– Nu m-a trezit, şopti. A plecat undeva... De ce m-a lăsat singură?
Răguşeala o convinse că ţipase în somn, şi nu doar o dată. Dacă nu te-ar fi lăsat singură, ar fi trebuit să-i explici de ce urlai. Haide, începe ziua fără a-ţi căuta motive de nemulţumire! Viaţa îţi va oferi destule oricum.
Coborî din pat şi se târî spre baie. Îşi simţea membrele amorţite, iar gura îi era uscată. Când se privi în oglindă, constată că avea cearcăne mari şi buzele îi crăpaseră. Duşul rece şi micul dejun frugal o înviorară, dar cu fiecare secundă care se scurgea simţea că mai are ceva de făcut. Nu trebuia să se ducă la slujbă, şi nici nu era vorba despre aranjamentele pentru nuntă ori căutarea criminalului. Răspunsul îi scăpa, dar asta nu o supăra prea tare. Ridicându-se de la masă, se întrebă cum de plecase Alex, după ce îi vorbise despre primejdia cumplită care-i ameninţa. Mai mulţi poartă şi folosesc semnul. Gândul, parcă străin, o uimi. Desenul de pe zid? Pentru cine a fost? Şi mai important, pentru ce?
Înţelese în sfârşit de ce-i oferise Alex şansa de a se gândi la toate astea singură. Ca să accepte că pericolul era real şi să ia decizia fără a se simţi din nou manipulată. Ciuda nu-i dispăru însă. Aparenta ei libertate era tot o manevră abilă. Licoarea provoca dependenţă, fie şi diluată.
– Încă un pahar poate nu va face asta, dar următorul... Ticălosul!
Cuprinsă de frustrare, Cristina se lovi peste frunte cu pumnul, de parc-ar fi putut sili neuronii să facă toate conexiunile necesare. Întâlni un plasture şi aşteptă durerea rănii zgândărite, dar nu simţi nimic. Pipăi din nou, prudentă, locul lovit. Se întoarse în dormitor şi se proţăpi în faţa oglinzii.
– Bine, murmură. Hai să vedem! Întâi burta...
Priveliştea pielii intacte, strălucitoare, o făcu să-şi acopere gura cu mâinile. Nu mai avea pe tot trupul nici măcar o vânătaie.
– Nu se poate! zise îndărătnic Cristina. Nu sunt nebună!
Mâinile începură să-i tremure şi un gust de fiere o făcu să se opintească. Tot ce înghiţise la micul dejun ajunse în closet, iar un lichid vineţiu se scurse în chiuvetă când se spălă pe dinţi.
– Se întâmplă toate prea repede. De ce?
Se înfurie din nou pe Alex. Ar fi trebuit să rămână lângă ea, nu să umble după cai verzi pe pereţi. O silise să bea primul pahar şi acum o lăsa să îndure singură chinul, ba chiar trebuia să se simtă recunoscătoare pentru asta? Un junghi ascuţit o făcu să se încovoaie.
– Nu, horcăi Cristina târându-se spre pat. Nu, nu, nu!
Se încovrigă şi încercă să reziste durerii crescânde. Îşi auzea dinţii clănţănind în ritmul spasmelor, gândaci uriaşi, cu picioare tăioase, se târau prin aşternut, peste pielea ei, pe pereţi. Îşi prinse disperată pântecele care parcă luase foc. Copilul te-ar fi ucis. Asta îţi spunea Vera. Indiferent cum l-ai pierdut, a fost spre binele tău. Gândul veni cu o îngrozitoare claritate. Era gândul ei ori unul străin? Volodea? Hâncu? Un frate din ordinul lui? Licoarea? Se linişti spunându-şi că era diferită de restul femeilor din viaţa lui Alex, singura care împărţise cu el sângele. Dar drăcuşorul din mintea ei o întrebă dacă schilodirea sufletului nu era cumva preţul prea mare pentru fericirea visată. Până şi Alex avusese îndoielile sale, o ştia acum.
Durerea se stinse când credea că n-o va mai putea îndura şi rămase doar slăbiciunea. Cu paşi împleticiţi, interzicându-şi orice altă introspecţie, se întoarse la bucătărie şi deschise frigiderul. Carafa era tot acolo şi Cristina îşi umplu paharul. Câteva picături căzură pe jos şi Cristina le şterse cu talpa, drăcuind. Din uşă, răsărit nu se ştie de unde, cotoiul o fixa, lingându-se pe bot.
