O mână de oase

Ne-am întâlnit după patru ani. Era ciudat că o mai ţineam minte, o femeie cu o poveste ciudată şi un Dominant înfricoşător. Eu eram la fel. Aproape mă întrebam când totul în mine o să devină piatră, sfidând în cel mai nefericit mod securea călăului. Tiparul era acelaşi. Adunam, adunam, adunam... Tot mai nefericiţi, tot mai sclavi sau tot mai răniţi, obosiţi. Unii apăreau cu bube negre. Alţii, cu artefacte mici, ciudate, aduse din alte lumi. Un amestec bizar de medieval şi steampunk, pe care apăruseră urmele războiului de care vorbise Cristina. Prinţul ascultase cu atenţie povestirea mea despre întâlnirea noastră şi mă lămurise că Van nu poate fi vizitat fiindcă stă dincolo de graniţa Ordinelor. Că detectiv particular poate fi un cod, care să ascundă multe. Şi că, uneori, soldaţii plângeau mai mult decât sclavii. Mai ales cei singuri pe cale. Aproape fusese ca în proverbul despre capra vecinului. Îi duceam uneori şi mici foiţe, pagini rupte din jurnal cu ultimele gânduri ale celor duşi. Făceau de acum din primii adunaţi de mine mâncare, la bucătăria Castelului. Şi în sala mare de mese am zărit-o. Mânca o supă şi arăta teribil de obosită.
M-a zărit şi mi-a surâs a recunoaştere. Terminasem friptura, aşa că m-am apropiat de ea. Purta o pană neagră, semn că se putea vorbi cu ea.
- Bună, Cristina.
- Bună....
Nu mi-a spus numele. Ori îl uitase, ori simţea că purtam o mână a Prinţului Azrael.
- Mark, am completat. Ce mai faci?
- Am fost plecată o vreme. M-am întors recent. Am alte treburi, într-un fel.
- Ce treburi?
- De ghicitoare, de vrăjitoare, cum vrei să le spui. Slujesc Turnului.
Îmi vorbea ca unui medieval. Avea o punguţă vişinie la brâu, care mirosea a mosc.
- Tu? a zis.
- Eu am azi o zi liberă. Vrei să facem dragoste?
Ce-mi venise? Să o întreb aşa, fără perdea, într-o zonă publică. Mi-a surâs scurt.
- Da.
Am atins-o încet, de la distanţă, cu arătătorul. Imediat s-a deschis. S-a îmbujorat puţin şi a început să palpite. La trei mese distanţă, o gardă cavaler s-a prins şi a adăugat o atingere. Era totul ciudat de când se instalase Evul, uneori chiar te simţeai ca o curvă, tocmai fără contactul acela torid, direct. Mi se sculase pula şi cumva jinduiam la vremurile când sexul fusese permis. Simţeam că şi ea.
- Ce vezi în viitorul meu apropiat? am întrebat, mai mult ca să acopăr dorinţa mea tot mai puternică.
De acum, mi-o luam şi eu pe la spate, iar Cristina se unduia uşor din şolduri. Credeam că n-o să se poată concentra, dar a părut să privească printr-un fel de tunel.
- O femeie în rochie neagră.
Mi-am oprit un geamăt. Simţeam că-mi dau drumul, ceea ce de asemenea era interzis. Cristina şi-a terminat, cu un aer teribil de satisfăcut, supa.
- Unde mergi acum?
- Spre casă.
Stătea în zona bastarzilor, dacă nu apăruse ceva nou în calea ei.
- Te mai doare umărul?
- Da, uneori. M-am obişnuit de acum.
- Hai să plecăm împreună.
Am ieşit împreună din Castel. Pasul ei era mai băieţesc, vocea cumva mai groasă.
- M-am îmbogăţit cu moarte, a zis încet. Prin oase.
- Atunci prinţul va fi încântat să audă că nu ai stat degeaba.
- Am călătorit prin multe locuri neplăcute. Locuri care l-ar fi făcut şi pe Van să urle.
