duminică, 25 februarie 2018

AL CINCILEA VĂL - Şantajul

După plictiseala absolută a celor patruzeci de minute de conversaţie cu inspectorul şef, Cristina zăbovea pe un fotoliu în holul de la parter. Clădirea inspectoratului de poliţie era mai animată decât de obicei. Privirile multora, familiari ori nu, se opreau asupra ei cu o insistenţă care altădată ar fi deranjat-o. Dar Cristina îşi întipărise pe buze un surâs vag şi înclina politicos din cap la fiecare salut, fără să se mai chinuie să identifice vorbitorul. Ştirea despre logodna lui Alex bătuse toate recordurile de audienţă, iar ochii oamenilor aveau să fie fixaţi asupra ei multă vreme. Dacă putuse face faţa atâtor încercări, avea să îndure şi atenţia celorlalţi. Şi invidia. Comentariile acide, că Alex îşi putea găsi o femeie mai frumoasă, mai deşteaptă, mai stilată...
Cristina căută în poşetă, scoase oglinjoara şi se studie critic. Machiajul ascundea destule de bine cearcănele şi gândurile negre, dar simplul fapt că pierdea vremea pe acolo avea să stârnească întrebări. Închise fermoarul genţii şi îşi elimină din minte reziduurile strategiei analizate poticnit de poliţist. Devenit capitală, Iaşul atrăgea tot mai mulţi răufăcători, iar agenţii transferaţi din serviciile de pază şi protecţie aveau nevoie de timp pentru a se acomoda. Infracţionalitatea era în creştere, aşa că proiectul pilot al lui Alex venea la ţanc. De ce să umplem puşcăriile, când putem pune infractorii la muncă? Era nevoie doar de câteva modificări ale codurilor care aveau să treacă prin Parlament cu viteza unui supersonic, aşa cum se întâmpla cu toate legile propuse de Alex. Dar până la intrarea lor în vigoare, Arestul şi Penitenciarul erau reorganizate.
Vizita în biroul şefului fusese doar partea cea mai puţin importantă a planului ei, dar tocmai când ajunsese la momentul adevărului, Cristina şovăia. Putea pur şi simplu să plece. Era oare prudent să ridice mănuşa? Ridică din umeri. Sigur că nu! Dar te-a împiedicat asta vreodată? Trebuia să se hotărască, deja petrecuse prea multă vreme în hol, iar întrebările erau ultimul lucru de care avea nevoie. Lăsându-se pradă primului impuls, se îndreptă spre scările acoperite de un covor abia cumpărat, încă imaculat. Când ajunse la biroul lui Eugen Truşescu, orice urmă de şovăială îi dispăruse.
Bătu repede şi, când auzi un mormăit indescifrabil, Cristina surâse uşor nostalgic. Într-o vreme nu prea îndepărtată, s-ar fi gândit de două ori înainte să ia răspunsul ăla drept o invitaţie. Dar era şi prima oară când intra la Truşescu fără să ceară voie de la ofiţerul de serviciu. Apăsă energic clanţa şi păşi ţeapănă în birou.
Truşescu fuma în picioare, în faţa ferestrei întredeschise. Peisajul de dincolo de sticla murdară nu se îmbunătăţise cu nimic de la ultima vizită a Cristinei, biroul părea şi mai îmbâcsit. Comisarul nu se mişcă, deşi uşa scârţâise puternic. Era mai adus de spate decât şi-l amintea.
– Bună ziua, comisare, zise încet Cristina.
Truşescu se întoarse lent şi o privi mohorât.
– Bună! răspunse cu întârziere. Am văzut ştirile aseară. Felicitări!
Cristina înţelegea lipsa lui de entuziasm. Are coloană vertebrală, spre deosebire de şeful lui! Şi cine ştie de câte leşuri a trebuit să se ocupe, în zilele molimei.
– Mulţumesc, şopti Cristina.
