the other me

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare care se plimba prin pădure. A zărit un copac negru, întunecat şi sinistru, fără frunze şi fără flori. Lângă trunchiul lui, se înălţa un singur trandafir roşu. Vrăjitoarea l-a atins şi s-a înţepat. Umbra unui pădurar a apărut atunci.

- Nu poţi trece mai departe, vrăjitoareo.

- Da, însă umbrele negre de deasupra capetelor voastre, cele pe care le numim dementori, încă sunt acolo.

Pădurarul a surâs. Era obişnuit cu sfidările vrăjitoarelor.

- Ceva important ţi se va întâmpla, a spus, mai mult ca să se afle în treabă.

Raven a plecat, cu mantia ei neagră. Pe drum, s-a oglindit într-un lac întunecat. Era teribilă, bătrână şi nouă în acelaşi timp, atât de dornică de răzbunare, încât aproape se speria pe ea singură. S-a oprit la un han şi şi-a scos cărţile.

- Bone to bone, stone to stone, card to card, guard to guard, fate to fate, cat to cat.

Evident, fiecare vrăjitoare căuta Motanul Negru. Cărţile erau şi ele negre. La început, putea vedea doar una.

- Turnul, 16. Zigurat, ceas, curcubeu, foarte greu. Pădurarule, ai cam exagerat.

Totuşi, te-am luat.

Şi aşa vrăjitoarea şi-a amintit de altădată când se înţepase într-un trandafir roşu, în aceeaşi pădure, şi de toate lucrurile care puteau sau nu urma.

May it be. The other me is me.