Nu ştiam ce să spun despre asta. Am cârmit spre pasajul subteran şi am avut un mic fior.
- Moare cineva, a confirmat Cristina. Acum, şi eu simt.
Nu mai auzisem de vreo femeie să aibă Talentul Prinţului. Am început să coborâm scările şi am avut un scurt moment de ameţeală.
- Ce naiba? am murmurat. Nu poate fi atât de important cât să...
- Zdruncine axa lumilor, a completat Cristina. Gillead sau Amber. Cineva de acolo.
- Sau Avalon.
- Acolo au rămas numai muieri nebune şi câini turbaţi. Kiwi nu-s răi.
- Poftim?
- Ultimul gând al asasinului.
- Asasin? Ce-i aia?
- Nu se poate! a exclamat Cristina, coborând aproape în fugă. Ce aţi devenit, în lipsa mea?
Auzisem de călăi, de executori, de încercători şi de schimbători, de meşteşugari, de adunători şi de războinici. Restul erau sclavi, servi sau cavaleri.
Trupul era aşezat în tunel, rezemat de peretele care arăta tot mai coşcovit şi murdar. De undeva, de sus, mirosea a varză. Deasupra capului, cu negru, avea desenat un trident. Fusese un bărbat frumos şi încă surâdea. Cristina îl privea cu o vagă undă de dispreţ.
- Lycan. Atât a rămas din el... Şi fusese un şarpe. Van îl cunoştea.
Părea totuşi să fi însemnat ceva pentru ea, bărbatul acela cu blugi negri. Avea cămaşa sfâşiată la piept de o gheară de lup, dar pe mâna dreaptă îi rămăsese inelul cu piatră roşie.
- Cine era?
- Trebuie să verific ceva, a spus şi şi-a trecut mâna peste fruntea lui.
A închis ochii, părând că citeşte ceva.
- Cel care m-a dezvirginat. Dar atunci avea un inel corect de vânătoare. Acum se vindea oricui voia să simtă...
S-a oprit.
- Lumea s-a schimbat prea mult, în câteva minute. Şi uite, noi am rămas.
- Unde am rămas, Cristina?
- Printre cei care îşi poartă greutatea. Ce vei face cu el?
- Întreabă Dominantul tău dacă-l vrea.
A părut să ducă o mică discuţie mentală.
- Nu. Dar vrea să găsim Mâna.
- O femelă geloasă, poate asta e povestea.
A clătinat uşor din cap.
- Nu ştiu ce să zic. Părea să fie altcineva, în fiecare seară. Acelaşi trup, alte amintiri. Un fel de maşină de plăceri, dar nu la voia unui bordel.
- Lupii sunt călăi. Nu acţionează cu de la sine putere, ci pe cuvântul Domnului.
Aveam senzaţia că două lumi se luptă în mine, căutând expresia potrivită. Şi ochii ei adânci, negri, păreau să spună acelaşi lucru.
- Crima asta, făcută din emoţie sau pe bani, nu are o poveste, ci un scop. O păpuşă sau un asasin a lucrat aici, pentru a deschide o Arcadă.
- Sau o Arcană.
A surâs prea bătrâneşte.
- Uite că suntem foarte diferiţi de ce eram.
- Suntem. Ce e o Arcadă?
- Un tunel prin timp. Cineva ne-a vrut spre trecut.
- Tu unde ai fost?
- În viitor. Şi acolo toţi sunt ori nebuni, ori proşti.
Nu m-a întrebat ce e o Arcană. Eu vedeam un singur număr în ochii aproape stinşi ai mortului. III.
- Împărăteasa, am spus. Ea l-a ucis. Hai să căutăm prin buzunare.

Am găsit în pantaloni un briceag, un amnar,  tutun, nişte bani şi un bilet albastru. De tramvai. De tramvai. De tramvai. Ameţeala a trecut. Încă ştiam ce e tramvaiul. Am căutat un act de identitate. Avea două, cu numele de familie deja ars. Cadavrul trebuia distrus, deci.