Îi era mai greu decât ar fi crezut să spună ce voia şi se lăsă o tăcere stânjenitoare. Ceva se schimbase definitiv, şi nu era vorba doar despre perspectiva ca ea să devină prima doamnă. Truşescu oftă, stinse ţigara fumată doar pe jumătate şi-i făcu semn să se aşeze în scaunul din faţa biroului.
– Văd că ţi-ai revenit. E bine...
Cristina îi surâse liniştitor.
– Da, mă simt minunat!
Conversaţia banală se epuiza repede. Oare n-a început să bănuiască negura de sub pojghiţa  sclipitoare? Cristina îşi drese glasul.
– Comisare, voiam..., spuse şovăielnic.
Telefonul sună ascuţit şi întreruperea o bucură pe Cristina. Truşescu ridică receptorul cu aerul cuiva care se pregăteşte pentru sentinţa capitală, iar Cristina trase aer în piept. Se mişcau lucrurile chiar aşa de repede?
– Să trăiţi! spuse comisarul, împietrindu-şi trăsăturile.
Omul de la celălalt capăt al firului vorbi multă vreme, iar emoţia răvăşi chipul comisarului. Cristina îşi mută privirea pe fereastră. Orice veste primea Truşescu, nu era prea plăcută.
– Am înţeles, zise deodată răguşit comisarul. Eu...
Truşescu aşeză receptorul în furcă lent, de parcă s-ar fi temut să-l strice. Cristina ghici că-şi reţine cu dificultate lacrimile. Degetele comisarului tremurară uşor când scoase o ţigară din pachetul de pe masă. Nu pot să-i cer ajutorul când are probleme.  Nu sunt chiar atât de dezgustătoare. Nici măcar nu m-am interesat ce-i face familia, dacă e bine. Dar, se pare, nimeni nu mai întreabă asta.
– Ticălosul nu mă poate suferi, murmură. Mereu îmi aminteşte... În fine, nu contează.
Comisarul făcu o pauză, în care Cristina încercă să se desprindă de scaun. Ceva o reţinea însă. Apoi paşi grăbiţi se auziră pe hol şi uşa se deschise intempestiv. Subinspectorul Agrişan dădu buzna în încăpere, fluturându-şi poalele paltonului ca pe două stindarde ale victoriei.
– Şefule, mi-au spus că vom lucra iarăşi împreună. Cea mai bună veste de luna asta, zău aşa! Era şi timpul să ieşiţi de la Morgă!
Aşezată strâmb, căciula neagră îl făcea să semene cu un pirat beat. Truşescu tuşi şi-i făcu semn că nu e singur. Agrişan se uită curios la Cristina şi-şi scoase căciula, dezvelindu-şi părul asudat.
– A, bună ziua, domnişoară Man. Felicitări pentru logodnă!
– Mulţumesc. Oare mai e cineva în ţara asta care nu ştie?
Evident prea surescitat ca să-şi bată capul cu alte politeţuri, Agrişan se întoarse iarăşi spre comisar.
– Avem şi-un caz, şefule! O crimă, la Trei Boieri. Abia m-am întors de acolo, credeam c-am să mă ocup de anchetă doar eu. La ce-am văzut, mă cam strângea-n spate, drept să spun!
Cristina ar fi vrut să rămână indiferentă la vestea descoperirii cadavrului, dar tresări de parc-ar fi fost curentată. Imediat, privirea comisarului se plimbă de la Agrişan la ea şi înapoi, tot mai întunecată. Preţ de câteva secunde, Cristina fu încercată de un sentiment de déjà vu. Truşescu bănuia că-i ascunde ceva şi nu se înşela. Se pregăti pentru întrebările lui. Ştia cum funcţiona mintea comisarului. Să se arate curioasă ar fi fost încă o greşeală.
Truşescu îşi trecu mâna prin părul pe care-l  lăsase să crească în toate direcţiile şi răsfoi dosarul pe care i-l întinse Agrişan, fără să se ferească de Cristina. Păli uşor când văzu pozele.
– Ce mama mă-sii?
Cristina coborî privirea spre cizme. Nu avea nevoie să se confrunte din nou cu oroarea ca s-o ia cu ameţeală. Când se uită din nou poliţist, în ochii lui căprui licărea o hotărâre care nu-i plăcu Cristinei.