– Crezi c-am găsit motivul perfect pentru a-mi satisface pofta? Ia mai lasă-mă şi tu!
Închise ochii şi dădu pe gât conţinutul paharului.
– Aşa...
Motanul strănută. Animalul îşi îmbăţoşase coada şi o privea intens, aproape uman. Semăna cu un savant nebun care aştepta rezultatul ultimului experiment. Cristina izbucni în râs şi aruncă paharul spre el. Se simţea întremată, mintea i se limpezise, orice urmă de durere, slăbiciune sau greaţă dispăruse.
– Minunat! Ca la drogaţi...
Cotoiul o aprobă cu un miorlăit plin de importanţă şi păşi ţanţoş spre ieşire. Cristina ridică din umeri.
– Sigur că da! Abia ai apărut şi acum pleci şi tu, ingratule!
Rămase la masă, savurând efectele licorii. Nu doar că era din nou puternică, dar şi înfăţişarea lumii se schimba, senzaţiile explodau în mintea şi în corpul ei. E altfel decât ieri. Mai bine. Mai... închegat. Nu putea să nu se întrebe ce aveau să aducă zilele următoare, dar era convinsă că nici măcar Alex nu i-ar fi putut răspunde. Soarta ei era o necunoscută, dar se simţea fericită, într-un fel straniu.
Un miorlăit îi întrerupse gândurile dezlânate. Cristina se ridică şi privi pe geam. Motanul se oprise pe ultima treaptă a scării şi se spăla tacticos pe labele din faţă. Când a ieşit? Cum? Mă cheamă.
– Cine-ţi şopteşte la ureche? murmură Cristina.
Ieşi pe hol, îşi trase haina şi nişte cizme, apoi se îndreptă spre uşă. Totuşi, lumea n-o luase razna de tot, iar motanul porni tăcut spre capătul aleii.
– Vrei să merg cu tine? Păi, ce altceva am de făcut?
Cotoiul se opri la intrarea în şopronul cu unelte.
– Vrei să mă uit înăuntru? Nu-mi arde de joacă!
Motanul îi ignoră vocea. Cristina pufni, dar rămase cu ochii pe el. A câta oară te porţi prosteşte?
O pală de vânt făcu uşa să scârţâie ademenitor. Cristina se întrebă, cu o urmă de scepticism şi o măsură întreagă de groază, dacă nu era o prostie să o deschidă. Totuşi, atinse încet clanţa şi privi înăuntru. Zări un dulap cu tot felul de şurubelniţe, foarfeci, ciocane, cuţite, o găleată de vopsea, şuruburi şi piuliţe. Totul părea inofensiv. Apoi văzu în colţ, pe podea, o cutie de tablă, aproape acoperită de nişte ziare vechi. Dinspre ea radia ceva, un fel de energie întunecată care o speria şi o atrăgea deopotrivă. Şi ştia că era ultima şansă să dea înapoi în faţa unei linii nevăzute, roşii. Dar era deja prea târziu. Se întinse şi luă cutia. Capacul era prins într-un lacăt ruginit, deschis deja. Îl ridică şi găsi un caieţel învelit în piele scorojită, neagră.
– Ce spui tu de asta? întrebă motanul.
Cotoiul nu avea nimic de spus, iar Cristina se întoarse înapoi în vilă. Se opri la bucătărie şi puse carneţelul pe masă. Ceva din aspectul lui îi părea teribil de cunoscut. O făcea să se gândească la Adam. Dezlegă panglica cu care era legat. Pe prima pagină era scris cu majuscule un singur cuvânt – Goetia. Urmau tot felul de desene fără nume sau explicaţii, toate în cercuri. Căută o semnătură, O ameţeală uşoară o făcu să cadă pe scaun.
– Frater S, Marele Maestru al Ordinului Millennium.
Ce naiba se întâmpla? Citi mai departe.
– Ştiu faptele tale, şi osteneala ta, şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine judecători şi nu sunt, şi i-ai aflat mincinoşi. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit pentru cruce dragostea ta cea dintâi. Vin curând.
Se opri, cu un spasm. Cuvintele acelea erau cunoscute, şi totuşi noi. Ultimele patru pagini erau pline cu notiţe şi desene, şi privirea i se opri la întâmplare peste ele.