- Ionuţ şi Cristian, am citit. Cu tine cine a fost?
- Cristian. Slujea Lordului Satan. Am fost împreună cu el la cimitir şi la teatru. Încerca să-i poarte Masca, dar nu prea-i ieşea.
Am scos şi inelul. Era ceva ciudat, tulburător cu inelul ăla. Vedeam un fel de siluetă hâdă, scârboasă, între preot şi călău. Cristina a dat un pas înapoi. Venea o Încercare, ştiam. Prinţul Azazel privea.
- Ai muri pentru mine? a şoptit inelul.
- Nu, am spus amândoi.
Un val de sânge puturos a ieşit de pe nările cadavrului, apoi a început să tremure.
- Zombie de posesie, a spus rece Cristina. Inferi. Exorciso tio, Cristian. Ad antes, ad postumus, ad gates Infernum.
Mi-aş fi dorit să fi avut un pistol, nu un talent la exorcisme. Dar convulsiile au încetat.
- Ai cum să-i dai foc?
Am tras din mână, că doar şi pe ciumaţi îi ardeam. La sfârşit, a rămas o mână de oase.
- Prinţul Azrael vrea o întâlnire cu Dominant Van şi cu Lorzii Turnului, am spus.
Cristina a aşteptat câteva clipe.
- Dominant Van vrea să primească luc rurile lui Cristian. Ştii unde să-l găseşti, după Semn?
- Nu, am dat din cap. Prinţul Azrael a preferat să stea în shine decât să lovească în ce era căzut.
- Atunci va invoca Magicianul, care e poarta spre Dominant Van.
- Foarte bine, am murmurat. Cenuşa o împrăştii în vânt, lucrurile le duc atunci când am un răspuns. Ai legăminte mai aspre decât credeam.
A ridicat vag din umeri.
- Am fost în Cercul de pietre. Lorzii Turnului caută şi ei ce caută Prinţul Azrael.
- O carte?
- Mai multe cărţi, toate fără cruce.
A privit din nou pata de sânge care înconjura tridentul.
- E ciudat că cred că l-am iubit.
- Viaţa iubeşte tot ce o omoară. Sexul e, a fost, o parte din viaţă. O cale de a uita disperarea adâncă şi totuşi necunoscută a sclaviei.
- Ai cui sclavi crezi că eram, Mark?
- Amber, Avalon, Gillead... Cine ştie... Ne-au lăsat de izbelişte.
- Amber a trimis o piatră. Avalon a trimis o sabie. Gillead cere doar de mâncare, în ultima vreme.
Ceva era atât de aspru, de rece, de dispreţuitor în vocea ei, că am privit, pentru prima oară, în mintea unui supravieţuitor.
- Eşti din Amber.
- Sunt de peste tot. Sunt ceea ce sunt. Şi lenea, prostia sau vanitatea nu mă mai impresionează.
M-am încruntat.
- Dar Dominant Van...
A chicotit aproape isteric.
- Van nu e de la vanitate. E reflexia unui număr de Cale. Şi cei ca mine sunt obligaţi să vadă ambele ei părţi.
- Unde duce Calea?
- În Lumea Primordială, Cetatea. Unde a dormi e o virtute.
- Şi tu de ce nu dormi?
- Pentru mine, a acţiona în vremuri de necaz e singura dovadă de înţelepciune pe care o poate da cineva.
- Dar le suntem doar Umbre.
- Şi din Umbre ne vom ridica spre alt Model.
Când am ieşit din pasaj, soarele încă strălucea. Undeva, departe, se vedea un nor negru.
- Gillead a căzut, a spus Cristina.
- Ce vine?
- Roata. Unindu-se cu Berbecul, Şarpele şi Trandafirul.
Viitorul părea, pentru prima oară, necunoscut. Cuvintele Cristinei nu veneau din nicio profeţie. Am simţit degetele strângându-mi-se pe mânerul unei săbii nevăzute.