– Bogdane, lasă-ne singuri! zise cu o urmă de oboseală în voce comisarul. Ia şi dosarul! Te chem eu când termin.
– Da, şefu. O să fie ca-n vremurile bune!
Subinspectorul ieşi din birou fără să se uite înapoi, iar comisarul rămase cu ochii aţintiţi asupra Cristinei. Părea gata să smulgă adevărul de la ea prin orice mijloace. Cristina era convinsă că, în urmă cu două luni, ar fi cedat în faţa acelei priviri, ar fi vorbit prima, încercând să se dezvinovăţească, de fapt afundându-se şi mai rău. Nu şi acum. Mi s-au întâmplat prea multe pentru asta. Păstră mina inocentă şi îşi puse poşeta pe umăr.
– Ar trebui să te las, murmură. Eşti ocupat...
– Nu aşa de repede, Cristina!
Nuanţa poruncitoare a tonului său o făcu să ridice sprâncenele. Amintirea serii petrecute în compania lui Volodea, a supunerii în faţa unei voinţe străine, îi ridică tensiunea.
– Poate-ai uitat cine sunt... Nu-mi mai poţi dicta nimic, comisare!  
Truşescu surâse, iar riduri noi i se desenară în colţurile ochilor.
– Nu cred că pot uita asta, domnişoară Man. Dar nu mi-ai spus de ce ai venit, de fapt.
Politeţea lui de gheaţă o făcu să dea înapoi. Răsuflă adânc şi-şi îmblânzi vocea. Truşescu avea dreptate să se simtă manipulat, instinctele sale erau ireproşabile. Ea venise acolo doar ca să-l vâre din nou în gura lupului. Nu se gândise nici o clipă ce i s-ar fi întâmplat, lui şi celor la care ţinea, dacă Volodea ar fi aflat despre planurile ei.
– Iartă-mă, şopti, ieri a fost o zi obositoare! Doar voiam să aflu ceva despre molimă, eu eram atunci...
– Ancheta asta nu va fi deloc simplă, nu-i aşa? o întrerupese Truşescu. Îmi ascunzi ceva. Nu e prima crimă la care apari, ştii bine!
Se pare că nu doar eu ascund chestii. Nu vrea sau nu poate să vorbească despre adunatul cadavrelor. Oare le-au stors de sânge? Oare asta fac acum şi cu cei vii?
– Au mai fost ucişi oameni şi înainte, şopti, probabil vor fi ucişi şi de acum încolo. Sunt destui nebuni în oraş, din păcate.
– Nu-i doar nebunie. Nu faci asta dacă n-ai ceva de spus! Trebuie doar să înţelegem mesajul...
Comisarul îi vârî fotografia sub ochi şi Cristina icni, nu doar din cauza ororii. Ceva se schimbase. Capul era tot în mijlocul mesei, postura cadavrului rămăsese aceeaşi. Dar cineva scosese ochii babei, lăsând doar găvane însângerate. Încercă să respire rar, să se calmeze, dar nu reuşi. Poate nici nu trebuie. În fond, se presupune că te uiţi pentru prima oară la un cadavru fără cap şi fără ochi..
– Comisare, murmură, vrei să mă faci să leşin?
Truşescu nu se arătă deloc impresionat de slăbiciunea ei. Ochii lui atenţi analizau, buzele se strâmbau din cauza concluziei.
– Dar ai văzut-o deja, Cristina! Ştiai la ce am să mă uit din clipa când Agrişan mi-a dat dosarul. Nu, altceva te-a şocat! Spune-mi adevărul sau am să refuz cazul ăsta. Nu mai vreau să fiu implicat în jocuri urâte. Mi-a ajuns! N-au decât să-şi bată alţii capul.
Cristina ezită. Avea nevoie de timp de gândire, însă ştia că nu putea întârzia cu răspunsul mai mult de câteva secunde. Dacă ajungea la o înţelegere cu el, Truşescu i-ar fi oferit datele anchetei pe tavă. Dar purtătorul de cuvânt al preşedintelui oricum ar fi obţinut informaţiile dorite. Pe cale oficială. Iar tu nu vrei să se ştie despre interesul tău pentru anchetă, nu-i aşa? Nu vrei ca totul să ajungă la urechile lui Volodea.
– Da, am fost ieri la amiază pe acolo, recunoscu. Baba era ghicitoare. Când am bătut la uşă, era deja moartă. Dar ochii... erau la... locul lor.
Comisarul expiră cu zgomot de foale şi Cristina ghici că ar fi fost bucuros să se înşele.
– Ai intrat în casă? Obiceiul ăsta al tău, să-ţi faci veacul la locul unei crime. Ai găsit-o hăcuită, dar n-ai simţit că trebuie să anunţi poliţia. Ştii cât de suspect e?
Cristina îi înfruntă privirea mânioasă. Încă o jumătate de adevăr avea să-i servească drept cel mai bun răspuns.
– Ştiu. Dar nu-mi puteam permite ca numele meu să fie amestecat într-un scandal. Şi aşa, foştii mei colegi au destule informaţii picante de descoperit. Oricum, răul fusese făcut, iar trupul avea să fie descoperit, mai devreme sau mai târziu.
Truşescu nu păru pe deplin mulţumit de răspuns, dar dădu scurt din cap.
– Presupunând că te-aş crede, ce căutai acolo?
Încă o minciună cu o sămânţă de adevăr.
– Baba se pricepea foarte bine la leacuri naturiste şi alte chestii din astea. Voiam să-i cer ajutorul. Am avut nişte coşmaruri îngrozitoare în ultima vreme.
Truşescu pufni dispreţuitor.
– Tu, să mergi la o vrăjitoare? N-aş prea zice! Dac-aveai probleme cu somnul, sunt o mulţime de medici scumpi şi foarte eficienţi la care poate apela logodnica preşedintelui. Şi ce-ar zice presa? Te rog, nu-ncerca să mă prosteşti!
Totul depindea de următoarea ei replică. Dacă-i pierdea încrederea, n-avea cum s-o mai recâştige. Iar ea trebuia să ştie cine trăgea sforile acelei mascarade criminale.
– Presupun că în ultima vreme n-am gândit foarte raţional. Vezi tu, sunt însărcinată! Te rog însă să păstrezi secretul. Viitorul mă cam sperie, trebuie s-o recunosc. Numai gândeşte-te cum era viaţa mea în noiembrie, iar acum...
Îşi lăsă glasul să-i cedeze. Adevărul era greu de rostit, chiar şi numai în parte. Ochii comisarului se măriră din cauza şocului. Mă crede, dar e ceva acolo... Ceva ciudat.
– Bine, zise încet Truşescu. Deocamdată, rămâne între noi. Dar rahatul ar putea exploda când ţi-e lumea mai dragă. De obicei, aşa se întâmplă.
– Da, însă sper să am noroc. Poate veţi prinde repede criminalul.
Truşescu aruncă o ultimă privire îngreţoşată la fotografie.
– Trebuie s-o facem! Până nu omoară din nou.
– Poate n-o va mai face. Armaghedon e, în fond, sfârşitul.
Truşescu îşi aprinse încă o ţigară înainte să ridice din umeri.
– Dac-am şti răspunsul, am cunoaşte şi identitatea criminalului. Dar o s-o aflăm! Nimeni nu poate dormi liniştit cât tipul e liber.
– Tipul?
– Crima a fost anunţată la 112, azi dimineaţă. O voce de bărbat. Dacă n-ai pus tu pe cineva să dea telefon...



– N-am pus pe nimeni, poţi să fii sigur de asta!
Volodea n-ar anunţa niciodată crima. Oare să mă fi înşelat? Chiar să nu fie amestecat?
– Te cred. Ar mai fi o chestie.
– Da?
– Ai fost singură acolo?
Cristina îşi linse buzele, conştientă că avea prea puţine date ca să poată ghici efectele fiecărei vorbe a ei asupra vieţilor celor care o înconjurau. Era rău dacă minţea, rău dacă spunea adevărul, şi avea tot mai puţin timp să ia decizia potrivită.
– Am intrat singură, dar m-a dus cu maşina Adam Volk, şopti. N-a văzut nimic.
– Va trebui să discut şi cu el.
– OK. Am să-i transmit să te caute.
Îşi făcu curaj să se uite din nou la poza pe care Truşescu o lăsase pe colţul biroului.
– Asasinul s-a întors ca să mutileze trupul, gândi cu voce tare. De ce ar face asta?
Comisarul oftă.
– Cine ştie? Abia am început ancheta. I-a scos ochii, a sunat la 112, a aşezat cadavrul aşa... Nimic din ce-a făcut nu are logică decât în mintea lui. Deocamdată. Va avea şi pentru noi, după ce-l prindem.
– Chiar sper să-l văd în cătuşe cât mai repede! Dacă nebunul a supravegheat casa după crimă...
Era aproape sigură că aşa făcuse.
– Mda, zise comisarul. Totuşi, dacă te-a avut în vizor de ieri, putea să te atace. N-a făcut-o! Ar trebui să fii în siguranţă...
Cristina chicoti dezgustată.
– Nici duşmanilor mei nu le doresc aşa o siguranţă!
Comisarul îşi strânse buzele într-un refuz clar de a comenta, aruncă o privire la ceasul de pe perete şi puse fotografia înapoi în dosar.
– Trebuie să-l sun pe Agrişan.
– Mă vei ţine la curent cu mersul anchetei?
– Am să-ncerc.
Cristina nu întinse coarda. Ştia că Truşescu voia să mai facă nişte verificări şi nu i-o lua în nume de rău. Oricum, comisarul avea să constate că nu-l înşelase.
– La revedere. Aştept un semn...
Comisarul mormăi un salut şi se întinse după telefon. Cristina închise uşa cu un sentiment de vagă uşurare. Nu şi-ar fi imaginat că secretele puteau fi o povară atât de mare. Coborî scările aproape în fugă şi trecu pe lângă ofiţerul de serviciu ca pe lângă o piesă nu foarte reuşită de mobilier. Puterea venise odată cu secretele, şi era mai plăcută.
Adam o aştepta lângă maşină. Părea zgribulit, iar Cristina îi cercetă chipul în timp ce se apropia. Zări ceva mai multe riduri, iar pielea lui Adam căpătase o nuanţă gri. Când îi deschise uşa, păru nesigur pe picioare. Când îi ceruse o oră liberă, se gândise că se va întoarce mai vesel.
– Te simţi bine? întrebă Cristina, aşezându-se pe locul din dreapta. Arăţi... bolnav.
– Sunt OK. N-ai de ce să-ţi faci griji, pot suporta multe!
Cristina auzi, undeva departe, ciocane bătând spornic pe nicovale. În faţa ochilor ei obosiţi se deschise o carte cu paginile goale, un vaiet resemnat însoţi imaginea unor picături de sânge pe mâneca lui Alex. Clipi şi îl prinse de braţ pe Adam.
– Ce vrei să spui? Ce-ai suportat?
– Cristina, nu-i nevoie...
Fără să se mai întrebe cât de decent sau prudent era să-l dezbrace în mijlocul drumului, fie şi într-o maşină, Cristina îi dădu la o parte haina şi îi desfăcu nasturii de la cămaşă. Zări urme roşii şi vinete.
– De unde ai vânătăile? zise. Vreau să ştiu!
Adam clătină din cap, fără să deschidă ochii. Pielea îi era fierbinte şi părea să se înverzească în alte locuri, chiar sub ochii ei. O pauză de tortură, asta a avut! Blestemat să fie cel care a făcut-o!
– Îţi poruncesc să-mi spui!
Niciodată nu s-ar fi crezut în stare să folosească vorbele acelea. O îngreţoşau, dar nu le mai putea lua înapoi şi nici nu voia să o facă. Adam îşi şterse fruntea asudată şi privi nu spre ea, ci dincolo de ea.
– Volodea a cerut să fiu pedepsit, zise plat. L-a sunat pe Alex azi dimineaţă...
– Şi Alex a fost de acord?
– Cred c-au negociat. Am fost la el...
– Ce ţi-a făcut?
– Nu vrei să ştii! zise slab Adam. Nu mai contează, oricum.
– Ba vreau!
– Ei bine, eu nu pot să-ţi povestesc! S-a terminat!
– De ce? Spune-mi!
– Morţii au fost arşi, a murmurat Adam. Nu goliţi. Dar unii bolnavi au fost...
Ca şi dimineaţa trecută, părea să fi intrat într-un fel de transă. Cristina se înfioră. Iată că primise răspunsul la întrebare.
– El a primit ce şi-a dorit şi pleacă din oraş, a şoptit Adam. Îmi voi reveni. Voi face tot ce trebuie, stăpână. Cum am făcut şi în alte vremuri, în alte locuri. Călătorind.
Redusă la tăcere, Cristina îi încheie cămaşa şi îi mângâie uşor braţul. Nu dorea să-l facă să sufere şi nici nu putea să-i aline durerea. Volodea o făcea pentru a doua oară să se simtă neputincioasă. Nu sunt stăpâna lui.
– Vrei câteva zile libere? întrebă. Pot vorbi cu Alex...
– Nu! Am nevoie să muncesc, să-mi ocup mintea cu altceva. Am să dau randament, ai să vezi!
Era din nou perfect lucid, cu ochii amari şi totuşi reci.
– Sigur. Nu de asta ţi-am propus... Hai să plecăm!
Roti butonul radioului până găsi un post care transmitea doar muzică. La ştiri ar fi auzit din nou despre logodnă, iar momentul era cel mai prost pentru asta. Singura veste bună era că Volodea pleca. Ar fi vrut să-l întrebe pe Adam mai multe, dar simţea că simpla rostire a numelui cumnatului ei îl durea. Alex avea să-i spună oricum. Putea să mai aibă răbdare, să savureze gândul că distanţa dintre ea şi Volodea creştea. Dar nu trebuia să se amăgească, influenţa lui avea să rămână. Aruncase destule seminţe cât să dea rod.
Închise ochii şi-şi sili mintea să se agaţe de acordurile ritmate, vechi dar încă populare. ABBA cânta despre învingătorul care lua tot, iar Cristina încercă să se imagineze  în rochie de mireasă. La braţul cui era? Trebuia să discute cu Alex despre asta şi despre multe alte aranjamente. Dar nu simţea nimic din entuziasmul unei femei gata să se mărite cu bărbatul iubit, al unei Cenuşărese care şi-a găsit prinţul. Probabil, nici alte femei ajunse la momentul acela al unei relaţii nu simţeau decât oboseala pregătirilor, dar nunta lor avea să fie evenimentul monden al anului.
Maşina săltă peste o groapă şi Adam icni înfundat. Cristina deschise ochii, lăsând la o parte orice altă grijă. Broboane mari de sudoare străluceau pe fruntea lui Adam. Orice i-ar fi făcut Volodea, fusese îngrozitor, iar ea putea doar spera că ticălosul avea să plătească într-o zi. Adam îi surprinse privirea şi încercă, fără prea mult succes, un surâs.
– Ajungem îndată.
Cristina şnurui buzele, înghiţindu-şi replica acidă. Restul drumului, încercă să-şi golească mintea de orice altceva decât grijile unei nunţi de VIP. Statutul lui Alex impunea destule restricţii, iar ea încă nu se gândise cum avea să strălucească în faţa miniştrilor, poate chiar a altor şefi de stat. Gândurile i se legau greu, iar când ajunseră în faţa clădirii, nici măcar nu ştia ce fel de rochie îşi dorea. I se părea însă ciudat să apară în alb virginal, când toată ţara ştia că locuia cu Alex. Imediat ce maşina frână, Cristina coborî, nedându-i timp lui Adam să iasă pentru a-i deschise uşa.
– Du-te acasă! Odihneşte-te. Am să iau alt şofer diseară.
– Cristina, dar te poţi bizui pe mine...
– Ştiu! Te rog, fă asta pentru mine! Mâine voi avea nevoie de tine în putere.
Adam nu mai zise nimic, iar Cristina îi surâse în doi peri şi intră în sediul Departamentului media. Nimeni nu-i verifica orarul deplasărilor, dar când îşi privi ceasul tot se simţi vinovată. Pierduse mult timp, şi pentru ce? Doar pentru veşti rele.
– Vă aşteaptă cineva, de vreo cinci minute, o anunţă noua secretară.
Nici măcar nu-şi amintea cum o cheamă pe femeie.
– Cine?
– Un rus, Karpov Evgheni Ivanovici. Am înţeles că ştiţi despre ce-i vorba? E-n sala mică, i-am oferit o cafea.
Cristina încercă să dea impresia că nu fusese prinsă pe picior greşit. După încă un pas, se înfioră. Avea o bănuială cine putea fi oaspetele.
– Bine, mulţumesc, şopti. Dă-mi cinci minute şi condu-l înăuntru. Şi eu vreau un ceai.
Intră grăbită în birou şi se studie în oglindă. Era mai îmbujorată decât dimineaţă, dar machiajul nu i se stricase şi frământările ultimelor zile nu i se citeau pe faţă. Se aşeză şi studie hârtiile de pe birou. Nimic compromiţător, doar comunicate. Totuşi, le îndesă în mapa cărămizie, din piele moale, care parcă mirosea deodată a migdale amare. Un ciocănit discret în uşă îi spuse că răgazul cerut se terminase prea repede.
– Poftiţi!
Bărbatul îmbrăcat într-un costum negru se apropie relaxat de fotoliul din faţa biroului. Părea la vreo treizeci de ani, era înalt şi destul de slab. Ochii săi verzi o priveau direct şi sigur. Părul castaniu era tuns scurt, bronzul îi dovedea că-şi petrecuse ultima perioadă într-un loc însorit şi călduros.
– Luaţi loc! spuse Cristina. Îmi pare bine să vă întâlnesc, domnule Karpov.
– Mulţumesc că m-aţi primit atât de repede, domnişoară Man.
Funcţionara puse pe masă paharul cu ceai de vişine pentru Cristina şi o limonadă pentru Karpov, apoi se eclipsă.
– Despre ce-i până la urmă vorba? zise Cristina.
– Să nu-mi spui că n-ai ghicit, kiska!
Familiaritatea lui bruscă o lăsă cu gura căscată. Degetul rusului începu să se mişte pe marginea paharului, iar Cristina simţi că i se opreşte ceaiul în gât. Încercă să-şi spună că era o coincidenţă, dar Karpov repeta exact gesturile lui Volodea. Îl măsură cu o ultimă urmă de neîncredere. S-ar fi aşteptat la cineva hidos, diabolic, dar vedea un ins obişnuit. Trase tremurat aer în piept, certându-se că încă mai credea în aparenţe.
– N-nu, şopti, într-o disperată încercare de a-şi dovedi că greşea.
– Ba da!
Rusul apăsă pe butonul ceasului Rolex de la încheietura dreaptă.
– Gata, de acum nu ne mai aude nimeni. Doar Volodea va şti ce discutăm aici.
– Şi Alex?
– O, e suficient să afle că m-a inclus în staff. Consilier de securitate. Dar noi avem de discutat un mic aranjament privat. Nu cred c-ai vrea ca Alex să ştie de... asta.
Cu o încetineală calculată, Karpov îşi introduse degetul arătător în limonadă şi apoi îl supse. Cristina îl privi hipnotizată, simţindu-se murdară. Când aveau să se oprească toate astea?
– Ce vrei? mârâi.
– Eu? Nimic. Sunt doar un slujitor. Stăpânul Volodea vrea să ştie tot ce faci. Toate planurile voastre.
– Nu zău!
Indignarea anulă pentru câteva secunde instinctul de conservare, iar Cristina se imagină aruncându-i în faţă restul de ceai şi chemând paznicii să-l târască afară. La urma urmelor, nimic nu fusese real. Poate fusese o halucinaţie, ceva stârnit de bebeluş şi doar văzut de Volodea. Oricum, era cuvântul ei împotriva cuvântului lui Volodea. Palma i se strânse în jurul paharului.
– Înainte să primesc un răspuns, poate ar fi cazul să te uiţi la asta, zise Karpov şi scoase un stick din buzunar.
Cristina îngheţă. Ochii rusului rămâneau fixaţi pe ea, implacabili, aşteptând să cedeze. Convinşi de asta. Degetele ei se întinseră spre stick. Îl luă, dorindu-şi să-l poată arunca la coş. În schimb, îl vârî în unitatea calculatorului.
– Sonorul la minim ar fi o idee bună, sugeră Karpov.
Degetele i se chirciră pe mouse când accesă singurul fişier de pe stick, în format video. Se văzu pe canapeaua din salonul mic, într-o postură numai bună pentru un film porno. Îşi mângâia sânii prin bluză, în vreme ce picioarele larg desfăcute tremurau. Chiar şi cu sonorul la minimum, se auzea că gemea tot mai des, mai puternic. Cum a filmat? Gândeşte-te, analizează perspectiva! Camera e la înălţimea ta. E la Volodea? Mai bine aşa decât să fie ascunsă prin vilă. Îngreţoşată, Cristina închise fişierul după doar câteva secunde. Ar fi dat orice ca să i se spună că filmul era un trucaj, dar ştia că totul fusese real. Gura i se uscase, deşi paharul îi era gol. Nu-şi amintea să se fi pipăit. Oare ce mai făcuse şi nici nu ştia? Adam a văzut tot. Dar nu pot vorbi cu el despre asta.
– E-un filmuleţ sugestiv, zise Karpov. Cu talentul tău, sigur aveai succes în altă branşă, kiska.
De ce-mi tot zice aşa? Şi privirea lui... Parcă-i un proxenet care cumpără încă o târfă,
– Ticăloşilor! murmură Cristina.
– Ei, linişteşte-te! Am văzut chestii şi mai deocheate... Ai înţeles, nu? Stăpânul e cu ochii pe tine chiar şi când nu-i aici.
Cristina fu pe punctul de a-şi acoperi faţa cu mâinile, dar se opri. Ea cedase farmecului unui vampir. Ca şi la Alex, fusese copleşitor. Dacă se tortura pentru asta, nu schimba nimic. Dacă Volodea adusese o cameră în vilă, de unde ştia că nu era montată aparatură de supraveghere şi în birou, că telefonul nu-i era ascultat? Se simţea din nou neputincioasă. Oftă. Cum putea să creadă că mâinile lui Alex nu vor mai fi mânjite de sânge, când îl înconjurau asemenea otrepe?
– Bine, spuse. Acum pleacă dracului de aici!
– Ei, ne vom vedea foarte des. Ce-ar fi să-mi spui ce ai făcut la Inspectoratul de Poliţie?
M-a urmărit? Căută repede răspunsul potrivit.
– Am discutat cu şeful despre mutarea capitalei, despre aranjamente suplimentare de siguranţă, având în vedere nunta şi toate celelalte.
– Dar asta n-a fost tot, nu-i aşa?
Glasul lui era rece, privirea tăioasă ca un bisturiu. Cristina vorbi din instinct, fără să-şi mai permită vreun calcul.
– Suntem amândoi convinşi că molima a stârnit nebunii. Se comit atrocităţi. Au legătură cu un fel de ritualuri...
Karpov surâse enigmatic.
– Înţeleg, înţeleg! Oricum, Truşescu era pe lista noastră. Asta-i tot, deocamdată.
Karpov apăsă butonul ceasului şi tonul îi redeveni respectuos.
– Sunt încântat să intru în echipă, domnişoară Man! Nu vă deranjaţi să mă conduceţi, mă descurc singur...
Cristina dădu maşinal din cap, luptându-se cu senzaţia de sufocare. Plasa din jurul ei era tot mai strânsă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arta BDSM