– Cei patru – leu, vultur, cal, războinic. Alpha şi Omega.
Înghiţi în sec şi continuă. Simţea că plonjează într-un fel de Ev Mediu cleios.
– Şi am văzut un copac negru care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei?” Acela să vină să vadă. Cine? Ce? De ce? Cum?
Lumea se clătina din nou cu ea, dar o puse pe seama oboselii şi a durerii. Un alt citat se desprindea parcă de pe foaie, arzând cu litere roşii.
– A venit mânia ta şi vremea celor morţi să fie judecaţi... Am rezistat cât am putut, slujind altarul negru. Dar ca să înving fiare, ar trebui să fiu o fiară. Să devin ce dispreţuiesc. Voi căuta altceva, în locul cărţii... Mormântul... Abbadon... Nu se poate face asta, fără să fim văzuţi şi primiţi. Am fost pecetea a cincea. Doar a noua mă poate izbăvi. Dacă mai există. Dacă mai vrea. Soarta va uni ce e unit.
Se opri cu un icnet şi ştiu. Peceţile erau bebeluşi. A noua pecete ar fi fost copilul ei. Sacrificat pe un altar. Şi oare nu asta se întâmplase? Din buzunarul hainei îi sună telefonul. Cristina citi numărul de pe ecran şi încercă să reintre în prezent.
– Da?
– Bună ziua, domnişoară Man. Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, sunt.
– Bună ziua.
Deci trăieşte. Nu l-am distrus. Sau a fost vindecat cu sânge?
– Îmi cer scuze că vă deranjez într-o zi liberă, domnişoară Man, dar aş dori să verific o informaţie mai... delicată.
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu urle.
– Spuneţi! Să vedem despre ce-i vorba.
– Potrivit unor surse medicale, controlul dumneavoastră de ieri, de la spital, nu a fost unul de rutină. Se zvoneşte că au apărut probleme în evoluţia unei sarcini. Unele surse vorbesc chiar despre un avort spontan.
Cristina fu gata să scape telefonul. Ar fi avut un criminal atâta tupeu, că răutate găsea în el destulă?
– Domnişoară Man, doriţi să comentaţi această informaţie?
Cristina îşi drese glasul. Dacă nu-i răspundea nimic, nu făcea decât să confere informaţiei şi mai multă credibilitate. Trebuia să spună ceva. Adevărul. Sau măcar o parte a lui.
– Domnule Hâncu, vă pot confirma că au fost probleme cu o sarcină, dar eu şi Alex am dori să facem noi anunţul. La urma urmei, e în primul rând o problemă personală. Dacă mai aşteptaţi câteva zile, vă pot oferi un interviu în exclusivitate despre relaţia noastră.
O tăcere lungă urmă.
– Ştiu şi eu? Poate că ar fi o idee bună! zise Hâncu, dar vocea lui nu părea deloc mulţumită. În cât timp credeţi c-aş putea anunţa subiectul la ziar?
Cristina trase aer în piept. Se vedea deja înfigându-i un cuţit în piept.
– Lăsaţi-mă să mă consult cu Alex! Până diseară, am să vă ofer pe mail şi o dată.
– Aştept, atunci. O zi bună, domnişoară Man! Şi multă sănătate.
– Şi dumneavoastră la fel, domnule Hâncu! Şi să te ia dracu
Strecură manuscrisul în buzunar şi privi pe geam. Ca la un semnal, uşa garajului se deschise şi Karpov ieşi, făcând gesturi largi cu mâinile. Părea un sportiv ieşit la înviorare. Cristina se uită la el. Nu ştia la ce să se aştepte. Când însă Karpov rânji şi intră în bucătărie, decise că n-avea să dea înapoi tocmai în locul ce-i devenise casă.
– Neaţa, zise cu glas răguşit bărbatul. Am preluat toate îndatoririle lui Adam, până ne vom lămuri unde e. Sunt noua ta gardă de corp şi te voi însoţi peste tot. Bucuroasă?
Cristina îşi muşcă buzele, oprindu-şi ocările care i se buluceau din gâtlej asemenea unei armate de miriapode. Sunetul telefonului o scuti de orice comentariu. Alex? Vrea să-şi ceară iertare pentru c-a plecat sau să mă anunţe că mi-a pus paznic la poartă? Ori, poate, să verifice dacă am băut din licoare. Pescui telefonul de pe fundul buzunarului. Nu era Alex.
– Da, comisare, răspunse.
– Bună dimineaţa, zise Truşescu. Am înţeles că eşti bine. Te-am trezit cumva?
– Nu. Care-i baiul?
– Nu vreau să te deranjez. Am ceva veşti, dar dacă nu e momentul...
– Nu, ascult.
– A dispărut crucea Verei.
Cristina se întoarse instinctiv cu spatele la paznic. Ar fi acceptat cu o ridicare din umeri tot felul de noutăţi sinistre, dar la asta nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului.
– Cum adică?
– Uite-aşa, nu mai e! S-a întâmplat peste noapte. Dimineaţă s-a sesizat groparul. Avea de săpat pe parcela de-alături.
Coroanele, felinarele şi lumânările se furau adesea, iar bijuterii sau haine scumpe nu mai era oricum nimeni nebun să lase în sicriu. Totuşi, să şterpelească cineva o cruce Cristina nu auzise de când centrele de preluare a fierului vechi se închiseseră. Era însă clar că nu putea pleca singură. Karpov aştepta nemişcat, fără s-o slăbească din ochi, iar Cristina îşi compuse o mină sobră.
– Alo, mai eşti acolo? zise Truşescu.
– Da. M-ai lăsat fără cuvinte.
– Mda, e bizar. Am trimis o echipă la cimitir, plec şi eu. Vrei să vii cu mine?
– Vin!
– Ajung într-un sfert de oră la vilă.
– Bine. Mă duc să mă îmbrac.
Păşi nesigură spre dormitor. Nu doar amintirea acelei halucinaţii, a avortului şi a licorii o făcea să şovăie, ci şi gândul că avea să calce pe pământ sfânt. Au fost doar două pahare. N-ai să păţeşti nimic! Eşti încă normală. Oare?
Se opri în faţa scărilor, dureros de conştientă nu doar de tremurul picioarelor, ci şi de faptul că, în chiar acea secundă, se petreceau în trupul ei poate zeci de procese pe care nu le cunoştea, pe care niciun medic nu le-ar fi putut explica. Poate ar fi fost mai bine să stea acasă, să-l aştepte pe Alex. Poate ar fi trebuit să nu răspundă la telefon. Poate ar fi mai bine nici să nu mai respiri. Nu poţi întoarce trecutul!
Scotoci în dulap după hainele de când alerga toată ziua după ştiri. Aşeză pe pat blugii şi flaneaua verde pe gât, cu un oftat nostalgic. Poate nu erau ţinuta potrivită pentru logodnica preşedintelui, dar când le purtase, se simţise mult mai încrezătoare în sine.
Maşina lui Truşescu parcă în faţa vilei tocmai când Cristina încuia uşa. Întors la garaj, Karpov privea încordat scena, iar când Truşescu îi deschise Cristinei galant portiera, ţâşni nu spre ea, ci înăuntru. Cristina nu-şi bătu însă capul să-i ghicească intenţiile, ci se concentră asupra comisarului.
– Arăţi mai bine azi! spuse Truşescu.
Cristina ridică din umeri. Maşina zvâcni înainte, cu toată forţa motorului bine turat. În oglinda retrovizoare răsări, după câteva secunde şi Volkswagenul negru al lui Karpov.
– Avem coadă, constată comisarul.
– Da. După necazul din cimitir, Alex a decis să sporească măsurile de securitate. Nu-l băga în seamă!
Merseră o vreme într-o tăcere tulburată doar de muzica de la radio şi apoi de semnalul ştirilor. O reclamă la detergenţi urmă veştii despre următoarea şedinţă a Cabinetului, iar Cristina se întrebă, cu un surâs strâmb, dacă realizatorul emisiunii făcea vreo aluzie subtilă. Următoarea ştire îi tăie cheful de ironii.
– La Moscova a fost inaugurată azi o expoziţie mai puţin obişnuită – „Între Dumnezeu şi Diavol”. Ruşii vor putea admira manuscrise religioase foarte rare, dar şi opere de artă consacrate ştiinţelor oculte, într-o aşa-zisă expoziţie blestemată. La precedenta expunere, un misterios incendiu a distrus o parte din Manuscrisul roşu. Cu foile din piele tăbăcită de om, acesta cuprindea tehnici de vânătoare tortură ale Ordinului Apocalipsei. Pin valoarea pieselor, este nu doar cea mai controversată, ci şi cea mai scumpă expoziţie de gen din lume.
Cristina expiră zgomotos, deodată convinsă că există o legătură între acel ordin şi cel care-i asasinase copilul. Truşescu o privi nedumerit.
– Arăţi de parcă ai găsit lozul cel mare şi ai constatat că a expirat perioada de plată a banilor! Nu te ştiam amatoare de artă religioasă.
– Expoziţia pare foarte interesantă, mormăi Cristina, alunecând într-un fel de tunel întunecat. Ai părăsit dragostea ta cea dintâi pentru cruce.
Tresări, uimită că repetase cuvintele din carnet. Truşescu o fixa în oglinda retrovizoare.
– Nu ştiam că citeşti Apocalipsa lui Ioan Teologul. Ce coincidenţă, nu?
Cristina îşi opri un răspuns ursuz. Abia acum, sentimentul pierderii copilului începea s-o izbească. Dar nu putea să-şi dea frâu lacrimilor în faţa comisarului.
– Aşa suntem noi, femeile. Ne temem de ceasul rău şi... de pisica neagră.
Vocea îi cedase puţin, dar reluă încet.
– Tu de ce te temi, comisare?
Truşescu se încruntă.
– Doar de oameni. Sunt mai răi decât orice fantasmă.
Cristina îşi zise că, doar cu două luni în urmă, acelaşi ar fi fost şi răspunsul ei. Acum însă ştia că o altă lume o înconjura, invizibilă şi foarte periculoasă.
– Noutăţi privind apelul la 112? întrebă.
– Păi, cu amprentele nu ajungem niciunde. Am trimis un mail către toate ziarele şi teveurile, să dea o ştire. Poate cineva era pe lângă tribunal tocmai atunci şi l-a văzut în cabină. Mai ştii de unde sare norocul?
Cristina descoperi în vocea comisarului aceeaşi doză de scepticism pe care i-o stârnise şi ei ideea lui. Dacă nu se anunţase şi o recompensă, era puţin probabil să iasă în faţă vreun martor. Restul drumului, Cristina îl petrecu imaginându-şi cum întorceau colegii ştirea pe toate părţile. Comisarul fluiera absent o melodie la fel de veselă ca a unui cor de bocitoare, fără să-şi mascheze enervarea pentru felul cum asasinul rămânea cu un pas înainte. În faţa cimitirului, Truşescu frână abrupt, vărsându-şi măcar o parte din supărare. Duba laboratorului era parcată lângă poartă, iar un agent zgribulit oprea accesul celor dornici să se închine la morminte. Salutându-l, Cristina zări Volkswagenul care trăgea pe dreapta, în spatele dubei. Karpov nu încerca să se ascundă mai mult decât în timpul drumului. Comisarul îi urmări privirea.
– Vrei să intre cu noi? Să nu-i încurce pe băieţi...
– Nu, lasă-l să stea la poartă! Sunt în siguranţă cu tine.
Un semn făcut agentului fu de ajuns pentru ca paznicul să rămână pe dinafară, iar Cristina intră alături de Truşescu pe aleea principală. Comisarul mergea de parcă îi sufla moartea în ceafă, dar ritmul îi convenea Cristinei. Prea multe amintiri urâte erau legate de tărâmul morţilor şi privirea Cristinei fugea dintr-un capăt al aleii într-altul, căutând umbre şi monştri. În ciuda frigului, gropile acoperite în ultimele săptămâni îi asaltau nările cu duhori de trupuri intrate în zodia descompunerii, iar dincolo de scârţâitul zăpezii, prindea uneori foşgăiala armatelor de insecte prinse într-un concurs de dezgolit oase. Un pas furişat, în stânga?
Cristina se întoarse rapid şi desluşi, doar cu coada ochiului, o mişcare fulgerătoare printre morminte. Se opri, căutând un om în uniformă, dar nu mai zări decât albul murdar al zăpezii.
– Mai avem de mers vreo cinci minute. Doar ştii unde-i mormântul Verei!
– Da. Mi s-a părut...
Încă o dată, o umbră se iţi de după umărul unui înger îngenuncheat. Cristina îşi muşcă buzele şi clipi de câteva ori. Trebuia doar să-şi limpezească privirea, nu?
– Nu vii?
Cristina nu se clinti.
– Cineva s-a ascuns după monumentul ăsta!
– Nu te mişca!
Cristinei nici prin cap nu-i trecea să nu-l asculte. Cu răsuflarea tăiată, îl privi cum ocoleşte mormântul, cu mâna pe tocul pistolului. Fiecare pas al comisarului îi făcea inima să bubuie ca o tobă africană. Când statuia ascunse silueta comisarului, Cristina închise ochii, ca să nu vadă ţâşnind spre ea bucăţile de carne şi jeturile de sânge. Dar imaginile din mintea ei erau şi mai rele. Auzi un fâlfâit de aripi şi deschise ochii, la timp ca să vadă o cioară ţâşnind spre cer.
– Nu-i nimic aici! spuse Truşescu.
Cristina ştia c-ar trebui să fie uşurată, însă nu-l credea. Tensiunea se acumula, muşcând hrăpăreţ.
– Chiar nimic? întrebă. Eşti sigur?
– Vino să vezi!
Cristina îşi şterse palmele transpirate de pantaloni şi ocoli monumentul. Truşescu o aştepta, trăgând cu sete dintr-o ţigară. Cristina se holbă, rămasă fără vorbe din cauza ororii, la leşul negru agăţat de lancea îngerului. O sfoară îi străbătea gâtlejul străpuns şi trupul încă se clătina. Măruntaiele câinelui atârnau din burta sfârtecată, găvanele lui însângerate erau acoperite de un strat de promoroacă, limba vânătă fusese pe jumătate devorată de ciori. Cutremurându-se, Cristina se sprijini de braţul comisarului. Are o definiţie ciudată a nimicului.
– Ţi-am spus doar, nu? Totu-i în regulă! zise poliţistul.
– În regulă, repetă ca un ecou Cristina.
Cum se putea ca doar ea să vadă animalul? Prin ce magie întunecată? N-avea cum. Nu e aici. Ce se întâmplă cu mine? Chiar înnebunesc?
– Hai să mergem la groapă! Dacă nu cumva vrei să te întorci la vilă. Nu-i nicio problemă dacă nu te simţi bine, doar spune-mi...
– Nu. Mă simt perfect. Haide!
Cristina păşi printre locurile de veci fără să se mai uite în stânga sau în dreapta. N-ar mai fi putut îndura încă un astfel de spectacol. Până zăriră echipa de criminalişti, stomacul i se mai liniştise, dar genunchii încă îi tremurau.
Nelipsita bandă galbenă fusese întinsă şi flash-urile aparatului foto mânuit de un ins rotofei nu făceau decât să accentueze aerul dezolant al pătratului de pământ răvăşit. Cristina se desprinse de braţul comisarului şi îl lăsă să discute cu Agrişan. Ea rămase la o distanţă sigură, încă încercând să priceapă ce-i stârnise o nouă halucinaţie. Nu putea da vina doar pe licoare, avusese vedenii şi înainte să o bea. Deodată, se întrebă dacă motanul chiar fusese la vilă. Îi venea să râdă, să plângă şi s-o ia la fugă, aşa cum probabil făcuse Adam, să nu se mai întoarcă niciodată. Încă o dată, zbârnâitul telefonului mobil o trezi la realitate. Şi, de data asta, fu bucuroasă să vorbească.
– Bună, Felix!
– Bună! Ce mai faci, ce mai zici? Ai o voce cam pierită.
– Ei, sunt la cimitir... Da cum de mă suni? Nu că nu-mi place să te aud...
– Păi, să nu spui că tetea nu-i băiat gigea! Am o bombă de bombă.
Cristina surâse. Felix îşi înfoia penele ca un cocoş care-a trezit tot satul.
– Nu zău?
– Apăi da! Mi-a trimis Truşescu un mail...
– Da, da! Mi-a zis. Care-i treaba?
– Am moaca tipului de-a sunat! Aşteptam pe cineva şi am tras vreo două pozuci. L-am prins, dracu să-l ia de nebun! În prim plan, mânca-l-ar mama! Ei, e bombă ori nu?
– Îi spun lui Truşescu.
Nu-i dădu voie lui Felix să mai pună alte întrebări, ci se repezi să-l anunţe pe comisar.
– Într-un sfert de oră, am putea vedea faţa criminalului, rânji comisarul. În sfârşit, o victorie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu