor să ungă cu clei scaunul directorului. După câţiva paşi, Alex o ridică în braţe şi începu să păşească rapid, fără să pară că făcea un efort prea mare. Cristina se prinse de gâtul lui, decisă să ignore apariţia bruscă a unui parfum dulceag, prea bine cunoscut. Închise ochii şi se gândi la primele lor sărutări. Îi lipsea inocenţa lor.
Alex o puse pe podea cu doi paşi înainte de uşă. Prin geamurile acoperite cu flori de gheaţă văzu că limuzina îi aştepta.
– Mergem acasă, anunţă Alex când se aşezară pe bancheta din spate.
– Şi şedinţa?
– Cutremurul a stricat toată solemnitatea momentului. Au întins-o parcă le sufla dracul în ceafă.
Cristina ezită. Alex nu părea deloc marcat de pierderea copilului.
– M-am dus la înmormântarea Verei. Ironic, nu? Mi-a dat cuţit şi a murit de cuţit.
Alex ridică uşor din sprânceană.
– Ţi-a zis expres să mă omori? A pronunţat numele meu? Scoate-i inima ticălosului ăluia prea sexy?
Cristina trecu printr-un moment de confuzie. S-ar fi aşteptat ca evocarea Verei să stârnească mânia lui Alex, însă el se maimuţărea ca un puştan. Surâse amar.
– De fapt, nu, recunoscu. Mi-a spus că voi şti ce să fac atunci când va veni vremea. Şi uite că...
– Şi atunci de unde ştii la cine se gândea? continuă molcom Alex.
Să-l ucizi pe Volodea? Ei bine, ai ratat ocazia! Cristina privi pe geam cu un gol în suflet. Se apropiau de vilă, iar în bucătărie îi aştepta frigiderul cu sânge. Oare, dacă refuza în continuare să bea, Alex îi va turna cu sila pe gât? Se scutură, ca şi cum paharul i-ar fi fost deja lipit de buze.
– Nu-i deloc rău, răspunse gândului ei Alex. Ai băut o dată, îţi aminteşti? Ţi-a plăcut, doar că nu ştiai ce-i. Când am făcut dragoste prima oară... Nicio altă femeie nu a împărţit licoarea cu mine.
Dar câte au făcut sex? Câte şi-au pierdut minţile din cauza asta? Cristina mormăi ceva neinteligibil. Îşi amintea bine că gustul i se păruse minunat. Licoarea îi ascuţise temporar simţurile şi-i dinamitase inhibiţiile, făcând împreunarea lor şi mai excitantă. Nu că Alex n-ar fi fost un amant extraordinar fără ea. Cum de nu se gândise până atunci la asta? Nu însemna nimic pentru scrupulele ei, atunci nu avusese habar ce bea. Sau schimbă totul?
– Trebuia să-mi spui ce-mi dai să beau!
– Avem şi noi, bărbaţii, secretele noastre. M-a ajutat să-ţi aflu dorinţele ascunse.
– Nu sunt sigură că asta îmi place.
– Promit că, de data asta, tu vei fi cea care-mi vei cunoaşte tainele. Şi nu te voi obliga să faci ceva ce nu vrei.
Maşina opri în faţa vilei şi Alex o ajută să coboare. O prinse de mâna dreaptă şi mai mult o trase după el pe trepte. Abia când ajunseră în dormitor Alex îi dădu drumul şi se plesni peste frunte.
– Am fost atât de îngrijorat pentru tine, c-am uitat. Unde-i Adam?
Cristina se aşeză pe pat şi îl privi pe Alex în oglinda înaltă cum îşi desfăcea butonii de la cămaşă. Trebuia să spună ceva.
– Nu ştiu. Am leşinat. Am avut vedenii ciudate.
– Dacă a plecat şi te-a lăsat acolo, nu-l mai iert încă o dată!
Nările lui Alex fremătau, ochii dădeau să se schimbe, dar se stăpâni şi prinse obrajii Cristinei între palmele fierbinţi.
A mai fost şi chestia cu maşina. Semnul de pe perete. Dar oare chiar am văzut semnul acela?
– Un triunghi într-un cerc negru, murmură Cristina.
Alex se schimbă la faţă. O prinse de umeri şi o scutură, făcându-i dinţii să clănţăne.
– Ce-ai spus?
– Un triunghi într-un cerc negru, repetă Cristina. Şi o cruce roşie. Am văzut desenul pe un zid. M-am gândit la ceva... despre un Ordin. Crezi că...
Unghiile lui Alex se înfigeau în carnea ei, zgâriind-o chiar şi prin halatul gros. S-au ascuţit.
– De ce nu mi-aţi spus nimic? Am pierdut timp preţios!
– Alex, mă doare! Ce faci? Dă-mi drumul!
Cu o figură absentă, Alex o lăsă în pace. Se uită la peretele din spatele ei ca la un duşman ieşit din mormânt şi îşi încrucişă braţele pe piept. Cristina îl fixă în tăcere, nedumerită şi speriată. După aproape un minut, Alex oftă.
– Iartă-mă, spuse. Mă întorc imediat.
Ieşi din dormitor, iar Cristina îşi frecă umerii. Ce nu-mi spune? Nu era chiar o vedenie. Hâncu, Ordinul Templier... Sunt lucruri pe care el le recunoaşte. Eu nu aş fi inventat aşa ceva, nu având în centru figura unui ziarist oarecare. Când Alex intră iarăşi în dormitor, Cristina uită de orice presupuneri. Logodnicul ei avea pe o tavă un pahar plin cu lichid rubiniu. Cristina simţi cum stomacul i se strânge până la dimensiunile unei nuci şi-şi începe călătoria spre gât. Nu putea fi decât sânge.
– Nu, şopti. Ţi-am zis, am nevoie de timp! Alex, să nu-ndrăzneşti!
Pe chipul lui Alex se întipărise o expresie neîndurătoare. Era prima oară când îl vedea aşa, când se temea de atingerea lui.
– Asta a fost înainte să aflu ce mi-aţi ascuns. N-avem timp, Cristina. Trebuie s-o faci!
– Nu înţeleg... Nu pot... Te rog!
Alex respiră adânc şi Cristina închise ochii, intuind ce o aştepta. Vru să fugă, dar Alex o prinse de braţul stâng, silind-o să stea pe pat.
– Nu voiam să ajungem la... asta. N-am să-ţi fac rău, promit. Uită-te la mine!
Privirea lui o înconjura, ca o plasă vişinie, paralizându-i voinţa. Încet, Cristina apucă paharul şi-l duse la buze.
– Aşa, draga mea, spuse Alex. Bea! Trebuie...
Cu o ultimă forţare, Cristina încercă să-şi încleşteze dinţii, să-i transforme într-o barieră de netrecut, dar nu reuşi. Gura i se deschise larg şi lichidul i se prelinse, gros, până în gâtlej. Gustul era cel pe care şi-l amintea, încărcat de arome exotice. Nimic fetid, nimic sinistru. Îl simţi cum ajunge în stomac, declanşând o adevărată explozie a plăcerii. Sorbi din nou, ştiind că nu avea să se oprească până nu termina.
Când paharul se goli, îl lăsă să cadă pe podea şi se ghemui pe pat. Alex adună fără o vorbă cioburile şi surâse trist. Cristina duse mâna la pântece, aşteptând fără noimă un semn. Îşi simţi pielea fierbinte, sensibilă la atingere chiar şi prin materialul flauşat. Tăcerea prelungită a lui Alex îi permise să distingă alte zgomote. În camera de alături, ceasul ticăia, la bucătărie bâzâia frigiderul, în bradul din capătul aleii o cioară îşi găsise adăpost. N-ar fi trebuit să audă nimic din toate astea. Ceva era diferit. Când Alex îi oferise licoarea prima oară, doar culorile şi atingerile deveniseră mai pregnante. Puse mâna pe pieptul lui Alex şi-i simţi inima bubuind sub cămaşă. Propriul sânge începu să fiarbă din cauza furiei.
– Ticălosule, repetă, cum ai putut? Nu sunt sclava ta!
Alex o prinse în braţe, dar Cristina nu putea suporta mângâierile lui în clipa aceea. Începu să se zbată, să-l izbească în spate cu pumnii, să-l zgârie până la sânge. Alex îndură în tăcere loviturile ei, menţinând strânsoarea. Cristina fu înconjurată de mirosul lui, de dragostea lui, de durerea lui. Nu se lăsă prinsă în capcană.
– Eşti mai rău ca Volodea! ţipă şi-l simţi crispându-se. Dă-mi drumul!
Alex o ascultă şi Cristina se aşeză, gâfâind, mai departe de el.
– De ce m-ai silit să beau?
El îşi întoarse privirea de la ea.
– Am să-ţi spun, dar nu chiar acum. Trebuie să fii puternică. Amândoi trebuie să fim. Culcă-te şi lasă licoarea să acţioneze!
– Iar cât eu dorm, tu ce faci? Îmi pregăteşti o altă închisoare de lux?
Alex îi mângâie împăciuitor degetele.
– Mă cunoşti doar! Vreau numai fericirea ta. Trebuie să vorbesc cu Volodea. Dormi!
Pleoapele Cristinei se îngreunară repede, dar nu înainte ca un ultim gând să o facă să tresară. Copilul... Oare nu-l ucisese acel moment erotic cu Volodea? Poate cutremurul doar o ajutate să elimine resturile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu